SilviculturăCURS nr. 10

Cap. XI. PRODUCEREA PUIEŢILOR LA PRINCIPALELE SPECII SILVICE

11. 1. Cultura principalelor specii de răşinoase

Abies alba (Brad, brad alb)Arbore răspândit în zone de munte şi coline înalte, cu lemnul foarte mult apreciat şi folosit în industria de

prelucrare a lemnului. Cultura bradului în pepiniere se face pe scară redusă, folosindu-se mai mult calea semănăturilor directe sub adăpost, care prezintă o mai mare reuşită. Întrucât bradul este o specie cu temperament de umbră şi are nevoie de protecţie, pepinierele se instalează – de regulă – sub masiv de fag rărit (consistenţă 0,3-0,4). Bradul este pretenţios faţă de sol, pe care-l cere fertil, bogat în humus, profund, afânat şi fresc. Suportă ceva mai bine decât molidul solurile compacte, cu un procent mai mare de argilă. Evită solurile nisipoase, mlăştinoase şi turboase. Creşte bine în amestec cu molidul , fagul, gorunul, pinul şi laricele, cu care realizează arborete rezistente. Se înmulţeşte bine prin sămânţă. Se pretează la înmulţire şi prin butaşi sau prin marcote. Înfloreşte în luna aprilie-mai, iar coacerea seminţelor are lor în octombrie. La conurile de brad în momentul când sunt coapte, solzii se desfac şi cad împreună cu seminţele din conuri, de aceea conurile trebuie recoltate înainte de desfacerea solzilor, atunci când culoarea conurilor trece de la verde la verde-cafeniu, brumăriu. Facultatea germinativă este redusă, durata de păstrare fiind de asemenea scurtă. (2-3 luni)

Cultura bradului în pepiniere necesită condiţii speciale de cultură. De regulă semănăturile se fac toamna, la scurt timp după extragerea seminţelor din conuri. Se execută desfundatul solului la 20-25 cm adâncime, se nivelează şi se mărunţeşte bine solul în straturi late de 1,20 m lăţime, iar sămânţa se seamănă în rigole simple, distanţate la 15 cm una de alta, la adâncime de 2,5 cm. Norma de sămânţă este de 10-12 g la m, când germinaţia este de 50% sau 20-25 g la m când germinaţia este de 25-30%. În rigolă, seminţele se acoperă cu humus de pădure. Peste iarnă, straturile se acoperă cu humus de pădure. Peste iarnă straturile se acoperă cu un strat protector de frunze, de circa 10 cm grosime şi cu crăci peste ele, pentru a nu fi spulberate de vânt. Primăvara, în momentul încolţirii seminţelor, se îndepărtează frunzele de pe straturi. Pe timp de vară se execută plivitul de buruieni, ori de câte ori este nevoie, continuându-se şi în anul următor.

În cazul semănăturilor de primăvară, sămânţa de brad se ţine din toamnă până în primăvară în nisip reavăn, amestecat cu humus în lăzi aşezate în camere reci, pentru a evita germinarea ei. Se are grijă ca pe toată durata păstrării, amestecul să se lopăteze de 1-2 ori pe lună şi să se ude moderat. Dacă procesul de încolţire este avansat înainte de termenul de semănat în pepiniere, lăzile se acoperă cu zăpadă. La semănăturile de primăvară, norma de seminţe este mai mare, datorită pierderii germinaţiei ce are loc la o parte din seminţe (30-50 g la m). Puieţii devin apţi de plantat după 2-3 ani, în funcţie de staţiune şi intervenţiile amelioratoare care se fac. (Ivănescu, Şt., 1976)

Picea abies (Molid, molift, brad roşu)Are cea mai mare răspândire dintre răşinoase, ocupând cu bradul 25% din suprafaţa păduroasă a ţării. Este

o specie forestieră care ocupă întinse masive în lanţul munţilor Carpaţi, formând arborete pure şi amestecate de regulă cu fag, cu brad sau cu amândouă la un loc. Limita inferioară de vegetaţie este mai ridicată decât a bradului şi fagului. Este o specie de mare valoare economică având multiple utilizări: în industria mobilei, industria celulozei şi hârtiei, fabricarea instrumentelor muzicale, în industria lemnului pentru scânduri, dulapi, lăzi, la construcţii diferite, industria chibriturilor etc.

În amestec cu fagul şi bradul, care au înrădăcinare puternică, se măreşte rezistenţa împotriva doborâturilor de vânt. Molidul este puţin pretenţios faţă de fertilitatea solului, crescând chiar pe soluri sărace în substanţe nutritive, dar cere umiditate din abundenţă, mai ales în straturile superficiale ale solului. Veghează şi pe solurile acide, pe care şi le creează singur. Datorită descompunerii imperfecte a frunzelor sale. Suportă o umbrire moderată în tinereţe, care-l apără de pericolul îngheţurilor de primăvară, de care suferă, iar odată cu înaintarea în vârstă capătă un temperament de semiumbră. Către limita superioară a vegetaţiei devine arbore cu temperament de lumină.

Molidul se înmulţeşte uşor din sămânţă, dar în cazuri de nevoie se poate folosi şi înmulţirea prin butaşi. El se cultivă pe scară mare în pepinierele de munte, dar în ultimul timp, urmărindu-se extinderea molidului şi în afara arealului său, a început să fie cultivat şi în pepiniere de altitudini mai joase şi chiar la câmpie. Înfloreşte la începutul lunii mai, iar coacerea seminţelor are lor în octombrie. Vârsta de la care începe să fructifice este de circa 30 de ani în stare izolată, iar periodicitatea la 3-4 ani, mai mare către limita superioară. Conurile, de formă cilindrică, de 10-15 cm lungime, de culoare brună-deschis, nu se desfac ca la brad, ci rămân întregi. Seminţele se extrag din conuri în uscătorii special amenajate, problemă care este larg tratată în diferite lucrări, instrucţiuni şi alte materiale documentare. De reţinut atenţia care trebuie să se acorde la recoltarea conurilor, momentul optim fiind atunci când sămânţa din conuri îşi schimbă culoarea din galben în brun. Durata de păstrare a puterii de germinaţie este de până la patru ani. Germinaţia este de 50-85%, procentul fiind mai ridicat când seminţele sunt proaspăt recoltate.

