Sentimentul erotic în poezia eminesciană

“Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcămiubirea şi moartea.” – Lucian Blaga (1)

   Iubirea este o mare copleşită de neputinţa de a-şi presimţii hotarele… Un

acoperământ al indefinitului. Dacă în lumea pe care ne-o deschidem un poem al

iubirii păşim dincolo de chinurile iubirii, dincolo de singurătate şi de neînţelegere,

fără a înlătura totuşi unicitatea fiecărui sentiment în parte, discretul omagiu adus

poeziei va fi curmarea oricăror margini, atât ale gândului, cât şi alte timpului. Astfel,

vom căuta să privim lirica erotica eminesciană într-un chip care să nu poarte vina

secătuirii acesteia de semnificaţii şi prin prisma mai multor epoci, în felul în care ne

propune criticul Ion Negoiţescu: “Adevărul este că, până azi, Eminescu nu a intrat

încă în sensibilitatea noastră cea mai modernă, gustarea lui a presupus mereu un

transport în modul vetust, nu fără farmec şi plăceri speciale, dar interzicând în fond

actualizarea valorilor absolute. Or, în cazul poeziei împlinite, un spirit îndrăgostit de

lirismul lui Arghezi, al lui Barbu sau al lui Blaga, nu trebuie să-şi impună

contorsiuni de gust spre a sorbi din dulcea otravă a versului lui Eminescu.”(2)

   Critica literară a dedicat operei lui Eminescu impresionante şi nenumărate pagini,

fapt pentru care, în prezent, menirea sa se rezumă la a valorifica sugestiile ce se

dovedesc a fi fertile, punând în lumină, mai ales, o nouă imagine a poetului,

necunoscută pentru mult timp, eclipsată fiind de cea făurită sub îndrumările lui Titu

Maiorescu. “Încercările de a sparge această mască de marmură, ori de a citi în

trăsăturile ei şi zarea ascunsă, sau produs foarte târziu.”(3) Printre primele încercări

de acest fel se numără cele iniţiate de Nicolae Davidescu şi I.M. Raşcu, care au

semnalat afinităţile eminesciene cu poezia lui Baudelaire şi a simbolismului, în

general. Având în vedere că cei doi poeţii au fost contemporani, putem înţelege

împrejurările în care la începutul veacului anumiţi teoreticieni şi-au etalat

convingerea, şocantă pentru acea perioadă, conform căreia Eminescu este un

precursor al simbolismului. Întrucât modernismul poetic românesc se dezvoltă din

simbolism, preluând sau respingând diferite elemente, îmbrăţişarea temelor,

motivelor, ori a imaginilor de sorginte eminesciană de către lirica românească a

posterităţii se ridică la treapta unei certitudini.

   Asemenea afinităţi sunt remarcabile în special în poezia erotică, ce se înalţă pe

fundamentul atitudinilor antinomice, coexistente, observate de Ion Negoiţescu: “În

planetariul romantismului, singularitatea lui Eminescu prinde figură din această faţă,

cu două profiluri; unul neptunic, născut din spuma amară şi din ape tânjind spre

orizonturile lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de focul originar.”(4) Universului

neptunic îi corespunde apolinicul, iar celui plutonic, dionisiacul, care nu este decât

schopenhaueriana “voinţă de a trăi”, primind la F. Nietzsche un sens pozitiv.

   Prin urmare poezia iubirii poartă însemnul unei dileme romantice. Prin mijlocirea

ideii de iubirea trupească tinzând inconştient către procreaţie, opunându-se celei

care izbăveşte aducând linişte lăuntrică, o percepem, la un nivel mai înalt pe aceea a

căderii şi a salvării prin femeie. Soluţia dilemei este aflată în contaminarea erosului

de thanatos, într-un chip uşor sesizabil sau folosind sugestia. Împletirea amorului cu

moartea conduce la depăşirea suferinţei pricinuite de intensitatea trăirii, într-o primă

etapă, apoi la depăşirea suferinţei pe o întindere mai largă. O înfăţişare lămurită a

acestei întrepătrunderi ne este oferită de Baudelaire: “Acel ce-şi strânge lacom

iubita-n braţe pare / Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.”(Imn

frumuseţii); “Şi racla şi alcovul, adânc blestemătore / Ne dau pe rând […] / Plăceri

îngrozitoare şi gingaşe orori.”(Cele două surori)

