Senzaţiile şi percepţiile

Cuprins

Introducere ...................................................................................................3

Senzaţiile ......................................................................................................3

Clasificarea senzaţiilor .................................................................................4

1. Senzaţiile interoceptive ...................................................................4

2. Senzaţiile proprioceptive .................................................................4

3. Senzaţiile exteroceptive ...................................................................5

3.1. Senzaţiile tactile .................................................................5

3.2. Senzaţiile gustative.............................................................6

3.3. Mirosul. .............................................................................6

3.4. Auzul. .................................................................................6

3.5. Văzul. .................................................................................7

Sensibilitatea. ...............................................................................................7

Percepţia.........................................................................................................9

4. Legile percepţiei................................................................................9

4.1. Raportul fond-formă............................................................9

4.2. Similaritate şi proximitate..................................................10

4.3. Principilu închiderii............................................................10

5. Tipuri de percepţie............................................................................11

6. Etapele percepţiei..............................................................................11

Concluzie........................................................................................................13

Bibliografie.....................................................................................................14

2

Introducere.

Psihicul reprezintă o organizare sistemică, ce include patru mari categorii de

mecanisme psihice: mecanismele informational-operationale, mecanismele psihice

stimulator-energizante, mecanismele psihice reglatorii şi mecanismele psihice

integratoare.

Trăind într-un mediu informaţional, omul are nevoie de o serie de instrumente care

să-i permită operarea adecvată cu informaţii. Unele dintre aceste instrumente sunt

mecanismele psihice de prelucrare a informaţiilor. Prin toate, el prelucrează informaţiile,

dar fiecare o face în felul său, dispunând de funcţii specifice.

Prin senzaţii, omul captează, înregistrează şi efectuează o prelucrare iniţială destul

de simplă a informaţiilor. La nivelul lor, nu-i sunt accesibile decât însuşirile concrete

simple, izolate ale obiectelor şi fenomenelor, care sunt insă insuficiente pentru adaptarea

rapidă la mediu.

De aceea el recurge la percepţii, ca mecanisme psihice de prelucrare aprofundată

nu a însuşirilor, ci a obiectelor luate ca întreguri distincte, ca trăsături ce conţin elemente

inter-relaţionale. La acest nivel omului îi este accesibilă semnificaţia obiectelor în

virtutea căreia, acestea capătă valoare adaptativă. Percepţia este legată „de aici şi acum”

de ceea ce se întâmplă în prezent.

Senzaţiile.

Senzaţiile sunt procesele psihice cele mai simple prin care omul primeşte

informaţii din realitatea înconjurătoare sau despre propriul său organism. Sunt procesele

prin care se reflectă la nivelul creierului însuşirile concrete, simple ale obiectelor şi

fenomenelor, însuşiri izolate, luate separat, numai în prezent, adică in momentul acţiunii

lor asupra organelor noastre de simţ.

Andrei Cosmovici defineşte senzaţia ca fiind: „cunoaşterea unei însuşiri separate

a unui obiect sau fenomen, în momentul când acesta acţionează asupra unui organ

3

senzorial”. În realitate, senzaţia presupune nu doar un organ senzorial, ci un întreg aparat,

denumit I.P.Pavlov „analizator”. Acesta se compune din organul senzorial, nervul aferent

şi o regiune corespunzătoare din scoarţa cerebrală.

Clasificarea senzaţiilor.

O clasificare cuprinzătoare împarte senzaţiile în trei grupe:

1. Interoceptive- furnizează informaţii cu privire la starea internă a corpului;

2. Proprioceptive- furnizează informaţii referitoare la mişcarea şi poziţia corpului.

3. Exteroceptive- cele care furnizează informaţii cu privire la obiectele exterioare nouă;

1. Senzaţiile interoceptive sunt clasificate în patru categorii:

a. Senzaţii traducând trebuinţe de funcţionare a organelor interne: foamea, setea,

sufocarea.

b. Senzaţiile legate de funcţionarea organelor sunt senzaţii discrete, pe care le simţim

când respirăm sau când suntem atenţi la bătăile inimii.

c. Senzaţii provocate de excese: impresia de îmbuibare, greaţă, oboseală.

d. Senzaţii cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri, dureri interne.