1

Cultura molidului în pepiniere este destul de simplă şi este cunoscută de marea majoritate a practicienilor silvici. Răsărirea seminţelor se produce după 20-30 zile în perioadele cu umezeală slabă şi de 15-18 zile când există mai multă umiditate. O răsărire foarte bună a seminţelor este atunci când se foloseşte ameliorarea straturilor de sol cu humus, iar semănăturile sunt protejate prin foi de polietilenă. Creşterea activă a puieţilor de molid se poate obţine când semănăturile sunt umbrite moderat şi prin folosirea rumeguşului de fag, care după putrezire îndeplineşte rolul de îngrăşământ.

Semănăturile de molid se fac primăvara târziu, după trecerea perioadei cu îngheţuri târzii, respectiv sfârşitul lunii mai şi ceva mai devreme în regiunile de câmpie-coline. Înainte de semănare, seminţele se selecţionează prin vânturare pentru a se utiliza numai seminţe pline. Ţinerea seminţelor în apă obişnuită, timp de 24 ore înainte de semănare măreşte procentul de răsărire. Folosirea schemelor de semănare trebuie să satisfacă suprafaţa optimă de nutriţie a puietului, desimea seminţelor având o mare importanţă în obţinerea unei producţii maxime de puieţi de calitate superioară (calitatea I-a şi a II-a). Se recomandă semănatul la strat, în rigole simple, late de 1-2 cm, distanţate la 15 cm, când pepiniera prezintă un sol fertil în substanţe nutritive. În unele cazuri, când apa provenită din precipitaţii nu stagnează la suprafaţa solului, se poate folosi semănatul la tarla. Se mai poate folosi semănatul în rânduri grupate, cu două rigole simple, distanţate între ele la 4 cm, iar distanţa între grupele de rigole de 20 cm.

Lucrările de întreţinere constau în spargerea crustei, atunci când încep să răsară puieţii, după o ploaie, precum şi plivitul de buruieni, de 4-5 ori pe sezonul de vegetaţie. O altă lucrare este acoperirea spaţiilor dintre rigole cu un strat de muşchi de circa 6 cm grosime sau rumeguş de fag, pentru combaterea deşosării, lucrare ce se execută toamna. Norma de seminţe ce se foloseşte este de 1,5-2 g pe metru, pentru a se asigura o densitate de 100-120 puieţi pe metru la vârsta de 2 ani. Adâncimea de semănare în rigole simple se realizează cu scândura bavareză, cu marcatoare speciale, la 2 cm. După semănare, seminţele se acoperă cu humus de pădure, luat din zona fagului, bine cernut, amestecat cu nisip în proporţie de 3:1. Foarte indicată este folosirea compostului pregătit în pepinieră. La începutul anului al doilea de vegetaţie a semănăturilor, se controlează densitatea plantulelor şi acolo unde se constată o desime exagerată, urmează să se aplice operaţia de rărire. Ea se execută cu foarfecele, înainte de pornirea vegetaţiei (luna mai). Prin această operaţie, se îndepărtează plantulele slab dezvoltate, cu creştere slabă, vătămate, încât să rămână numărul de exemplare la metru de rigolă amintit mai sus. Pe toată perioada de răsărire a puieţilor şi în orele de insolaţii puternice, se asigură protecţie prin umbrare de şipci sau cu panouri de polietilenă, prin întinderea acestora pe ţăruşi înalţi de circa 50 cm deasupra solului. Umbrarele se menţin şi după terminarea răsăririi seminţelor, când timpul este secetos.

Înmulţirea molidului pe cale vegetativă (altoiri) nu se practică în pepinierele silvice pentru producerea puieţilor necesari împăduririlor în masivele forestiere. Această metodă se foloseşte la unele varietăţi de molid cu însuşiri decorative, pentru parcuri. S-au făcut experimentări şi pentru înmulţirea prin butaşi a molidului, în dimensiuni de 5 şi 10 cm lungime. Fiecărui butaş i s-a lăsat lujerul terminal şi cei laterali din ultimul sezon de vegetaţie. Butaşii au fost plantaţi în cutii de lemn, într-un mediu prielnic pentru înrădăcinare, umezeala asigurându-se sub forma unui sistem de ceaţă intermitent, la temperatura de +37 °C ziua şi de +19 °C noaptea. Butaşii mai scurţi de 5 cm au dat cel mai mare procent de înrădăcinare. Repicarea puieţilor s-a practicat timp îndelungat. Repicajul se face prin scoaterea puieţilor din semănături de 2 ani şi replantarea acestora la distanţa de 20/8 cm, operaţie care se face primăvara într-un sol bine pregătit dinainte. Păstrarea puieţilor de molid, până la plantare, se face în pungi de polietilenă şi depozitarea acestora pe zăpadă, sau în locuri reci şi umbrite.

Larix decidua (Larice, zadă, crin de munte)Este o specie care prezintă însuşiri valoroase atât în cadrul exigenţelor sale în cultură, cât şi ca valoare

economică a lemnului. Are creşteri rapide (câte 1 m pe an în înălţime), productivitate mare (10-16 m 3/an/ha). Lemnul său este de calitate superioară, cu creşteri regulate şi înguste, ceea ce îi dau rezistenţă şi o folosire în toate domeniile economice (construcţii hidraulice şi civile, construcţii navale, foarte bun pentru mobilă fină). Produce răşină abundentă şi bogată în terebentină. Arbore de talie mare, până la 50 m înălţime, cu trunchiul drept, suplu, puţin cilindric, spălat de crăci şi cu multă coajă.

