UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

DISCIPLINA PASTORALĂ

ANUL UNIVERSITAR : 2013-2014

Lucrare de seminar

Sfintele Taine şi ierurgiile prilej de sărbătoare

Coordonator :

Pr. Asist. Dr.

Santi Cosmin

Student:

Stancu Ştefan Adrian

Anul III, Gr.II.

Târgovişte,

2013

Plan lucrare

Introducere

1. Sfintele Taine

2. Ierurgiile

3. Sfintele Taine şi ierurgiile prilej de sărbătoare

Concluzii

2

Abrevieri

Ort – Ortodoxia

S.T. – Studii Teologice

E.I.B.M.B.O.R – Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane

3

Introducere

Tainele au rolul de a preface treptat existenţa credincioşilor după chipul omului Hristos.1

În acest proces, fiecare Taină îşi are aspectul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în

legătură internă întreolaltă. Ele toate comunică acelaşi Duh, aceiaşi energie dumnezeiască a lui

Hristos cel înviat şi proslăvit ca om, dar nu toate la fel în mod indistinct, ci din oceanul acestei

energii.

Izvorul Tainelor este Hristos cel răstignit care ne dă harul Său prin Sfintele Taine în

Sfânta Biserică prin Duhul Sfânt. Toate efluviile de har ce ni se dau prin Taine, izvorăsc din

această continuă stare de jertfă, care e în acelaşi timp o continuă plinătate de viaţă a lui Hristos

ca om, şi produc aceiaşi stare, ne mântuiesc.2

Astfel putem spune că fiecare Taină e un punct de plecare pentru un nou efort de imitare

a unei stări a lui Hristos, dar în acelaşi timp un nou efluviu de forţă emanată din acea stare. Prin

amândouă credinciosul face paşi noi în „urmarea” lui Hristos, în „asemănarea” cu El. Omul are

la dispoziţie Tainele instituite de Mântuitorul Hristos atunci când, pe pământ fiind, a lucrat la

mântuirea sa. Oscar Cullman spunea chiar că „Tainele Bisericii iau locul minunilor din vremea

întrupării”3. Nicolae Cabasila spunea şi mai frumos, că Tainele sunt de fapt o uşă lăsată

deschisă, prin care omul poate urca către Dumnezeu şi tot prin aceasta, Dumnezeu coboară la

oameni: „Tainele: iată calea pe care ne-a hotărât-o Domnul, uşa pe care a deschis-o... revenind

din nou pe această cale şi prin această uşă, El vine la oameni”4.

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Numărul Tainelor; Raporturile dintre ele şi problema Tainelor din Afara Bisericii, în Ort. Nr.3, anul MCMLVI (1956), p. 195.2 Prof. Nicolae Grosu, Taina Sfântului Maslu, în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3-4, p. 553.3 Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. Pr. Dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 285.4 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. T. Bodogae, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 25.

4

Sfintele Taine

Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului, în vizibilitate

pământească, prin mijlocirea cărora „ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus” şi prin care venim

„în contact viu cu misterul cultic sfinţitor al lui Hristos”5.

Karl Christian Felmy sublinia faptul ca nu există „o definiţie a ceea ce există o Sfânta

Taina6. Duhul suflă unde voieşte, dar în Taine, în faţa condiţiilor cerute de Biserică şi în virtutea

făgăduinţei Domnului, darurile Duhului Sfânt sunt date în mod sigur, iar Biserica confirmă

lucrul acesta. Taina este o lucrare sfânta în care, sub forma văzută, lucrul nevăzut al lui

Dumnezeu este împărtăşit credinciosului7.

Dumnezeu se face om la plinirea vremii (Gal. 4, 4), spre răscumpărare şi înfiere (Gal.

4,5) spre mântuirea şi mărirea noastră (I Cor. 2,7). Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, este misterul

sacramental prin excelenţă şi după acesta şi prin Acesta, Biserica şi Euharistia.8

Sfinţirea Vieţii, adică tainele şi slujbele legate de toate aspectele vieţii noastre, ajutându-

ne să o facem o viaţă creştină, raportată la Hristos şi care include tainele vindecării: Pocăinţa,

Sfântul Maslu, Taina Căsătoriei, variatele ritualuri de rugăciune şi binecuvântare şi, în cele din

urmă, slujba de înmormântare a creştinului.9

Sfintele Taine sunt lucrări prin care se întemeiază viaţa omului în Iisus Hristos. Ele nu

sunt instituite numai ca simboale şi semne distinctive ale creştinilor, ci cu mult mai mult ele sunt

semne şi mărturii ale bunăvoinţei şi harului lui Dumnezeu faţă de noi.10 Sfintele Taine sunt

lucrări eclesiale, ele au o relaţie cu întreaga Biserică, cu plenitudinea ei şi nu numai cu

credincioşii singulari.11

Tainele, ca şi cuvântul, aparţin iconomiei sau istoriei actuale. Hristos a pus în ele puterea

harului, pe care acestea o comunică acolo unde „celebratul şi primitorul nu ridică obstacole12. Să

ascultăm însă cuvintele marelui Cabasila: „După ce Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat o

singură dată din Fecioară şi S-a născut din ea trupeşte în chip negrăit şi mai presus de cuvânt,

întrucât nu se mai poate întrupa sau naşte trupeşte iarăşi din fiecare dintre noi, ce face? Ne

5 Idem, Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, în Studii Teologice, XXIII(1926), nr. 2-3, p. 562.6 Karl Christian Felmy, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p.233.7 Paul Evdokimov, op. cit., p. 285.8 Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1981, p. 173.9 Alexander Schmemann, Liturghie şi viaţă, trad. de Preot Doctor Viorel Sava, Iaşi, 2001, pp. 35-36.10 Pr. Prof. Sandu Ştefan, Teologia Mărturisirilor de credinţă luterane şi ortodoxe, în Ortodoxia, Nr. 3-4, part. IV, 1992, p. 7911 Pr. Prof. Nicolae Dură, Predica şi Tainele, în S.T., nr. 1-2, 1998, p. 15.12 Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. România creştină, Bucureşti, 1999, p. 134.