Numai anumiţi excitanţi provoacă durere. Spre exemplu unele leziuni ale inimii nu

sunt însoţite de durere, în schimb o creştere bruscă a fluxului de sânge poate provoca

dureri foarte mari. Plămânii sau ficatul nu dau semnale senzoriale în cazul presiunii

cauzate de o tumoare, din această cauză cancerul pulmonar ori cel de ficat poate fi

observat foarte târziu. În schimb tulburările în circulaţia fierii sunt foarte dureroase.

2. Senzaţiile proprioceptive pot fi împărţite în trei categorii:

a. Somatoestezia (cunoaşterea poziţiei membrelor) –se datorează unor organe senzoriale

existente în muşchi, tendoane şi ligamente.

4

b. Kinestezia (informaţii despre mişcarea membrelor) - acestea au un rol

hotărâtor în controlul mişcărilor, ele fac posibile îndemânarea manuală şi cântatul la

instrumente muzicale.

c. Senzaţiile statice (sau de echilibru) care ne fac deplin conştienţi de poziţia capului şi a

corpului în spaţiu. Acestea sunt provocate de excitarea organelor de simţ aflate în

canalele semicirculare ale urechii interne. Ele apar când intervine o accelerare în

mişcările corpului şi ale capului, astfel sesizăm orice schimbare de poziţie a lor.

3. Senzaţiile exteroceptive sunt senzaţiile tactile, senzaţiile gustative, mirosul, auzul,

văzul.

3.1. Senzaţiile tactile sunt provocate de receptorii aflaţi în piele. Există mai multe feluri

de asemenea senzaţii.

a. Senzaţii de contact şi presiune . Au fost identificate două categorii de crepusculi în

piele: la suprafaţă (crepusculii Meissner) care reacţionează la contactul uşor şi mai în

profunzime (crepusculii Paccini) care reacţionează la o apăsare mai puternică. Aceste

senzaţii apar când survine o deformare a pielii. Există o mare diversitate de senzaţii:

neted, dur, catifelat, mătăsos. O senzaţie aparte este aceea de mâncărime, în care,

probabil, intervin şi senzaţii de durere. În medie găsim 25 de crepusculi pe 1 cm2 (cele

mai multe pe vârful degetelor).

b. Senzaţiile de durere îşi au originea în terminaţiile libere ale nervilor senzoriali, aflate

în piele şi sunt cele mai numeroase(100-200 puncte pe 1 cm2. Acestea apar în legătură cu

orice excitant puternic (presiune mare, înţepătură, arsură).

c. Senzaţiile de temperatură. Nu există receptori distincţi pentru rece şi cald, astfel

temperatura pielii e sesizată tot prin terminaţiile libere ale nervilor în piele.În piele sunt

mult mai multe puncte pentru rece decât pentru cald. Pe 1 cm2 găsim 12-13 puncte

sensibile la rece şi doar 1-2 puncte la cald.

5

3.2. Senzaţiile gustative. Există patru categorii distincte de senzaţii gustative: dulci,

amare, acre şi sărate. Senzaţiile dulci se produc mai ales pe vârful limbii, cele sărate pe

partea ei anterioară, amarul la baza ei şi acrul pe margini.Unii autori adaugă gustul

alcalin(leşinos) şi gustul mrtalic.

Există o mare varietate de gusturi. P. Lazarev a amestecat în proporţii diferite sarea

de bucătărie cu acid oxalic, zahăr şi chinină. Subiecţii testaşi au identificat când ceai,

când cafea, când zeamă de struguri etc.