Este o specie de lumină, crescând în regiunea munţilor înalţi, la limita superioară de vegetaţie, unde aerul este încontinuu primenit, cu umiditate relativ mică şi insolaţie puternică. Este pretenţios faţă de sol care cere să fie bogat, profund, firesc şi afânat. Preferă solurile formate pe calcare. Evită atât solurile prea umede, cât şi pe cele prea uscate, sărace. Cere mult spaţiu şi nu suportă alte specii din care cauză îl găsim mai totdeauna în stare pură. Preferă feţele luminate şi culmile aerisite. Cultura laricelui, în ultimul timp, s-a extins mult, în diverse condiţii staţionale. Are longevitate mare, până la 500 ani.

Se înmulţeşte prin sămânţă şi fructifică de la vârsta de 20 de ani. Periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani. Conurile sunt ovoid-alungite; se maturizează în septembrie, dar ele se deschid în primăvara următoare. Scoaterea seminţelor din conuri se face primăvara, când solzii se desfac mai uşor. Pentru scoaterea seminţelor, conurile se aşează în camere încălzite sau la soare. Dintr-un hectolitru de conuri se obţin 2-2,5 kg sămânţă curată. Germinaţia seminţelor este de 25-45% şi durata de păstrare a acestora de 2-3 ani.

Pepinierele pentru cultura laricelui se aleg în zone altitudinale de 550-600 m şi mai sus, cu soluri brune de luncă foarte fertile. Înainte de semănare, seminţele se înmoaie în apă timp de 12-14 ore.

2

Epoca optimă de semănare este în a doua jumătate a lunii mai. Norma de sămânţă folosită la metru este de 300-350 seminţe, iar adâncimea de semănare de 1-1,5 cm. Schema de semănare în rigole înguste, cu distanţa între rigole de 20-25 cm. Semănătura se acoperă cu un strat de humus. În caz de secetă este necesar să se facă umbrirea cu gratii imediat după semănare, pentru a preveni uscarea solului; gratiile se ridică după răsărirea puieţilor. Pentru prevenirea fenomenului de deşosare, intervalurile dintre rândurile de puieţi se acoperă cu muşchi. În funcţie de fertilitatea solului, puieţii devin apţi la 1 şi 2 ani.

Repicajul puieţilor de larice se face în scopul folosirii lor ca puieţi de ornament şi de regulă în anul al doilea de vegetaţie. Înmulţirea pe cale vegetativă a laricelui (prin butaşi) este dificilă, datorită faptului că butaşii elimină răşină împiedicând folosirea substanţelor nutritive; se recomandă ţinerea butaşilor în apă timp de 1-2 ore, după care tăietura se reîmprospătează la capătul de jos, pe circa 1 mm. Puieţii îşi încetează vegetaţia când acele îngălbenesc, în luna octombrie în zona de munte. Puieţii se scot toamna, deoarece primăvara pornesc vegetaţie de timpuriu, înainte de plantare, ceea ce ar conduce la reducerea procentului de prindere. (după Ivănescu, Şt., 1976)

Pinus sylvestris (Pin silvestru)Este un arbore de talie mare, atingând înălţimi de 30-40 m. Coroana este rară şi pe măsură ce înaintează în

crăci laterale pe o mare înălţime. Are temperament de lumină. Înrădăcinarea devine mai puternică, pivotantă în solurile uşoare, profunde; în schimb, în terenurile compacte, pivotul se dezvoltă puţin. Pinul silvestru se găseşte spontan în ţară, sub formă insulară în tot lanţul carpatic, atât la munte cât şi la deal, în amestec cu stejarul, bradul şi fagul. Fructifică la vârste mici, izolat chiar la 15 ani, iar în masiv la 40-50 ani. Periodicitatea de fructificaţie este de 3-5 ani, iar maturaţia seminţelor se realizează în anul al doilea. Sămânţa prezintă un procent mare de germinaţie (60-80%) şi îşi păstrează facultatea germinativă 3-4 ani, mai ales dacă rămân aripate. Seminţele vechi germinează în anul al doilea de la semănare. În primul an creşterile sunt mici, dar al treilea an, tulpina începe să se dezvolte repede. Este indiferent faţă de căldură suportând călduri excesive ca şi uscăciunea aerului. Cere lumină multă, pe creste şi versanţi însoriţi. Suferă de rupturi de zăpadă, iar incendiile constituie un mare pericol. Poate vegeta pe solurile cele mai sărace, aride şi pe cele mai umede şi acide, în terenurile superficiale, terenuri degradate, dar cele mai bune terenuri sunt solurile nisipoase, profunde, afânate şi cu conţinut de humus. Lemnul de pin silvestru are diverse utilizări, în construcţii civile şi navale, lemn de mină şi stâlpi, în tâmplărie etc. Conţine multă răşină şi prezintă perspective în extinderea lui pentru acest produs important în industria colofoniului.

Extragerea seminţelor din conuri se face în uscătorii speciale, la temperatura de 50-55 °C, după o prealabilă zvântare a conurilor timp de 48 ore. Înainte de semănare, se recomandă ca seminţele de pin silvestru să fie ţinute sub zăpadă timp de două săptămâni, asigurându-se o mai mare rezistenţă şi răsărire a puieţilor. Înainte de punerea seminţelor sub zăpadă, ele se umectează în apă obişnuită, timp de 18 ore. Cu această ocazie, după circa ½ de oră de la punerea în apă, seminţele seci şi impurităţile ce apar la suprafaţă, se adună şi se îndepărtează, apoi seminţele bune rămase la fund, se pun din nou în apă, iar după perioada de timp de 18 ore, sunt strecurate şi amestecate cu nisip în proporţie de 1:3. Acest amestec se pune în săculeţe de pânză şi se aşează sub zăpadă.

