Semiologie și imagistică medicală

Note de curs – Partea I

Adrian Bradea

2

Semiologia este știința care se ocupă cu descoperirea, denumirea, descrierea și interpretarea

semnelor de boală.

I. Categorii semiologice de bază

I.1. PRODROM

Prodromul sau starea prodromică reprezintă o etapă preclinică echivalentă cu perioada

de invazie în boli cu etiologie specifică – infecțioase sau parazitare. Prodromul apare cu primele

semne de boală și se întinde până la momentul dezvoltării simptomelor specifice unei boli.

În faza prodromică, perturbările la nivelul organismului sunt neclare, confuze iar

manifestările suferinței animalelor sunt neconcludente și sunt caracterizate prin stări de

indispoziție, fiind descrise de proprietar prin sintagma „animalul nu se simte bine”.

I.2. SIMPTOM

Simptomul sau semnul este un fenomen de alterare morfologică și funcțională,

manifestat de un animal bolnav.

Se impune o clasificare a simptomelor avand in vedere diversitatea acestora, pentru

înțelegerea valorii semiologice și pentru folosirea corectă a acestor informații.

Simptomele se clasifică în funcție de:

i. Amploare, extindere

GENERALE – reprezintă participarea întregului organism în procesul bolii. Poate fi

prezentă dar nu întodeauna exprimată

(ex: hipertermia ca prezență constantă în toate afecțiunile ce afectează procesul de

termoreglare)

LOCALE – numite și semne de organ, exprimă manifestări morfologice la nivel de organ

sau țesut afectat.

3

Semnele de organ permit examinatorului să aprecieze forma, dimensiunea, aspectul și

localizarea afecțiunii, fiind denumite și semne directe

(ex: congestia în eritem, plaga, etc.)

ii. după caracterul modificării

FUNCȚIONALE – exprimarea alterării funcției la nivel de organ sau aparat.

(ex: tuse, strănut, modificare apetit)

MORFOLOGICE, ANATOMICE, FIZICE – modificări ale structurii la nivel de organ sau

aparat

(ex: osos – fractură, articular – artroză, cutanate – vezicula)

iii. după prezența în tabloul clinic

CONSTANTE – manifestări care sunt prezente întotdeauna în afecțiuni identice din punct

de vedere etiologic și patogenic

(ex: suflu endocardic în endocardite)

INCONSTANTE – manifestări neregulate ce apar în afecțiuni identice din punct de

vedere etiologic și patogenic

(ex: hipertermia poate fi inconstantă în boli infecțioase)

iv. după relația cu modificarea produsă

DIRECTE – exprimarea în mod direct a alterării organului sau țesutului

(ex: plagă cutanată, prolaps, șchiopătura în alterări osteo-articulare)

INDIRECTE – numite și simptome la distanță, sunt reprezentate de consecințe locale la

nivel de aparat sau regiune corporală

(ex: edeme în insuficiența cardiacă, cifoza în dureri abdominale)

v. după valoare în stabilirea diagnosticului

TIPICE – manifestări care pot exprima o suferință anume, caracteristice unei boli sau

grup de boli cu aceeași etiologie și patogeneză, fără a fi exclusive.

(ex: falsa vomă în tulburări la nivelul esofagului, ulcerul mucoasei nazale în morvă)

4

ATIPICE – manifestări necaracteristice/nespecifice ale unei boli

(ex: tuse cu origine bulbară sau cu origine peritoneală)

PATOGNOMONICE – manifestări precise, care definesc exclusiv o unică boală pe care o

pot provoca

(ex: - fractura osoasă deschisă)

DUBIOASE – manifestări nespecifice, ce pot fi confundate cu ușurință și cu exprimare

incompletă, caracter secundar sau comun.

(ex: tremurătura musculară – manifestare patologică sau stare psihică specială)

vi. după modul de exprimare

SUBIECTIVE – manifestări deduse de examinator, reprezentând reacții reflexe la

încercările de examinare

(ex: retragere sau atac în momentul examinării unei zone dureroase)

OBIECTIVE – manifestări descoperite de examinator la examenul clinic, concrete

(ex: stabilirea valorii temperaturii corporale, frecvența cardiacă, frecvența respiratorie,

etc.)

vii. după nume proprii, regiuni anatomice

SEMNUL ROMBERG – dezechilibru accentuat după acoperirea ochilor

SEMNUL BRIGHT – determinarea zgomotului de frecătură peritoneală la nivel abominal

SEMNUL BABINSKI – extensie a degetelor la determinarea reflexului plantar

SEMNUL TERMOMETRULUI – termometrul prezintă sânge, mucus, etc.

SEMNUL BRAȚULUI – mănușa de explorație transrectală prezintă sânge, mucus etc.

5

I.3. SINDROM

Sindromul reprezintă un grup/complex de simptome, manifestate în boli variate, ce alcătuiesc

un tablou clinic caracteristic.