Deseori ceea ce socotim a fi gust este de fapt mirosul. După anumite studii s-a

constatat că astupându-se bine căile respiratorii, subiecţii nu au mai putut deosebi o

bucată de măr de una de ceapă.

Deasemenea limba are şi senzaţii tactile (aspectul făinos sau uleios al alimentelor),

termice (menta) şi dureroase (sifonul, muştarul care pişcă).

3.3. Mirosul.

Mirosul este provocat de particulele gazoase emanate de către corpurile

mirositoare. Senzaţiile olfactive apar atunci când aerul conţinând asemenea particule se

mişcă pe suprafaţa mucoasei.Sensibilitatea mirosului este foarte mare, cantitatea de

particule necesare depinzând de natura substanţei. Este nevoie de 1000 de ori mai mult

camfor în aer decât vanilină pentru a fi detectat. Senzaţiile olfactive se îmbină şi cu cele

de durere: mirosuri usturătoare (amoniacul), dar şi cu cele gustative; putem distinge între

parfumuri dulci ori amărui.

3.4. Auzul.

Pentru a percepe un sunet e nevoie ca vibraţia lui să aibă o frecvenţă între 16 şi

20.000 perioade pe secundă. Unele animale (delfinul, liliacul, insectele), percep şi sunete

cu frecvenţă mai mare: ultrasunetele ajungând până la 80.000 de perioade. Poziţia sursei

sonore – în faţa sau în spatele nostru- este detectată datorită reliefului urechilor. Dacă

astupăm pavilionul urechii cu ceară, lăsând liber numai canalul auditiv, nu vom mai putea

6

stabili dacă sunetul vine din faţă sau nu. Se pot distinge sunetele muzicale, produse prin

vibraţii periodice, regulate, de zgomote (pocnituri, scârţâieli). În general un sunet are trei

însuşiri principale: înălţimea- depinde de frecvenţa vibraţiei; intensitatea- depinde de

amplitudinea vibraţiei; timbrul- este dat de forma undei sonore.

3.5. Văzul.

Receptorul luminii este ochiul. Partea sensibilă la lumină este retina, în care există

două tipuri de celule fotosensibile: 6 milioane de celule cu conuri şi 115 milioane cu

bastonaşe. Conurile asigură vederea culorilor, iar bastonaşele sunt mai sensibile,

reacţionând şi la lumina mai slabă. De exemplu păsările de curte au numai conuri astfel

că după ce se întunecă nu mai văd nimic. Câinii în schimb au doar bastonaşe, deci nu văd

culorile dar se descurcă bine şi noaptea când lumina este slabă.

Ochiul uman receptează radiaţiile luminoase cu o lungime de undă între 390 şi 760

milimicroni. Cu lungime de undă mai mare sunt razele infraroşii care corespund culorii

roşii iar cu lungime mai mică sunt ultravioletele.

Sensibilitatea.

Nu orice stimul provoacă o senzaţie. Cu cât un receptor reacţionează la un stimul

mai slab, cu atât spunem că este mai sensibil.

Pragul absolut de intensitate este cea mai mică intensitate a unei excitaţii capabile

să producă o senzaţie (ex. când sesizăm că ceaiul este îndulcit). Pragul diferenţial

constituie acea mărime minimă cu care trebuie să se modifice intensitatea unui stimul

pentru a se percepe o diferenţă (când sesizăm că ceaiul este mai dulce decât prima dată.

Diferenţa abia sesizată se foloseşte şi pt. mărirea preţului, modificările produsului (ex

Danone de 450g în loc de 500g) – în anumite limite aceste lucruri nu sunt sesizate.

Studiind pragurile diferenţiale, fizicianul german G.Fechner a formulat o lege prin

care prezintă relaţia dintre excitant şi senzaţie. Conform aceastei formule, senzaţia creşte

7

mult mai încet decât excitaţia. Cercetările experimentale au arătat că această relaţie nu e

valabilă decât pentru stimulii de intensitate mijlocie.

