Sechestrul asigurător asupra conturilor bancare: confuzie terminologică sau manifestare a autonomiei normelor penale?

Marieta AVRAM, Marieta AVRAM, Andra-Roxana ILIE

O problemă care apare din ce în ce mai des în practica bancară se referă la efectele înfiinţării popririi asigurătorii având ca obiect sumele de bani aflate în conturile debitorului deschise la instituţiile de credit, precum şi la întinderea acestei măsuri, mai ales în ipoteza în care poprirea este dispusă în cadrul unui proces penal, fie sub această denumire, fie folosindu-se noţiunea de sechestru asigurător.

1. Sechestrul asigurător şi poprirea asigurătorie înfiinţate în materie procesual civilă

În materie procesual civilă lucrurile par a fi clare, în sensul că poprirea asigurătorie se înfiinţează în conformitate cu dispoziţiile art. 969-970 din noul Cod de procedură civilă (art. 597 din vechiul Cod de procedură civilă) şi are ca obiect sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente. Aceasta înseamnă că poprirea asigurătorie se referă în realitate la creanţe pe care debitorul poprit le are faţă de o terţă persoană, iar nu la bunuri care îi aparţin acestuia. Pentru această din urmă ipoteză, legea procesual civilă prevede posibilitatea unei alte măsuri asigurătorii, adică a sechestrului, care constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile urmăribile ale debitorului, indiferent dacă acestea se află în posesia acestuia sau a unui terţ (art. 951 din noul Cod de procedură civilă, respectiv art. 591 din vechiul Cod).

Prin urmare, poprirea se instituie când are ca obiect creanţe ale debitorului poprit, iar sechestrul – atunci când sunt avute în vedere bunuri care se află în proprietatea debitorului. Or, în cazul sumelor de bani asupra conturilor bancare, nu se poate vorbi decât despre poprire asigurătorie, întrucât măsura vizează creanţe pe care debitorul le are împotriva instituţiei de credit. Într-o asemenea situaţie, suntem de fapt în prezenţa a unui contract de împrumut de consumaţie, în temeiul căruia banca este împrumutatul, iar clientul este împrumutătorul băncii (sic!) care, în schimbul sumei de bani încredinţate dobândeşte un drept constând într-o creanţă bănească faţă de banca obligată astfel să-i restituie la cerere suma depusă, precum şi, după caz, dobânda aferentă.  Pe cale de consecinţă, clientul dobândeşte doar un drept de creanţă, întrucât, potrivit art. 2.191 alin. (1) C. civ., „prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituţie de credit, aceasta dobândeşte proprietatea asupra sumelor de bani depuse şi este obligată să restituie aceeaşi cantitate monetară, de aceeaşi specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părţi ori, în lipsă, de uzanţe.”

1

2. Măsurile asigurătorii având ca obiect sumele de bani aflate în conturile bancare ce pot fi dispuse în cadrul unui proces penal

În materie procesual penală, însă, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. Astfel, în practica organelor de urmărire penală, atunci când se instituie o măsură asiguratorie cu privire la sumele de bani aflate în conturile învinuitului sau inculpatului, terminologia nu este unitară, în sensul că uneori se înfiinţează sechestrul, în temeiul art. 165-166 C. pr. pen., alteori se înfiinţează poprirea, în temeiul art. 167 C. pr. pen. Tot astfel, uneori sunt avute în vedere doar sumele aflate în cont la data indisponibilizării, alteori se precizează că măsura priveşte şi sumele viitoare. Confuzia terminologică nu este lipsită de importanţă practică şi denotă adeseori o confuzie la nivel conceptual între cele două măsuri asiguratorii care presupun mecanisme de funcţionare şi efecte diferite.

Am arătat deja, într-un studiu anterior[1], că această confuzie are mai multe cauze, cum ar fi chiar redactarea art. 167 C. proc. pen, care se referă la “actul prin care se înfiinţează sechestrul“, imprecizia cu privire la obiectul măsurii asigurătorii (sumele de bani aflte în conturi ori creanţa bănească a învinuitului sau inculpatului faţă de bancă) ori referirea din textul care reglementează poprirea la consemnarea sumelor de bani la dispoziţia organului care a dispus poprirea şi eliberarea unei recipise. Apreciem în continuare că, într-o interpretare riguroasă a normelor care reglementează aceste măsuri asigurătorii şi având în vedere mecanismele lor de funcţionare, sumele de bani aflate în conturile deschise la o instituţie de credit – in realitate creanţa pe care o are clientul instituţiei bancare faţă de aceasta – nu pot face decât obiectul unei popriri asigurătorii, iar nu şi a unui sechestru asigurător.

