SECHESTRUL ASIGURĂTOR ŞI POSIBILITATEA INSTITUIRII LUI PE PARCURSUL PROCESULUI PENAL

I. 1 Consideraţii generale privind măsurile asigurătoriiRestabilirea relaţiilor sociale ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni presupune

atât sancţionarea celor vinovaţi (ca mijloc de constrângere, reeducare a celor ce au săvârşit astfel de fapte şi prevenire) dar şi repararea pagubelor produse. Numai în acest fel se realizează o restabilire a ordinii de drept (nefiind suficientă doar aplicarea unei pedepse).

Răspunzând acestor cerinţe, codul de procedură penală reglementează în Titlul IV din partea generală, pe lângă măsurile preventive, măsurile de ocrotire, măsurile de siguranţă şi unele măsuri asigurătorii, restituirea lucrurilor precum şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

Măsurile asigurătorii sunt definite ca fiind măsuri de constrângere reală care constau în indisponibilizarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a bunurilor şi veniturilor aparţinând învinuitului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepselor pecuniare”.

Prin reglementarea acestor instituţii se asigură executarea obligaţiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea acţiunii penale şi a acţiunii civile.

Fiind măsuri procesuale, măsurile asigurătorii nu constituie prin ele însele o reparare a pagubei, ci mai garantează acoperirea acesteia.

Potrivit art. 163 alin. (5) C. pr. pen. dispunerea măsurilor asigurătorii în vederea reparării pagubei este, în principiu, facultativă, putând fi luată din oficiu sau la cererea părţii civile.

Reglementările Codului de procedură penală prevedeau două situaţii în care luarea măsurii asigurătorie era obligatorie:

a) în cazul în care prin infracţiune s-a adus o pagubă avutului uneia din unităţile la care se referă art. 145 C pen. fără deosebire dacă este sau nu parte civilă constituită;

b) în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Prin decizia 191 din 2 octombrie 2000 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 163 alin. (6) lit. a) C. pr. pen. astfel încât, potrivit dispoziţiilor comune măsurile asigurătorii sunt obligatorii numai pentru protejarea intereselor persoanelor lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Faţă de aceste dispoziţii cu caracter general, art. 20 din Legea nr. 78/2000 reglementează o situaţie specială potrivit căreia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune din cele prevăzute de lege.

Cu toate că în cazul infracţiunilor de corupţie se impune luarea măsurilor asigurătorii în cursul urmăririi penale, sunt în continuare aplicabile dispoziţiile procedurale care permit luarea acestor măsuri de către instanţa de judecată (prin încheiere). De asemenea, potrivit art. 353 C. pr. pen., când instanţa admite acţiunea civilă examinează necesitatea luării măsurilor asigurătorii dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior.

Din cuprinsul reglementărilor care privesc procedura luării măsurii asigurătorii se constată existenţa unor norme distincte referitoare la sechestrul propriu-zis, poprire şi inscripţia ipotecară, acestea din urmă fiind considerate forme speciale ale sechestrului.

I.2 Bunuri care pot fi indisponibilizate

În principiu, măsurile asigurătorii pot fi luate faţă de bunuri imobile, bunuri mobile şi faţă de sumele de bani.

Sunt necesare unele precizări după cum prin luarea acestei măsuri se urmăreşte:a) garantarea recuperării pagubei(art. 163 alin. (2) C. pr. pen.);b) garantarea executării pedepsei amenzii (art. 163 alin. (3) C. pr. pen.)Nu se poate dispune luarea măsurii asigurătorii pentru garantarea executării

cheltuielilor judiciare către stat sau a altor cheltuieli.În situaţia măsurilor asigurătorii prin care se urmăreşte garantarea recuperării

pagubei pot fi indisponibilizate atât bunurile învinuitului/inculpatului cât şi cele ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a pagubei. În practică s-a reţinut că, urmărindu-se recuperarea integrală a pagubei nu se pot indisponibiliza bunuri de o valoare mai mare decât este necesar. De asemenea, nu se justifică nici indisponibilizarea bunurilor părţii civilmente responsabile dacă sunt suficiente bunurile sechestrate aparţinând inculpatului.

Dacă prin instituirea acestei măsuri se urmăreşte garantarea executării pedepsei amenzii se vor putea indisponibiliza numai bunurile învinuitului/inculpatului având în vedere caracterul personal al răspunderii penale (situaţie care nu priveşte direct infracţiunile de corupţie).