În context comercial, s-a constatat că indivizii devin din ce în ce mai puţin sensibili

la creşteri identice ale preţurilor pe măsură ce acestea se repetă. În consecinţă un produs

nou poate fi lansat pe piaţă la un preţ de penetrare, până sunt atraşi suficienţi cumpărători,

după care preţul se va majora constant şi în cote mici fără a exista riscul pierderii

cumpărătorilor.

8

Percepţia

Comparativ cu senzaţia, care redă o însuşire izolată a unui obiect, referindu-se la

prelucrarea senzorială a informaţiei fizice, independent de semnificaţia ei, percepţia e în

mod direct preocupată cu semnificaţiile obiectului, deci de interpretarea imformaţiei

furnizate de senzaţie. Percepţia constituie un nivel superior de prelucrare si integrare a

informaţiei despre lumea externă. Superioritatea constă în realizarea unei imagini

sintetice, unitare, în care obiectele şi fenomenele care acţionează direct asupra organelor

noastre de simţ sunt reflectate ca totalităţi integrale, în individualitatea lor specifică.

Astfel, prin percepţie se înţelege „ansamblul de mecanisme şi procese ce determină

conştientizarea de către individ a lumii şi a mediului înconjurător pe baza informaţiilor

primite prin intermediul simţurilor.”1

4. Legile percepţiei

Printre primii cercetători în domeniul percepţiei au fost psihologii gestaltişti, care

au identificat câteva principii fundamentale ale acesteia:2

4.1 Raportul fond-figură

Are în vedere tendinţa de a privi obiectele ca forme sau figuri, proiectate pe anumite

fundaluri. Percepţia se realizează prin decuparea obiectului din fondul perceptiv,

reliefarea caracteristicilor acestuia dar şi modificarea raporturilor astfel încât în orice

moment, în funcţie de cerinţele procesului perceptiv, se poate modifica acest raport (de

exemplu în cazul figurilor duble). Organizarea raportului fond-figură este nua din cele

mai timpurii capacităţi perceptive ale omului. Principiul formei şi al fondului este utilizat

adeseori în practica publicitară. Acesta are la bază necesitatea de a genera la nivelul

individului un efort cognitiv care să favorizeze o asimilare a obiectului şi a contextului

său (forma şi fondul).

1 Grand Dictionnaire de la Psychologie, Larousse, 1992, p. 5512 Hayes N., Orrel S. – Introducere în psihologie, All, Timişoara, 2003, p. 192

9

4.2 Similaritate şi proximitate

Pe lângă principiul prezentat anterior, au fost identificate alte câteva modalităţi de

organizare a percepţiei. Două dintre acestea sunt principiul similarităţii şi cel al

proximităţii. Conform celui dintâi principiu, există la om o tentinţă de grupare a

elementelor identice sau asemănătoare într-o formă unitară, în timp ce al doilea

presupune tendinţa de a grupa în aceeaşi structură elementele apropiate între ele.

4.3 Principiul închiderii

Desemnează o tendinţă foarte puternică a percepţiei umane, având implicaţii în

domenii mult mai vaste decât simpla percepţie a desenelor sau a stimulilor vizuali. El

poate fi explicat cel mai bine prin exemplul următor: unei persoane expuse pentru un

foarte scurt timp la o figură incompletă, căreia i se cere apoi să reproducă imaginea

respectivă, va desena întregul obiect, completând spaţiile libere.

O altă modalitate de manifestare a principiului închiderii este mişcarea

stroboscopică, care se explică prin tendinţa de a uni imaginile derulate într-o succesiune

rapidă, rezultând o singură imagine în mişcare, cel mai bun exemplu practic în care este

implicat acest fenomen fiind cinematografia.