Cele mai cunoscute sindroame sunt:

SINDROMUL DE FEBRĂ – creșterea valorii temperaturii corporale asociată cu semne de

ordin nervos, respirator, cardio-circulator, cutanat, muscular, etc.

SINDROMUL DE ICTER – colorarea în galben la nivelul mucoaselor, pielii cu consecințe

direct legate de etiologia procesului patologic. Icterul hepatic apare în alterări precum

hepatitele, obstrucții biliare, icterul hematologic în distrucția extinsă a globulelor roșii

sangvine, icterul medicamentos în administrarea de flavine sau alimentația excesivă cu

caroteni

SINDROMUL DE COLICĂ – manifestare a durerii localizată la nivel abdominal. Apare în

urma alterărilor de ordin gastric, instestinal, hepatic, peritoneal, etc.

SINDROM CUSHING – producția crescută de glucocorticoizi la nivelul

corticosuprarenalei

I.4. EXAMEN CLINIC

Examenul clinic reprezintă cercetarea prin cunoștințe teoretice și practice a pacientului, pentru

stabilirea diagnosticului și pentru determinarea abordării terapeutice.

Examenul clinic combină metodele generale (obligatorii) și cele speciale (complementare), cu

ajutorul cărora se culeg, analizează și interpretează semnele și manifestările de boală.

Durata examinării clinice este dependentă de nevoi. Metodologia, conduita și durata sunt

repere stabilite de examinator, prin prisma planului de examinare adaptat la condiții ale

pacientului, pentru a stabili un diagnostic real în urma cercetărilor.

TABLOUL CLINIC – însumarea tuturor semnelor exteriorizate de animal, într-o patologie anume.

Poate fi complet sau incomplet și este dependent de momentul evoluției bolii surprins de

examinator precum și de rigurozitatea efectuării examenului clinic.

6

I.5. DIAGNOSTIC

Diagnosticul reprezintă concluzia procesului examenului clinic, definitoriu pentru starea clinică

a animalului.

Examenul clinic are ca finalitate stabilirea unui diagnostic cert sau incert, care să evidențieze

boala și etiologia ei, cu scopul de vindecare a animalului.

Diagnosticul se poate clasifica după:

a. Certitudine

CERT – diagnosticul este stabilit cu precizie

PROBABIL – diagnostic temporar, ce necesită alte investigații pentru a putea completa

tabloul clinic

b. Participare

POZITIV – stabilit de examinator, pe baza examenului clinic, respectând metodologia și

interpretând corect rezultatele

PASIV – acceptabil circumstanțial

(ex: animale care coabiteaza și prezintă semne similare)

NEGATIV – stabilirea diagnosticului bazat pe idei preconcepute, fără examinarea

animalului, condamnabilă atât deontologic cât și juridic. Este principala sursă a erorilor

de diagnostic

c. Modalitatea stabilirii diagnosticului

DIRECT – sau prin deducere, pe baza semnelor prezentate de animal

PRIN EXCLUDERE – sau diferențial, bazat pe analize comparative între semnele culese și

tabloul clinic al bolilor asemănătoare. Astfel, semnele caracteristice se păstrează, iar

cele necorespunzătoare se elimină.

7

TERAPEUTIC – intervenția terapeutică a examinatorului ce poate oferi o cale de

determinare a diagnosticului. Nu se recomandă utilizarea abuzivă a acestui tip de

diagnosticare.

(ex: tratamente abuzive cu antibiotice au dus la fenomene de rezistență a germenilor)

EXPECTATIV – sau prin observare, prin care examinatorul urmărește evoluția unei boli.

Calea expectativă, se recomandă a se folosi numai când nu există alte opțiuni pentru a

putea iniția din timp terapia corectă.

d. Metodele folosite

CLINIC – concluzia examenului clinic complet al animalului,

DE LABORATOR – ansamblul metodelor complementare folosite în completarea

examenului clinic. Diagnosticul de laborator poate fi: serologic, bacteriologic,

virusologic, parazitologic.

ANATOMOPATOLOGIC – sau necropsic, presupune investigații de ordin macroscopic și

microscopic cu scopul de a stabili alterarea tisulară, după moartea animalului.

I.6. PROGNOSTIC

Prognosticul reprezintă o estimare, bine documentată, a evoluției imediate și ulterioare într-o

boală diagnosticat.

În medicina veterinară, există două tipuri de prognostic – cel vital și cel economic

Prognosticul vital se referă la viața animalului iar cel economic se referă la consecințele

suferinței asupra scopului în care era folosit (rentabilitate, capacitate de efort, producție de

lapte, carne etc.).

