Universitatea ,,Lucian Blaga’’

Facultatea de Teologie ,,Andrei Saguna”

Sfantul Augustin si

Cele doua cetati

Masterand:

Lazea Horatiu

Sibiu, 2014

Augustin de Hipona sau Sfantul Augustin s-a nascut in 13

noiembrie 354 si a fost episcop, filozof, teolog și doctor al

Bisericii. Sfântul Augustin este unul din Cei patru Părinți ai

Bisericii Occidentale, alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel

Mare. Este unul dintre cei mai importanți teologi și filosofi creștini,

ale cărui opere au modificat substanțial gândirea europeană.

Opera sa constituie o punte de legătură între filosofia antică și

cea medievală. În tinerețe a studiat retorica. Impresionat de

"Hortensius" al lui Cicero s-a profilat pe filosofie. A urmat întâi

maniheismul, apoi scepticismul și în final neoplatonismul. După

convertirea sa la creștinism DIN 387 prin Ambrosius de Milano a

devenit în 396 episcop de Hippo Regius, în nordul Africii. Teologia

sa a influențat gândirea lui Martin Luther, care inițial aparținuse

ordinului augustinian.

Din punct de vedere politic, Augustin vede organizarea de stat ca

fiind folositoare și luptă pentru despărțirea între Stat și Biserică.

În opera sa târzie, "Despre cetatea lui Dumnezeu" apreciază

istoria omenirii ca pe o evoluție a cetății terestre, a oamenilor ce

aspiră spre cetatea lui Dumnezeu .Augustin identifică Cetatea lui

Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman

prin faptul că devenise un loc păgân, care a trebuit să facă loc

Cetății lui Dumnezeu, adică Bisericii.

Sfântul Augustin despre Cetatea lui Dumnezeu

Lucrarea de față își propune abordarea unei viziuni generale cu privire la lucrările

Sfântului Augustin, dar în special, lucrarea are ca și obiectiv major ideile filozofice ale

Sfântului Augustin din cea mai cunoscută operă a sa, sau dacă nu, cel puțin cea mai grăitoare

scriere, Cetatea lui Dumnezeu.

Pentru a putea urmări mai ușor drumul lung și sinuos pe care filozofia creștină l-a parcurs

de- a lungul anilor până să ajungă în forma de la care Sfântul Augustin a pornit, și care i-a

oferit baza pentru De Civitate Dei, trebuie să îl menționăm pe Origene – pentru el problema

originii sufletului rămâne misterioasă. Ca şi Sfântul Augustin, socoteşte că învăţătura Bisericii

ne lasă libertatea să alegem între ipoteza transmiterii sufletului prin părinţi şi cea a

introducerii lui din afară. Imaterialitatea sufletului omenesc apare clar din aceea că este

capabil de cunoaştere intelectuală, al cărei obiect este la rândul lui imaterial. Pentru a realiza

eliberarea către care trebuie să tindă, sufletul trebuie mai întâi să se ridice, cu ajutorul

dialecticii, de la cunoaşterea lucrurilor sensibile la cea a adevărurilor intelectuale şi morale.

Unele spirite se mulţumesc cu atât, dar asta nu înseamnă încă decât să vezi la lumina soarelui,

nu să vezi această lumină însăşi. Pot să o vadă numai cei al căror suflet este luminat şi

încălzit de razele unui principiu

divin”1. Un alt filozof, primul filozof creștin care interpretează în cheie creștină filozofialui

Platon și poate cel mai important gânditor din a doua jumătate al secolului al III-lea d.Hr. este

Plotin. Acesta preia de la Platon conceptele de suflet, de unitate a sufletului, corespondența

dintre suflet și cetate și armonia universală cărora le dă o semnificație în contextual religiei

creștine. Filozofia acestuia este deseori considerată ca fiind “formalizarea, conștiința critică a

mântuirii date în prealabil sau, mai bine, etern". Plotin – și, după el, ceilalți neoplatonici

– "este înainte de toate un mistic, care a căutat un limbaj pentru a exprima și a mediatiza

o

prezență și care a crezut că l-a găsit în tradiția platonică transmisă deAmmonius."2