5

împărtăşeşte spre mâncare trupul Său preacurat, pe care l-a luat din trupul neprihănit al

Preacuratei Născătoare de Dumnezeu Maria; născându-Se din ea trupeşte şi mâncând acest

trup al Lui, fiecare din noi, cei credincioşi şi care Îl mâncăm cu vrednicie, Îl avem în noi, întreg,

pe Dumnezeu, Cel întrupat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Fiul

Preacuratei Fecioare Maria, care sade de-a dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl13.

Aceasta potrivit cu însăşi spusa Lui „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele meu,

rămâne întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 6, 56). ,,Dar nu provine niciodată din noi sau nu se naşte

trupeşte şi nu se desparte de noi. Căci nu se mai cunoaşte după trup” ( II Corinteni 5, 17). Acesta

este lucrul cel mare al negrăitei iconomii şi al coborârii Lui mai presus de cuvânt, săvârşit în noi;

aceasta e taina plină de toată înfricoşarea, pe care am şovăit să o descriu şi am tremurat să o

înfăţişez.

Putinţa referirii Tainelor la Hristos, care se jertfeşte necontenit, dar în acelaşi timp a

distincţiei Euharistiei de toate, e dată în învăţătura ortodoxă despre harul ca energie

dumnezeiască necreată, ce izvorăşte din persoana lui Iisus Hristos, nefiind altceva decât puterea

lui însăşi, împreună prezentă cu persoana lui. Energia Lui pe care ne-o împărtăşesc Tainele, e

energia morţii şi învierii Lui. În Euharistie însă, nu primim numai energia pornită din umanitatea

Domnului, ci însuşi izvorul ei, trupul şi sângele lui14.

Prin Taine, în sens restrâns, adică prin Duhul iubirii lui Dumnezeu, care ne vine

neâmpiedicat din Trupul lui Hristos, însă prin elemente ale naturii încă nedevenită transparentă

în mod vizibil, se descoperă credincioşilor toată natura ca dar al lui Dumnezeu, destinat unei

depline şi generale transparenţe pentru El15. Din cele spuse putem spune că harul se revarsă din

belşug în noi, prin Hristos, printr-un act personal al lui Hristos:”Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a

sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi

adevăr”, „harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”, „Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat,

şi har peste har” (Ioan,14,16,17). Pe de altă parte, întreaga umanitate a lui Hristos, anume

sufletul şi trupul Său lucrează asupra oamenilor.

„În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine

pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire” (1 Ioan 4, 18). Aceasta fiindcă moartea

este arma diavolului împotriva lumii, prin care cel mai important vrăjmaş al lui Dumnezeu

aruncă fiinţele umane în robia care izvorăşte din frică.

13 Pr. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p.130.14 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Numărul Tainelor raporturile între ele şi problema Tainelor din afara Bisericii…, p. 206.15 Idem, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în Ortodoxia, nr. 1, 1956, p. 23.

6

„Deci, de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a

împărtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe

diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evrei 2, 14-

15).

Crucea, care este asumată de fiecare următor al lui Hristos, nu reprezintă, aşa cum mulţi

cred, diversele probleme pe care omul le întâlneşte în viaţă. Dimpotrivă, crucea este o încleştare

activă pe care fiecare credincios şi-o asumă pentru a păstra până la moarte ascultarea faţă de voia

lui Dumnezeu, prin care ajunge la îndumnezeire16.

Aşadar Tainele sunt lucrări sfinte, instituite de Hristos, care, sub o formă vizibilă, ne

împărtăşesc harul invizibil al lui Hristos, sau pe Hristos însuşi în acţiunile Sale mântuitoare,

pentru a ne face părtaşi de desăvârşirea umanităţii Sale, sau de mântuire.17 Din aceste trei

elemente, instituirea lor de către Hristos este necesară, pentru că numai Dumnezeu poate lega

harul sau lucrarea Sa de anumite mijloace sensibile, pentru că numai Dumnezeu cel întrupat a

putut exprima nemijlocit cuvintele şi aplica vizibil actele prin care a voit să ne comunice harul

sau prezenţa Sa şi pentru că harul ce ni se dă în Taine a fost dobândit pe seama omenirii, sau

făcut accesibil omenirii numai prin întruparea, moartea şi învierea Lui prin care a deschis întâi

umanitatea Sa personală harului şi apoi prin ea întreagă umanitatea. În ce priveşte actul sensibil

şi harul invizibl, ele nu pot fi separate decât prin cugetare. În concret ele formează un întreg, aşa

cum trupul şi sufletul formează un întreg.

Astfel ele sunt instrumente eficace ale harului pentru cei care se împărtăşesc cu ele.

