UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE - DREPT

LUCRARE DE SEMINAR LA DREPT CONSTITUȚIONAL

INSTITUȚII ȘI PROCEDURI

TEMA: TEORIA SEPARAȚIEI PUTERILOR ÎN STAT

COORDONATOR, STUDENT,

LECT. DR. C. COSUG APOSTU SIMONA – DIANA

A N I,

GRUPA I.

Galați

2015

1

CUPRINS

Introducere................................................................................................................................................

I. Originea şi conţinutul acestui principiu...............................................................................................

I.1 Principiul separaţiei puterilor în viziunea lui C.L. Montesquieu.............................................6

I.2 Separaţia puterilor în concepţia lui Jean-Jacques Rousseau....................................................7

I.3 Evoluția explicațiilor privind separația/echilibrul puterilor în stat.........................................8

I.4 Consacrarea separaţiei puterilor în stat în Constituţia României..........................................10

Concluzie..................................................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................................

2

Introducere

Încă din cele mai vechi timpuri s-a discutat şi s-a pus problema separaţiei puterilor în

stat, în vederea specializării activităţilor statale adică stabilirea unor organe cu autoritate care

să aibă anumite responsabilităţi şi să desfăşoare neîncetat acelaşi tip de activităţi. Eficienţa

procesului de conducere se datorează acestei cerinţe cu caracter obiectiv1.

Totodată, este considerat a fi adevărat, că, prin atribuirea tuturor puterilor statului unei

singure persoane sau unui grup de persoane, s-ar ajunge la tiranie şi ar constitui o ameninţare

pentru libertatea individuală.2

Totuşi, prin esenţa sa, procesul de conducere al unui stat trebuie să fie unitar, asemenea

caracterului unitar al puterii statului.

Statul are de îndeplinit trei funcţii fundamentale cărora le corespund trei puteru : funcţia

legislativă (puterea legislativă),funcţia executivă (puterea executivă) şi funcţia jurisdicţională

(puterea judecătorească). Punerea în echilibru a acestor puteri,prin mijloace de control, a uneia

faţă de celelalte, stăvilind astfel tendinţa de a acapara toată puterea şi de a abuza de ea, este

condiţia armoniei sociale şi garanţia libertăţii umane. Punerea de greutate şi contra-greutate în

lateralele puterilor pentru ca nici una să nu le domine pe celelalte. Aşadar, nu este atât de mult

vorba de o separaţie a puterilor, cât despre un „echilibru al puterilor”.3

Separarea puterilor în stat, numită adesea doar "separarea (sau și separația) puterilor",

este un termen politic creat și folosit pentru prima dată de gânditorul politic francez al

epocii Iluminismului. Charles de Secondat, Baron de Montequieu, constituind un model

de guvernare a tuturor statelor democratice de astăzi. Conform acestui model, puterea statului

trebuie divizată în diferite compartimente cu puteri și responsabilități separate și

independente.4

1 http://documents.tips/documents/principiul-separatiei-puterilor-in-stat.html .2 http://documents.tips/documents/principiul-separatiei-puterilor-in-stat.html .3 http://documents.tips/documents/principiul-separatiei-puterilor-in-stat.html .4 https://ro.wikipedia.org/wiki/Separarea_puterilor .

3

Teoria separaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva monarhiei absolute, considerată de

drept divin, forma de guvernământ în care regale, concentră în mâinile sale puterea supremă,

considerându-se că o personificare a statului de unde şi celebra formula a regelui Ludovic al

XIV-lea “statul sunt eu” (L’Etat c’est moi).5

Este o teorie care a stat la baza eleborarii constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia

drepturilor omului şi cetăţeanului ( 1789 Franţa ) stând mărturie în acest sens. Astfel potrivit

declaraţiei menţionate, o societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată şi nici separaţia

puterilor nu este determinată, nu are o constituţie.6

I. Originea şi conţinutul acestui principiu

Teoria separaţiei puterilor în stat a fost enunţata de John Locke (Traite du gouvernement

civil, 1690). Ea este elaborată apoi pe larg şi consacrată de Montesquieu în lucrarea De l’esprit

des lois (1748), lucrare pentru care autorul este considerat părintele teoriei clasice a separaţiei

puterilor în stat.7

Primul autor, care, deşi nu a elaborat teoria separaţiei puterilor în stat, a sugerat-o prin

descrierea făcută statului atenian este Aristotel. Poate înclinaţia sa spre proporţionalitate şi

spre echilibru, priceperea lui de a constata, clasa, sistematiza şi compară l-au făcut să se aplece

