Aurorele polare

un grandios spectacol de lumini

Fenomene atmosferice luminoase deosebit de spectaculoase, aurorele polare i-au captivat din totdeauna pe oameni, căpătând, de-a lungul timpului, nume si asocieri dintre cele mai curioase. Daca romanii si euro-asiaticii erau mai aproape de ceea ce reprezintă aurorele polare in sine, denumindu-le “ploi de sânge”, respectiv “vanturi de lumina”, pentru chinezi ele întruchipau “dragoni ai nopţilor”, in timp ce pentru inuiţi reprezentau cel mai înalt nivel al Paradisului, locul in care dansează morţii .

Denumite aurore boreale in emisfera nordica si aurore australe in emisfera sudica,aceste fenomene atmosferice au început sa fie cunoscute abia din anii ’50, pana atunci observarea si descrierea lor ţinând mai mult de domeniul poeziei de cat de cel al ştiinţei .

Vântul solarAurorele polare se formează in ionosfera terestra, la latitudini de peste 60 grade, simultan in ambele emisfere. Perioadele de observare a aurorelor coincid cu perioadele de intensitate maxima a activităţii solare sau puţin după acestea, atunci când fluxul de particule ionizate – electroni si ioni pozitivi -, expulzat de Soare in spaţiul cosmic, are intensitate maxima .

Soarele, ca si Pamatul (de altfel, ca majoritatea planetelor), se comporta ca un enorm magnet, cu câmpul sau propriu de forţa acţionând pana departe in spaţiu. Când particulele ionizate ale aşa-numitului “vânt solar” ajung in apropierea Pamatului, curentul de ioni izbeşte învelişul magnetic al planetei – magnetosfera. Respins, aşa cum un jet de apa este respins când întâlneşte un obstacol,fluxul de particule înconjoară Pamatul, datorita inerţiei, si se recombina pe partea opusa, comprimând magnetosfera si alungind-o, sub forma unei cozi de cometa. Atât datorita impactului,cat si in zona de recompunere a fluxului de particule, o parte din electronii si ionii pozitivi care compun “vântul solar” sunt prinşi in magnetosfera si redirecţionaţi spre Pamat, pe liniile de orta ale câmpului magnetic terestru, care, după cum se ştie, se deschid si se închid in cei doi poli magnetici ai planetei, situaţi in apropierea polilor geografici. Apoi aceste particule “cad”in atmosfera înalta de deasupra regiunilor polare, producând o “ploaie” de particule care e ciocnesc de moleculele de oxigen si azot din ionosfera.

Spectacolul de lumini al atmosfereiIn funcţie de energia particulelor incidente, dar si concentraţia moleculelor din atmosfera, rezulta diverse culori ale aurorelor polare. Cel mai des întâlnite sunt cel de culoare verde deschis, care rezulta din coliziunea electronilor captaţi decâmpul magnetic terestru cu atomii de oxigen din atmosfera, la altitudini mai mici de 400 km. electronii care au mai putina energie si care se ciocnesc de atomii de oxigen la înălţimi mai mari provoacă străluciri roşii, deasupra “perdelelor” de lumina verde. Tot cu un colorit roşu intens determina impactul dintre electronii (putinii, cei drept) cu energii foarte mari, care reuşesc sa pătrundă pana la partea inferioara a ionosferei, si moleculele de azot. In cazul in care si moleculele de azot de

la limita inferioara a ionosferei sunt încărcate cu sarcina electrica, lumina rezultata este de coloarea violet, insa atât de discreta, incit foarte rar poate fi observata cu ochiul liber .

O premieraDeşi aurore polare se înregistrează in permanenta in atmosfera terestra, puterea (luminozitatea) si durata lor variază foarte mult, in funcţie de intensitatea fluxului solar incident, dar si de cauzele pe care oamenii de ştiinţa nu le-au elucidat încă Este si la ora actuala un mister faptul ca in

unele nopţi aurorele sunt mai strălucitoare, iar in următoarele mai pale, ca si diversele forme pe care “draperiile” de lumina le iau. De asemenea, nu sunt cunoscute încă mecanismele prin care are loc transferul de energie a particulelor la trecerea lor din magnetosfera in ionosfera, dar si multe lucruri legate de intensitate, colorit etc. cea mai recenta realizare in înţelegerea si explicarea completa a acestor fenomene deosebit de spectaculoase aparţine cercetătorilor de la NASA,care au reuşit o performanta unicat : fotografierea din spaţiu a unei aurore polare; deşi se cunoştea de multa vreme ca fenomenul are loc simultan la ambii poli ai Pamatului, nu existau observaţii concludente care sa certifice acest fapt. Marturii care sa conducă la astfel de ipoteze au existat,desigur,de-a lungul timpului,cea mai cunoscuta fiind cea a lui James Cook, marele explorator britanic, care, aflat pe marile australe ,a fost martorul unei aurore pe care, in exact aceeaşi perioada,chinezii o consemnau in scrierile lor. Cum cele doua puncte de observaţie erau situate in emisfere diferite, singura concluzie pe care cercetătorii au formulat-o a fost cea a bipolarităţii aurorelor. Cook a văzut aurora australa, chinezii pe cea boreala. Imaginea pe care a furnizat-o sonda spaţiala Polar este insa fără echivoc: cele doua fenomene au loc simultan.

Dincolo de aceste explicaţii, aurorele polare ramam totuşi in spectacol unic, grandios, pe care tehnica moderna îl face observabil,nu numai de către locuitorii latitudinilor mari, ci de toţi pentru care Natura încă nu si-a dezvăluit toate misterele.

Priveşte şi te minunează!