La semănatul seminţelor în pepiniere, tehnica de lucru este asemănătoare cu a molidului. Seminţele se seamănă în rigole înguste, distanţate la 20 cm, adâncimea de semănare de 1,5-2 cm. Norma de seminţe folosite este de 2 g pe metru de rigolă, de calitatea I. În pepinierele din zona de munte, unde solurile sunt mai sărace, sunt necesare lucrări de aplicare a asolamentului prin îngrăşăminte verzi, organice şi minerale. Epoca optimă de semănare este primăvara, în luna mai. În cazul semănăturilor dese, se poate face rărirea puieţilor după aceeaşi tehnică ca la molid, operaţie care se execută la începutul vegetaţiei din cel de-al doilea an. În pepinierele din zona de câmpie semănatul se face în a doua jumătate a lunii aprilie, după schema în rigole simple, cu distanţa de 15-20 cm. Sunt indicate solurile brune de pădure, bogate în humus, cu textura mijlocie. Cele mai frecvente boli la culturile de pin sunt îngălbenirea şi căderea acelor provocată de ciuperca Lophodermium pinastri şi culcarea puieţilor de pin, împotriva cărora se aplică tratamente cu soluţii formate din clorură de potasiu 1%, superfosfat 5%, uree 1% în cazul combaterii ciupercii Lophodermium şi folosirea permanganatului de potasiu sub formă de soluţie de 0,5% la boala culcării puieţilor.

Pinus nigra (Pin negru, pin austriac)Este un arbore de talie mare, cu înrădăcinare pivotant-trasantă, cu rădăcini laterale viguroase ce iau naştere

din pivot. Fructifică de timpuriu, la 30 ani şi destul de frecvent, anii de fructificaţie succedându-se la intervale de 2-3 ani. Seminţele sunt lungi, de 5-6 mm, de formă ovoidă, alungită şi de culoare deschisă, de calitate bună, ele păstrându-şi capacitatea de germinaţie timp de 3 ani. Înfloreşte în a doua jumătate a lunii mai, cu circa 10 zile mai târziu decât pinul silvestru. Conurile sunt scurt pedunculate, aproape sesile, de culoare galben-brun-deschis, lucioase. Se maturează în al doilea sau al treilea an, în luna noiembrie. Dintr-un hectolitru de conuri se obţin 1,5-1,8 kg sămânţă dezaripată. Lemnul este de calitate mai slabă decât cel al pinului silvestru, însă mai dur, cu conţinut mai mare de răşină, mai greu, iar fibra este mai puţin mină, ca stâlpi pentru telecomunicaţii, în industria cherestelei etc. De regulă, pinul negru creşte în mod natural pe terenuri calcaroase, la altitudini ce variază între 300 şi 1300 m. La noi nu există arboretele naturale de pin negru austriac, însă prin cultură, el a fost introdus în arborete, în parcuri ca arbore decorativ, pe terenuri degradate. Este o specie tipic de lumină.

3

Creşte pe soluri calcaroase, bogate în humus, pe expoziţii însorite, dar se mulţumeşte şi cu soluri mai sărace şi cu cantităţi de apă în sol reduse; suportă bine seceta datorită cărui fapt el a fost extins tot mai mult şi în regiunea de câmpie, de stepă şi silvostepă. (după Ivănescu, Şt., 1976)

În general, lucrările de pregătire a terenului şi tehnica culturii pinului negru în pepiniere sunt aceleaşi ca la pinul silvestru. Pentru a obţine la vârsta de doi ani puieţi apţi de plantat, se recomandă mărirea distanţei între rigole la 25 cm, pe soluri cu fertilitate bună. Pretinde soluri ceva mai fertile decât pinul silvestru. Norma de seminţe pe metru de rigolă este de 5 g. Semănăturile de pin în primii ani sunt sensibile la insolaţii şi la uscăciunea din sol. Semănăturile se fac primăvara, în cursul lunii mai, aplicându-se tratamentele de pregătire ca la pinul silvestru. În pepinierele de câmpie necesită umbrire la răsărirea puieţilor şi udarea culturilor pentru a se asigura un procent mai mare de reuşită. La vârsta de 3 ani, puieţii de pin negru devin apţi de plantat într-o proporţie majoritară şi de regulă prea dezvoltaţi, în care caz procentul de prindere în plantaţii scade; din această cauză, menţinerea puieţilor şi în al treilea an de vegetaţie trebuie să se facă numai în condiţiile unor soluri mai sărace.

Pinus strobus (Pin strob, pin neted)Originar din sud-estul Canadei, este un arbore care poate ajunge la 40-50 m înălţime. Are creştere rapidă şi

lemnul său rezistent are multe întrebuinţări în industria lemnului, în industria hârtiei. La noi în ţară se găsesc unele plantaţii în vestul ţării, la Orăştie, la Sinaia, de regulă la altitudini de circa 1000 m.

Este destul de rezistent la secetă şi la ger, mai puţin rezistent la vânt, care îi pârleşte acele în tinereţe. Este o specie forestieră repede crescătoare, care de obicei se înmulţeşte prin sămânţă. Înfloreşte în mai şi fructifică devreme crescut în stare izolată, la 10-15 ani şi pe la 30 de ani în masiv. Periodicitatea fructificaţiei este de regulă la 3 ani. Maturaţia conurilor se realizează ca şi la ceilalţi pini, în anul al doilea, toamna. Recoltarea seminţelor se face repede după coacere, care începe în august, deoarece se diseminează. Are germinaţia ridicată, de 60-90%. Extragerea seminţelor din conuri se face în uscătorii la temperatura maximă de 75 °C, timp de 12 ore. Are temperament de lumină şi poate suporta uşoară umbrire. Creşte pe soluri mai uscate, dar preferă soluri bogate în humus. Semănăturile în pepinieră se fac primăvara, după o perioadă de timp de stratificare a seminţelor pe o durată de 60-90 zile, la temperatura de 17-18 °C. Răsărirea seminţelor are loc după circa 30 zile de la semănare. Adâncimea de semănare este de 2-3 cm, în funcţie de textura solului şi altitudine. În pepinierele de câmpie şi deal, semănăturile au nevoie de protecţie prin umbrire şi udarea lor timp de 30-40 zile şi se pot executa şi toamna imediat după recoltarea seminţelor. De regulă, puieţii devin apţi în al doilea an de vegetaţie. În cazul producerii puieţilor de talie înaltă, în scopul folosirii lor la parcuri, se face repicajul în solele respective la distanţa 80/80 cm.