şi asupra modului de organizare al statului elen. Aristotel afirmă că atribuţiile statului elen

erau distribuite unor organe distincte: Adunarea generală (care deliberează cu privire la

afacerile publice), Corpul magistraţilor (care execută ce s-a deliberat), Corpul judecătoresc. În

„Constituţia Atenei”, Stagiritul distinge cele „trei părţi ale statului” care, odată bine

organizate, „statul întreg este, în mod necesar, bine organizat în el însuşi”.

În Evul Mediu, dominat în mare parte de luptă pentru supremaţia puterii între papalitate

şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, se remarcă o organizare a prerogativelor de

5 Muraru Ioan și Tănăsescu Simina, Drept constitutional si Institutii politice, Editura Lumina Lex,București, 2002, p. 258. 6 Ibidem, p. 258.7 Liviu Coman Kund ,Carmen Cosug , Instituții politice și drept constituțional, Editura didactică și pedagogică , R.A, București, 2005, p. 11.

4

putere oarecum apropiată de cea din antichitate. Cu toate acestea odată cu apariţia monarhiei

absolutiste, principiul de guvernare stătea la baza „confuziei puterilor”, adică pe deţinerea

întregii puteri de către monarh, şi exercitarea acesteia după bunul său plac. Chiar dacă puterea

politică absolută aparţinea regelui, complexitatea administrării regatului impunea o distribuire

şi specializare a diferitelor activităţi de conducere, inclusiv la nivel local. Jean Bodin, preluând

modelul aristotelic al formelor de guvernare, susţine că suveranitatea aparţine, din punct de

vedere teoretic, fie unei multitudini de indivizi (democraţia), fie unei minorităţi (aristocraţia),

fie unui singur om (monarhia) Fiindcă monarhul nu poate să guverneze nemijlocit se

înconjoară de un ansamblu de instituţii (Consiliul permanent denumit Parlament sau Senat,

Stările Generale şi adunările provinciale), care desfăşoară diferite activităţi cu caracter statal,

în numele Coroanei.

În concepţia lui Bodin atributele suveranităţii sunt: puterea legislativă, puterea

executivă, puterea judecătorească, puterea de a declara război şi de a încheia tratate, dreptul

„de a bate monedă”, dreptul de a numi în funcţii publice, ş.a.

Cel mai remarcabil gânditor al noului curent în filozofia politică a fost John Locke.

Acesta a avut ca reper cutuma constituţională britanică şi cerinţele noii clase sociale de a i se

garanta nu numai libertatea în sens filozofic, ci şi libertatea politică, şi Locke susţine că

puterea absolută ar putea fi diminuată prin separarea unor funcţii ale Coroanei şi exercitarea

lor de către organisme distincte. Locke distinge în stat trei puteri: puterea legislativă, puterea

executivă şi puterea federativă. Potrivit concepţiei lui Locke puterea executivă şi puterea

legislativă nu trebuie să fie reunite în aceeaşi persoană, spre deosebire de puterea executivă şi

federativă, care trebuie contopite.

În epoca în care Locke şi-a expus concepţiile politice privind un nou model de

guvernare, şi alţi autori au supus sistemul de guvernare englez şi economia Angliei unei

analize atente. James Harrington este unul dintre autorii mai sus menţionaţi. Acesta trasează în

lucrarea să „Oceania” planul unei guvernări echilibrate bazate pe o diviziune tripartită a

corpurilor politice. Ca şi Locke, Harrington nu consideră instanţele judecătoreşti ca o putere

de sine stătătoare.8

8 http://documents.tips/documents/principiul-separatiei-puterilor-in-stat.html .

