ŞCOALA DIPLOMATICĂ BIZANTINĂ

Pentru a reuşi să menţină integritatea unui Imperiu ameninţat dinspre toate

frontierele o perioadă atât de îndelungată, bizantinii au trebuit să desfăşoare o

tehnică diplomatică extrem de nuanţată. În diferite perioade ale istoriei lor,

bizantinii au plătit tribut, au înduplecat pe duşmani cu daruri sau onoruri

imperiale, mantii, sceptre, diademe.

Bizantinii au încercat să atragă anumite popoare barbare şi să le determine

să încheie alianţe cu Imperiul prin căsătorii cu tinere din patriciatul

constantinopolitan, care erau creştine şi purtătoare ale unei culturi mai înaintate.

Bizantinii au stabilit legături de comerţ şi au trimis misionari la popoarele

barbare şi au educat copiii conducătorilor acestora la şcoli din Constantinopol.

În sfârşit, o metodă folosită era de a ridica un popor împotriva altuia: hunii erau

îndemnaţi împotriva bulgarilor, avarii împotriva hunilor. Împotriva persanilor,

bizantinii au mobilizat pe huni, pe nomazii sirieni, pe arabi şi etiopieni.

Popoarele vecine migratoare iau numeroase elemente din diplomaţia

bizantină: sistemul darurilor, scribii, funcţionarii de cancelarie, formulele de

tratate şi negocieri, principiul imunităţii solilor, element pe care îl vom găsi

oglindit şi în legea salică a francilor.

Mijloacele utilizate de diplomaţia bizantină s-au dovedit eficiente.

Subsidiile şi titlurile acordate, fastul primirilor şi prozelitismul creştin care a

precedat ori s-au asociat diplomaţiei au câştigat Imperiului aliaţi şi au permis

Bizanţului să exercite o influenţă considerabilă în estul Europei medievale.

Această diplomaţie nu era lipsită însă de riscuri. În ziua în care Imperiul nu a

mai dispus de mijloacele care să-i fidelitatea şi admiraţia clienţilor săi, aceştia

1

s-au grăbit să folosească slăbiciunea Bizanţului, pentru a lua în stăpânire

comorile fabuloase la care râvneau.

Dorind să-şi menţină posesiunile lor din Crimeea, bizantinii au fost

întotdeauna atenţi faţă de ruşi, pe care îi creştinează în sec. al X-lea reuşind să-i

atragă împotriva bulgarilor. În raporturile bizantino-ruse au existat şi perioade

de încordare, pentru că ruşii înţelegeau să controleze singuri teritoriile pe care le

cucereau în înţelegere cu Bizanţul.

Dacă turcii au moştenit în diplomaţie o idee centrală de la înaintaşii lor,

bizantinii, aceasta este păstrarea cu orice preţ a capitalei şi a Strâmtorilor Bosfor

şi Dardanele. Menţinerea capitalei a fost o idee majoră a politicii Bizanţului:

frontierele se pot restrânge sau se pot lărgi, duşmanul poate fi înfrânt sau poate

ieşi victorios, dar capitala şi Strâmtorile trebuie să rămână neatinse.

Constantinopolul însemna controlul Strâmtorilor, iar Strâmtorile însemnau

controlul Mării Negre. Marea Neagră însemna comerţul preţios cu materii prime

şi cu grâne, pe care grecii, veneţienii şi genovezii îl desfăşurau pe coastele Mării

Negre.

Se ştie că diplomaţia bizantină şi-a lăsat întreaga sa moştenire diplomaţiei

veneţiene cu care Bizanţul a fost în strânsă legătură în ultimele secole ale

existenţei sale. Veneţienii şi-au făcut ucenicia lor diplomatică în Bizanţ.

Diplomaţia bizantină trebuie interpretată în raport cu sensul istoric şi

politic al Bizanţului, care nu este o ţară, ci o lume, nu ocupă numai o epocă, ci o

întreagă perioadă istorică de peste un mileniu. Bizantinii s-au numit întotdeauna

romani, ei avut conştiinţa că reprezintă prin excelenţă romanitatea, al cărei

centru se deplasase în sec. al IV-lea spre răsăritul Mediteranei. Istoria lor

zbuciumată a determinat formarea unei diplomaţii de prestigiu, din care s-au

inspirat vreme de secole popoarele Europei de Apus şi Răsărit.