Pinus cembra (Zâmbru)Se găseşte spontan în Carpaţi, la altitudini de 1300-2000 m în munţii Rodnei, Retezatului, Sebeşului,

Cibinului, Bucegi ş.a. Are înălţimi mai mici decât ceilalţi pini (20-25 m). Creşte pe stâncării, grohotişuri şi în rarişti de molid. Se înmulţeşte frecvent din sămânţă. Înfloreşte în iunie, iar conurile se maturizează în al doilea an, ca şi la ceilalţi pini. Periodicitatea de fructificaţie este mare (aproximativ 10 ani). Este o specie de lumină, rezistentă la ger şi la vânturi puternice, dar suferă de îngheţurile târzii prelungite. Este pretenţios faţă de umiditatea atmosferică. Creşte destul de bine pe soluri superficiale, schelete sau scheleto-pietroase, în regiunea de munte. La alegerea terenului de pepinieră pentru cultura zâmbrului, se are în vedere preferinţa acestuia pentru soluri bogate în azot şi fosfor, cu un substrat de humus. În regiunea de munte se recomandă ca semănăturile în pepinieră să se facă primăvara timpuriu pentru a se evita pericolul scoaterii seminţelor de către gaiţe, după ce au fost stratificate. Răsărirea are loc după 2-3 săptămâni. Seminţele de zâmbru îşi pierd repede facultatea germinativă, după ce au fost scoase din conuri. După recoltare, seminţele se pun în nisip la temperatura de 0 °C sau sub zăpadă. Seminţele scoase de la stratificare se ţin în apă 48 ore apoi se seamănă în pepiniere la strat şi se acoperă cu plase de sârmă, cu ochiuri mici, pentru a fi ferite de gaiţe şi alte păsări. Adâncimea de semănare este de 2 cm şi se foloseşte o normă de 30 g pe metru de rigolă. În perioadele de secetă este indicat să se asigure umbrirea semănăturilor. O altă metodă de semănare a zâmbrului este semănarea în lădiţe de lemn umplute cu humus şi acoperite cu plase de sârmă. Puieţii devin apţi de plantat după 2-3 ani (după Ivănescu, Şt., 1976).

Pinus ponderosa (Pin galben, pin greu)Originar din munţii vestici ai Americii de Nord, ajunge acolo până la înălţimi de 50 m. Este rezistent la

uscăciune şi la geruri. Are o amplitudine ecologică mare şi poate vegeta de la altitudini mari până la câmpie, silvostepă şi stepă. Se înmulţeşte prin sămânţă, metodele de cultură fiind asemănătoare ca la celelalte specii de pin. La maturitate conurile de culoare galben-brună trebuie recoltate, deoarece conurile se desfac repede şi se pierd seminţele. Epoca optimă pentru semănatul seminţelor este primăvara, cu recomandarea de a se face înainte stratificarea seminţelor, timp de 30-40 zile. Se folosesc 6-8 g la metrul de rigolă, culturile făcându-se la strat, în rigole simple. Adâncimea de semănare 2 cm. Seminţele răsar în circa 20 zile de la semănare. Puieţii pot deveni apţi de plantat în anul al doilea de vegetaţie.

Pseudotsuga menziesii (Duglas verde, brad duglas)Este o specie forestieră exotică, introdusă la noi la sfârşitul secolului al XIX-lea. Arealul său natural în

constituie coasta vestică oceanică a Statelor Unite, regiunea californiană, cu răspândire până în Columbia 4

Britanică, cu climat umed şi perioadă de vegetaţie lungă, fără geruri. Cere soluri bune şi foarte bune, afânate, revene şi evită solurile calcaroase. Sub raportul productivităţii este caracterizată ca o specie cu creşteri rapide, de circa 20 m3/an/ha, la vârsta de 50 ani, crescând de două ori mai repede decât bradul şi fagul. Lemnul duglasului prezintă calităţi superioare şi este utilizat ca şi lemnul de molid, în construcţii navale, traverse, poduri, parchete, cherestea etc. În acelaşi timp prezintă calităţi şi ca arbore de ornament, prin portul său, culoarea şi forma coroanei. Conţine răşină în cantităţi apreciabile, uleiuri eterice în cetină şi fitoncide în ace şi muguri. Longevitatea este de 600-700 ani şi atinge înălţimi mari în mod obişnuit (50-60 m), dar în condiţiile arealului său natural poate atinge şi 100 m. Duglasul suferă la noi din cauza gerurilor mari de iarnă, a îngheţurilor de toamnă şi primăvară şi a climatului umed. Cu toate acestea, el a fost extins în ultimul timp datorită însuşirii sale de mare productivitate, până în zona silvostepei. Este o specie de semiumbră, suportând umbrirea laterală cu înrădăcinare pivotantă.