Tainele oferă credincioşilor împărtăşirea cu lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos.18

Ierurgiile

16 Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă. O expunere concisă, Ed. Ecclesiast, 2011, p. 81.17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, nr.1, 1956, p. 7.18 Pr. Prof. Sandu Ştefan, Teologia Mărturisirilor de credinţă luterane şi ortodoxe, p 81.

7

Ierurgiile sunt  lucrări sfinţite şi sfinţitoare, prin care lucrează harul  mântuitor şi sunt

săvârşite ca şi Sfintele Taine numai de episcopii şi preoţii Bisericii, hirotoniţi canonic. Lucrarea

Bisericii, prin ierurgii, este de a scoate pe om şi natura înconjurătoare de sub orice stăpânire şi

influenţă a duhurilor rele. Biserica foloseşte ierurgiile ca rugăciuni sau acte sfinţitoare, care se

săvârşesc fie înainte, ca pregătire spre o anumită Sfântă Taină, fie după, ierurgiile fiind în mare

măsură în legătură cu Sfintele Taine sau Sfânta Liturghie. Prin ierurgii, puterea şi acţiunea

curăţitoare şi sfinţitoare a Bisericii se revarsănu numai asupra fiinţei omului, ci şi asupra întregii

nature înconjurătoare.

Ierurgiile constituie astfel  mijlocul  prin care Biserica  ţinteşte  să  realizeze desăvârşirea

omului: „ele pregătesc, anticipează şi prevestesc făptura cea nouă care va să fie, adică"cer nou şi

pământ nou"(Apocalipsa XXI, 1) şi pe care le aşteptăm, potrivit  făgăduinţei Mântuitorului, după

sfârşitul veacurilor.”19 Ierurgiile se apropie de Sfintele Taine atât prin scopul lor, cât şi prin

mijloaceleşi efectele lor. „ Efectele ierurgiilor depind de credinţa cât şi de vrednicia

primitorului,a celor pentru care se săvârşesc sau care beneficiază de ele.”20

Ierurgiile au fost instituite de Biserică, după revărsarea Duhului Sfânt peste Sfinţii

Apostoli. „ Desprecele mai multe dintre ierurgii, ne vorbesc Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti

din primele veacuri creştine, ca: Sfântul Iustin Martirul21 şi Tertulian”22„în secolul II, Sfântul

Vasile cel Mare în secolul IV ”23. Lucrarea Bisericii, prin ierurgii, este de a-l  scoate  pe om  şi

natura înconjurătoare de sub orice stăpânire şi influenţă a duhurilor rele.

De aceea, unii împart aceste mijloace ierurgice în: ”exorcisme şi binecuvântări”, iar alţii,

în: a) exorcisme; b) curăţiri şi dezlegări; c) binecuvântări; d) sfinţiri.Toate aceste ierurgii

Biserica le foloseşte ca rugăciuni şi acte sfinţitoare care sesăvârşesc fie înainte, ca pregătire spre

o anumită Taină, fie după, ierurgiile fiind, în bună parte, în legătură cu Tainele. Între ierurgii şi

Taine sunt asemănări şi deosebiri. Asemănarea constă în aceea că şi unele şi altele lucrează în

chip tainic şimijlocesc omului acelaşi har mântuitor şi în acelaşi scop.

Tainele se referă numai la om, pe când ierurgiile au o sferă mult mai largă, referindu-se

şi la întreaga fire înconjurătoare. Scopul ierurgiilor este doxologic şi soteriologic şi anume: a)

Adorarea şi preamărirea lui Dumnezeu Cel în Treime Sfânt, în numele Căruiase săvârşesc; b)

Curăţirea omului de întinăciunea păcatelor în vederea primirii Sfintelor Taine, sau după

19 S. Boulgakoff, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica Speciala, EIBMBOR, Bucuresti, 1980, p. 439.20 Hr. Andrutsos, Simbolica, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p. 340.21 Sfantul Justin Martirul, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 440.22 Tertulian, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 440.23 Sfantul Vasile cel Mare, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, op. cit., p. 440.

8

Cununie, în vederea sfinţirii progresive şi a desăvârşirii; c) Dezlegarea şi eliberarea naturii

înconjurătoare de sub blestemul păcatului şide sub influenţa demonilor, sfinţind-o şi fortificând-

o. După forma, structura externă sau lungimea lor, ierurgiile se pot împărţi în: a) rugăciuni sau

molifte;  b) ierurgii mai dezvoltate,  care  pe  lângă  rugăciuni cuprind şi cântări, citiri,ectenii,

tropare şi rituri sau ceremonii etc.; c) slujbe care sunt cele mai lungi ierurgii, la care se adaugă

Apostolul şi Evanghelia24. În ceea ce priveşte locul şi timpul în care se săvârşesc, ierurgiile

diferă: unele sesăvârşesc în biserică, altele în casele credincioşilor şi uneori chiar în aer liber.

Ierurgiile, sunt rânduite în trei mari grupe: I) cele referitoare la persoane; II) la natura

înconjurătoare şi III) la obiecte sau lucruri neînsufleţite, deşi ultimele două ar  putea fi una

singură, pentru că ierurgiile uneia pot fi şi ale celeilalte.