Cea de-a doua categorie e cea a legilor generale: legea selectivităţii perceptive

scoate în evidenţă raporturile dintre obiect şi fond, legea integralităţii perceptive defineşte

particularitatea esenţială a percepţiei dată de orientarea acestuia spre surprinderea

obiectului în integritatea însuşirilor sale, legea structuralităţii perceptive scoate informaţia

relevantă pe structura obiectului stimul (muchii, unghiuri, colturi, curbe), legea constanţei

perceptive exprimă capacitatea percepţiei de a-şi mentine parametri funcţionali de

receptare obiectivă a informaţiei în condiţiile în care se produc modificări datorate

variaţiilor de distanţă, mărime, formă, luminozitate, culoare şi legea proiectivităţii

perceptive ce exprimă o proprietate specifică percepţiei de a elabora imaginea obiectului

în plan mental şi după de a o proiecta acestuia.

10

5. Tipuri de percepţie

Percepţia de spaţiu se referă pe de-o parte la aprecierea distanţei la care se află

obiectele, dar şi la perceperea realităţii acestora. În legătură cu cea dintâi, se confruntă

două puncte de vedere: teoria nativistă, conform căreia categoria de spaţiu este a priori,

deci experienţa senzorială nu are nici un aport, şi teoria genetică scoţând în evidenţă

argumente în favoarea rolului important al încercărilor şi erorilor în progresul aprecierii

distanţelor.

Percepţia timpului are în vedere mai multe aspecte printre care: perceperea unor

excitanţi ca fiind succesivi în cazul când succesiunea lor este foarte rapidă, aprecierea

duratei, atât a unui fenomen continuu cât şi a intervalului între momentele de apariţie a

două evenimente.

Percepţia mişcării: a schimbării de poziţie în spaţiu a unui obiect.

Percepţia cauzalităţii intervine în observarea mişcării mai multor obiecte mobile,

prin crearea impresiei unei relaţii cauzale între ele, adică a unui raport datorită căruia

apariţia unui fenomen atrage după sine producerea altui fenomen. Cu toate acestea, relaţia

cauzală nu poate fi observată, ceea ce se constată fiind doar producerea unui fenomen

concomitent sau succesiv altuia, cauzalitatea fiind deci dedusă.

6. Etapele percepţiei

Percepţia e un proces în trei etape3. Cu toate că individul primeşte numeroase

informaţii în acelaşi timp, doar câteva sunt conştientizate. Sunt selectate unele informaţii

şi ignorate multe altele deoarece omul nu are abilitatea de a le prelucra pe toate în acelaşi

timp. Acest fenomen este numit expunere selectivă întrucât sunt selectate informaţiile ce

vor ajunge să capteze atenţia.

Există câteva motive care justifică de ce anumite tipuri de informaţii atrag atenţia în

timp ce altele nu reuşesc acest lucru. O informaţie e mai probabil să-şi atingă ţinta dacă e

în conexiune cu un eveniment anticipat. De exemplu, e foarte probabil ca o persoană care

speră să fie prezentă la un concert să fie atentă la un anunţ radio în care sunt prezentate

detaliile. Informaţia captează atenţia dacă ajută la satisfacerea nevoilor curente. În final,

3 Ferrel O. C., Pride William M. – Marketing, H.M.C., Boston, 1991

11

dacă intensitatea stimulului se modifică semnificativ, acesta are mai multe şanse să fie

conştientizat. Când într-un magazin este operată o reduce uşoară de preţ, s-ar putea ca

acest fapt să nu fie observat de către cumpărător, dar dacă preţul este redus la jumătate

din valoarea iniţială, e mult mai probabil că se va observa diferenţa.