În raport de ambele situaţii urmează a fi avute în vedere categoriile de bunuri exceptate conform art. 406 C. pr. civ., precum restricţiile impuse de art. 407 şi art. 409 C. pr. civ. Încălcarea acestor dispoziţii atrage nulitatea măsurii asigurătorii.

Potrivit art. 163 alin. (4) C. pr. pen. nu pot fi sechestrate bunurile de orice fel care aparţin unei unităţi din cele la care se referă art. 145 C. pen.

Prin instituirea sechestrului asigurător se urmăreşte recuperarea integrală a prejudiciului, astfel încât, se impun a fi indisponibilizate bunuri a căror valoare să corespundă pagubei produsă prin infracţiune.

În situaţia indisponibilizării bunurilor mai multor inculpaţi, totalul valorii acestor bunuri nu trebuie să depăşească cuantumul prejudiciului. În practica instanţei supreme s-a statuat3 că instituirea şi menţinerea sechestrului asupra bunurilor proprii ale soţiei inculpatului nu are temei câtă vreme aceasta nu a avut calitatea de parte responsabilă civilmente şi nici nu a fost obligată în solidar cu inculpatul la plata vreunei despăgubiri.

Pornind de la aceste argumente se poate deduce că bunurile aflate în proprietate comună a soţilor pot fi supuse sechestrului pentru garantarea recuperării prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită de unul dintre soţi.

În raport de unele categorii de bunuri sunt incidente dispoziţii speciale ca în cazul Convenţiei Internaţionale pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului asigurător de nave maritime (Bruxelles, 1952).

II. Sechestrul propriu-zisSediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 165 şi art. 166 C. pr. pen. care se

corelează cu celelalte dispoziţii din secţiunea a II-a, cap. II, Titlul IV al părţii generale a codului de procedură penală.

Prin art. 20 din Legea nr. 78/2000 se prevede că în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune din cele aflate sub incidenţa acestei legi luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că măsura asigurătorie trebuie dispusă din cursul urmăririi penale, din oficiu, indiferent dacă părţile prejudiciate au formulat cereri în acest sens.

Măsura asigurătorie nu poate fi dispusă în cadrul actelor premergătoare sau după punerea în executare a hotărârii penale, ci numai în cadrul procesului penal.

Luarea măsurii asigurătorii în faza urmăririi penale nu este condiţionată de punerea în mişcare a acţiunii penale.

Dispunerea măsurii este condiţionată de următoarele cerinţe:- existenţa unui prejudiciu material;- prejudiciul să fi fost cauzat printr-o infracţiune din cele prevăzute de Legea nr.

78/2000;- să fi început urmărirea penală în raport de o astfel de infracţiune.În raport de modificările aduse prin Legea nr. 161/2003 este discutabilă

obligativitatea instituirii sechestrului asigurător pentru a garanta restituirea banilor/valorilor/bunurilor date de mituitorul sau cumpărătorul de influenţă care denunţă fapta autorităţilor mai înainte ca organele de urmărire penală să se fi sesizat. În astfel de situaţii, ideea de „prejudiciu” are o altă conotaţie fiind consecinţa unei atitudini imputabile (de cele mai multe ori) chiar celui „păgubit”.

Afirmarea unui punct de vedere care să fie unanim acceptat nu este posibilă datorită divergenţelor de opinie exprimate în literatura de specialitate cu privire la existenţa obiectului material în cazul acestor infracţiuni.

Se impune a fi reamintit faptul că unii autori4 consideră că bunurile date pentru coruperea funcţionarului/cumpărarea influenţei constituie obiect material al infracţiunii, pe când alţi autori5 consideră că aceste infracţiuni sunt lipsite de obiect material (această opinie fiind majoritară).

Obiectul material îl constituie bunul/corpul persoanei faţă de care se exercită acţiunea incriminată şi nu se confundă cu obiectul care a servit la comiterea faptei şi nici cu folosul ori cu produsul infracţiunii. De altfel, în cuprinsul Legii nr. 78/2000 se foloseşte expresia „banii, valorile, bunurile...care au făcut obiectul infracţiunii” fără ca noţiunea obiect să fie folosită cu sensul de obiect material.

Din interpretarea literală a art. 20 din Legea nr. 78/2000 s-ar putea deduce caracterul obligatoriu al instituirii măsurii asigurătorii şi în astfel de cazuri. Cu toate acestea, având în vedere că măsurile asigurătorii pot fi dispuse numai pentru a garanta recuperarea pagubei cauzată prin infracţiune apreciez că aceste dispoziţii nu sunt incidente deoarece banii/bunurile date reprezintă mijlocul prin care se realizează infracţiunea şi nu o consecinţă a acesteia.