Se înmulţeşte din sămânţă: fructificaţia periodică de 3 ani. Seminţele se maturizează fiziologic pe la mijlocul lunii august (culoare verde spre brun), când se recoltează şi conurile. Se recomandă recoltarea conurilor cât mai repede la acest stadiu de coacere a seminţelor, deoarece este se diseminează într-un interval de timp foarte scurt (3-5 zile). Conurile sunt ovoid-cilindrice, cu solzi rotunjiţi, iar sămânţa este aripată, fără răşină. Germinaţia seminţelor este destul de redusă: 50-60%. Dintr-un hectolitru de conuri rezultă 0,9-1,2 kg seminţe. În general, recolta internă de seminţe de duglas este slabă şi cu germinaţia redusă, din care cauză se recurge la import. După recoltare, conurile, bine zvântate, se introduc în uscătorii la temperatura de 20-25 °C pentru uscare, timp de 15-20 ore. Conurile trebuie puse la uscat imediat de la recoltare, deoarece seminţele îşi pierd repede viabilitatea. Păstrarea seminţelor peste iarnă se poate face în butelii închise ermetic. Seminţele încolţesc după circa 3 săptămâno de la semănare şi în primul an puieţii ajung la 18-20 cm înălţime. Cultura duglasului verde în pepiniere se face având în vedere ca termenul să fie adăpostit de geruri şi vânturi reci şi uscate, de regulă sub adăpostul arboretelor rare de fag cu consistenţa 0,2-0,3. Solul pepinierei trebuie să fie fertil, profund, cu textură uşoară de tipul brun de pădure. Înainte de semănare se dezinfectează solul şi seminţele cu soluţie de formalină în concentraţie de 1% sau cu hipermanganat de potasiu, soluţie în concentraţie de 0,5%. Semănatul seminţelor se face toamna, după 15 octombrie, cu seminţe extrase din conuri, la adâncimea de 1,5-2 cm, folosindu-se la metru de rigolă îngustă cantitatea de 10 g, când procentul de germinaţie este de 50%, cantitatea diminuându-se pe măsură ce creşte procentul de germinaţie. Semănatul seminţelor se face la strat, în rigole înguste, distanţate la 20-25 cm, astfel ca să se asigure circa 100 puieţi pe metru în primul an de vegetaţie. Pentru a evita efectul negativ al ploilor, grindinii şi uscăciunii, se indică ca în perioada răsăririi seminţelor, acestea să se umbrească şi în mod deosebit în pepinierele situate în zone de altitudine joasă (câmpie). Intervalele dintre rândurile de puieţi se acoperă cu muşchi împotriva îngheţurilor, care se ridică treptat după trecerea acestora. În perioadele secetoase, culturile se udă. Se fac întreţineri (prăşitul solului pentru afânarea lui şi plivitul de buruieni) (după Ivănescu, Şt., 1976).

Taxus baccata (Tisă)La noi creşte frecvent sub adăpostul pădurilor de răşinoase-foioase. Se găseşte destul de rar şi la altitudini

mici 300-500 m (Cazane, Dealul Hârlăului, muntele Penteleu, Tazlău). Atinge vârste apreciabile de circa 2000 ani. Lemnul tisei este foarte valoros, cu calităţi deosebite, ceea ce a făcut să fie, de-a lungul secolelor, foarte mult căutat şi multe exemplare au fost extrase. Are proprietatea de a lăstări din cioată şi suportă bine tunderea, dar nu drajonează. Este o specie de umbră prin excelenţă. Nu este pretenţioasă faţă de sol, crescând pe orice soluri. Înfloreşte timpuriu, din martie până în mai şi fructifică anual şi abundent. Coacerea seminţelor are loc începând cu luna august. Seminţele au înveliş cărnos, de culoare roşie (aril), foarte mult căutat de păsări. Dintr-un kilogram de seminţe cu aril se pot scoate 150-200 g de seminţe curate. Înmulţirea tisei se face mai mult pe cale vegetativă, din butaşi şi din marcote. Seminţele de tisă au tegumentul foarte rezistent, din care cauză semănate în pepiniere răsar foarte greu (în al treilea an dacă sunt semănate toamna sau în al patrulea an, dacă sunt semănate primăvara). Nici o metodă de forţare a tegumentului (stratificare, scarificare etc.) nu a dat rezultate care să determine înmulţirea prin seminţe. Butaşii se pregătesc în martie şi se plantează imediat după confecţionare, în nisip de râu bine spălat, pus în lăzi, aşezate în sere. După 3-4 luni se formează calusul şi rădăcina după 8-9 luni. În tot acest timp, butaşii nu trebuie să fie deranjaţi. Înainte de butăşire se recomandă tratarea cu soluţie de permanganat de potasiu pentru a stimula formarea rădăcinilor şi mărirea procentului de prindere. Tisa fiind o specie decorativă, căutată mult pentru parcuri, se poate face şi altoire în despicătură sau sub scoarţă.

Chamaecyparis lawsoniana (Chiparosul californian)Arbore originar de pe coasta Oceanului Pacific al Americii de Nord, fiind introdus în Europa pe la mijlocul

secolului al XIX-lea (Anglia, 1854) şi are un temperament de semiumbră, necesitând o protecţie laterală în tinereţe. Poate atinge dimensiuni foarte mari (până la 60 m înălţime şi cca. 4 m diametru al trunchiului), în stare izolată fiind foarte frumos garnisit de ramuri dar în masiv se elaghează natural foarte bine. Preferă soluri de bună calitate, nisipo-lutoase, profunde, umede şi fertile, de multe ori suportând cu succes locaţiile din apropierea apelor. Produce sămânţă de la o vârstă mică (10 – 12 ani, în condiţii ideale de viaţă chiar de la vârste mai mici), conurile fiind sferice, mici, la început verzi, apoi albăstrui-brumate, iar la maturitate brune. Maturaţia este anuală,

5

având loc în septembrie, cu 10 zile mai târziu decât la tuia occidentală. Seminţele diseminează imediat, de aceea este necesar să fie urmărit arborele din timp pentru a se putea colecta seminţele mature. Seminţele sunt mici, cu două aripioare, cu un procent de germinabilitate pornind de la 32% până la 70%. În tinereţe creşte încet, apoi vegetează mai activ, creşterea fiind considerată mai înceată decât la molid dar mai activă decât la brad (după Haralamb, At. 1956).

Lemnul este uşor, dens, destul de tare, rezistent, foarte durabil în contact cu solul, bogat în răşină, lucios şi plăcut mirositor. Prelucrându-se uşor şi lustruindu-se bine este considerat foarte bun pentru tâmplăria fină.