Prognosticul poate fi:

FAVORABIL – viața animalului nu este în pericol, recuperarea economică este totală

REZERVAT – incertitudinea salvării animalului (existând șanse de salvare) precum și a

recuperării sale economice

GRAV – șanse mici de salvare a animalului, recuperare lentă, diverse handicapuri,

invalidități funcționale sau morfologice

DEFAVORABIL – sau fatal, funest. Animalul nu poate fi vindecat

8

II. METODOLOGIA EXAMINĂRII CLINICE

1. Măsuri premergătoare examenului clinic

Examenul clinic va putea începe numai în momentul în care se vor asigura măsurile de

protecție a muncii.

Măsurile premergătoare examenului clinic au ca scop relaxarea animalului supus

examinării, prin înlăturarea oricăror posibile accidente, ce pot rezulta din reacțiile de apărare

pasivă sau activă și reprezintă o responsabilitate exclusivă a examinatorului

1.1. Abordarea

Abordarea reprezintă metoda de apropiere de animalul ce urmează a fi examinat, cu

scopul de a-l atenționa asupra prezenței examinatorului.

Se realizează diferit în funcție de specie.

La cabaline, abordarea se face pe partea laterală, în dreptul spetei. La bovine, abordarea

se poate realiza lateral și înapoia animalului. Pentru animalele de talie mijocie și mică,

abordarea se realizează dinapoia animalului, cu prezența proprietarului care realizează o ușoară

imobilizare a capului.

1.2. Contenția

Contenția reprezintă metoda de limitare forțată a mișcărilor animalului în cadrul

examenului clinic. Pentru animalul ce urmează a fi examinat, se urmărește relaxarea acestuia

precum și evitarea posibilității de agresiune sau de apărare.

Contenția poate fi realizată clinic sau medical.

2. Metode de examinare clinică

Se grupează în metode de examinare obligatorii/generale și metode

complementare/speciale

9

2.1. Metode generale de examinare

2.1.1. INSPECȚIA

Inspecția sau observația clinică este prima metodă utilizată în cadrul examenului clinic.

Se realizează în două etape: de la distanță și din apropiere

Inspecția de la distanță are ca scop culegerea de date privind: identitatea animalului

(rasă, specie, vârstă, sex, culoare, semne, etc.), comportament, habitus/stare generală prezentă

(conformație, constituție, stare de întreținere, facies, temperament, atitudini) și semne de

boală

Inspecția din apropiere urmărește completarea datelor culese prin inspecția de la

distanță precum și culegerea de semne noi. Se realizează din poziția de abordare.

Prin inspecție se pot recepționa zgomote particulare, mirosuri specifice și semne clare

de la nivelul pielii.

2.1.2. PALPAȚIA

Palpația constă în perceperea cu ajutorul simțului tactil, a semnelor clinice de la nivelul

suprafeței corporale.

Prin palpație se culeg semne legate de sensibilitatea tactilă, termică și dureroasă,

poziție, formă, umiditate, consistență, mobilitate, integritate și senzații tactile speciale

(frenismente, crepitații, etc.)

Palpația se realizează din poziția de abordare, după asigurarea tuturor măsurilor de

protecție a muncii.

Palpația se execută inițial superficial și apoi profund. Palpația superficială se poate

executa cu pulpa degetelor, palma cu fața palmară, cubitală, dorsală.

Palpația profundă se realizează prin apăsare cu ajutorul vârfului degetelor, pumnului,

podul palmei. Are ca scop recepționarea senzațiilor tactile de la țesuturi situate profund. Când

se realizează palpație profundă cu scopul de a stabili forma, poziția și dimensiunea organelor,

denumirea este de palpație profundă penetrantă.

Palpația poate fi externă și internă. Palpația externă se referă la suprafața corporală, iar

palpația internă la nivelul cavităților.

Palpația se poate realiza prin sucusiuni (împingeri cu palma) și balotare (împingerea cu

vârful degetelor).

10

2.1.3. PERCUȚIA

Percuția este cea de-a treia metodă de examinare clinică obligatorie.

Metoda presupune recepționarea datelor exprimate de animal, prin lovirea suprafețelor,

producând sunete ca rezultat al vibrației țesuturilor.

Sunetele obținute se pot clasifica după:

Înalțime – frevență. Numărul mare de vibrații –sunete înalte, numărul mic de vibrații –

sunete joase.

Durată – sunete lungi sau scurte

Amplitudine – sunetele provenite consecutiv vibrațiilor înalte sunt puternice, iar cele

din vibrații joase sunt slabe

Timbru – armonia, suprapunerea mai multor unde. Poate fi timpanic (armonios) sau

atimpanic (disarmonios/zgomotos)

Sunetele obținute prin percuție sunt următoarele:

Mate – slabe, disarmonioase pentru țesuturi dense (ex. musculatură)

Sonore – sunete joase și ample, zone elastice, bogate în conținut gazos

Hipersonore – joase și ample, foarte puternice, zone cu aer în exces și presiune

crescutăâ

Submate – intermediare, țesuturi cu vibrație intermediară între ele (son mat - son

sonor)

Particulare – son de oală spartă (aer care pătrunde prin orificii înguste), son metalic (de

amforă)

Metoda percuției se realizează:

DIRECT – lovirea directă a suprafeței corporale, cu vârful degetelui sau cu un instrument

(ciocan de percuție)

11

INDIRECT – digito – digital sau prin interpunerea unei plăcuțe plesimetrice între

percutor și suprafața corporală.