În cursul urmăririi penale instituirea măsurii asigurătorii se dispune prin ordonanţă (art. 164 C. pr. pen.) şi se aduce la îndeplinire de persoanele anume desemnate(în caz contrar valabilitatea actului fiind contestată) - art. 22 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002.

Faţă de dispoziţiile art. 172 C. pr. pen. privind drepturile apărătorului apare întrebarea dacă procurorul este obligat să-l înştiinţeze pe avocat cu privire la data şi ora efectuării activităţii de instituire a sechestrului.

Dincolo de interpretarea literală a textului este evident că dacă s-ar proceda la o astfel de înştiinţare prealabilă s-ar crea posibilitatea ca învinuitul/inculpatul să ascundă o parte din valorile sau bunurile care ar putea fi indisponibilizate iar demersul organului de urmărire penală ar rămâne ineficient. Faţă de aceste considerente şi având în vedere dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Constituţie apreciez că în aceste cazuri nu există obligaţia înştiinţării avocatului.

După emiterea ordonanţei, procedura de instituire a sechestrului parcurge trei etape: identificarea, evaluarea şi declararea ca sechestrate a bunurilor care formează obiectul sechestrului asigurător.

Identificarea constă în individualizarea şi enumerarea bunurilor cu indicarea exactă a caracteristicilor menită să prevină posibilitatea substituirilor ulterioare.

Evaluarea bunurilor se realizează fie prin apreciere, fie pe bază de acte, putându-se apela la serviciile unor experţi. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie.

De cele mai multe ori, luarea măsurii sechestrului asigurător presupune pătrunderea în domiciliul unei persoane fizice.

Din această perspectivă, în literatura de specialitate au fost analizate condiţiile în care se poate realiza pătrunderea în domiciliu. Ne raliem opiniei potrivit căreia pătrunderea se poate realiza chiar împotriva voinţei persoanei fizice şi fără a fi necesară o autorizaţie prealabilă ca în cazul percheziţiei.

Legea de procedură nu prevede obligaţia de a solicita o astfel de autorizaţie. Cu toate că art. 27 din Constituţie enumeră limitativ cazurile în care se poate deroga de la dispoziţiile privind inviolabilitatea domiciliului (fără a indica şi acest caz) nu se poate susţine că în absenţa acordului persoanei fizice activitatea organului de urmărire penală ar atrage aplicarea dispoziţiilor privind violarea de domiciliu (conform art. 192 C. pen.).

Potrivit art. 53 din Constituţie restrângerea dreptului (privind inviolabilitatea domiciliului) este posibilă, printre altele, în scopul desfăşurării instrucţiei penale cu condiţia să nu se aducă atingere existenţei dreptului în sine.

Apreciez că propunerea de lege ferenda potrivit căreia ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii ar urma să fie supusă confirmării (judecătorului) se înscrie pe linia unui formalism excesiv de natură să prejudicieze măsuri ce se impun a fi luate cu celeritate.

Bunurile mobile sechestrate pot fi lăsate pe loc, iar pentru a preveni înstrăinarea acestora se procedează la aplicarea de sigilii (ruperea de sigilii atrage răspunderea penală în condiţiile art. 243 C. pen.).

Bunurile perisabile se ridică şi se predau spre valorificare unităţilor comerciale.În practică s-a susţinut7 că unitatea care a primit spre valorificare lucrurile

sechestrate nu poate fi introdusă în proces şi obligată să plătească sumele rezultate. Aceste unităţi nu au calitatea de parte în proces, ci au doar obligaţia de a consemna sumele încasate şi să depună chitanţa la dispoziţia organului judiciar.

Pietrele preţioase şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competentă în 48 ore de la ridicare. În acelaşi termen trebuie să se procedeze la predarea către instituţiile specializate a titlurilor de valoare interne, a obiectelor de artă sau de muzeu şi a colecţiilor de valoare.

Bunurile mobile sechestrate sub sigiliu sau ridicate (altele decât cele mai sus arătate) pot fi încredinţate unui custode acesta având numai drept de administrare şi conservare. Sustragerea unui bun de sub sechestru atrage răspunderea penală în condiţiile art. 244 C. pen.

Indisponibilizarea bunurilor mobile ca urmare a luării măsurii sechestrului asigurător are efecte asupra exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, proprietarul neputându-le înstrăina sau greva de sarcini.