Dovedeşte o mare putere de adaptare la condiţii edafice şi climatice mult diferite faţă de arealul de origine, cea mai favorabilă dovedindu-se a fi subzona de vegetaţie a fagului. Nu suportă prea mult timp gerurile puternice, dar nici vânturile uscate şi insolaţia excesivă. Înmulţirea prin seminţe este cel mai folosit procedeu de înmulţire, locaţiile parcelelor cu semănături recomandându-se a fi situate pe versanţii vestici, care sunt mai umezi, mai feriţi de vânturi şi insolaţie. Deoarece sămânţa se scutură imediat ce s-a copt, trebuie recoltată puţin înainte de maturarea deplină. Se recomandă semănăturile de toamnă, folosindu-se 4-10 g/metru liniar şi 50-150 g/m 2, rigolele fiind distanţate la 7 cm şi adânci de maxim 1 cm. Vara puieţii trebuie protejaţi contra arşiţei, iar în verile secetoase obligatoriu udaţi. După 1-2 ani de vegetaţie puieţii se repică, rămânând în sola de repicaje 1-2 ani. Se pot planta la loc definitiv la vârsta de 3-4 ani, deoarece la 5 ani pot ajunge să aibă o înălţime medie de 1,40 m. La vârsta de 8-10 ani se recomandă o operaţie de rărire, extrăgându-se exemplarele defectuos conformate.

Juniperus virginiana (Ienupărul de Virginia)Arborii aparţinând acestei specii sunt originari din America de Nord, unde poartă numele de „cedru roşu”,

după coloraţia caracteristică, roşie, a lemnului. Din punct de vedere climatic este extrem de adaptabil, trecând de la clima blândă şi maritimă (din sudul arealului de origine) la clima mai aspră, continentală (din zona canadiană a arealului). Are temperament de semiumbră, suportă cu succes colinele stâncoase, cu soluri sărace, solurile nisipoase, uneori suportă chiar solurile mlăştinoase, turboase sau compacte. Poate ajunge în mod normal la 12 - 15 m înălţime şi 50-60 cm diametrul trunchiului, având un coronament compact-piramidal şi trunchiul uneori susţinut de unele ramificaţii ale rădăcinii, care apar ca nişte contraforturi (după Haralamb, At. 1956). Este un arbore parţial dioic, fructifică abundent şi aproape anual, începând de la 12 - 30 de ani, fructele fiind false, sub forma unor mici bace sferice, colorate în cafeniu-moviu, brumate. Devin mature în primul an şi rămân pe ramuri, fiind mult preferate de păsări care asigură diseminarea pe distanţe mari. Germinabilitatea variază de la 25% la 85 % şi se păstrează 2 - 3 ani. Semănăturile efectuate în primăvară răsar în anul al II-lea, destul de neuniform. Creşterea este înceată în primii ani dar apoi devine destul de activă. Lemnul este foarte valoros, cu o textură fină, este omogen, moale, durabil, dar nu foarte rezistent, are însă un miros parfumat caracteristic. Recoltarea fructelor în vederea semănării este bine să se facă imediat după recoltare deoarece pseudobacele sunt consumate intens de păsări. Preferabil se scutură ramurile pe prelate puse sub arbori, după care se curăţă imediat partea cărnoasă. În vederea forţării seminţelor, pentru o germinare mai timpurie, se pot folosi câteva procedee de forţare: îngheţarea fructelor timp de cca. 3 săptămâni, după care se curăţă partea cărnoasă şi se seamănă doar seminţele curate (astfel răsărirea are loc în cca. 35 de zile) sau tratarea cu soluţie de acid azotic în concentraţie de 1%, după care seminţele se trec în soluţie uşor alcalină. La 1 m liniar de rigolă se seamănă cca. 15 g de seminţe, adică cca. 200 de seminţe. Puieţii devin apţi de plantat la vârsta de 2 -3 ani, când trebuie să aibă cca. 3 mm grosimea coletului şi peste 15 cm lungimea rădăcinilor. Plantarea se va face la 1,5/1,5 m în vederea realizării unui optim de vegetaţie. Ienupărul de Virginia este recomandat şi pentru realizarea de boschete de adăpost şi hrană pentru o parte din vânatul aripat (potârnichi şi fazani)

Cultura pomilor de CrăciunCorespunzătoare pentru pomi de Crăciun se considerau a fi, până nu demult, exemplarele tinere de brad

(Abies alba) şi molid (Picea abies). În ultimul timp se urmăreşte înlocuirea acestora cu unele specii, mai valoroase atât în ceea ce priveşte aspectul cât şi viteza de creştere. Aceste specii sunt:

Duglasul verde (Pseudotsuga menziesii var. fastigiata); Duglasul brumăriu (Pseudotsuga menziesii var. glauca); Bradul argintiu japonez (Abies veitchii); Bradul uriaş (Abies grandis); Bradul de Caucaz (Abies nordmanniana); Bradul argintiu (Abies concolor); Molidul canadian (Picea glauca).În general, se recomandă speciile şi varietăţile care au creşteri regulate, relativ rapide în primii 10 – 15 ani,

rezistenţă la ger şi îngheţuri timpurii, au un aspect plăcut sub raportul mărimii, flexibilităţii lujerilor, culorii şi mărimii acelor, menţinerii acelor pe lujer, mirosului emanat ş.a. Organizarea producţiei şi desfacerii pomilor de iarnă, rentabilizarea acestei activităţi, se deosebeşte semnificativ de celelalte activităţi de bază din silvicultură deoarece prezintă câteva particularităţi :

- Ciclul relativ scurt de producţie (8-12 ani), comparativ cu celelalte culturi silvice;

6

- Necesitatea introducerii în cultură a unor specii care să permită realizarea caracteristicilor dimensionale, estetice şi funcţionale dorite de cumpărători;

- Dificultăţile de rentabilizare a acestei activităţi (analizele economice arată că o mică parte din preţul final al produsului revine silvicultorilor sau producătorilor, cea mai mare parte a preţului revenind intermediarilor). Tehnica culturii pomilor de Crăciun. Pentru obţinerea unor pomi valoroşi se realizează culturi intensive cu ciclul de 8 ÷ 12 ani (chiar mai mult pentru pomii înalţi). O atenţie deosebită se acordă alegerii staţiunilor pentru cultura specializată de pomi de Crăciun, pentru aceasta evitându-se staţiunile expuse gerurilor puternice şi cu pericol de vătămare a puieţilor de către animale. Terenurile preferate sunt cele cu soluri profunde, bine aprovizionate cu apă şi substanţe nutritive. Se recomandă chiar fertilizarea suplimentară, la plantare, care să asigure o dezvoltare uniformă şi un colorit plăcut al frunzelor.