Conceptul de Cetate lui Dumnezeu – mai târziu referindu-se la acest concept ca fiind “cea mai

timpurie contribuție la filozofia istoriei deoarece este un repertoriu în toate privințeleopiniilor

sale3 teologice.”4 este preluat mai apoi de Sfântul Augustin care trăiește în a doua jumătate a

1Etienne Gilson, La Philosophie Au Moyen Age - Des origines patristiques a la fin du XIVe siecle, Editions

Payot, Paris, 1985, Humanitas, 1995, pg.52.2 Gallimard, Neoplatonismul , Histoire de la philosophie, , Bibi. de la Pleiade, volumul 1, p. 8933 Sfântul Augustin

secolului al IV-lea. Filozoful preia conceptele creștinizate ale lui Platon grație lecturii

lui Plotin și dezvoltă pe această schemă o operă impresionantă de interpretare a doctrine

creștine, textele lui fiind una dintre sursele fundamentale ale teologiei creștine și ale

filozofiei politice până la Toma d'Aquino.5

Conceptele creștin-filozofice se regăsesc în lucrarea sa cea mai importantă Despre Cetatealui

Dumnezeu, în care acesta își prezintă sistemul filozofic cu privire la divinitate prin expunerea

ideii de existență a două Cetăți: Cetatea lui Dumnezeu și Cetatea Oamenilor.

Nourrisson crede că Augustin a conceput măreața opoziție a celor două cetăți din De civitate

Dei după modelul celor două feluri de cetate de care vorbește Platon în Republica: una plină

de lipsuri, iar alta cu modelul în cer.6

Titlul este inspirat din Psaltire și a fost ales pentru contrastul sensibil cu Republica lui Platon

și Republica lui Cicero. Scrierea celor douăzeci și două de cărți ale lucrării a durat

treisprezece ani. Unele pasaje din Cetatea lui Dumnezeu lasă impresia că Augustin a

discreditat complet Imperiul Roman și toate instituțiile politice, socotindu-le organizații

însetate de putere, create de cei influenți pentru a domina și a oprima în fărădelege.

În cartea a nouăsprezecea a lucrării, Augustin analizează similitudinea dintre marile cetăți

pamântești și cele cerești. Cetatea cerească – acel loc al perfecțiunii spirituale care nu poate fi

atinsă decât printr-o cunoaștere de tip revelat – vine în contrast cu Cetatea Pământeană care

organiza existența temporală a oamenilor – supusă timpului – după principiul cunoașterii

raționale, asa cum Babilonul este diferit de Ierusalim. La un pol se afla organizarea socială

menită să aducă puterea, bunăstarea, confortul, chestiuni diferite de celalalt pol, adică cetatea

cerească. Cu toate că diferența este enormă, între cele două Cetăți fiind un vid apocaliptic,

totuși ambele cetăți se ocupă de două lucruri pe care le au în comun: dreptatea și pacea, deși

uneori, prin aceste cuvinte, nu se înțelege același lucru. Valorile cetății lui Dumnezeu sunt

căutate în această lume prin mijlocirea Bisericii.

Aşa cum Platon intuise dualitatea cetăţilor şi fixase finalitatea politicului în principiul

transcendent al Binelui, tot aşa va proceda şi Sfântul Augustin, pentru care există o cetate

divină şi una terestră, iar principiul ultim al guvernării se află în voinţa lui Dumnezeu: “În

pofida varietăţii de datini, în pofida diversităţii limbilor, armelor, obiceiurilor atâtor neamuri

atât de mari care populează Universul, se găsesc totuşi numai două forme de societăţi

4 Enciclopedia Britannica, Ninth Edition, vol III, Charles Scribner’s Sons, New York, 1878, pg. 251

5 Deși a fost botezat la naștere, întrucât mama sa a fost creștină, lui i-au trebuit mulți ani să-și găsească

calea proprie și împlinirea spirituală.

6 Jean-Felix, Nourrisson, La Philosophie de Saint Augustin, 1865, pg. 157

omeneşti pe care le-am putea denumi pe bună dreptate după Scripturile noastre, cele două

cetăţi: una este a oamenilor carnali, cealaltă a oamenilor spirituali, fiecare voind să trăiască în

pace, după specificul său. Iar când au dobândit ce doresc, trăiesc în pace fiecare conform

specificului său.”7

În De Civitate Dei apreciază istoria omenirii ca pe o evoluţie a cetăţii terestre, a oamenilor

civitas terrena, ce aspiră spre cetatea lui Dumnezeu Civitas Dei. Augustin identifică Cetatea

lui Dumnezeu cu Biserica. El explică decăderea Imperiului Roman prin faptul că devenise un

loc păgân, care a trebuit să facă loc Cetăţii lui Dumnezeu, adică Bisericii.