Modul de percutare poate fi stacato (lovire cu pauze) sau legato (lovire continuă)

Pe lângă producerea de sunete, percuția se utilizează și pentru determinarea zonelor de

proiecție ale organelor (topografie), modificările fizice ale țesuturilor, aprecierea unor reflexe

(pentru sistemul nervos central) sau a senzațiilor tactile de rezistență.

2.1.4. ASCULTAȚIA

A patra metodă de examinare clinică obligatorie. Reprezintă recepționare prin intermediul

urechii, a sunetelor produse în corpul animalelor, de ordin fiziologic sau patologic, pentru

organe cu activitate motorie (pulmon, cord, aparat digestiv).

Metodele de ascultație pot fi:

DIRECTE – prin aplicarea urechii la nivelul suprafeței corporale, prin intermediul unui

câmp de ascultație.

INDIRECTE – prin intermediul stetoscopului

2.1.5. APRECIEREA TEMPERATURII CORPORALE

A cincea metodă de examinare clinică obligatorie.

Poate fi următoarea metodă utilizată după inspecție, în momentul unor suspiciuni de boală

infecto-contagioasă, ca element de triere.

Modul de apreciere al temperaturii corporale poate fi:

SUBIECTIV – direct sau indirect. Direct prin aprecierea temperaturii diferitelor regiuni

corporale (baza urechilor, laturile gâtului, axilar, laturile toracelui) iar indirect prin intermediul

semnelor clinice pentru sindromul febril (transpirație, horipilație, anorexie, somnolență, etc.)

sau prin anamneză (culegerea datelor din interogatoriul clinic cu proprietarul).

12

OBIECTIV – prin intermediul termometriei la nivel rectal (zonă de elecție) sau, dacă nu

este posibil în zona se poate determina și la nivel vaginal, bucal și axilar (cu adăugarea unui

coeficient de corecție).

Valoarea temperaturii poate varia prin depășirea limitei superioare și poate apare la animale cu

metabolism intens (animale tinere), după efort sau nocturn. Scăderea sub limita inferioară

poate apare la animale senile (bătrâne).

Simptomele termice pot încadra valoarea temperaturii astfel:

Hipertermie – crește peste limita superioară

Hipotermie – scade sub limita inferioară

Normotermie – valori în limitele normale

Sindroamele termice sunt reprezentate de sindromul febril și sindromul de hipotermie.

SINDROMUL FEBRIL

Creșterea temperaturii peste limita superioară, apare însoțită și de manifestări de ordin

musculat (tremurături), respirator (frecvență respiratorie crescută), cardiac (frecvență cardiacă

crescută), digestiv (anorexie, constipație), urinar (scăderea cantității de urină), cutanat

(horipilație) și nervoase (abatere, convulsii, lipsă de tonus).

Sindromul febril cuprinde următoarele tipuri de febră:

Febra relativă – temperatura se apropie de limita superioară dar apar celelalte

simptome

Febra latentă – temperatura normală cu prezența de simptome

Febra adinamică – hipertermie moderată cu prezența de simptome

Febra ușoară – depășirea limitei superioare cu 1 grad

Febra mijlocie – depășirea limitei superioare cu 1-2 grade

Febra mare – depășirea cu 2-3 grade a limitei superioare

Febra foarte mare – depășire cu peste 3 grade a limitei superioare

13

Aprecierea temperaturii corporale la anumite intervale de timp duce la determinarea curbei

termice. Prin aspectul curbei termice, febra se poate clasifica în:

Febră continuă – variația zilnică mai mică de 1 grad

Febră remitentă – variația zilnică mai mare de 1 grad

Febră atipică – curba termică nu respectă nici un model

Febră efemeră – durată de câteva ore sau maxim 1-2 zile (ex: efort, trasport)

Febră acută – durată de 10 zile

Febră subacută – durată de 10-30 zile (ex: maladia Carre)

Febră cronică – durată de luni sau ani de zile (ex: tuberculoza)

Febră aseptică – produsă de factori neinfecțioși

Febră septică – produsă de germeni infecțioși

SINDROMUL DE HIPERTERMIE

Reprezintă scăderea temperaturii corporale sub limita inferioară împreună cu modificarea

marilor funcții. Poate apare în colaps, comă, hemoragii masive, uremie, paralizie, intoxicații ,

îngheț, etc.