   Dacă însă mântuirea într-un somn nesfârşit – concretizare a uitării absolute, a

pierderii sinelui în Nirvana – corespunzând spiritului budhist care încearcă o

eliberare din braţele tristeţii metafizice, caută să se producă individual la Baudelaire

(“Îmi doresc un repaus absolut şi o moarte continuă. […] Să nu ştiu nimic, să nu

învăţ nimic, să nu vreau nimic, să dorm şi iar să dorm, aceasta este astăzi unica mea

dorinţă. Dorinţă infamă şi dezgustătoare, dar sinceră.”(5)), Eminescu îşi imaginează

întoarcerea către absenţa primordială, alături de iubită: “Să murim amândoi… La ce

trăiesc eu, / La trăieşti tu pe lumii spume ? / Sărmane inimi închegate-n vreme, /

Sărmane patimi aruncate-n lume.” (Ah, mierea buzei tale); “Şi dacă glasul adorat /

No spune un cuvânt, / Tot înţeleg că m-ai chemat dincolo de mormânt.”(Din

noaptea)

   Cuplul îndrăgostit pătrunde într-un univers static unde iubirea, fără a se consuma

în viaţă, nu este supusă eternei deveniri şi devine astfel o valoare imuabilă şi

supremă, cum va spune mai târziu Lucian Blaga: “Prin veacul lung, ah, lung, de

altădat’ / de-abia iubire m-a întemeiat.”(Anii vieţii) şi îşi va sprijini credinţa privind-

o indisolubil legată cu opera de artă: “Creaţia este singurul surâs al tragediei noastre.

Iubirea este al doilea surâs al tragediei noastre. Sau poate că totuşi întâiul.”(6) Spre a

evidenţia raportul existent între iubire şi creaţie, Eminescu împrumută din

romantismul francez motivul lirei: “O, vino iar ! Cuvinte dulci inspiră-mi, / Privirea

ta asupra mea se plece. / Sub raza ei mă lasă a petrece / Şi cânturi nouă smulge tu

din liră-mi.”(Sonete, II)

   În cadrul Sonetelor distingem şi un alt element preluat, de asemenea, din literatura

franceză, de această dată din simbolism, şi anume spaţiul interior. Îl aflăm pe poet în

aşteptarea iubitei, visând împrejmuit de tristeţi nedefinite, în singurătate: “Şi eu

astfel mă uit din jeţ pe gânduri, / Visez la basmul vechi al zânei Dochii; / În juru-mi

ceaţa creşte rânduri-rânduri.” (Sonete, I) Ne închipuim vraja aşteptării şi a întâlnirii,

dragostea netulburată încă de infiltrarea deosebirii în aspiraţiile celor doi, dragostea

în care apropierea fiinţei iubite, izvor nesecat al cânturilor sale, înlesneşte

cunoaşterea laturii tăinuite a artistului, a demonului din sine, după cum arată Tudor

Vianu: "Acest fond obscur al fiinţei omeneşti a poetului nu poate ajunge la

cunoaşterea de sine decât în reflectarea lui într-o altă făptură omenească, cu care

împreună, în actul iubirii, ajunge să constituie o unitate."(7): "S-au pricepe pe el

însuşi acel demon… s-ar renaşte / Mistuit de focul propriu, al atunci s-ar

recunoaşte." (Scrisoarea V)

   Considerând aceasta, incompatibilitatea spirituală care îşi face simţită prezenţa

este cu atât mai dăunătoare pentru creatorul de artă, accentuându-se simultan cu

suferinţa ce o cauzează în împrejurarea fiecărei noi apropieri: "În loc de-a fi un soare

al astei lumi întregi, / Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi." (Nu mă înţelegi)

Poetul îndurerat adânc de absenţa comunicării, de neînţelegerea ce îl întâmpină, îşi

dizolvă mâhnirea în universul de uitări şi inocenţe oferit de iubită, prin abandonarea

voită a eului, ajungând chiar în punctul de a pune sub semnul scepticismului

aspiraţiile sale precedente, precum Arghezi: "Şi nu-ţi şoptesc sonete, nici mituri nu-