Cu toate acestea, în practica Ministerului Public, aşa cum am menţionat, sechestrul este utilizat şi ca o măsură asiguratorie de indisponibilizare a sumelor de bani din cont, considerându-se că sumele de bani aflate în cont sunt proprietatea clientului, fiind doar temporar în posesia băncii şi, deci, ar putea constitui obiectul unui sechestru, întocmai ca şi în cazul sumelor de bani pe care acesta din urmă le-ar deţine în materialitatea lor şi care s-ar afla în stăpânirea acestuia (cash).

Această practică existentă la nivelul Parchetelor, precum şi unele hotărâri recente pronunţate în această materie, ne determină să admitem că este posibilă şi o astfel de interpretare a acestor noţiuni, care, deşi nu este strict juridică, este aproape în unanimitate admisă în dreptul penal şi procesual penal. Nu ar fi pentru prima oară când ne-am afla în faţa unei astfel de situaţii, fiind binecunoscută, de exemplu, autonomia, în materie penală, a unor noţiuni precum „posesie”, „detenţie”, „domiciliu” etc.

Pe cale de consecinţă, este posibil ca organul care înfiinţează măsura asigurătorie să aibă în vedere fie un sechestru, fie o poprire, fiecare dintre aceste două măsuri având consecinţe şi limite diferite.

3. Efectele înfiinţării unui sechestru ori a unei popriri asigurătorii asupra conturilor bancare în cadrul unui proces penal

2

Întrucât obiectul măsurii popririi asiguratorii îl constituie ”soldul creditor al contului”, adică practic creanţa pe care clientul o are faţă de bancă în raport cu dinamica specifică unui cont bancar (care poate să presupună  şi alimentări viitoare), poprirea are ca obiect nu numai sumele de bani aflate în cont la data înfiinţării ei, ci şi sumele de bani viitoare.  În acest sens, în lipsa altor prevederi legale, art. 167 C. pr. pen. se completează cu dispoziţiile legale de drept comun în materia popririi, respectiv cele cuprinse în Codul de procedură civilă, care reglementează expres mecanismul funcţionării popririi asupra sumelor de bani viitoare. Pe cale de consecinţă, atunci când, în cadrul unui proces penal, se înfiinţează poprirea asigurătorie asupra conturilor bancare, aceasta vizează atât disponibilul existent în cont la data înfiinţării măsurii, cât şi sumele de bani cu care va fi alimentat contul.

În schimb, în cazul sechestrului, măsura nu poate purta decât asupra bunurilor existente la momentul înfiinţării acestuia, după cum rezultă din dispoziţiile art. 165-166 C. proc. pen. care reglementează procedura într-o asemenea situaţie. Astfel, potrivit acestor prevederi legale, organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând dispune şi ridicarea bunurilor, iar procesul-verbal de sechestru cuprinde descrierea amănunţită a bunurilor sechestrate şi menţionarea valorii acestora. Pe cale de consecinţă, sechestrul nu poate purta decât asupra bunurilor existente, a căror descriere şi evaluare este posibilă la momentul înfiinţării acestei măsuri, ceea ce înseamnă că învinuitul sau inculpatul poate dispune de sumele de bani cu care va fi alimentat contul după momentul înfiinţării sechestrului. Dacă organul de urmărire penală ori instanţa află ulterior de existenţa altor bunuri ale învinuitului sau inculpatului, asupra cărora doreşte înfiinţarea sechestrului, va emite o nouă ordonanţă prin care dispune în acest sens, care va menţiona în mod expres respectivele bunuri.

Astfel, în unele cauze aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că împrejurarea că a fost înfiinţat un sechestru asupra conturilor bancare ale unui inculpat „nu îl împiedică să deschidă un alt cont pentru viitor”, iar textul legal care reglementează sechestrul „nu permite să se ia măsuri asupra conturilor viitoare”, instanţele admiţând această interpretare.