2.2. METODE COMPLEMENTARE/SPECIALE

Metodele speciale de examinare pot fi de ordin:

Fizic

Chimic

Biologic

Convențional

14

Metodele fizice

1. Măsurători

Metrice – înălțimea, lățimea unor regiuni, grosime

De greutate – apreciere periodică în cadrul examenului clinic

De funcționalitate – frecvența cardiacă, frecvența respiratorie

2. Endoscopii

Examinarea internă a cavităților cu ajutorul unui endoscop

Tehnica endoscopică prezintă denumiri specifice organului examinat (ex: bronhscopie,

rinoscopie, gastroscopie, etc.)

3. Sondaje

Tehnică realizată prin introducerea unor tuburi flexibile, prin conducte naturale sau nou

formate

4. Puncții

Reprezintă pătrunderea la nivelul zonelor cu acumulări de colecții cu scop de recoltare și de

eliberare a acestora.

5. Raclaje

Raclajele presupun răzuirea tegumentelor la suprafață, pentru curățarea suprafeței sau pentru

recoltarea de probe pentru laborator (chimic, microscopic, biologic)

6. Biopsieri

Recoltarea de fragmente de țesut din zonele modificate pentru investigații ulterioare de ordin

histologic.

7. Electrografieri

Reprezintă înregistrarea grafică a curenților electrici consecutiv activității metabolice.

Metodele de electrografiere pot fi:

Electrocardiografierea – EKG, recepționarea biocurenților prin plasarea unor derivații

(electrozi) în anumite zone ale corpului la nivel toracic și înregistrarea grafică a acestora prin

electrocardiogramă

15

Electroencefalograma reprezintă înregistrarea cureților proveniți de la nivel cerebral

cortical sau subcortical prin aplicarea unor electrozi la nivel cranian și înregistrarea grafică a

acestora pin encefalogramă.

Electromiografierea este înregistrarea curenților electrici proveniți din activitatea fibrelor

musculare

8. Radiologia, Rӧntgendiagnosticul

Studiul originii, calității și a utilizării radiațiilor naturale și artificiale

Metodă complexă ce necesită un aparat cu instalații diverse

Principiul formării razelor X – la nivelul tubului radiogen, prin încălzirea catodului cu un curent

electric de tensiune joasă. Se vor emite electroni de la acel nivel care se vor îndrepta către

anod, prin atracție. Lovirea fasciculului catodic de anod, generează 98 % energie termică, iar

restul energie radiantă.

Energia radiantă este apoi proiectată drept, sub formă de fascicul conic sau fascicul de raze X.

Pentru formarea imaginii, se vor lua în considerare efectele diferite ale absorbției razelor X în

funcție de țesut.

Imaginea radiologică este captată pe un film, impregnat cu halogenuri de argint. Acțiunea

directă a radiațiilor asupra filmului determină precipitarea halogenurilor, obținânduă-se negru.

Absorbția razelor, înainte de a ajunge la film, va determina culoarea albă.

9. Ecografierea, ultrasonografia

Are ca principiu emiterea unei unde sonice dirijată prin intermediul unui transductor (sonde),

reflectarea acesteia și înregistrarea ecoului reflectat.

Impedanțele sau împiedicările acustice sunt diferite în funcție de țesut.

Apreciază diferențe de densitate, activitate, volum, structură.

Este utilizată și pentru diagnosticul gestației prin aprecierea mișcărilor cardiace, poziția și

dezvoltarea fătului.

Este o metodă non-invazivă față de radiografiere.

10. Termografierea

Înregistrarea grafică a zonelor de căldură emisă la nivel tisular.

16

Reprezintă aprecierea diferențelor de activitate metabolică la nivel de organ, țesut cu scopul de

a determina modificări de compoziție sau structură.

11. Rezonanța magnetică nucleară

Metodă care utilizează proprietățile magnetice ale diferiților nuclei atomici.

METODE CHIMICE

Sunt investigații de ordin calitativ (prezența sai componența unui element) și cantitativ

(estimarea nivelurilor componentelor biochimice)

METODE BIOLOGICE

Metode ce permit identificarea agenților etiologici.

Din această categorie fac parte examenele serologice, alergice, virusologice, bacteriologice,

micologice, etc.

METODE CONVENȚIONALE

Acupunctura – metoda de înțepare a anumitor regiuni corporale, situate de-a lungul

meridianelor energetice (vezi Capitolul Acupunctura – Dr. Sallay Apad, Semiologie și imagistică

medical –veterinară, Vasile Viorel Popa, Sallay Arpad)

17

III. PLANUL EXAMENULUI CLINIC

Examinarea unui animal necesită întocmirea unui plan de examinare, pentru a se putea realiza

ordonat și sistematic, pentru a înregistra date într-o anume ordine și pentru a garanta

realizarea de către medic, a unui control complet și atent.

Ghidul planului de examinare este reprezentat de foaia de observație clinică, un document

care este completat de medic/examinator în timpul investigației clinice, pentru fiecare animal

în parte.