Deşi în materia dreptului civil s-au exprimat opinii diferite cu privire la posibilitatea lăsării bunului mobil în posesia proprietarului acesta având dreptul de a-l folosi, consider că în situaţia sechestrului dispus ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni acest lucru nu este, în principiu, recomandabil.

Folosirea bunului pe o perioadă relativ îndelungată (din momentul instituirii sechestrului şi până în momentul soluţionării efective a laturii civile) ar putea avea drept consecinţă scăderea valorii bunului ca urmare a uzurii.

Activitatea desfăşurată de organul desemnat să aducă la îndeplinire măsura sechestrului se consemnează într-un proces-verbal împreună cu eventualele obiecţiuni formulate de părţi sau de alte persoane interesate.

Instituirea măsurii sechestrului nu este condiţionată de prezenţa persoanei căreia îi aparţin bunurile.

Un exemplar al procesului-verbal se înmânează persoanei căreia i s-a aplicat sechestrul (iar dacă aceasta lipseşte, se înmânează celor cu care locuieşte sau unui vecin) iar dacă bunurile au fost încredinţate unui custode acesta va primi o copie a procesului-verbal. În 24 ore de la întocmirea procesului-verbal, un exemplar se înaintează organului care a dispus luarea măsurii.

Dacă bunurile ce urmează a fi indisponibilizate sunt în alte localităţi decât acele în care se desfăşoară procesul-penal, aducerea la îndeplinirea măsurii se poate realiza şi prin delegare sau prin comisie rogatorie. În acest sens, trebuie menţionat că prin Legea nr. 263/15 mai 2002 a fost ratificată Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii. S-a realizat, astfel, cadrul cooperării internaţionale în materia măsurilor provizorii dar şi a confiscării.

De principiu, măsura sechestrului durează până la soluţionarea definitivă a cauzei şi punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre. Este însă unanim admisă posibilitatea extinderii sau restrângerii sechestrului pe parcursul desfăşurării procesului în raport de schimbările survenite (recuperarea parţială a prejudiciului, modificarea cuantumului prejudiciului, ori a valorii bunurilor sechestrate).

În situaţia încetării urmăririi penale sau a scoaterii de sub urmărire penală procurorul este obligat să se pronunţe şi cu privire la măsura menţinerii sechestrului. În cazul menţinerii măsurii aceasta se va considera desfiinţată dacă persoana vătămată nu introduce acţiune civilă la instanţă în 30 de zile de la comunicarea încetării/scoaterii de sub urmărire penală.

În cazul sesizării instanţei cu rechizitoriu şi pronunţării unei hotărâri definitive ce obligă la soluţionarea laturii civile, în momentul executării se va avea în vedere, eventual, incidenţa dispoziţiilor privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare şi ordinea de prioritate potrivit Titlului VI din Legea nr. 199/1995.

În condiţiile aceleaşi legi se prevede posibilitatea obţinerii de informaţii cu privire la situaţia juridică a bunurilor prin intermediul Arhivei Electronice de Garanţii Mobiliare.

III. PoprireaPoprirea reprezintă o formă specială de individualizare care se aplică sumelor de

bani datorate celui sechestrat.Sediul materiei: art. 167 C. pr. pen. care se completează cu celelalte dispoziţii

cuprinse în secţiunea consacrată măsurilor asigurătorii.Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că învinuitul/inculpatul sau partea

responsabilă civilmente pot avea calitatea de creditori faţă de terţe persoane sau chiar faţă de persoana păgubită şi s-a reglementat această formă de măsură asigurătorie pentru a proteja interesele persoanei vătămate prin săvârşirea infracţiunii.

Prin analogie cu procedura popririi executorii se remarcă existenţa a două raporturi juridice anterioare măsurii (un raport între creditorul popritor şi debitorul poprit şi un raport între debitorul poprit şi terţul poprit) şi un raport între debitorul poprit şi terţul poprit (care ia naştere prin dispunerea măsurii).

Poprirea poate fi dispusă şi asupra sumelor datorate învinuitului/inculpatului de către cel păgubit (adică poprirea se face în propriile mâini).

Sumele de bani poprite pot proveni din raporturile de muncă existente între părţi, din convenţii civile ş.a. şi se consemnează de debitori, la dispoziţia organului care a dispus poprire, în termen de 5 zile de la scadenţă. Legea nu a prevăzut expres unde anume se consemnează suma ceea ce se permite să se concluzioneze că această operaţiune poate avea loc la orice instituţie specializată. Cu toate acestea, trebuie precizat că aceste activităţi se pot derula prin C.E.C. (inclusiv în cazul actelor de executare silită ale băncilor).