Principiile lui Hristos sunt legate de fericirea și liniștea lumii laice. Într-un fel de anticipație

politică, Augustin spune că lumea ar fi mai bună dacă marele și mândrul Imperiu s-ar împărți

într-un număr de state mai mici, lucru care s-a și întâmplat mai târziu.8

Sfântul Augustin constată că există două paliere de cunoaștere omenească care corespund

celor două mari momente din istoria omenirii: viața de dinainte și cea de după Alungarea din

Rai. Statul laic este doar mijlocitor, un instrument, un rău necesar, supus Bisericii. Timpul

devine istoric şi linear iar finalitatea lui este previzibilă: restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu,

doar numai prin Civitas Dei, prin comunitatea creştină a credincioşilor, se ajunge la

construirea cetăţii divine. Conceptualizările scolastice elaborează dogmele creştine într-o

raţiune îndeosebi neo-aristotelică.9

Ideea de evoluţie spirituală creştină a umanităţii, de participare a fiecărui om la realizarea

voinţei şi Providenţei divine, lucru care se putea realiza prin aducerea în viața profană a

oamenilor Cetatea lui Dumnezeu, a fost gândită tot de Sfântul Augustin.

Atestată de Sfânta Scriptură, Cetatea lui Dumnezeu se impune în virtutea harului şi puterii

Providenţei Suverane. Cetatea terestră, în schimb, este inevitabil coruptă, ea neputând atinge

perfecţiunea. Dacă cetatea terestră este injustă, şi nu poate fi decât astfel pentru că este a

oamenilor tereştri innecaţi în păcate, Cetatea lui Dumnezeu este cetatea justiţiei finale prin

mântuirea sufletelor celor drept-credincioşi.

Sfântul Augustin nu este un istoric, cel puţin nu în înţelesul general al cuvântului. El nu

narează, nu reconstituie istoria, nu interpretează evenimente. În același timp nu este nici un

vizionar, nu este un profet. El este mai mult decât un profet. El poate fi considerat un

7Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană, Contribuţii necesare la securitatea şi stabilitatea europeană,

București, 2006, pg. 738„Lucrarea este concepută ca înălțarea în forma unei noi ordini civile pe ruinele fărâmițate ale Imperiului

Roman”, Enciclopedia Britannica, Ninth Edition, vol III, Charles Scribner’s Sons, New York, 1878., pg 3279François, Châtelet Histoire de la philosophie. Idées. Doctrines, pg 24.

demiurg10. Augustin construieşte tipare psihice şi o mentalitate care vor fi comune câtorva

zeci de generaţii. De Civitate Dei este opera care va penetra în subconştientul celor care vor

aparţine Occidentului catolic, al celor care vor încerca, într-un mod conştient sau nu, să

impună lumii întregi această carte sfântă pentru ei, un adevărat testament religios şi politic

totodată. Opera Sfântului Augustin a dăruit viaţă, coeziune şi mai ales vocaţie istorică

Occidentului catolic, lume ce devine o sinteză reuşită între civilizaţia latină, vitalitatea

germanică şi mărturisirea creştină. De la papă şi până la ultimul ţăran habotnic, catolicii vor fi

marcaţi de crezul istoric al Sfântul Augustin şi vor sili istoria medievală să se încadreze în

cadrele şi tiparele stabilite de acesta.