1 . Exorcisme;

Exorcismele sunt rugăciuni sau slujbe care au rolul de a elibera omul, natura, sau  alte 

lucruri  de  sub stăpânirea  sau  influenţa  demonilor.  Această ierurgie  a exorcismului se

întemeiază pe puterea dată de Mântuitorul Hristos Bisericii, de a alunga puterile răului:„… pe

demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi” (Matei X, 8). Un exemplu de exorcism este

oferit atunci când, îndată ce a născut o femeie, în prima zi,  preotul  trimite  sau

îi aduce o sticlă cu apă, peste care, după rugăciunile începătoare (fără”Împărate ceresc”) şi

troparele de umilinţă, preotul rosteşte scurta rugăciune de sfinţire a apei, în care cere iertarea

păcatelor, schimbarea chinurilor, îndepărtarea tuturor răutăţilor şi vindecare. Această sfinţire se

numeşte „moliftă”. După sfinţirea apei se cântă sau se citeşte Troparul Naşterii Domnului şi

Condacul, apoi secitesc cele trei rugăciuni care urmează pentru iertarea păcatelor şi curăţirea

femeii lăuze de întinăciunea trupească pricinuită de naştere.

2 . Binecuvântări;

24 Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 4429

„ Binecuvântările sunt rugăciuni sau slujbe prin care, prin semnul Sfintei Cruci  se

invocă  harul  divin  asupra unei  persona  sau a unui  lucru menit  pentru hrana

şi folosul omului”25, mai pe scurt, binecuvântările sunt rânduieli pentru dobândirea ajutorului

dumnezeiesc în necazuri şi nevoi. Această ierurgie a binecuvântărilor seîntemeiază pe faptul că

însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a binecuvântat pâinea şi peştele: „şi luând cele cinci  pâini şi cei

doi peşti,  a binecuvântat  şi, frângând a dat  ucenicilor   pâinile iar ucenicii, mulţimilor. ”(Matei

XIV, 19). Tot Mântuitorul a binecuvântat şi pe copii: „ punându-şi  mâinile peste ei, s-

a dus de acolo. ”(Matei XIX, 15), dar a dat şi Sfinţilor Săi Apostoli poruncă să binecuvinteze

casele în care vor fi bine primiţi: „ şi intrând în casă, uraţi-i zicând: «pace casei acesteia»”

(Matei X, 12). Exemple de binecuvântări găsim nenumărate în Molitfelnic, enumerate după

trebuinţă:  la  vreme  de secetă; la ploaie multă; la vreme de ciuma şi boli molipsitoare; când se

îmbolnăvesc dobitoacele; când se strica ţarinile, viile şi grădinile de grindină sau de vietăţi; la

binecuvântarea seminţelor, ogoarelor, viilor şi grădinilor; la răsădirea viei  şi a pomilor; la

binecuvântarea  roadelor,  ca pârgă; la binecuvântarea grâului, pâinilor, vinului şi untdelemnului,

la binecuvântarea apei, etc.

3 . Sfinţiri;

Sfinţirile sau consacrările sunt binecuvântări mai solemne, sunt ierurgiile prin excelenţă,

depline, care se apropie de Sfintele Taine cel mai mult şi prin care anumite  personae  sau

lucruri  se  scot  din  întrebuinţarea lor comună  şi  se  destinează scopurilor sfinte. (Ex:

Sfeştania, Sfinţirea Bisericii, Hirotesiile, etc.) Aghiazma , ca slujbă de sfinţire a apei, este slujba

cel mai des săvârşită şi ceamai frecventă ierurgie în Biserică. Aghiazma este de două feluri:mică

şi mare. Cel maides săvârşită este aghiazma mică, care se numeşte “ sfeştanie”. Ea se numeşte

şi“lumânare ” sau “slujba luminilor”, pentru ca la început se înţelegea prin ea aghiazma cea mare

care se săvârşeşte la Bobotează, sărbătoare numită şi “ziua luminilor, sau aluminării”, deoarece

atunci se botezau catehumenii. Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, spune că: „în ziua

Bobotezei se face nu numai reînnoirea botezului Domnului, ci şi a harului botezului primit de

fiecare dintre noi”26.

25 Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ediţia III, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000, p. 338.

26 Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului, apud Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 462.10

Temeiul scripturistic al aghiazmei se află în însăşi pericopa Evangheliei care se citeşte la

sfeştanie (Ioan 5, 1-4). Aici se aminteşte de vindecarea slăbănogului care zăcea, aşteptând la

scăldătoarea Vitezda tulburarea apei de către îngerul Domnului care cobora o dată în an; acolo l-

a găsit Mântuitorul Hristos şi l-a tămăduit. Lucrarea pe careo făcea îngerul atunci, o face de

atunci încoace necontenit harul Domnului, prin apa sfinţită de preoţii Bisericii, ori de câte ori

este nevoie, după invocarea Duhului Sfânt asupra ei. De asemenea, şi din ectenia care urmează

citirii Evangheliei şi din rugăciunea de sfinţire a apei, care reproduc ideea Apostolului şi

Evangheliei, se înţelege că Duhul Sfânt invocat sfinţeşte apa, care devine sfinţitoare,

tămăduitoare de boli şi cu putere dea alunga demoni. Sfinţirea apei s-a practicat de la început,

din prima zi a existenţei Bisericii, curăţindu-i de toate păcatele când s-au botezat un număr mare

de creştini (Fapte, 2,41;4, 4). Constituţiile Apostolice, amintind de practică sfinţirii apei şi a