5

I.1 Principiul separaţiei puterilor în viziunea lui C.L. Montesquieu 

Montesquieu a făcut din teoria separaţiei puterilor un eficient instrument al siguranţei

cetăţenilor.9

De aceea se impune să observăm mai întâi principalele idei ce se desprind din această

lucrare care l-a consacrat pe autor.10

“Rezultă că experienţa de totdeauna ne învăţa că orice om care depune o putere este

înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. Însăşi virtutea

are nevoie de îngrădiri. Deci puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitrar. »

Obiectul separării puterilor este simplu definit de Montesquieu: » pentru ca să nu existe

posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie

înfrânată de putere.”11

Montesquieu este interesat, mai ales, de separarea celor trei puteri, întrucât modul în

care acestea sunt separate şi se exercită, se realizează sau nu libertatea politică. Chiar dacă

autorul francez foloseşte termenul de „puteri”, el are în vedere funcţii distincte (ansambluri de

atribuţii sau prerogative specializate), distribuite unor organisme distincte care acţionează în

mod separat unul faţă de altul. Între cele trei puteri, trebuie să existe însă o colaborare, deşi ele

sunt separate. Această colaborare există în special în intervenţia sau „participarea” unei puteri

la înfăptuirea celeilalte. După momentul în care principiul separaţiei puterilor a fost

instituţionalizat în constituţii, se va crea ceea ce doctrina numeşte „checks and balances”,

adică supravegherea reciprocă a celor trei puteri pentru reechilibrarea raportului dintre ele.12

Tot în teoria lui Montesquieu, corpul legislativ fiind format din două părţi, una va

încătuşa pe cealaltă prin dreptul lor reciproc de veto, iar amndoua (Camerele desigur) vor fi

frânate de puterea executivă, care va fi frânată ea însăşi de către cea legislativă.

9 Ibidem, p. 258.10 Ibidem, p. 258.11 Ibidem, p. 258.12 http://documents.tips/documents/principiul-separatiei-puterilor-in-stat.html .

6

“Aceste trei puteri ar trebui să ajungă la un punct mort, adică la inacţiune. Dar întrucât,

datorită mersului necesar al lucrurilor ele sunt silite să funcţioneze împreună, vor fi nevoie să

funcţioneze de comun acord.” (p 204).

Rezultă din celebra lucrare “Despre spiritul legilor » că totul ar fi pierdut « dacă acelaşi

om sau acelaşi corp de fruntaşi, fie al nobililor, fie a poporului, ar exercita aceste trei puteri: pe

cea de a face legi, pe cea de a aduce la îndeplinire hotărârile obstesti şi pe cea de a judeca

infracţiunile sau litigiile dintre particulari.”13

I.2 Separaţia puterilor în concepţia lui Jean-Jacques Rousseau

O altă concepţie despre separaţia puterilor în stat o regăsim la J.J. Rousseau. În

modelul politic conceput de Rousseau voinţa generală a poporului adică puterea legislativă

trebuie să fie suverană, celelalte puteri în stat fiindu-i suverane. Rousseau acceptă astfel

implicit existenţa unor puteri în stat: poporul stabilit într-un corp politic (Parlament), care

stabileşte legile şi Guvernământul, compus din indivizi care le pun în executare.

Executivul ar fi deci un simplu agent de executare a legilor votat de Parlament.

Guvernământul deţine puterea ca depozitar, el neavând o putere proprie. Cei ce compun

Guvernământul fiind, prin graţia Suveranului (Poporului), depozitari temporari ai puterii şi

exercitând în această calitate anumite prerogative de putere, adoptă diferite acte, pe care

Suveranul le poate modifica, limita sau anula, după bunul său plac.

Puterea legislativă fiind supremă, rezultă că puterea executivă îi este supusă acesteia,

cea ce exclude independenţa puterilor. Accentul pus pe strict subordonare a Guvernământului

(a puterii executive) faţă de puterea legislativă, ilustrează geniul politic al lui Rousseau. În

ceea ce priveşte puterea judecătorească aceasta este, în concepţia filozofului francez, o putere

aparte, distinctă atât de putere legislativă, cât şi de cea executivă.