În cazul unităților de teritoriu sau circumscripțiilor, datele înregistrate se trec într-un registru

medical, sub formă succintă (spațiul este mic)

Pe lângă importanța adunării și notării semnelor și datelor culese de la animal, foaia de

observație clinică poate avea și rol juridic, în situații de litigiu. Foaia de observație clinică atestă

faptul că medicul a realizat examenul clinic obiectiv, atent și corect.

Planul examenului clinic este standard, însă, în situații speciale, medicul poate modifica acest

plan, mai ales dacă există urgențe sau dacă nu se pot respecta anumite norme de protecție și

securitate a muncii.

1. ANAMNEZA

Anamneza, sau examenul subiectiv reprezintă procesul de culegere de date referitoare la

animal, prin discuția cu proprietarul sau îngrijitorul.

Este o etapă care ține de doi factori – pregătirea medicului și de exactitatea redării semnelor de

către proprietar.

Anamneza nu trebuie să fie deviată prin discuții ale proprietarului îndreptate spre altă sferă

decât cea de semne exprimate de animalul acestuia, nu trebuie să fie direcționată de

proprietar. Întrebările se pun în mod concis, clar, cu evitarea utilizării excesive de termeni

medicali.

Durata anamnezei nu este standard, putându-se prelungi prin revenirea la anumite semne

descrise de proprietar, cererea de lămuriri și reamintiri ale unor semne, fenomene, etc.

Anamneza are ca scop, pe lângă culegerea de informații și semne legate de animal, și stabilirea

proprietății și provenineței animalelor, persoanelor care au trimis animalul pentru examinare,

18

motivele prezentării la medic, aplicarea tratamentelor sau efectuarea de intervenții anterior

examinării curente.

De asemenea, anamneza urmărește stabilirea apariției semnelor, evoluției acestora,

circumstanțele îmbolnăvirii (importante mai ales pentru animale crescute în comun), existența

altor animale cu aceleași semne în colectiv, perioada de timp care a trecut de la apariția

primelor semne.

Prin examenul anamnetic, se pot strânge informații legate de macroclimat, microclimat, igienă,

etc. La originea multor boli, există cauze derivate din condiții improprii de adăpostire, igienă,

hrănire, adăpare, etc. Încadrarea într-un tip productiv anume la animalele de interes economic

sau modul de exploatare poate direcționa investigațiile către un segment anume.

2. EXAMENUL OBIECTIV

Activitate proprie de investigație a unui animal.

Examenul se va realiza numai în prezența proprietarului/îngrijitorului, iar dacă investigația

presupune utilizarea unor metode riscante sau sângeroase, atunci se va obține consimțământ

scris.

Medicul poate solicita ajutoare pentru examinarea clinică, pe care le va instrui și care vor lucra

numai sub îndrumarea acestuia.

Inițierea examenului obiectiv se face prin completarea foii semnaletice, realizând și o triere.

Astfel, se stabilește și se notează rasa, sexul, vârsta, serviciul, talia, culoarea, etc.

Stabilirea elementelor de identificare pot juca un rol important în direcționarea investigației

către un segment anume

19

IV. EXAMENUL GENERAL AL ANIMALULUI

Examinarea animalelor se realizează în 2 etape, prin examinare generală (de ansamblu) și

examinare amănunțită (analitică) –organe, sisteme, aparate

Examinarea generală a animalelor cuprinde :

Habitusul

Fanerele, pielea și țesutul conjunctiv

Mucoasele aparente

Sistemul limfatic

Precizarea marilor valori fiziologice (frecvența cardiacă, frecvența respiratorie,

temperatura)

HABITUSUL mai este denumit și starea generală prezentă a unui animal.

În cadrul habitusului se vor analiza aspecte legate de:

a) Conformație

b) Constituție

c) Temperament

d) Stare de întreținere

e) Facies

f) Atitudine sau poziție a animalului

a) CONFORMAȚIA

Conformația este reprezentată de aspectul morfologic de ansamblu al corpului unui animal

considerat după modul de dezvoltare al acestuia și raportul diferitelor regiuni între ele

Conformația este rezultantă ereditară ce poate fi modificată în funcție de mediul înconjurător.

20

Conformația se poate aprecia ca fiind bună, corespunzătoare sau normală atunci când

alcătuirea de ansamblu și raporturile între regiuni corporale corespund calității tipurilor

caracteristice fiecărei specii, rase, sex, vârstă și tip productiv.

Conformația se poate aprecia ca fiind rea, necorespunzătoare sau anormală atunci când

ansamblul morfologic sau anumite regiuni ale animalului sunt alcătuite defectuos

Există excepții la aprecierea conformației la unele rase precum picioarele curbate la Basset,

abdomenul supt la rasele pentru alergare.