Obţinerea materialului pentru înfiinţarea culturii specializateBrad. Materialul pentru cultura specializată de pomi de Crăciun se obţine din sămânţă. Semănatul are loc

primăvara (dacă se asigură condiţiile optime de păstrare a seminţelor) sau toamna. Semănatul de toamnă este recomandat a fi efectuat numai acolo unde nu se ivesc îngheţuri târzii primăvara, deoarece tinerele plantule pot fi distruse de ger. De aceea pentru siguranţă se preferă semănatul primăvara, în mai (începutul lunii), cu sămânţă care a fost păstrată prin stratificare. Semănatul se face în rânduri distanţate între ele la 20 – 25 cm iar adâncimea de semănat este de maxim 2 cm. Obligatoriu semănăturile se fac pe terenuri bine pregătite, uşoare, iar acoperirea se-minţelor se preferă a fi cu humus de litieră. Semănăturile se udă periodic până la răsărire, iar după răsărire se umbresc cu umbrare care trebuie să oprească 50% din lumina solară. Aceste umbrare se ridică către sfârşitul lunii august-începutul lunii septembrie, pentru ca puieţii să se obişnuiască cu lumina şi să se fortifice.

Semănatul se face în sola se semănături iar aici puieţii vor sta maxim 2 ani, după care se repică în sola de repicaje la distanţa de 40 cm pe rând şi 50 cm între rânduri. După 3 – 4 ani de stat în sola de repicaje puieţii de brad se pot transplanta în sola de cultură specializată la distanţa de 1 m pe rând şi 1 m între rânduri.

Molid. Materialul pentru plantat se obţine din sămânţă semănată primăvara, în luna mai. Tehnica de semănare este asemănătoare cu cea folosită la brad. Fiind o specie mai rustică nu are nevoie întotdeauna de umbrire. Obligatorie este însă udarea cât mai frecventă, mai ales în verile secetoase. La vârsta de 4 ani puieţii se repică în sola de cultură specializată la distanţa de 1 m/1m iar la 3-4 ani după plantarea la loc definitiv se poate face rărirea culturii, extrăgându-se exemplarele care au atins deja 0,7-1 m.

Duglas. Semănatul se face primăvara, la sfârşitul lunii aprilie-începutul lunii mai, în rânduri distanţate la 20-25 cm şi adânci de 1-1,5 cm. Semănăturile se protejează împotriva arşiţei solare în zilele călduroase de vară şi se udă ori de câte ori este nevoie. Puieţii rămân în sola de semănături timp de 1-2 ani, fiind protejaţi în timpul iernii de gerurile puternice prin acoperire cu frunze sau paie. Se repică apoi în sola de repicaje la distanţa de 20 cm pe rând şi 40 cm între rânduri, iar după alţi 2-3 ani se transplantează în sola de cultură specializată, la distanţa de 0,5 m pe rând şi 1 m între rânduri sau 1m/1m. La 3-4 ani de la plantarea în sola de cultură specializată se poate începe operaţia de “rărire a culturii“ extrăgându-se exemplarele care au atins deja peste 1 m.

În vederea valorificării pomilor de Crăciun aceştia trebuie să îndeplinească următorii indicatori de calitate:1.Înălţimea lor trebuie să fie, în general de la 1 m până la 4 m (în cazuri speciale mai mult);2.Conformaţia lor trebuie să îndeplinească următoarele caracteristici: axul trebuie să fie drept şi nebifurcat;

“săgeata“ să aibă între 30 ÷ 60 cm (în funcţie de înălţimea pomului); verticilele să fie cât mai uniforme, nu îndepărtate unele de altele, cu ramuri secundare numeroase iar ramurile să acopere peste 2/3 din înălţimea pomului.

Lucrări de întreţinere. Pentru asigurarea unei creşteri susţinute (20-25 cm/an) şi a unor verticile bine îmbrăcate cu ace până la bază, se recomandă reducerea concurenţei pentru hrană, lumină şi spaţiu (eliminarea buruienilor).Din punct de vedere economic erbicidarea suprafeţei de cultivat înainte de plantat, dă cele mai bune rezultate, în primul an de viaţă a puieţilor nefiind necesare lucrări de întreţinere. Combaterea buruienilor continuă însă în următorii ani, cu câte o erbicidare pe an.

Recoltarea, ambalarea şi transportul pomilor de iarnă. În vederea comercializării lor, pomii de iarnă din culturile specializate se recoltează de către producător, urmând a fi ambalaţi şi transportaţi către punctele de desfacere. În ultimii ani pentru reducerea riscului unor pierderi ca urmare a nevânzării întregii cantităţi de pomi recoltaţi şi chiar pentru a se degreva de cheltuielile de transport, depozitare şi desfacere, multe ocoale silvice invită cumpărătorii să-şi aleagă singuri pomii din cultură. La recoltare tăierea se face la 10-12 cm deasupra solului, ultimele 1-2 verticile de la sol urmând să mai vegeteze 1-2 ani, după care se recoltează şi se pot vinde ca „ramuri ornamentale”. Exemplarele insuficient dezvoltate sau cu mici defecte de formă se mai menţin 1-2 ani, urmând a fi recoltate odată cu ramurile ornamentale. De obicei manipularea pomilor de iarnă neambalaţi este greoaie, vatămă lujerii şi afectează preţul de cost. Pentru a elimina aceste inconveniente s-au constituit diferite dispozitive şi maşini pentru ambalarea pomilor de iarnă.

Producerea pomilor de Crăciun se dovedeşte o activitate rentabilă, numai atunci când pomii prezintă un ţel în sine şi nu un produs accesoriu al activităţii de regenerare a arboretelor sau după aplicarea lucrărilor de întreţinere din păduri.

Întocmit: Şef lucr. dr. SANDU TATIANA

7