Într-o cauză de natură comercială, instanţa supremă s-a pronunţat8 în sensul că în situaţia în care se face dovada unui disponibil în cont (în măsură să acopere debitul) nu se mai justifică aplicarea sechestrului asigurător (prin care s-ar prejudicia activitatea unităţii, în plan economic şi social).

Această decizie aduce în discuţie problema alegerii măsurii asigurătorii în cazul în care învinuitul/inculpatul sau partea responsabilă civilmente dispune atât de lichidităţi cât şi de bunuri mobile/imobile.

Soluţionarea problemei trebuie să pornească de la faptul că nu pot fi indisponibilizate decât bani sau bunuri în cuantum aproximativ egal cu valoarea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

Pornind de la aceste premise s-ar putea concluziona că sumele de bani, prin indisponibilizare, asigură condiţiile cele mai avantajoase pentru garantarea recuperării prejudiciului (nu implică măsuri de administrare şi consemnare, nu impun demersuri pentru valorificare ş.a.).

Cu toate acestea, o astfel de măsură nu este în mod absolut ferită de orice risc.Ipotetic, este posibil ca în momentul dispunerii popririi suma indisponibilizată

să corespundă valorii prejudiciului dar la momentul rămânerii definitive a hotărârii să nu mai asigure recuperarea integrală datorită deprecierii valorii, pe parcursul unui proces de durată.

Prin însăşi instituirea popririi nu se asigură rezolvarea laturii civile (fiind doar o măsură asigurătorie, cu caracter vremelnic) iar specificul procesului penal presupune repararea integrală a pagubei cauzată prin săvârşirea infracţiunii. Această împrejurare însă nu ar putea fi imputată învinuitului/inculpatului şi nici impusă părţii vătămate.

Ipoteza analizată nu este pur formală dacă se are în vedere împrejurarea că sumele poprite nu sunt purtătoare de dobânzi (iar pentru aceste servicii nu se percep comisioane).

IV. Inscripţia ipotecarăO formă specială a sechestrului asigurător o reprezintă inscripţia ipotecară ce se

aplică faţă de bunurile imobile.Sfera bunurilor imobile ce intră sub incidenţa acestei măsuri asigurătorii este

determinată de dispoziţiile art. 488 - ProductID="571 C" w:st="on">571 C. pr. civ. şi dispoziţiile art. 462 - 471 din Codul civil (fiind avute în vedere atât imobilele prin natura lor cât şi imobilele prin destinaţie).

Procedura de instituire a măsurii asigurătorii comună cu aceea a sechestrului propriu-zis în cauză fiind aplicabile şi dispoziţiile Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară.

Măsura indisponibilizării imobilului se comunică în vederea înscrierii în cartea funciară. Menţiunile operate în cartea funciară devin operabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii.

Inscripţia ipotecară are drept consecinţă indisponibilizarea imobilului.

Imobilul ce formează obiectul acestei măsuri asigurătorii poate fi proprietatea exclusivă a învinuitului/inculpatului/părţii responsabile civilmente sau poate fi proprietate comună a soţilor ori în indiviziune (urmând ca în situaţia executării silite să fie avută în vedere cota ce revine învinuitului/inculpatului).

Faţă de dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale se remarcă existenţa unor dificultăţi în demersul organelor judiciare de a se asigura posibilitatea recuperării prejudiciilor cauzate prin infracţiune.

În practică se constată lipsa unor mijloace eficiente de combatere a actelor prin care învinuiţii/inculpaţii scot din proprietatea lor bunuri imobile de valoare pentru a nu face obiectul măsurilor asigurătorii.

Astfel, într-o cauză complexă în care cooperarea dintre 20 inculpaţi a produs prejudicii activităţii unei bănci, procurorul a dispus instituirea măsurilor asigurătorii, în mod treptat, pe parcursul înaintării cercetărilor.

În momentul în care faţă de primii inculpaţi s-au dispus măsuri preventive şi asigurătorii celelalte persoane implicate au scos imobilele din sfera lor de proprietate prin contracte în formă autentică.

Deşi împrejurările în care au fost încheiate aceste contracte evidenţiază intenţia de a pune imobilele la adăpost de măsurile asigurătorii nu există, practic, nici un mod de a sancţiona o astfel de conduită.