ţi îngân, / Pe unde trecu umbra acestui hoit păgân. / Aplec eternitatea spre tine şi

rămân  / Cu ochii-nchişi  în zâmbet, copil abia-nflorit; / Cu fruntea răsturnată, cu

visul risipit, / Ca o dantelă scumpă, pe trupu-ţi adormit. / Dar spune-mi, la

crepuscul, încet, sunt fericit ?…"(Tu  nu eşti frumuseţea…) sau Baudelaire, însetat

de "otrava binecuvântată / Adormitoare"(Uitarea): "Tu eşti un cer de toamnă frumos,

trandafiriu ! / Tristeţea însă-n mine se-nalţă ca o mare / Şi lasă, în refluxu-i, pe buza

mea, mai viu / Tot mâlul suferinţei şi-al undelor amare."(În intimitate) Spiritul

meditativ, filozofic, cu un vast orizont al experienţei se lasă pradă somnului

izbăvitor, luciditatea este ucisă de vitalitatea dragostei: "Adormind de armonia /

Codrului bătu de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri-

rânduri."(Dorinţa)

   Motivul adormirii îndrăgostiţilor îşi dezvoltă treptat înţelesul latent, până la

acapararea în întregime a erosului de către thanatos: "Încet, încet… să ne culcăm în

raclă, / Încet de pe pământ ne-om furişa./…/ O rază încă, încă o scânteie, / Ş-apoi

dispare tot… ş-apoi, ş-apoi / Simt încă gândul tău iubit, femeie, / Ş-apoi nu vom mai

fi nimic… noi doi."(Ah, mierea buzei tale) Erotica se lasă străbătută de o discretă

nuanţă macabră, care se întăreşte în actul contemplării trupului neînsufleţit al iubitei:

"Privesc apoi lutul rămas… alb şi rece, / Cu haina lui lungă culcat în sicriu, / Privesc

la surâsu-ţi rămas încă viu."(Mortua est!), "Pe pieptul moartei luce de pietre scumpă

salbă / Şi păru-i de-aur curge din raclă la pământ, / Căzuţi în cap sunt ochii. C-un

zâmbet trist şi sfânt / Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt, / Iar faţa ei frumoasă ca

vanul este albă."(Strigoii) Imaginile îndrumă gândul către lirismul sumbru emanat

de Litaniile lui Argehizi: " Pe-această masă arsă-n vise / voesc să doarmă fruntea ta /

cu pleoape-nchise pentru veci;"; "Atunci ai fi a mea, Iubită ! / Ai fi o glastră

funerară, / cu părul plantă de infern; / atunci ai fi a mea etern !" Acest colorit al

eroticii eminesciene se întemeiază şi pe acele întruchipări ale iubitei de o frumuseţe

aproape maladivă, purtând "amprenta aceleiaşi morbide suavităţi, asocieri de

angelitate şi moarte"(8): "Atât de fragedă, te-asemeni / Cu floarea albă de cireş.";

"Pluteşti ca visul de uşor."; "Cu-mbrăţişări de braţe reci."(Atât de fragedă); "Un sân

curat ca ceara, obrazul zâmbitor, / […] un aer timid , suferitor, plăpând, /

Nemărginit de gingaş, nemărginit de blând."(Icoană şi privaz) Delicateţea,

fragilitatea, paloarea, sugerează o estetică tipic simbolistă, amintind de Psalmul

bacovian: "Iubito, cu faţa de mort, / Mireasă pe tron, / Cu grai monoton / În visul

meu te port." Thanatosul parcurge în poezia iubirii un drum pornind de la vagul

somnului, trecând printr-o inefabilă tentă de morbideţe şi atingând o culme în

intuirea morţii sub înfăţişarea iubitei: "Dar în curând şi nici o umbră / Din

frumuseţea ta n-a fi - / Trei zile numai vei fi astfel / Apoi…, apoi vei putrezi. /

Pământ nesimţitor şi rece / De ce iluziile sfermi ? / De ce ne-arăţi că adorarăm / Un

vas de lut, un sac de viermi ?"(Iar faţa ta e străvezie) Direcţia macabră, reprezentată

de motivul decadent, este întâlnită, cu precădere, în simbolism, la poeţi cum ar fi

George Bacovia: "Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat; / 

E miros de cadavre iubito, / Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat."(Cuptor) sau Nicolae