Medical, conformația corespunzătoare denotă starea de sănătate a animalului, iar defectele de

conformație exprimă sau favorizează afecțiuni

b) CONSTITUȚIA

Ansamblu de însușiri anatomice, fiziologice ale unui individ care au un grad important de

stabilitate și posedă o corelație puternică între ele

Reprezintă raportul între conformația unui animal și capacitatea de reacție

Constituția se poate aprecia ca fiind:

fină

robustă

debilă

grosolană

Constituția fină apare la rasele de lapte, cai de curse, câini de vânătoare (masă musculară mică,

schelet fin dar rezistent, păr lucios, subțire, temperament vioi).

Constituția robustă apare la bovinele de carne, găini de carne, caii de muncă/tracțiune (masă

musculară dezvoltată, temperament limfatic).

Constituția debilă este definită ca o exagerare a constituției fine caracterizată prin slăbire cu

efecte asupra producției și a rezistenței la condiții de mediu.

Constituția grosolană reprezintă exagerarea constituției robuste, cu defecte externe, păr aspru,

caracterere sexuale slab exprimate. Femelele au tendință de masculinizare.

c) TEMPERAMENTUL

Determină tipul caracteristic de răspuns pentru fiecare individ în parte, tradus prin gradul de

reacție și intensitatea reacțiilor psihice și motorii.

21

Temperamentul reprezintă modul de reacție al animalului față de stimulii excitanți din mediul

extern.

Din punct de vedere clinic, temperamentul este definit ca fiind echilibrul dintre excitație și

inhibiție, reflectat în comportamentul animalului.

Temperamentul se poate încadra sub 2 forme - vioi sau nervos și moale sau limfatic

Temperamentul vioi este întâlnit la animalele tinere, animale care reacționează rapid, prompt,

privirea este atentă, urechile mobile.

Temperamentul limfatic apare la animalele adulte și bătrâne, liniștite, reacții lente sau lipsă

reacții.

d) STAREA DE ÎNTREȚINERE

Reprezentată de aspectul general, morfologic și funcțional al animalului, ca rezultat al

echilibrului dintre calitatea furajării și procesele digestive.

Pentru starea de întreținere, se apreciază două aspecte și anume: gradul de îngrășare și starea

de îngrijire.

Gradul de îngrășare

Fiziologic este reprezentarea raportului anabolism-catabolism)

Se realizează prin: cântărire, apreciere maniamente (depozite externe de grăsime), evaluarea

netezimii, integritatății, luciului părului și al pielii și calitatea și promptitudinea reacțiilor

motorii.

Starea de îngrijire

Poate fi corespunzătoare sau necorespunzătoare

Starea de întreținere corespunzătoare încadrează animale cu masă musculară dezvoltată, păr

sau blană netedă, cu luciu și cu igiena corporală optimă

Starea de întreținere necorespunzătoare se poate încadra la rândul sau în stare proastă prin

reducerea masei musculare, reducerea maniamentelor, lipsa elasticității pielii, uscarea pielii.

Avansul stării proaste de întreținere duce la CAHEXIE (CAȘEXIE) și, în final la MARASM , o

slăbire avansată, cu posibilitatea reducerii funcțiilor psihice.

Stare de întreținere exagerată este reprezentată de obezitate prin acumularea țesutului adipos

ce apare în boli de metabolism, tulburări endocrine, supraîncărcări alimentare.

22

e) Facies

Modificarea expresiei faciale ca urmare a reflectării la acest nivel a senzațiilor (durere,

satisfacție) sau în urma modificărilor morfologice și fiziologice locale.

Evaluarea faciesului cuprinde aspecte legate de:

Aspectului anatomic al feței

Expresie

Poziție și mobilitate urechi, pleoape, nări și buze

Tipurile patologice de facies pot fi:

Facies tific – calm, fără reacție la mediul extern, aplecarea capului și urechilor cu ochi

semiînchiși (intoxicații sau orice patologii ce determină inhibiție corticală

Faciest trist – privire în gol, indiferent, calm (sindrom de febră, inaniție)

Pentru imobilitatea de lungă durată a faciesului se folosește termenul de mască. Faciesurile

imobile sunt:

Faciesul hipocratic/peritoneal – contracția musculaturii faciale, privire ștearsă, globi

oculare înfundați în orbite (peritonite)

“Cap de hipopotam” / “cap de rinocer” (anazarcă)

“Rât strâmb” – rinita cronică, boala râtului strâmb a porcului

“Cap senil” – animale bâtrâne sau înfometate (emacierea țesuturilor moi de la nivelul

feței)

Pentru facies aflat în mișcare permanentă se folosește denumirea de mimică. Astfel, se pot

întâlni:

Râsul sardonic – contractura mușchilor canini cu descoperirea dentiției

Faciesul agitat/furios – neliniște, excitație corticală, animalul este foarte atent, urechile,

buzele și nările sunt în continuă mișcare

Nările în trompetă – dilatare puternică a nărilor sau mișcari/bombări ale buzelor în

respirația bucală

23

f) ATITUDINE

Atitudinea se caracterizează prin exprimarea poziției animalului în timpul examinării.