13 Ibidem, p. 260.

7

Totuşi, datorită specializării activităţii tribunalelor, constând în aplicarea la cazul

concret a unor dispoziţii legale puterea judecătorească ar constitui o ramură aparte a puterii

executive.14

I.3 Evoluția explicațiilor privind separația/echilibrul puterilor în stat

Evoluţia separaţiei puterilor în stat, ca teorie şi realitate constituţională, cuprinde trei

mari aspecte şi anume: definirea conţinutului şi a sensurilor teoriei; critica teoriei clasice;

continuitatea importanţei şi rezonanţei sale sociale şi politice.

Cât priveşte conţinutul şi sensurile separaţiei puterilor tot mai des s-a afirmat şi se afirmă

că este vorba mai puţin de separare decât de echilibrul puterilor. Importanţa în organizarea

statală este independentă autorităţilor statale, care nu poate fi totală dar trebuie să fie foarte

largă. Organele de stat trebuie să depindă unele de altele numai atât cât este necesar formării

sau desemnării lor şi eventual exercitării unor atribuţii. Apoi se consideră că, de fapt, există

numai două puteri şi anume puterea legislativă şi puterea executivă.

Critica teoriei clasice a separaţiei puterilor se înscrie în contextul evoluţiei acesteia. S-a

mers până acolo încât se afirmă că teoria clasică nu mai exprimă realitatea politică, deoarece

ea a fost înlăturată de regimurile totalitare şi apare depăşită şi învechita în regimurile

pluraliste.

Înlăturarea separaţiei puterilor în regimurile totalitare. Acest fenomen a avut şi arc ca

punct teoretic de plecare o viziune diferită asupra funcţiilor puterii. În regimurile totalitare s-a

promovat teza unicităţii puterii de stat, teza simplist explicată şi primitiv aplicată, permiţând

concentrarea puterii şi desfiinţarea democraţiei.

14 http://documents.tips/documents/principiul-separatiei-puterilor-in-stat.html .

8

Inadaptarea teoriei separaţiei puterilor în regimurile pluraliste are şi ca cauzele şi

explicaţiile sale. Deşi afirmată separaţia puterilor este contrazisă de realităţi în chiar regimuri

cunoscute ca democratice, unde se manifestă o anumită "concentrare" a puterii.

Îmbătrânirea teoriei separaţiei puterilor este explicată prin aceea ca a fost elaborată

într-o perioadă în care nu se înfiinţaseră încă partidele politice şi când principalele probleme

puse de putere erau de ordin instituţional. Apariţia partidelor politice, rolul lor deosebit în

configurarea instituţiilor juridice şi politice, determină ca astăzi separarea sau echilibrul să nu

se realizeze între Parlament şi Guvern, ci între o majoritate, formată dintr-un partid sau partide

învingătoare în alegeri şi care dispun în acelaşi timp de Parlament şi de Guvern şi  o

opoziţie (sau opoziţii) care aşteaptă următoarele alegeri pentru "a-şi lua revanşa". O asemenea

schemă este în principiu aplicabilă peste tot şi desigur mai evident în sistemele constituţionale

bipartide.15

I.4 Consacrarea separaţiei puterilor în stat în Constituţia României

15 http://www.scritub.com/stiinta/drept/Separatia-puterilor-echilibrul1821220119.php .

9

În Constituţia României principiul separaţiei şi echilibrului puterilor este consacrat

expres în art.1 alin. (4) care dispune: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi

echilibrului puterilor-legistiva, executivă şi judecatoreasca-in cadrul democraţiei

constituţionale.16

Examinarea dispoziţiilor Constituţiei permite a se observa că principiul separaţiei şi

echilibrului puterilor se regăseşte şi în conţinutul său, sens în care pot fi invocate următoarele

argumente:17

Cele trei puteri clasice se regăsesc exprimate în Constituţie:

Legislativă în normele privitoare la Parlament (art.61 şi urm.); executivul în normele

privitoare la preşedintele României şi la Guvern (art.80 şi urm.); justiţia în normele privitoare

la autoritatea judecătorească (art.124 şi urm.).18

Ordinea reglementării în Constituţie a puterilor este ordinea clasică, firească, anume

puterea legiuitoare, puterea executivă şi în final puterea judecătorească;19

Constituţia asigură Parlamentului o anumită preeminenţa în raport cu celelalte autorităţi

statale. Astfel, potrivit art.61 din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a

ţării, însărcinat cu funcţii de formare, alegere, numire, investire a autorităţi statale şi cu funcţii

de control. De asemenea, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român.20

Concluzie

16http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/drept/

drept_constitutional_si_institutii_politice_ii.pdf .17

http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/drept/

drept_constitutional_si_institutii_politice_ii.pdf .18

http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/drept/

drept_constitutional_si_institutii_politice_ii.pdf .19

http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/drept/

drept_constitutional_si_institutii_politice_ii.pdf .20

http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/drept/

drept_constitutional_si_institutii_politice_ii.pdf .

10

Concluzionand, teoria separației puterilor în stat a avut un rol important,poate decisiv,

în promovarea sistemului reprezentativ adică în valorificarea democratică a relației dintre

deținătorul suveran al puterii(poporul,națiunea) și organizarea statală a puterii politice ,în

căutarea,în chiar organizarea statală și funcționarea puterii,a garanțiilor exercitării drepturilor

omului și cetățeanului.Este o teroie care a stat la bază elaborării constituțiilor,afirmațiile din

Declarația drepturilor omului și cetățeanului stând mărturie în acest sens.Astfel,potrivit

declarației menționate,o societatea în care garanția drepturilor nu este asigurată și nici

separația puterilor nu este determinată , nu are o constituție.

De-a lungul timpului teoria separației celor trei puteri în stat a luat forme diferite în

funcție de natură regimului politic.

Principiul separării puterilor în stat presupune o distribuție a puterii, pentru a fi

exercitată, unor instanțe diferite și independente înzestrate cu atribute și prerogative de

conducere. în cadrul competențelor ce le sunt conferite, fiecare putere(legislativă, executivă și

judecătorească) deține și exercită o serie de atribuții aflate în afară oricărei imixtiuni reciproce.

Potrivit principiului separației puterilor, nici una dintre cele trei puteri nu prevalează asupra

celeilalte, nu se subordonează una alteia și nu își asumă prerogative specifice celorlalte.

Cu toate acestea, cred că, în practică, separația puterilor nu a fost niciodată (și nici nu ar

trebui să fie) una perfectă, absolută deoarece ar fi condus la un blocaj instituțional. Rigiditatea

înțelegerii și aplicării acestui principiu în cadrul raporturilor instituționale ar produce

dezordine și dezechilibre, lăsand frâu liber tendințelor naturale de tip autoritarist. De aceea, în

funcționarea sistemului politic, principiul separației puterilor în stat i-a formă delimitării unor

autorităti publice independente (una fată de cealaltă), cu prerogative diferite (prin care se

realizează activităti specifice), dar și a colaborării dintre puteri dublat de controlul reciproc.

BIBLIOGRAFIE

11

IZVOARE PRINCIPALE

1. MURARIU Ioan, TĂNĂSESCU Simina, Drept constitutional si Institutii politice,

Editura Lumina Lex, București, 2002.

2. COMAN Liviu Kund , COSUG Carmen , Instituții politice și drept constituțional,

Editura didactică și pedagogică R.A, București, 2005.

.URL

3. http://documents.tips/documents/principiul-separatiei-puterilor-in-stat.html 04.05.2015.

4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Separarea_puterilor

5. http://documents.tips/documents/principiul-separatiei-puterilor-in-stat.html

6. http://www.scritub.com/stiinta/drept/Separatia-puterilor-echilibrul1821220119.php

7. http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/drept/

drept_constitutional_si_institutii_politice_ii.pdf

8. http://www.universitateaeuropeanadragan.ro/images/imguploads/cursuri_biblioteca_virtuala/drept/

drept_constitutional_si_institutii_politice_ii.pdf

12