2

DIPLOMAŢIA REPUBLICILOR ITALIENE

Dacă Bizanţul a introdus instituţii permanente în diplomaţie, ca acel oficiu

guvernamental cunoscut în istoria modernă drept Ministerul de Externe,

republicile italiene au introdus ambasadele permanente. Contribuţia lor la istoria

diplomaţiei a acestor mici state din Italia este imensă. Atenţia pe care o acordă

diplomaţiei republicile italiene se explică prin faptul că pentru a-şi menţine

existenţa lor independentă, aceste republici au resimţit în mod continuu nevoia

de alianţe. În acelaşi timp, între statele Europei occidentale, ritmul relaţiilor

tinde să se accelereze în perioada Renaşterii în aşa măsură încât instrumentele

războiului şi ale diplomaţiei suferă mari transformări şi, de la sfârşitul sec. al

XV-lea, istoria vorbeşte de diplomaţia permanentă aşa cum vorbeşte de armata

permanentă.

Ambasadele permanente s-au născut în Italia şi de acolo s-au răspândit în

Europa occidentală, apoi în cea răsăriteană. Rivalităţile existente între statele

renaşterii le determinau să se supravegheze continuu. Orice încercare a unui stat

de a slăbi echilibrul puteau genera ostilităţi şi tensiune. De aceea, diplomaţia era

deosebit de activă şi încerca să acomodeze fără întrerupere tratatele şi alianţele

la o situaţie internaţională mereu schimbătoare. De aici a apărut nevoia

ambasadorilor cu un sediu permanent şi cu o activitate continuă. Ambasadorii au

fost priviţi la început cu foarte multă suspiciune, iar ambasadele ca centre de

intrigă.

Italia a fost locul de naştere al ideii de echilibru, care s-a conturat în cursul

ciocnirilor aproape permanente dintre statele peninsulei. La mijlocul sec. al

XVII-lea, Veneţia continua să facă din principiul echilibrului un fundament al

politicii sale externe şi-l întrebuinţa pentru a combate tendinţele franceze de

hegemonie.

3

Aşadar, o dată cu sfârşitul sec. al XV-lea, în diplomaţia Europei apar

ambasadele permanente. Termenul de ambasadă nu se utiliza încă de la început.

Deocamdată, solii poartă şi numele de oratori, care fusese utilizat şi în Evul

Mediu. Mai târziu, termenul de ambasador va fi folosit numai pentru numirea

trimişilor extraordinari, care mergeau cu o suită mare, pentru a participa la

solemnităţi importante. Rolul ambasadorilor era în special acela de a observa şi

de a raporta asupra situaţiei din ţara unde rezidau. Exista deci diferenţă între

gradele diplomatice ale renaşterii, după cum se făcea distincţie şi între nunţi şi

legaţi, reprezentanţi ai persoanei Papei.

Veneţienii sunt poate cei dintâi care au introdus ordine în arhivele de stat,

care au păstrat cu grijă depeşele şi rapoartele primite de la agenţii lor

diplomatici. Depeşele corespund oarecum telegramelor de astăzi, iar rapoartele

erau studii de sinteză care se citeau în faţa Senatului la sfârşitul misiunii.

Ambasadorul veneţian nu stătea mult la post, doar 3-4 luni. Erau însă şi

cazuri când întârzia în misiunea sa, până la doi ani. Ambasadorii nu aveau voie

să aibă proprietăţi în străinătate, iar toate darurile primite în timpul misiunii

trebuia să le dea Senatului. În momentul când misiunea era îndeplinită,

ambasadorul se întorcea în ţară, unde timp de 15 zile stătea izolat, pentru a avea

răgazul necesar să scrie raportul asupra îndeplinirii misiunii, pe care să-l

prezinte Senatului.

Unui ambasador bun, şcoala italiană îi cerea să fie maestru în limba latină,

limba internaţională a epocii, să privească cu suspiciune pe orice străin, dar să

arboreze masca unui om de lume. Ambasadorul trebuie să fie un om de erudiţie,

să aibă o viaţă personală fără reproş, să respecte instrucţiunile pe care le primea

şi să aibă un bun bucătar, criteriu de ospitalitate şi totodată de siguranţă

personală. Ambasadorul avea două feluri de instrucţiuni: unele erau cele pe care

le citea, iar celelalte erau cele secrete, după care-şi conducea activitatea.

În timpul Renaşterii, activitatea diplomatică se intensifică în jurul

acordurilor şi tratatelor, a căror validitate este întărită de notarii papali. Papa

4

singur putea dezlega pe prinţi de obligaţiile asumate, iar ruperea de angajamente

se pedepsea cu excomunicarea. Ratificarea era un act de o deosebită solemnitate.

Pe pergamentele tratatelor, alături de numele şi titlurile numeroase ale

suveranilor se înscriu referinţe la motivele de pace şi justiţie, de care sunt

conduşi.

Diplomaţia republicilor italiene avea să fie ulterior preluată şi

perfecţionată de anumite state europene cu veleităţi de hegemonie.

5