Clasificarea semiologică a atitudinilor implică:

Atitudini normale ce indică poziții fiziologice, în stațiune sau decubit și capacitatea de a

schimba pozițiile la comandă.

Atitudini modificate/anormale cu atitudini incerte (reactivitate redusă la comenzi și în

mișcare) și atitudini forțate/active ce reprezintă reacții dezechilibrate ale animalelor față de

excitații, întâlnite de obicei în tulburări temporare / definitive la nivelul centrilor sau căilor

motorii nervoase.

ATITUDINI INCERTE

În această categorie se încadrează:

Nepărăsirea decubitului la comandă, de la sine sau forțat

Nepărăsirea stațiunii – evitarea mișcării

Neoprirea din deplasare – animalul nu se oprește de la sine sau la comandă

Animalele rămase în urma turmei, animale care se izolează

Lipsa de reacție la apropierea omului sau animalelor

Mișcări leneșe, rare cu amplitudine mică, șchiopături, ataxie

Titubare – clătinare

Atitudine de animal somnolent

ATITUDINI FORȚATE care pot interesa capul, gâtul, membrele, coada sau întreg organismul.

La nivelul capului:

Torticolis – poziția capului este răsucită pe gât. Lezarea organelor sau centrilor nervoși

responsabili de echilibru, afecțiuni cervicale sau auriculare.

Opistotonus – împingerea capului pe spate în dureri occipito-cervicale (meningită)

Fruntea sprijinită de zid – afecțiuni dureroase la nivel meningo-encefalic

Semnul astronomului – rotirea capului pe gât cu îndreptarea privirii spre cer

24

La nivelul gâtului:

Pleurostotonus – deviere laterală a capului și gâtului, uneori până la nivel de torace

(autoscultație) în afecțiuni dureroase la nivel toraco-abdominal, nevralgii cervicale

La nivelul membrelor:

Campare – spijinirea membrelor anterioare înainte și ale celor posterioare înapoia liniei

de aplomb (durere abdomen)

Semiflexarea membrelor – animalul menține poziția de intrare în decubit, fără a intra

(dureri intestinale)

Abducția unui membu posterior – hernie inghinală, afecțiuni glanda mamară

La nivelul cozii:

Coada între picioare – frică

Coada ridicată – animale retive

Coada inertă – paralizii medulare

Coada în formă de S – afecțiuni abdominale grave, tetanos

La nivelul întregului corp:

Atitudinea ortopneică – întinderea capului pe gât, exoftalmie, privire speriată, mărirea

bazei de susținere anterior (dispnee, afecțiuni faringe, laringe)

Atitudinea tetanică – “capră de taiat lemne”, contractură tonică generalizată, rigiditate,

coloana vertebrală dreaptă, abdomen supt, coadă deviată lateral, pierdere echilibru

Atitudinea de câine șezând – sprijinirea trenului posterior pe fese (colici stomacale)

Atitudinea de pinguin – rigiditate și menținerea dreaptă a corpului la păsări

(pleuroperitonită)

Cifoză – poziție de animal cocoșat (durere la nivel reticulo-peritoneal)

Scolioză – deviere laterală a coloanei vertebrale (dureri toracale unilaterale)

Lordoză – coborârea coloanei vertebrale

25

În categoria atitudinilor patologice se pot întâlni și modificări de atitudine în decubit:

Decubit sterno – abdominal – lipire abdomen de suprafețe reci (durere gastrică)

Decubit dorsal la cabaline – excitații puternice la nivelul plexului solar

Rostogolire în butoi – leziuni unilaterale la pedunculii cerebrali mijlocii sau vestibul

auricular

De asemenea, atitudini modificate apar și în timpul deplasării animalului:

Mersul în manej – deplasare în cerc (cu sau fără reducere diametru)

Mersul înțepenit – lipsa flexării articulare (lipsă contracții – intoxicații cu stricinină,

tetanos

Mersul pe ace – pași scurți – congestia copitei la cal

Mersul de focă – folosirea trenului anterior pentru deplasare, trenul posterior fiind târât

– paralizii medulare lombo-sacrală

Mersul zburător / zig-zag – mers ebrios, tulburări cerebelare

26

BIBLIOGRAFIE

1. Constantin N. – Tratat de medicină veterinară - vol. II, Ed. Tehnică, 2002 – secţiunea IV –

V.V. Popa ş.a. pag. 159-315 – SemiologieVeterinară

2. Popa V.V., Sallay Arpad – Semiologie şi imagistică medical-veterinară – Partea 1 –

Generală – Ed. Fundaţiei România de Mâine 2006

3. Vlăgioiu C., Tudor N., Semiologie veterinară și tehnici de examinare, editura Sitech

Craiova, 2008