Davidescu: "Iubesc femeia-n care să ador / Sclipirea putrezitelor organe / Şi să

respir prin vine diafane / Miresmele dorinţelor ce mor."(Pază) şi îşi are

incontestabila obârşie în opera poetică baudelaiereiană: "Eu te slăvesc totuna cu

bolta înuoptării, / O doamnă a tăcerii, o , vas al întristării, /…/ Vreau să m-agăţ de

tine, spre cer năvală dând, / Cum viermii de-un cadavru s-agaţă mişunând."(Eu te

slăvesc…)

   Suferinţa învăluită într-o aură de voluptate, acel "vas al întristării" din care poetul

soarbe otrava iubirii, este sentimentul insuflat de lectura versurilor eminesciene:

"Venin şi farmec port în suflet, / Cu al tău zâmbet trist mă pierzi, / Căci fermecat

sunt de zâmbirea-ţi / Şi-nveninat de ochii verzi."(Venin şi farmec) Între amănuntele

pricinuind dulcele chin, criticul G.I. Tohăneanu remarcă locul aparte care îl ocupă

ochii: "[…] îndeosebi, simboliştii intuiesc, în ochi şi în privire, expresia vie şi

profundă a vieţii interioare, zonă a unei sugestivităţi difuze şi a unor posibilităţi de

asocieri poetice surprinzătoare şi nelimitate."(9) Motivul ochilor va fi negăsit la

Baudelaire, împrejurarea fiind a aceleiaşi împletiri dintre încântare şi durere: "[…]

veninul / Din ochii tăi, din ochii verzi, / Lac unde-n tremur chipu-mi stând răsturnat,

îl pierzi… / Când visul meu, seninul, / Amar şi-adapă turma în apele lor

verzi."(Otrava) Această trăire antinomică este captată la Eminescu în metafora de o

deosebită forţă sugestivă a ochilor-noapte, înălţată pe piedestalul a trei însuşiri

comune – taina, culoare şi adâncimea –: "Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime  tristu-

i, / Ca umeda-I privire tu sufletul îmi mistui ! /  O, dă-mi-i numai mie şi nu-I

întoarce-n laturi, / De noaptea lor cea dulce în veci nu mă mai saturi…"(Sarmis)

Imaginea este reluată de Lucian Blaga, elementul întunecat risipindu-se sub

descântecul arderii dionisiace: "Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara, / când

stau culcat cu capu-n poala ta / îmi pare / că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul / din care

tainic curge noaptea peste văi, /şi peste munţi şi peste şesuri, / acoperind pământul /

c-o mare de-ntuneric. / Aşa-s de negri ochii tăi, / lumina mea."(Izvorul nopţii)

   Astfel cunoaştem spiritul poetului profund romantic în natura sa, fericit în inima

unei clipe ce este prea curând inundată de apa constelaţiilor noastre a filozofiei lui

Schopenhauer"(10), apoi pornit într-o nesfârşită peregrinare pe undele aceleiaşi ape,

spre a afla din nan clipa, călăuzit poate de dezamăgire dăruindu-i putinţa de a

renaşte mereu în chip mitologic – întotdeauna absorbind miresmele de speranţă

purtate de adierea deziluziei, cum ar fi spus Emil Cioran: "Încă iubim… totuşi; iar

acest << totuşi >> acoperă un infinit."(11)

Bibliografie

1. Eminescu, Mihai, Poezii, Cuvânt înainte de Tudor Arghezi, Prefaţă de Zoe

Dumitrescu-Buşulenga, Tabel cronologic de I. Creţu, Bucureşti, Editura Minerva,

1971.

2. Eminescu, Mihai, Poezii II. Postume, Ediţie îngrijită, prefaţă şi argument de Gh.

Bulgăr, Bucureşti, Editura Vestala, 1999.

3. Arghezi, Tudor, Versuri I, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966.

4. Bacovia George, Scrieri alese, Studiu introductiv de Ov. S. Cromhălniceanu,

Evocare şi bibliografie de Agatha Grigorescu-Bacovia, Bucureşti, Editura pentru

literatură, 1961.

5. Baudelaire, Charles, Florile răului, Ediţie îngrijită de Geo Dumitrescu,

Introducere de Vladimir Streinu, Tabel cronologic de Mircea Brage, Bucureşti,

Editura Minerva, 1978.

6. Baudelaire, Charles, Les Fleurs Du Mal - Florile Răului, Versiunea românească

de Al. Philippide, Târgovişte, Editura Pandora, 1999.