Natura selectivă a percepţiei conduce la alte două condiţii: distorsiunea selectivă şi

reţinerea selectivă. Distorsiunea selectivă modifică sau denaturează informaţiile curente

primite. Această situaţie se poate ivi în cazul în care informaţia primită nu e în

concordanţă cu sentimentele sau convingerile personale. În situaţia în care o persoană

care priveşte o reclamă la un produs care îi displace, acesta distorsionează mesajul pentru

a-l face compatibil cu propriile puncte de vedere. Acest proces minimizează substanţial

efectul reclamei asupra individului. Fenomenul reţinerii selective constă în memorarea de

către receptor a acelor informaţii care vin în sprijinul propriilor credinţe şi emoţii, şi

uitarea celora care nu îndeplinesc această condiţie. După asistarea la prezentarea unui

produs clientul va uita multe dintre argumente dacă ele contravin părerilor proprii.

Stimulii cărora li se acordă atenţie nu sunt procesaţi în mod organizat. Pentru a da

naştere unui sens, individul trebuie să parcurgă cea de-a doua etapă a percepţiei-

organizarea şi integrarea noilor cunoştinţe cu cele deja existente în memorie. În mod

normal, această etapă este parcursă repede.

Interpretarea, cea de-a treia etapă a procesului perceptual, este atribuirea unui

înţeles la ceea ce a fost organizat. Este vorba de funcţia de decodificare, regăsită în

modelul comunicării. O persoană îşi fundamentează interpretarea pe ceea ce consideră a

fi familiar, pe cunoştinţe acumulate anterior. Din acest motiv un producător riscă să se

confrunte cu o problemă majoră dacă alege să schimbe ambalajul produsului său. De

vreme ce consumatorii caută produsul sub forma vechiului design, familiar, s-ar putea să

nu-l recunoască în noua formă. Unei firme îi pot scădea vânzările dacă nu dezvoltă şi un

program promoţional odată cu modificarea de design aplicată.

Cu toate că marketerii nu pot controla percepţiile oamenilor, ei încearcă des să le

influenţeze. Cu toate acestea, pot apărea mai multe probleme astfel. În primul rând,

procesul perceptual al unui consumator poate acţiona în aşa fel încât raza de acţiune a

stimulilor transmişi de vânzător să nu ajungă niciodată la persoana respectivă.

Adiţional percepţiilor faţă de produse, ambalaje, branduri şi organizaţii, indivizii au de

12

asemenea percepţii de sine. Acest tip de percepţie se numeşte conceptul de sine sau

imaginea de sine. E rezonabil să credem că imaginea de sine a unei persoane afectează

deciziile de achiziţie şi comportamentul de consum. Rezultatele unor studii sugerează că

cumpărătorii achiziţionrază bunuri care reflectă şi intensifică imaginea de sine.

Concluzie: Ce rol joacă aceste două procese cognitive în activitatea omului?

Senzaţiile sunt importante pentru existenţa şi activitatea umană deoarece

informează despre variaţiile care se produc în circumstanţele mediului înconjurător, cu

condiţia ca aceste variaţii să fie importante, asigură adaptarea organismului la variaţiile

mediului înconjurător, semnalizează dezechilibrele interioare şi orientează şi controlează

benefic, conduitele actuale ale individului. Cu ajutorul lor, sunt selectate din mediul

extern sau intern acele informaţii ce sunt în acord cu necesităţile actuale ale omului.

Ca şi senzaţiile, percepţia are o funcţie informaţională, dar este mai complexă, prin

intermediul căreia percepţia ne asigură o informare asupra însuşirilor complexe, ale lumii

înconjurătoare. Percepţia are şi o funcţie adaptativ reglatorie, prin care îndeplineşte roluri

majore în adaptarea organismului la mediu şi în activităţi complexe ale omului (scrisul,

cititul, manipulare unor vehicule sau instalaţii complexe etc.)

13

Bibliografie:

1. Cosmovici Andrei – Psihologie Generală, Polirom, Iaşi, 2005

2. Ferrel O. C., Pride William M. – Marketing, Houghton Mifflin Company, Boston,

1991

3. Grand Dictionnaire de la Psychologie, Larousse, 1992

4. Hayes N., Orrel S. – Introducere în psihologie, All, Timişoara, 2003

14