“untului delemn”, pe care o făceau apostolii, atribuie Sfântului Apostol Matei sfinţirea apei şi a

untdelemnului, la botez. Aghiazma sau sfeştania se face mai adesea în casele credincioşilor, de

regulă miercurea şi vinerea în timpul postului. Cântarea ,,În Iordan botezându-Te  Tu,  Doamne,

închinarea Treimii s-a arătat…” ne aminteşte nu numai că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat

ca să Se descopere Sfânta Treime şi să fie El arătat şi mărturisit de Tatăl ca Însuşi Fiul Lui, ci

şi pentru ca prin această apă sfinţită cu care noi ne botezăm  şi gustăm din ea- Hristoase trăieşte

acest moment, apoi şi noi îl retrăim cu El în fiecare an, din clipa în care am fost botezaţi.

Aghiazma mare are o mare putere sfinţitoare şi se păstrează mulţi ani fără a se altera.  De aceea

are şi  cea mai mare  întrebuinţare: la botezul copiilor, la botez grabnic; la  curăţirea  vaselor  sau

a  fântânii  spurcate,  la  binecuvântarea  începerii semănăturilor, la holdele, viile şi grădinile

bântuite de lăcuste; la sfinţirea Crucii, a icoanelor, a vaselor de cult, a tritei, a clopotului, a

antimisului, a Sfântului şi Marelui Mir şi a Bisericii. De obicei, Aghiazma mare, sfinţirea

Bisericii, la sfinţirea casei, a mrejelor  pescarilor,  a  corăbiilor  sau  a 

vapoarelor, la sfinţirea clopotului, a steagului şi a vaselor de cult, a veşmintelor bisericeşti, la

casa care se tulbura de duhuri necurate etc.„Sfinţirea Bisericii este cea mai importantă şi cea

mai fastuoasă dintre aceste ierurgii,  fiind şi cea mai complicată,  pentru că  se  face  de episcop

cu sobor  de  preoţi. Odată terminată construcţia şi înzestrata cu toate odoarele de cult,

urmează sfinţirea bisericii. Slujba începe după vecernia de seară cu privegherea de noapte, apoi

utrenia, în timpul căreia se pregătesc aromatele şi se face sfinţirea apei mari, după care se duc

toate înaltar, unde episcopul stropeşte cu aghiazmă cei patru stâlpi ai Sfintei Mese; după aceea

toarnă la colţurile mesei în forma crucii aromatele amestecate fierbinţi (ceară,

11

tămâie, smirnă, aloe şi alte aromate)  spre  întărirea  lespezii  de  deasupra  şi spre închipuirea

îngropării Domnului”27.

Sfintele Taine şi ierurgiile prilej de sărbătoare

Şi Tainele şi ierurgiile urmăresc sfinţirea, înnoirea şi fortificarea omului ca ”făptură nouă”

şi a naturii înconjurătoare şi readucerea lor la Dumnezeu. Şi unele şi altele sunt săvârşite de

27 Ibidem.12

aceeaşislujitori ai Bisericii: preoţii sau episcopii. Deosebirile constau în faptul că Tainele sunt

instituite direct de Mântuitorul Hristos, ca fiind absolut necesare pentru mântuire cu porunca

expresă de a le săvârşi; pe când ierurgiile nu sunt toate absolut necesare, sau direct legate de

mântuire.

Sfintele Taine sunt creatoare de comuniune personală, „orice taină este o intrare în

comuniune cu Hristos ca persoană, este o Taină de întemeiere a comuniunii cu Hristos în

general şi a comuniunii cu ceilalţi membrii ai Bisericii uniţi cu Hristos. Şi fiecare persoană

umană din comunitatea Bisericii împlineşte un rol de inel în lanţul comuniunii cu Hristos

devenit om şi cu ceilalţi oameni care cred în El. Hristos ni se dăruieşte prin Taine pentru a crea

forme şi grade mai înalte de comuniune cu El şi între noi”.28 Caracterul unitar al Tainelor reiese

din faptul că unele tropare sau gesturi liturgice sunt comune în ritualul mai multor Taine. De

asemenea, se poate pune în evidenţă prezenţa în toate Tainele a „mâinii lui Dumnezeu care

realizează legătura dintre ele”29.

Astfel, în ritualul Sfântului Botez, se rostesc cuvintele: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au

zidit. Înainte de împărtăşirea credincioşilor preotul se roagă: „şi ne învredniceşte prin mâna Ta

cea puternică a ni se da nouă Prea Curatul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge…. În ritualul

Cununiei preotul rosteşte rugăciunea: „şi acum Stăpâne Doamne, trimite mâna Ta dintru

înălţimea sfântului Tău locaş şi uneşte pe robul Tău… cu roaba Ta…. La fel, şi în Taina

Sfântului Maslu există o rugăciune în care se pomeneşte mâna creatoare şi re-creatoare a lui

Dumnezeu: „nu pun mâna mea cea păcătoasă peste robul Tău, ci pun mâna Ta cea puternică şi

tare ce se află în această Sfântă Evanghelie”. Privite din perspectiva efectelor Tainelor asupra

credincioşilor, se poate observa că şi acestea sunt comune unora dintre ele. Astfel, iertarea

păcatelor proprie Sfintei Taine a Mărturisirii este şi efectul Botezului, al Sfântului Maslu

(rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se

vor ierta lui) şi a Sfintei Euharistii (care se dă credinciosului „spre iertarea păcatelor şi spre

viaţa de veci”). În privinţa importanţei Sfintelor Taine, nu se poate stabili o ierarhizare a uneia

faţă de celelalte, ci, spun Sfinţii Părinţi, toate sunt la fel de importante. ...Este stabilită de către

Domnul Hristos şi există în Biserică încă o Taină, având cu deosebire menirea de a servi ca

medicament spiritual al suferinţelor corporale, deşi în acelaşi timp, ea îşi întinde puterea

mântuitoare şi asupra bolilor spirituale, după cum şi Taina Pocăinţei, vindecând bolile curat

spirituale, contribuie, o dată cu aceasta, şi la vindecarea bolilor corporale. Aceasta este Taina 28 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, pp. 30-31.29 Pr. Viorel Sava, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Bucureşti, 1998 (Teză de doctorat), p.12.

13

ungerii cu untdelemn sfinţit, sau după cum se numeşte în Epistola Patriarhilor de Răsărit, Taina

Sfântului Maslu30.

„În înţeles restrâns însă Taine sunt acele acte sfinte ale religiei creştine prin care se

comunica harul divin. Semnificaţia cuvântului se păstrează şi aici căci esenţa tainei constituind-

o harul rămâne ascunsă, nevăzută şi necuprinsă cu mintea deşi se comunică prin forme

perceptibile. In taină nu este numai o simbolizare a vreunui adevăr religios, ci reală împărtăşire

a harului, iar prin aceasta Sfintele Taine, se deosebesc de toate celelalte simboluri sau acte

sfinte”31.

„Omul a fost capabil prin voinţa lui şi prin voinţa lui şi prin legătura lui cu toate să

producă dezbinare întru toate.”32

„Cuvântul lui Dumnezeu sau Logosul Tatălui ca centru personal şi unitar al tuturor şi

unitar al tuturor raţiunilor lumii, a purces la o nouă şi mai sigură unire a tuturor raţiunilor

lumii, în Sine”33. În scopul acesta s-a folosit firea omenească, datorită capacităţii ei de a unifica

făpturile între ele dar în acelaşi timp cu Dumnezeu. Pentru ca această unire să fie mai strânsă, S-

a făcut El însuşi om, dându-le oamenilor un centru din rândul lor, ca să nu se mai poate despărţi

de Dumnezeu şi de ceilalţi oameni şi să divizeze creaţia.

Se realizează astfel o nouă Taina, a unei uniri şi mai strânsa între Creator şi creatură. E

Taina lui Hristos, paradoxul înfiinţat prin creaţie, al unirii, necreatul cu creatul apare acum şi

mai accentuat la modul suprem Dumnezeu însuşi este şi om, Creatorul este şi creatura, adâncul

de necuprins şi subiectul atoatefăcător se face şi raţiune omenească cu conştiinţa limitării ei şi

trup sesizabil, infinitul se face finit, umplându-1 pe cel din urmă de cel dintâi. Prin acesta

orizontul infinit al cunoaşterii realităţii supreme se face deplin străveziu pentru om.

O poziţie deosebită în această mare taină o are omul. El e chipul şi organul principal al

tainei mari şi dinamice a unirii Logosului cu întreaga creaţie, întrucât pe de o parte chiar fiinţa

lui e unirea spiritului cu materialul, iar prin aceasta uneşte în sine toata creaţia sa şi pe aceasta cu

Dumnezeu. Spiritul uman transfigurează materia cu care e unit de la început, organizând-o în

trup, ca mediu de lucrare a spiritului. În taina omului toate părţile şi funcţiile lui sunt taine,

pentru că participă la taina lui ca întreg.

Omul este inelul creaţiei sau adevărat "macrocosmos"34, pune Maxim Mărturisitorul, fiind

30 Silvestru Episcop de Canev, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1906, p. 55.31 Paul Evdokimov, Ortodoxia…, p. 284.32 Pr. Prof. Dr.Dumitru Stăniloae, Ascetică şi Mistică Creştină…, p. 37.33 Hristu Andrutos, op. cit., p. 545.34 Sfântul Maxim Mărturisitorul „Mystagogia” P. G. 91 col 664-665 apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit, pp. 10-11.

14

conştient al ţesăturii raţionale şi unitare a lumii. Dar omul are această însuşire pentru că nu se

opreşte nici la marginile lumii create ci le depăşeşte prin gândire şi aspiraţie patricipând la

Dumnezeu însuşi şi fiind deschis luminii Lui nesfârşite. Numai prin aceasta proiectează în lume

şi asupra lumii o lumină şi o putere mai presus de ea şi mereu nouă.

,,Numai aşa adânceşte la nesfârşit înţelesul lumii, sau bogăţia ei de înţelesuri. Astfel omul

realizează mai mult decât orice unitate din lume un caracter paradoxal al tainei, unind în sine

spiritul ca raţiune conştientă cu raţionalitatea plasticizată inconştientă, simplitatea cu

compoziţia, subiectivitatea cu obiectivitatea, definitul cu indefinitul, ba chiar creatul cu

necreatul.”35

Sfintele Taine sunt importante pentru viaţa morală creştină, întrucât primirea harului

divin naşte imperativul moral al vieţuirii creştine: „Dacă trăim în duhul, prin duhul să şi

umblăm” (Gal. V, 25). ,,Căci Duhul ce-1 avem în noi trebuie să rodească. Şi roadă Duhului

este toată fapta bună” (Gal. V, 22). Dumnezeu chemându-l totdeauna şi de pretutindeni pe

credincios şi, pe de altă parte, credinciosul fiind o fiinţă complexă, cu multe sensuri şi

semnificaţii, se desprind pentru el, din acestea, posibilităţi multiple de întâlnire cu Dumnezeu.

