Sarutari de cinema

Colecţie coordonată deMAGDALENA MĂRCULESCU

[fottorino - sarutari de cinema_C2_bgt].qxp 23.09.2008 16:06

Éric Fottorino

Sărutări de cinema

Traducere din franceză de

Marie-Jeanne Vasiloiu


Copyright © Éditions Gallimard, Paris, 2007

Editori:SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Dtp:MARIAN CONSTANTIN

Corectură:LORINA CHIŢAN

Coperta colecţiei:FABER STUDIO (S. Olteanu, A. Rădulescu, D. Dumbrăvician)

Foto copertă: Ioana Petcu

Director editorial:MAGDALENA MĂRCULESCU

Director producţie:CRISTIAN CLAUDIU COBAN

© Editura Trei, 2008

C.P. 27-0490, BucureștiTel./Fax: +4 021 300 60 90

e-mail: [email protected]

ISBN 978-973-707-232-0

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

FOTTORINO, ÉRICSărutări de cinema / Éric Fottorino ; trad.: Marie-

Jeanne Vasiloiu. - București : Editura Trei, 2008

ISBN 978-973-707-232-0

I. Vasiloiu, Marie-Jeanne (trad.)

821.133.1-31=135.1


Pentru Alexandra,zisă „Zouzou”


Rostul ascuns al vieţii mele va fi fost acela de a fugi de untată prezent și de a căuta neîncetat o mamă dispărută.

OLIVIER ADAMFaleze


Această povestire aparţine secolului XX.

În vremea aceea, cel care voia să telefoneze din stra-dă avea nevoie de câţiva franci, în monede sau de o car-telă care se introducea în aparatul dintr-o cabină. Darputea la fel de bine să intre într-o cafenea și să ceară ofisă. Și tot în vremea aceea, primeai corespondenţa nu-mai prin poștă, adică după bunul plac al factorului șidoar dacă nu era vreme rea.


1

T atăl meu era fotograf de platou. În anii șai-zeci, îl întâlneai în studiourile din Boulogne,întovărășit de tineri care învăţau să-și trăias-

că visele. Erau acolo Nestor Kapoulos, Jean-LouisHuchet, Éric de Max, Mucir și, bineînţeles, Gaby Noël,nume cunoscute doar amatorilor de generice. Pe atunci,camera domnea, ea era stăpâna. Ea sorbea tot ce se pu-tea dintr-un gest, iar tatăl meu se făcea cât mai nevăzut,pentru a fixa pe peliculă cele mai frumoase expresii depe chipurile artiștilor. Cele mai bune imagini apăreau înCinémonde. Majoritatea ajungeau expuse pe pereţii de laGrand Rex sau Atrium, sub sticlă ori lipsite de sticlă, laîndemâna unor gură-cască de toate soiurile, care, une-ori, le și furau. Cred că tatăl meu avea ochi. Știa să prin-dă fără greș o șovăială, o mânie mută, o urmă infimă lă-sată de un incident din timpul turnării pe un chip de opuritate perfectă. Ai fi zis că presimţea momentele deabandon ale actorilor, teama lor că nu vor fi la înălţimeafilmului, a regizorului sau doar a propriei imagini.

Până să fie mistuit de un incendiu, apartamentul tată-lui meu era plin de aceste miracole instantanee magice:un căscat al lui Martine Carol, privirea întunecată a luiFrançoise Dorléac, strania tulburare exprimată de buzele


lui Delphine Seyrig, cu o clipă mai înainte ca o voce săstrige „Motor”. După câte știu eu, nici una dintre acesteimagini n-a fost publicată vreodată. Ele erau învăluite demister, întocmai ca podoabele vechilor faraoni sau caodăjdiile din sacristii. Tatăl meu le făcea pentru sine. Dareu vreau să cred că le făcea pentru mine — mai ales po-zele de actriţe —, lăsându-mi grija de-a le alege.

Nu știu nimic despre originile mele. M-am născut laParis, din mamă necunoscută, iar tatăl meu fotografiaeroinele din filme. Cu puţin înainte să moară, mi-a măr-turisit că existenţa mea se datora unui sărut de cinema.