În raport de această problemă este relativ lipsit de importanţă momentul începerii urmăririi penale. Dobândirea calităţii de învinuit/inculpat nu duce de la sine la restrângerea exercitării drepturilor civile, respectiv a dreptului de proprietate.

Indisponibilizarea bunului imobil are loc din momentul încheierii procesului verbal de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii şi nu din momentul începerii urmăririi penale, punerii în mişcare a acţiunii penale ori la data dispunerii măsurii asigurătorii prin ordonanţă.

În speţă, unul dintre inculpaţi a înstrăinat imobilul printr-un act de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică cu câteva zile înainte de a se fi dispus măsura asigurătorie. În cursul cercetării judecătoreşti cumpărătorii au solicitat ridicarea sechestrului (pe calea contestaţiei formulată pe baza dispoziţiilor art. 168 C. pr. pen.).

Din examinare condiţiile de validitate ale contractului s-a constatat că preţul convenit de părţi era sub valoarea reală de circulaţie a bunului iar cauza care a stat la baza contractului era discutabilă, sub aspectul caracterului licit.

Cu toate acestea contractul nu este afectat de nulitatea absolută deoarece:- preţul nu era derizoriu şi simbolic, ci doar inferior valorii reale. În aceste

condiţii, legea nu prevede posibilitatea unei acţiuni în resciziune decât pentru minorii care au încheiat contracte personal, fără încuviinţarea părinţilor/tutorilor (art. 1157 şi art. 1165 C. civ.). În practica judiciară s-a exprimat opinia9 potrivit căreia dacă preţul este un element aparent al vânzării, atunci contractul va fi nul ca vânzare (vânzare simulată) dar poate fi valabil ca donaţie deghizată dacă este făcut în formă autentică.

- cerinţele privind cauza (reală, licită şi morală) sunt, de asemenea, îndeplinite. Cauza este licită în măsura în care este conformă cu normele juridice. Din această perspectivă se constată că nu există nici o dispoziţie care să interzică persoanelor faţă de care se desfăşoară urmărirea penală să efectueze acte de dispoziţie cu privire la bunurile care le aparţin.

Deoarece în cursul urmăririi nu s-au făcut demersuri pentru urmărirea sumei încasată drept preţ, nu există practic nici o altă posibilitate de a garanta recuperarea prejudiciului (inculpatul locuind cu părinţii şi neavând alte bunuri urmăribile).

În aceeaşi cauză, un alt inculpat a donat imobilul în care locuieşte copiilor săi majori, înainte de instituirea măsurii asigurătorii.

Nici în acest caz contractul nu este afectat de nulitatea absolută deoarece, chiar dacă este evidentă cauza reală a acestei liberalităţi, nu se poate reţine existenţa unei cauze ilicite deoarece nu s-au încălcat normele juridice.

V. Contestarea măsurii asigurătoriiSediul materiei: art. 168 C. pr. pen. cu referire la art. 275 - 278 C. pr. pen.Persoanele lezate prin instituirea unei măsuri asigurătorii pot formula plângere

cu privire la luarea măsurii ori faţă de modul în care a fost adusă la îndeplinire.Plângerea poate fi îndreptată faţă de ordonanţa/încheierea prin care s-a luat

măsura asigurătorie, cât şi faţă de procesul-verbal de sechestru.Acest drept este recunoscut nu numai părţilor, ci şi oricărei persoane interesate

putând fi contestate aspectele privind: valoarea probabilă a prejudiciului, valoarea estimată a bunurilor indisponibilizate, necorelarea valorii prejudiciului cu bunurile indisponibilizate, indisponibilizarea unor bunuri aparţinând terţilor.

În faza de urmărire penală plângerea se adresează organului de cercetare penală sau procurorului care supraveghează cercetarea; în cursul cercetării judecătoreşti plângerea se adresează instanţei de judecată. Hotărârea instanţei de judecată pronunţată cu privire la acest aspect poate fi atacată separat de recurs. În acest context s-a precizat că instanţa se pronunţă prin încheiere nefiind soluţionată o problemă de fond. După soluţionarea definitivă a cauzei, dacă nu s-a făcut plângere în condiţiile art. 168 C. pr. pen. se va putea face contestaţie potrivit legii civile.

Competenţa revine instanţei care a judecat cauza în primă instanţă.Dincolo de dificultăţile de ordin practic ori de divergenţele de opinii legate de

interpretarea normelor de drept se evidenţiază faptul că demersurile judiciare pentru recuperarea prejudiciilor sunt la fel de importante ca şi aplicarea pedepselor faţă de cei vinovaţi de încălcarea legii penale.