Aceasta înseamnă şi că, atunci când organul care ia măsura asigurătorie are în vedere şi sumele cu care urmează a fi alimentat contul bancar, indiferent de denumirea dată măsurii în actul de prin care se instituie (poprire ori sechestru), aceasta urmează a fi calificată drept poprire. Altfel spus, echivocul cu privire la terminologia folosită nu ar putea în nici un caz să conducă la reţinerea unui sechestru asupra unor bunuri viitoare, această împrejurare fiind specifică popririi asigurătorii.

Mai mult decât atât, în cazul în care organul de urmărire penală ori instanţa de judecată decide să înfiinţeze măsura sechestrului asigurător asupra unui cont bancar, împrejurarea că în respectivul cont s-ar afla sume de bani ce nu pot fi urmărite pe calea popririi este irelevantă sub aspectul indisponibilizării sumelor respective, câtă vreme organul care a înfiinţat măsura a avut în vedere un sechestru.

În sensul celor de mai sus sunt şi câteva hotărâri judecătoreşti recente. Ilustrativă este o decizie a instanţei supreme[2], în care se menţionează că art. 409 alin. (1) lit. b) din vechiul Cod

3

de procedură civilă care prevedea că veniturile obţinute de debitor cu caracter periodic (regulat) sunt parţial insesizabile, în considerarea scopului prezumat de legiuitor pentru care acestea urmează a fi folosite, privea numai situaţia urmăririi silite a acestor venituri pe calea popririi, ceea ce presupune indisponibilizarea sumelor datorate şi care vor fi plătite în viitor debitorului, de la data primirii actului prin care se înfiinţează sechestrul. În consecinţă, regula nu priveşte veniturile realizate anterior de debitor şi care se aflau deja în patrimoniul său la momentul instituirii sechestrului, acestea putând fi indisponibilizate în totalitate, iar nu doar în parte. În aceste condiţii, împrejurarea că în conturile inculpatului, indisponibilizate pe calea sechestrului, se aflau în tot sau în parte sume provenite din salariile obţinute şi plătite acestuia anterior instituirii măsurii asigurătorii este fără relevanţă din perspectiva art. 409 C. proc. civ. A accepta soluţia contrară, arată instanţa supremă, ar echivala cu o „primă de încurajare” pentru toţi infractorii care realizează (şi) venituri din muncă, căci pe această cale ei s-ar bucura nestingheriţi de produsul infracţiunii comise, ştiind că oricum veniturile realizate anterior (şi economisite, datorită existenţei unor surse ilicite care în mod evident sunt consumate cu prioritate) nu ar putea fi sechestrate decât în parte.

4. Concluzii

Din această analiză referitoare la  natura juridică a celor două tipuri de măsuri asiguratorii utilizate în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor penale, rezultă că sechestrul asigurător, ca măsură cu caracter real şi funcţie de garanţie reală are întotdeauna ca obiect doar bunurile învinuitului sau inculpatului existente la data înfiinţării măsurii, adică doar disponibilul bănesc existent în conturi la această dată, în timp ce poprirea asiguratorie, nefiind o măsură cu caracter real şi funcţie de garanţie reală, are ca efect doar indisponibilizarea soldului creditor al contului, având semnificaţia faptului că sumele de bani existente şi cele intrate în cont în viitor nu mai sunt la dispoziţia titularului de cont, astfel încât banca nu-i mai poate elibera sumele la cerere, respectiv nu poate face plăţi din ordinul acestuia.

Totodată, în cazul în care se înfiinţează măsura sechestrului asigurător, este irelevantă împrejurarea că în contul bancar se află sume de bani care, potrivit legii, nu pot fi urmărite în totalitate pe calea popririi, respectivele dispoziţii nefiind aplicabile în cazul sechestrului.

Dincolo însă  de viziunea duală pe care Parchetul ori o instanţă penală o poate avea asupra naturii juridice şi a mecanismului de funcţionare a contului bancar, esenţial este regimul juridic diferit al celor două măsuri asiguratorii şi înţelegerea clară a diferenţelor, astfel încât, atunci când se înfiinţează una sau alta dintre măsuri să se evite confuziile şi generarea unor riscuri juridice şi dificultăţi suplimentare. 

Bibliografie:

[1] A se vedea, în acest sens, M. Avram, A.-R. Ilie, Concursul între poprirea asigurătorie înfiinţată în materie civilă sau penală şi poprirea executorie asupra conturilor bancare, în Curierul Judiciar nr. 5/2012, p. 278 și urm.[2] A se vedea I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1741 din 24 mai 2012, în Săptămâna Juridică nr. 7/2013, p. 21.

4