Tatăl meu îmi dădea prea puţine detalii despre mese-ria lui. Umplea, cu un scris repezit, niște carneţele sub-ţiri, fără să formeze vreo literă, aruncând pe hârtie canaiba unele note care îi foloseau la alte turnări. Viaţa luiera lumina. Nu se gândea decât la ea, iar noaptea o visa.I se întâmpla să se trezească dimineaţa și să spună, îna-inte de orice altceva: „Mi-am imaginat un cenușiu natu-ral, care ar merge foarte bine pentru scena de pe mare”.Apoi, mă îmbrăţișa fără o vorbă, iar eu rămâneam în-treaga zi învăluit în secretul acelui cenușiu sculptat deel în toiul unui vis.

Éric Fottorino10


2

R efugiul tatălui meu era o garsonieră mare,cu un parchet din care se desprindeau la-melele, cu pereţii albi și goi, cu o grindă lată

și crăpată la mijloc, care traversa tavanul. O ușă dădeaîntr-o bucătărie minusculă, iar alta într-un duș. Pe fereas-tră, se zăreau Sena și arcadele catedralei Notre-Dame. Dea-supra canapelei extensibile, atârna într-un cui un crucifixpe care stătea răstignit un Iisus-Trist1, cum îi spunea tatălmeu. Aici își petrecuse ultimele luni de viaţă, între douăinternări în spital. „Mă întorc în vizuina mea”, mă anun-ţa la telefon, când îi lăsa pe doctori cu ochii în soare și seîntorcea pe insula Saint-Louis.

Tatăl meu nu-mi dădea voie să-l vizitez la Villejuif.I-am respectat dorinţa, care poate că era o cochetărie. Totfotografiindu-i pe actori, tot fixând luminile asupra celuimai bun profil al lor, tot aranjând la „chipuri dificile”, așacum le numea, pesemne s-o fi gândit că avea și el drep-tul să nu fie văzut decât în situaţii care îl avantajau. Cuo zi înainte de a-și începe ședinţele de radiaţii, se dusesela Studio Harcourt, unde avea o sumedenie de prieteni.

1 Joc de cuvinte. În limba franceză, Jésus-Christ se pronunţăaproape identic cu Jésus-Triste. (N. t.)


Éric Fottorino12

Își făcuse un portret în alb-negru, o fotografie ireproșa-bilă, într-o lumină blândă. Nici dacă ar fi stat el însuși înspatele aparatului n-ar fi ieșit mai bine. „Tratamentul osă mă desfiinţeze. Prin urmare, am socotit că-i mai binesă trag în poză, pentru ultima oară, dobitocul intact”, îmispusese în treacăt, parcă scuzându-se, în ziua când amdat de una dintre pozele astea, pe biroul lui. M-am ferits-o ating. Așa că a rămas multă vreme printre toate actri-ţele alea, care păreau să fi fost create de tatăl meu.

Puţin după dispariţia lui, mă dusesem într-o seară lael acasă, în strada Budé. M-am postat la fereastră. Voiamsă văd ce vedea și el, când moartea îi dădea bilet de voie.După lăsarea serii, cheiul Orléans gemea de japonezi, deamericani petrecăreţi, de acele familii blonde până pestepoate, pe care Scandinavia le trimite la Paris, la venireaprimăverii. Mai târziu, se strecuraseră siluetele în perfec-to, parcă scoase din filmele lui Melville, solitarii, lupii ie-șiţi din vizuini. Vaporașele-muscă vălureau apele Seneiși proiectau pe faţade lumina violentă a farurilor cu ha-logen. Auzeam frânturi din comentariile înregistrate înmai multe limbi, „în stânga dumneavoastră, insulaSaint-Louis”, „a sinistra…”

Tatăl meu și cu mine nu ne înţelegeam. Eu nici nu fă-ceam prea multe eforturi în acest sens. În vara când amîmplinit șaisprezece ani, îmi găsisem un serviciu sezonier,într-un cinema din cartierul Latin. Trebuia să colorez înroșu aprins buzele lui Marilyn de pe zeci de clișee vechi.Administratorul cinematografului voia să afișeze acesteimagini în tot arondismentul, până spre Champs-Élysées,ca să anunţe că relua Unora le place jazzul, în săliţa lui depe strada Écoles. Revăd expresia întristată a tatălui meu,atunci când i-am spus cu ce îmi umpleam zilele. Credeamcă avea să fie fericit că lucrez în branșa lui. Mi-ar fi trans-