Concepută iniţial ca o scriere polemică faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către păgâni, De

Civitate Dei a devenit un răspuns providenţial şi genial al bisericii creştine occidentale la

provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru zidirea unei

noi civilizaţii. Sfântul Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară care începe potrivit

dogmei creştine de la facerea lumii de către Dumnezeu – Geneza biblică – şi se termină în

momentul Judecăţii de Apoi. Datorită păcatului originar, în urma alungării din Rai, întraga

creaţie divină se scindează în două entităţi spirituale. Astfel au apărut cele două cetăţi: una

este cea a spiritelor rele şi malefice, Cetatea Satanei, a doua cetate fiind guvernată de legile

divine. Este Cetatea lui Dumnezeu în care nu există decât iubire şi dăruire pentru celălalt, o

cetate sfântă ai cărei locuitori sunt într-o luptă permanentă şi totală cu slujitorii Diavolului,

război ce va dura până la venirea lui Christos pe pământ, până la Judecata de Apoi - moment

ce marchează sfârşitul axei temporale a istoriei. Numărul locuitorilor acestei cetăţi sfinte, al

luptătorilor lui Christos trebuie să sporească continuu până la înfrângerea definitivă a

diavolului. Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creştinii occidentali, declaraţi de către

Biserică ca fiind soldaţii lui Chrisos, un obiectiv viitor, un crez istoric, un deziderat ce trebuie

transmutat din sfera teologică şi spirituală în lumea reală, temporală, politică. De Civitate Dei

nu este numai prima interpretare filosofică creştină a istoriei, ea este totodată un document

oficial ce stabileşte Bisericii Romano-Catolice un obiectiv politic concret.

Datorită Sfântului Augustin, istoria, timpul şi spaţiul devin câmpul de luptă dintre cele două

cetăţi iar Biserica Apuseană îşi asumă rolul dinamic de a organiza şi conduce războinicii

creştini în lupta lor împotriva slujitorilor satanei, duşmani ai Bisericii şi deci ai Dumnezeului

creştin. Transformând idealul spiritual augustinian într-un obiectiv terestru concret, Biserica

Romană se transformă la rândul ei într-un stat al lui Dumnezeu pe pământ, cu un conducător

10 Etienne, Gilson, La Philosophie Au Moyen Age - Des origines patristiques a la fin du XIVe siecle, EditionsPayot, Paris, 1985, Humanitas, 1995, pg. 93

spiritual dar şi temporal totodată- papa, considerat locum tenens Christi - locţiitorul lui

Christos pe pământ11, o instituţie cu o ierarhie strictă, cu vasali fideli, cu dreptul de a emite

legi în numele lui Dumnezeu şi de a aplica forţa oriunde şi oricând împotriva duşmanilor săi

consideraţi duşmanii lui Christos şi copiii Satanei, iar această transformare este legitimată prin

obiectivul zămislirii Cetăţii lui Dumnezeu. Creştinii occidentali sunt declaraţi de Biserică o

armată ce este convinsă că poate folosi orice mijloace pentru distrugerea celor consideraţi de

Biserică slujitori ai Satanei, fiecare catolic trebuie să capete credinţa că face parte din Militia

Christ 12- armata lui Christos, că de fiecare faptă a sa depinde nu numai propria-i mântuire dar

mai ales depinde soarta Cetăţii lui Dumnezeu.

Biserica are un ideal, un crez politic, are la dispoziţie o armată supusă capabilă de orice pentru

a zămisli Cetatea lui Dumnezeu. Biserica romană îşi asumă pe deplin caracterul catolic-

universal. Occidentul catolic începe treptat să se deschidă spre exterior şi va începe din

Cetatea Eternă, precum odinioară Imperiul Roman, cucerirea lumii. Dar acum primordială

este îndeplinirea ţelului spiritual augustinian – răspândirea mesajului creştin în întreaga lume

ce urmează să fie condusă spiritual şi temporal de Roma – capitala creştinătăţii, capitala

Cetăţii lui Dumnezeu pe pământ.

Scrierile marelui folozof conțin viziunile clare și bine conturate ale acestuia cu privire la

problema eternă a răului, fiind alimentate în același timp și de un optimism împrumutat de la

platonicieni13 - în viziunea cărora fiecare lucrare a lui Dumnezeu este bună și că singura sursă

de rău este libertatea ființelor14. Augustin preia conceptul de liber arbitru, în acelașitimp

motivându-și întregul său proces filozofic, recunoscând în esență omului dreptul de a-și

folosi capacitățile raționale în alegerea căii pe care o urmează existența sa într-o

relație de autonomie cu principiile doctrinei creștine. Acesta pune atât de mult suflet în

crezul său încât ajunge să-l discrediteze pe Manichaean cu inepuizabile argumente în ceea ce

privește această controversă încă larg dezbătută.

