Şcoala clasică.Acest curent de gândire în teoria conducerii este întâlnit şi sub denumirea de şcoala procesului de conducere, şcoala tehnică sau şcoala universală.Principalii reprezentanţi ai acestei şcoli sunt: în SUA – F. Taylor, F. şi L.Gilberth, H. Gantt; O. Sheldon, J. Mooney, W. Newman etc.; în Franţa – H.Fayol; în Anglia – L. Urwick, F. Brech, L. Gulick.Şcoala clasică este, în principiu, rezultatul suprapunerii a două concepte de conducere:conceptul anglo-saxon, cu un caracter inductiv şi pragmatic, concept ce se ba- zează pe cazuri practice, în temeiul cărora sunt formulate principiile procesului de conducere. Promotorul acestuia a fost americanul F. Taylor (1856 1915);conceptul latin, al cărui promotor şi reprezentant a fost francezul H. Fayol (1841-1925). Acest concept are la bază metode deductive, principii cu caracter universal. Cu alte cuvinte, în analiza procesului de conducere a întreprinderii, pornindu-se de la principii cunoscute, se ajunge la realităţiŞcoala clasică are trei componente:managementul ştiinţific,managementul administrativ şi managementul birocratic.

Şcoala relaţiilor umane.Obiectul de studii al cercetărilor şcolii relaţiilor umane a fost ceea ce a rămas în afara câmpului vizual al şcolii clasice: motivele psihologice ale comportamentului uman în procesul de producţie, relaţiile de grup, normele de grup, problemele conflic- tului şi colaborării, organizaţia informală. Reprezentanţii acestei şcoli au introdus în teoria managementului elementele comportamentale într-un aspect integrator.Una din tezele de bază ale şcolii relaţiilor umane este concepţia sistemului participativ al managementului menit să înlocuiască sistemul autoritar de mana- gement şi de control elaborat de şcoala clasică.Reprezentanţii principali ai acestei şcoli sunt George Elton Mayo – fondatorul acestei şcoli, Mary Parker Follett, Douglas Mc Gregor, Dale Carnegie.În concepţia M.P. Follett teoria managementului trebuie să se bazeze pe rea- lizările psihologiei ştiinţifice şi nu pe reprezentări intuitive de rutină despre natura omului şi motivele comportamentului său. Ea a pledat pentru o abordare complexă a analizei proceselor de management, criticând teoria clasică a managementului pentru unilateralitate, pentru ignorarea aspectelor psihologice

Şcoala sistemelor sociale.Reprezintă curentul dominant în teoria contemporană a managementului. Ea s- a format sub influenţa concepţiilor analizei funcţional-structurale precum şi a teoriei generale a sistemelor.38Şcoala sistemelor sociale se caracterizează prin:abordarea sistemică a problemelor de organizare şi management, dând o aten- ţie deosebită raportului părţilor sistemului cu sistemul în ansamblul său şi asupra dependenţelor reciproce ale unui număr mare de factori variabili;considerarea organizaţiei ca o coaliţie colaboratoare, care este viabilă numai atâta timp cât poate să asigure tuturor membrilor săi o suficientă satisfacţie pen- tru a garanta continuarea aportului lor la realizarea obiectivelor organizaţiei;modelarea proceselor organizaţionale în combinarea lor, cu relevarea acelor combinaţii care corespund atingerii obiectivelor puse în faţa organizaţiei. Principalii reprezentanţi ai acestei şcoli sunt Talcott Parsons, C.J Barnard, P.Selznick, G.N. Popov, H.A. Simon.

Şcoala empirică.Pe la jumătatea secolului XX s-a atras atenţia că metodele universale sunt de- ja epuizate şi nevalabile pentru dezvoltarea businessului. Atunci savanţii P. Drucker, R. Dalvis, A. Deyl au propus să fie studiată şi popularizată experienţa firmelor. Reprezentanţii acestei şcoli încearcă să demonstreze, că activitatea ma- nagerială rămâne o artă care se învaţă nu atât din teorie cât din practică. Şcoala empirică s-a dezvoltat în două direcţii: pe de o parte cercetări concrete economi- co-tehnico-organizatorice ale diferitor aspecte ale managementului organizaţiilor, iar pe de altă parte, cercetări sociologice cu caracter aplicativ.Natura muncii manageriale este tratată de către cercetătorul american Peter Drucker. Drucker arată că managerul îndeplineşte două obligaţii specifice care nu sunt practicate de nici unul din ceilalţi lucrători ai organizaţiei:prima obligaţie constă în crearea din resursele disponibile a unui tot unitar, denumit “unitate de producţie”;a doua obligaţie a unui manager este ca, în deciziile şi acţiunile sale, să ia în considerare atât prezentul cât şi viitorul, perspectivele dezvoltării organizaţiei