Sărutări de cinema 13

mis cunoștinţele și trucurile lui ingenioase, lucruri învăţa-te în decursul unei întregi existenţe, pe care mi le-ar fi des-tăinuit pe nebăgare de seamă, ca și cum ar fi fost vorba deo contrabandă în culisele vieţii. Dar fiul lui Jean Hector,prinţul fotografiei în alb-negru, să fie plătit ca să vopseas-că în culori ţipătoare buzele lui Marilyn… Nu fusesemconștient de gravitatea provocării mele. A fost nevoie deacest moment petrecut în casa lui, în mijlocul operelor luităcute, ca să-mi dau seama, cu atât de multă durere.

În seara aceea, mă așezasem la biroul lui și întrebasemnumeroasele chipuri adormite în învolburarea timpului.Eternele domniţe ale marelui ecran: Jeanne Moreau, Em-manuelle Riva, Françoise Arnoul, Claire Maurier, AnnaKarina, Brigitte Fossey, Claude Jade, Sandra Milo. Și pis-truiatele: Marlène Jobert, Mireille Darc, Marthe Keller,Dany Carrel, căreia tatăl meu îi spunea Siam. Mai multefotografii ale lui Françoise Dorléac, prinse cu un elastic,purtau însemnarea așternută de sus în jos, cu creionul:„Framboise”2. Unele figuri nu-mi evocau absolut nimic.Ca Haydée Politoff, al cărei nume era scris pe dos, împre-ună cu al lui Éric Rohmer. Să-mi fi trezit oare interesultunsoarea băieţească, acel ceva ușor copilăresc din expre-sia ei? Îi semănam un pic, doar un pic, dar asta nu era deajuns pentru a alege o mamă. Și, pe urmă, chipul meu eraatât de banal, încât aș fi putut semăna cu oricine.

Vorbele tatălui meu îmi răsunau în suflet. Îl auzeamvorbind despre femeile care își ascundeau vârsta. Pen-tru el, era o adevărată bătaie de cap să-și procure filtreîndeajuns de puternice pentru a atenua o lumină care

2 Joc de cuvinte: Françoise se pronunţă aproape identic cuFramboise (Zmeură). (N. t.)


cădea prea necruţător pe o piele ofilită. Pe timpul lui, ac-triţele nu cunoșteau chirurgia estetică. El trebuia să facăminuni cu eclerajul, cu abajururile care îndulceau, nete-zeau, minţeau prin omisiune.

Într-o seară, crezând că îmi captase atenţia, mi-a împăr-tășit găselniţele lui menite să le înfrumuseţeze pe femeiledin cinematografie. Fără să-i trădeze numele, pomenise deo vedetă cu fruntea foarte îngustă și cu o gură și o bărbiecare păreau exagerat de îngroșate. Dar, o dată ce-i subţia-se sprâncenele, până ce deveniseră o linie îngustă, trăsă-turile acesteia își regăsiseră echilibrul perfect. „Au fost deajuns doi milimetri, exclamase el, îţi dai seama, doi mili-metri mici-mititei!” Unele actriţe acceptau chiar să-și scoa-tă o măsea-două. Atunci, obrajii lor căpătau o ușoară sco-bitură, care absorbea lumina. După tatăl meu, un chip nuputea suporta un ecleraj căzând perpendicular. O luminăde amiază săpa niște goluri, umbrind ochii. El îmi vorbi-se despre fetele de măritat de la tropice, care nu acceptă săiasă din casă decât seara, atunci când lumina atenuată lecorectează defectele. I se întâmpla să seducă diverse crea-turi, în cluburi de noapte sau la lumina lămpilor. Dar îșiamâna judecata pe a doua zi, când le dădea întâlnire laFlore en l’Île, ultimul loc în care l-am văzut în viaţă. Tatălmeu se așeza la masa din fund, lângă vitrină. Sub soareleamiezii, chipurile glăsuiau fără fard. În cea mai mare par-te a timpului, cuceririle lui de noapte cădeau la examenulsusţinut în lumina absolută a insulei Saint-Louis. De aceea,nu-i plăcea decât compania femeilor tinere. De aceea, leschimba des. În ultimul an, rămăsese singur, înconjurat defotografii de dincolo de timp, care izbutiseră să mintă, iaracum stăteau alături de portretul lui, în ipostaza de băie-ţaș bătrân, făcut la Studio Harcourt.