Şi totuşi în toate aceste chemări şi posibilităţi e deschisă, în fond, împlinirea unei singure

întâlniri: întâlnirea credinciosului cu Dumnezeu. Căci, de bună seamă, despre Dumnezeu nu

pot spune: „e numai în faţa mea, sau numai la stînga; numai în mine sau dincolo de mine;

numai în mintea sau numai în simţirea mea, sau, în sfârşit, numai în Sf. Taine sau numai în

faptele bune... întrucât şi în faţă şi la stânga şi în mine şi dincolo de mine si în mintea mea şi

în simţire şi în Taine şi în faptele bune, în toate mă întâlnesc cu El. Evident, însă, că într-un fel

mă întâlnesc cu El în bolta înstelată şi mereu altfel în întunericul nopţii, lângă porumbel,

lângă şarpe, lângă om, în minte, în sentiment, în Sf. Taine sau în faptele bune”36.

Prin Sfintele Taine, Mântuitorul Hristos este present  şi  activ,  prin  Duhul  Sfânt,

în trupul Sau tainic, Biserica, al cărei Întemeietor şi Cap este, prin ele ea lucrând mântuirea şi

sfinţirea credincioşilor, susţinând, întărind şi făcând ca aceştia să progreseze în viaţa cea nouă în

Hristos. De aceea, Biserica nu poate fi concepută fără Taine, după cum nici Tainele fără sau în

afară de Biserică. Biserica şi Tainele ei se condiţionează reciproc, datorită legăturii fiinţiale şi

personale dintre Fiul şi Duhul Sfânt şi împreună-lucrării Lor în iconomia mântuirii şi în Biserică.

Totodată, prin ierurgiile ei, Biserica împărtăşeşte credincioşilor săi ajutor dumnezeiesc,

folositor progresului duhovnicesc şi uşurării dobândirii mântuirii de către aceştia. Sfânta 35 Prof. Dr. Nicolae Chiţescu, Pr. Prof. Isiodor Todoran, Pr. Prof. I. Petruţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II., Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 8;36 Pr. Prof. Dr. Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Ort. nr. 9-10, 1966, p. 152.

15

Biserică, stâlp şi temelie a adevărului (1 Timotei 3, 15), este aşezământul dumnezeiesc în care

creştinul renaşte, creşte, se îmbogăţeşte şi se desăvârşeşte în nouaviaţă în Hristos, principalele ei

mijloace de care se foloseşte în acest scop fiind Tainelesi ierurgiile ei. Astfel, „creştinul renaşte

la noua viaţă în Hristos prin Botez, se întăreşte şi sporeşte în aceasta prin Sfântul Mir,

dobândeşte şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos în Euharistie, se curăţeşte de păcate

şi se reînnoieşte sufleteşte prin Pocăinţă, devine preot al lui Hristos prin Hirotonie, se uneşte

pentru convieţuire prin Nuntă, dobândeşte vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi

iertare de păcate prin Sfântul Maslu”. De asemenea, prin ierurgiile Bisericii, creştinul

dobândeşte ajutor pentru desăvârşirea sa morală în vederea mântuirii.Dar dacă Biserica este cea

care condiţionează Tainele, la rândul ei, ea însăşieste rezultatul acestora. Prin Botez, Mirungere

şi Euharistie se realizează încorporarea continuă a credincioşilor în Hristos şi în Biserica Sa, prin

Pocăinţa şi Maslu credincioşii îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească, spre a fi

vrednici fii ai ei, prin Hirotonie se nasc slujitorii ei care continuă întreita slujire a Mântuitorului

până lasfârşitul veacurilor, iar prin Nuntă se perpetuează şi înmulţeşte neamul omenesc, dincare

o mare parte formează trupul tainic al lui Hristos.Tainele sunt lucrări ale Bisericii sau lucrări ale

lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică; ele sunt săvârşite în mod nevăzut de Hristos, iar în mod

văzut de preoţi, care poseda un har special în acest scop, prin Taina Hirotoniei.

„Biserică - ierarhie - Taine este „sfânta triadă” în şi prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea

credincioşilor, după rânduiala înţelepciunii celei negrăite a lui Dumnezeu,

”Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască  şi să ajungă  la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2,

4).”37 Iar dacă Domnul Iisus Hristos a dat Bisericii SfinteleTaine, tot El I-a dat „pe unii Apostoli, pe

alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar pe alţii pastori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor,  pentru

lucrul slujirii, pentru zidirea trupului lui Hristos, până ce vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a

cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la  starea  de bărbat desăvârşit, pe măsura vârstei deplinătăţii

lui Hristos”(Efeseni 4, 11-13). Dar “desăvârşirea sfinţilor”, ”zidirea trupului lui Hristos”,”unitatea

credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu” şi “starea de bărbat desăvârşit pe măsura

vârstei deplinătăţii  lui Hristos”,  ca  lucrări  ale Bisericii,  nu pot fi  concepute fără Taine, fără

ierurgii şi fără preoţie.