M. Margival îl înfățișează pe Sfântul Augustin într-o lumină a victimei, o victimă a

pesimismului metafizic care, în mod inconștient, l-a preluat din doctrinele lui Manichaea.

„Niciodată”, spune el, „ideea Orientală a necesității și al eternului rău nu va avea unapărător

11 cf.

Matei1612

Idem.13 Profesorul Constantin C. Pavel spunea că “Nu se poate susține […] că ar fi devenit neoplatonic pur, ci sepoate

spune cel mult că în acest timp, era un creștin neoplatonic. Cu vremea, spiritul său va evolua spre o purificare a

neoplatonismului de tot ceea ce nu convenea creștinismului și va ajunge până la a completa independența

intelectuală, ba chiar până la considerarea neoplatonismului ca un auxiliar perimat și depășit”.14 De Civitate Dei, XIX, c. xiii, n. 2

mai înfocat ca acest prezbiter.”15 Augustin face efortul de a recunoaște, că încă nu a înțeles

cum prima reacție a voinței de a face bine este un dar de la Dumnezeu16; dar trebuie să se țină

cont de faptul că acesta niciodată nu și-a contraargumentat teoriile în ceea ce privește

libertatea, niciodată nu și-a modificat opinia cu privire la puterea deplină a alegerii și

a

deliberării.

Schaff a afirmat cu o mare doză de adevăr că „pariția lui în istoria dogmei, formează o epocă

distinctă, mai ales în ceea ce privește doctrinele antropologice și seteriologice, pe care le-a

susținut și le-a argumentat aducând o mai mare claritate și precizie decât a celorlalți care

fuseseră înainte în conștiința vie a Bisericii.”17

Imperiul Franc al lui Carol cel Mare nu va fi doar o încercare-surogat de reconstituire a

Imperiului Roman ci prima mare acţiune temporală a spiritului catolic, prima încercare de

ridicare pe pământ a Cetăţii lui Dumnezeu. Imperiul Carolingian este simbolul politic al noii

lumi în care valorile romane şi germanice se îmbină armonios cu cele creştine. Nu putem

ignora rolul major al Sf. Augustin în istoria medievală apuseană. Dacă l-am ignora, n-am

putea înţelege încercările occidentale de reconstituire a Imperiului Roman, cruciadele,

Inchiziţia, spiritul creator al catolicului pentru care acţiunea, faptele au o importanţă

deosebită, spiritul lui de conquistador cu sabia într-o mână şi Biblia în cealaltă, războinic şi

misionar totodată.

15 Revue d'histoire et de littérature religieuses, 1899, p. 447

16 Retractations, I, xxiii, n. 317 op. cit., pg. 97 Schaff, Philip. Creeds of Christendom, with a History and Critical notes

Bibliografie:

Biserica Ortodoxă în Uniunea Europeană, Contribuţii necesare la securitatea şi

stabilitatea europeană, București, 2006

Constantin C. PAVEL, Introducere în gândirea fericitului Augustin, Editura

Anastasia, Bucureşti, 1998

Enciclopedia Britannica, Ninth Edition, vol III, New York, 1878

François, CHATELET, Histoire de la philosophie. Idées. Doctrines

Gallimard, Neoplatonismul, Histoire de la philosophie, Bibi. de la Pleiade, volumul 1

Gilson, ETIENNE, La Philosophie Au Moyen Age - Des origines patristiques a la fin

du XIVe siecle, Editions Payot, Paris, 1985, Humanitas, 1995

Jean Felix, NOURISSON, La Philosophie de Saint Augustin, 1865

Philip, SCHAFF, Creeds of Christendom, with a History and Critical notes

Revue d'histoire et de littérature religieuses, 1899

Sfântul Augustin De Civitate Dei

Sfântul Augustin Retractation

ht t p: / /ww w . a n g e lf i r e . c o m / a b6/ad r ian_ z o g r a f f i / A u g ust i nis m ul_po l i t ic.ht m l ,data

consultării 18.01.2012

ht t p: / /ww w .sc r i t ub e . c om / sociolo g ie/filo z o f ie/N E O P L AT O N I S MU L - S I -

P L O T I N 82227720.ph p , data consultării 18.01.2012