Éric Fottorino14


3

S unt obișnuit cu mutările, cu apartamentelecare sfârșesc în niște cutii de carton, cu ca-merele golite în mare grabă. Copil fiind, am

hălăduit prin toate internatele moţate, pentru ploziide bogătași, de pe coastă. Royan. La Rochelle. LesSables-d’Olonne. Tatăl meu n-avea nici un fel de legă-turi. Nu tu familie, mătuși bătrâne sau veri nesuferiţi, cucare să împărtășești amintiri neplăcute. Făcea el ce făceaca să treacă prin viaţă fără martori, ca și cum existenţai-ar fi fost o crimă perfectă.

Nu-mi imaginasem că, într-o zi, aveam să mă ocupde interesele lui, ale omului care mă ţinuse departe detoate cele și, mai ales, de marea tărășenie a nașterii mele.Trecusem din mână în mână fără să pun întrebări. Adu-nasem, din frânturi, un minim de date. Că tata decora-se vitrine pe marile bulevarde. Că lucrase la cuștile cuanimale dintr-un circ de la periferia Parisului. Într-o sea-ră, când mergeam pe lângă grilajul Grădinii Botanice,tata s-a oprit brusc pe trotuar, strângându-mă din răspu-teri de mână. Eu trebuie să fi avut vreo nouă–zece ani.El a adulmecat aerul și apoi a exclamat, cu ochii pe ju-mătate închiși: „Miroase a leu!” Susţinea că-l cunoscusepe leul Marcel, care convieţuia pe atunci cu o pereche de


struţi și cu o bufniţă ce cuibărea. Odinioară, pe vremeacând Marcel era o fiară tânără și sărea prin cercuri de flă-cări, tatăl meu îl hrănise. Nu știu dacă asta nu era o po-veste menită să mă facă să visez. În seara aia, era preatârziu ca să mai intrăm în Grădina Botanică. Dar acum,de fiecare dată când aud cum rage leul lui Metro-Gol-dwyn-Mayer la cinema sau la televizor, eu la tata măgândesc.

O dată cu trecerea anilor, Jean Hector părăsise fotogra-fia de platou pentru a deveni șef la ecleraj, chiar dacă i semai întâmpla să-și scoată uneori aparatul Leica și să fixe-ze pe peliculă un chip care îl impresiona. „Nu-mi cereţisă luminez o dramă în tonuri care se potrivesc cu o come-die. Lumina trebuie să fie justă”, le spunea prietenilor săide la regie. El se voia maestru de lumini. Spre sfârșit,apropiaţii îi spuneau pur și simplu „maestre”. M-am în-trebat adesea ce-o fi înţeles el prin „lumină justă”.

Când a ajuns că câștige bine, și-a oferit luxul de a dis-pune de un șofer. Își stabilea întâlnirile pe bancheta dinspatele unui Rover cu interior acaju. De îndată ce invi-tatul lui urca la bord, îi ordona șoferului să pornească.Parisul îi defila sub ochi ca într-un spectacol fără sfârșit.Ploaia pe acoperișurile clădirilor de pe vremea luiHaussmann. Firmele de neon ale marilor magazine. Ul-timele reflexe ale soarelui pe apele Senei, în dreptul po-dului Artelor. Fiecare cartier deștepta în el o amintire dela vreo turnare, instalarea reflectoarelor, căutarea minu-ţioasă a celor mai puternice felinare pentru filmările sce-nelor nocturne. Noaptea, eclerajul pe timp de noapte, îiocupase o bună parte din viaţă. El pretindea că, în cine-ma, noaptea nu există. Spectatorul trebuia să vadă ima-ginile cu acuitatea unei pisici. Dar tatăl meu detesta nop-ţile mereu albastre din filmele franceze. Spunea că reali-

Éric Fottorino16


zatorii erau lipsiţi de imaginaţie. El inventase o luminăde sodiu, care cufunda întunecimea într-o baie portoca-lie. Așa vedea el noaptea. Luminoasă și sângerie.