37 Ibidem.16

Concluzii

Putem afirma că Sfintele Taine sunt expresia marii iubiri a Mântuitorului, care ne-a lăsat,

după înnălţarea Sa, pe Mângâietorul, ca să ne ajute în lupta noastră cu cel rău, care, profitând de

slăbiciunea noastră, ne periclitează nu numai mântuirea noastră ci chiar şi condiţia noastră de

fiinţe spirituale. Din cele arătate mai sus se poate desprinde într-o oarecare măsură importanţa şi 17

valoarea sfintelor Taine, comparabile în viaţă organică cu sângele ce pulsează în venele fiecăruia

dintre noi, sânge care ne face vii şi capabili de rod. Importanţa şi valoarea lor nu se poate

dezvălui însă, în mod deplin, prin mijlocirea cuvintelor, ci numai prin trăirea nemijlocită şi

practicarea permanentă a lor,  prin împărtăşirea  cu puterea  transfiguratoare  a  harului  divin 

ce se revarsă din ele şi aceasta în strânsă comuniune a credinţei, a nădejdii şi a dragostei cu

celelalte mlădiţe ale trupului tainic al Mântuitorului.Tainele se acordă unor persoane şi nu

comunităţii întregi a Bisericii sau unor grupuri de persoane,  căci fiecare  Taină înseamnă 

o relaţie personală  a primitorului  cu Hristos Însuşi.

Putem spune ca şi ierurgiile sunt o seamă de lucrări sfinte şi sfinţitoare, aplicate omului

de la naştere până la moarte, şi după moarte, şi asupra naturii înconjurătoare. Prin ele lucrează

acelaşi har mântuitor şi în acelaşi scop, ca şi prin Taine şi sunt oficiate, ca şi Tainele de episcopi

şi preoţi. Ierurgiile au un obiectiv mai extins, ţinând şi la sfinţirea şi ridicarea întregii creaţii, a

cosmosului, la înnoirea lui, adică la o lume îndumnezită, la acele: „ceruri noi şi pământ nou în

care locuieşte dreptatea”(2 Petru 3, 13). Deci prin urmare prin Sfintele Taine şi prin Sfintele

ierurgii, se transmite haruldivin necesar pentru întărirea sufletelor şi trupurilor credincioşilor

pentru dobândirea scopului suprem al vieţii noastre, adică mântuirea sufletelor.

Bibliografie

1. Izvoare

1. ***,Sfânta Scriptură sau Biblia”, EIBMBOR, Bucureşti 1991.18

2. Lucrări Teologice

3. Andrutsos, Hr., Simbolica, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, Ed. Centrului

Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955,

4. Braniste, Pr. Prof. Dr. Ene , Liturgica Speciala, Editura Institutului Biblic si de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1980,

5. Bria, Pr. Prof. Ion, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România creştină,

Bucureşti, 1999,

6. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, trad. T. Bodogae, Ed. Deisis, Sibiu, 1998,

7. Idem, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, EIBMBOR, Bucureşti, 1997,

8. Chiţescu, Prof. dr. Nicolae Pr. Prof. Isiodor Todoran, Pr. Prof. I. Petruţă, Teologia Dogmatică

şi Simbolică,vol. II., Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005,

9. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. Pr. dr. Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996,

10. Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienţei ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe

contemporane, Editura Deisis, Sibiu, 1999,

11. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ediţia III, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia,

2000,

12. Romanides, Pr. Ioannis, Dogmatica patristică ortodoxă. O expunere concisă, Ed. Ecclesiast,

2011,

13. Sava, Pr. Viorel, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Bucureşti, 1998 (Teză de

doctorat),

14. Schmemann, Alexander, Liturghie şi viaţă, traducere de Preot Doctor Viorel Sava, Iaşi, 2001,

15. Silvestru Episcop de Canev, Theologia Dogmatică Ortodoxă, (cu expunerea istorică a dogmei),

trad.Arhimandritul Gherasim Miron şi Teodor Ghica, sub direcţiunea Icon. Const. Nazarie,

Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1906,

16. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura

Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986,

17. Idem, Ascetică şi Mistică Creştină, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 1993,

3.Articole şi studii

18. Dură, Pr. Prof. Nicolae, Predica şi Tainele, în S.T., nr. 1-2, 1998, 19

19. Cabasila, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, trad. de T. Bodogae, în S.T., an XXIII (1926),

nr. 2-3,

20. Radu, Pr. Prof. Dumitru Sfintele Taine în viaţa Bisericii, în S.T., nr. 3-4, 1981,

21. Grosu, Prof. Nicolae , Taina Sfântului Maslu, în Ortodoxia, an XXXI (1979), nr. 3-4,

22. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Din aspectul sacramental al Bisericii, în Ortodoxia, nr. 9-10, an 1966,

23. Idem, Numărul Tainelor; Raporturile dintre ele şi problema Tainelor din Afara Bisericii, în

Ortodoxia, Nr.3, an 1956,

24. Idem, Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, nr.1, an 1956,

25. Idem, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în Ortodoxia, nr. 1, an 1956,

26. Ştefan, Pr. Prof. Sandu Teologia Mărturisirilor de credinţă luterane şi ortodoxe, în Ortodoxia

nr. 3-4, part. IV, 1992.

20