În copilărie, când mă scotea din vreunul dintre inter-nate ca să-mi ofere un weekend între bărbaţi, dormeamîmpreună în camere de hotel necunoscute, cu toate lu-minile aprinse. Tatăl meu rămăsese, de pe vremea cândtrăia în orfelinatele Asistenţei Publice, cu o strașnică fri-că de întuneric. Sub potopul de lumini, eu adormeam cumare greutate. În cele din urmă, îmi dăduse o mască debumbac, așa cum li se oferă călătorilor, alături de o tru-să de toaletă, în avioanele de cursă lungă. O mască al-bastră, de la compania Iberia, pe care o păstrez încă,după atâţia ani.

Dacă zărea vreun câine rătăcind pe străzi, îi cerea șo-ferului să oprească imediat. Tipul oprea cum putea și el,fără să facă deloc mutre, obișnuit cu toanele pasageru-lui. Apoi, tatăl meu se făcea nevăzut, în căutarea javrei.Asta era o obsesie care i se trăgea tot din copilărie: să afleunde se duc câinii vagabonzi. Putea să se ţină după eiore în șir, fără să dea semne de oboseală, lăsându-și bal-tă obligaţiile și pământul întreg. Își povestea adesea de-butul, de la turnarea filmului Unchiul meu, cu JacquesTati. Scenariul prevedea apariţia unui câine cu înfăţișa-rea tristă. Tatăl meu începuse să bântuie prin tot Parisul,ca să găsească animalul. Îi întreba pe puștii care se jucauprin părculeţe dacă nu știau vreun câine trist, iar aceștiaîși întindeau de fiecare dată mânuţele spre câte un mai-danez, un șoricar sau un grifon vagabond.

Când mă gândesc la ultimele noastre întâlniri, îmiamintesc de un sforăit de motor, ca și cum ne-am fi aflatîmpreună în pântecele unei camere de filmat. Automo-bilul înainta lin. Tatăl meu sporovăia întruna. Îţi era cu



neputinţă să-l oprești. Oare voia să păcălească moarteaîmbătând-o cu vorbe? Parcă văd una dintre raitele pecare le dădeam pe cheiuri, într-o dimineaţă de vară, foar-te devreme. Aerul proaspăt intra în interiorul mașinii. Elîl trăgea cu lăcomie în piept, ca să se avânte mai bine înfraze lungi, cu sfârșitul incert. Tatăl meu își interzicea săspună de două ori aceeași poveste. Pentru el, asta era ochestiune de politeţe: nu le servești celorlalţi o povestedeja răsuflată. Transformând realitatea în funcţie de oas-peţii de pe bancheta din spate, făcuse astfel din minciu-nă o supremă artă, un mod de a respira, de a mai existaîncă puţin, de a se salva.

Éric Fottorino18


4

A cum, sunt singur și — ciudat! — asta măface fericit. Viaţa îmi este populată de fiin-ţe care lipsesc: dintotdeauna, ca mama mea,

și de o bucată de vreme, ca tatăl meu. Și ca Mayliss. Înclipa asta, mă gândesc la tatăl meu. L-am pierdut deaproape doi ani — dar trebuie oare să vorbesc de o pier-dere? —, pe când parfumul lui Mayliss încă îl mai am pevârful degetelor.

Sunt la Flore en l’Île, așezat la masa pe care o ocupaînainte tatăl meu. E dimineaţă. Am comandat o cafea șiun suc de grepfrut. În jurul meu, oamenii se agită. Eu nusunt grăbit. De parcă aș fi hărăzit să trăiesc evenimente-le din viaţă pe dos, întocmai ca la cinema, când roţile ma-șinilor dau impresia că se învârtesc în sens invers. Tatălmeu făgăduise că o să-mi explice această iluzie optică. Auitat. Eu am crescut, iar el a murit fără să-mi fi dat vreoexplicaţie în privinţa mamei sau a oricărei alte persoaneori în privinţa frumoaselor automobile de la cinema.

Vacanţa judiciară se încheie. În curând, o să-mi reiaudrumurile spre Palatul de Justiţie, o să simt din nou mi-rosul camerelor de audiere, o să aud parchetul trosnindcând mă apropii de bară, și pe judecător gravându-mi


numele în aerul îmbâcsit al sălii de judecată: „MaestreHector, aveţi cuvântul!” În mijlocul acestui teatru, măsimt ca peștele în apă. Știu să-i ţin pe juraţi cu sufletul lagură, să-mi modulez vocea, să mă joc cu tăcerea și cu mu-zica verbului așa cum face un îmblânzitor de șerpi sauun cântăreţ de blues. Am în spate șapte ani de barou, zecide pledoarii fără nici o condamnare pe viaţă. Doar absol-viri de pedepse. Mi-am descoperit vocaţia de când eramfoarte tânăr: aceea de a apăra. Un „bătrân din vechea gar-dă” m-a ochit cu ocazia unui concurs de elocvenţă, undeturuisem despre tipul de înșelăciune pe care dreptul îlnumește „dol”3.

Cabinetul de avocatură Walsberg — și, în primulrând, patronul acestuia, Léon Walsberg, înalt ca și tatălmeu, de aceeași vârstă, cu aceeași coamă bogată, lungăși mătăsoasă (coama leului Marcel), albită de pe la trei-zeci de ani, pe care, în zilele când pleda într-un proces,și-o pieptăna pe spate — mi-a deschis larg braţele.

Mi-ar fi greu să deslușesc motivele care m-au îndru-mat spre avocatură. În roba mea cu desăvârșire neagră,ce are garnitură cu desăvârșire albă, întruchipez pasiuni-le lui Jean Hector, care a fost atât de puţin tatăl meu. Dareu refuz să accept evidenţa. Mă opun, argumentez. Mâi-nile mele capătă mișcări fulgerătoare, ca ale unui zbor depasăre. În justiţie, îmi place tocmai ceea ce este contrarnegrului cu desăvârșire negru și albului cu desăvârșirealb. Curtea cu Juri este, pe de altă parte, ultimul loc încare să poată intra obiectivul unui fotograf. Jean Hectornu mi-ar fi putut fura niciodată imaginea. Aici, suntGilles Hector, „maestrul” Hector, singurul stăpân la bord,

Éric Fottorino20

3 Dol (fr.) — înșelăciune prin care se urmărește ca o persoană săîncheie un act juridic sau să accepte un contract în condiţii dezavan-tajoase. (N. t.)


după Dumnezeu și Codul penal. Fără îndoială, sunt foar-te mândru că lumea mi se adresează cu „maestre Hec-tor”, mie, celui care n-a atras niciodată în viaţa lui lumi-na asupra propriului chip, după cum nu a atras-o niciasupra unei necunoscute, care, în unele seri, pe ecranefără vârstă, joacă rolul mamei mele. Eu strălucesc numaiîn incinta tribunalului. După audiere, fac ce fac și o ștergpe o ușă ascunsă. Rareori au apărut fotografii de-ale meleîn presă, chiar dacă pledasem în procese răsunătoare. Laurma urmei, și tatăl meu, și eu am ales aceeași meserie.El punea chipurile în lumină, cu ajutorul lămpilor lui, întimp ce eu făceam lumină cu vorbele mele.

Adineauri, am evitat strada pe care locuise, ca și po-dul Marie, de unde i-am aruncat cenușa, după cum mi-acerut el. Garsoniera lui nu mai este decât o gaură mareși neagră, ca un dinte cariat, pe o faţadă albă. În dreptulei a fost înălţată o schelă, pentru reparaţii. Asta o să du-reze câteva săptămâni, în care n-o să văd decât negru înfaţa mea, dacă pot spune așa. Dar e de ajuns să închidochii, în atmosfera blândă de la Flore en l’Île, ca să-l audpe tatăl meu. Odată, pe când se lăsase în voia amintiri-lor despre meseria lui, mi-a mărturisit că, la asfinţit, pen-tru a suplini lumina slabă a soarelui, folosea un soare ar-tificial. Nu-i plăcea deloc această tehnică și nu o foloseadecât în ultimă instanţă. Dacă nu-și calcula bine mijloa-cele — adăugase el cu un aer grav —, cei doi sori se um-breau reciproc. În aceeași clipă, am văzut în minte ima-ginea unor sori îndepărtaţi și concurenţi. Mama mea, ta-tăl meu, Mayliss. Mama mea, fără chip, și tatăl meu, bol-nav. Mayliss, ale cărei trăsături se confundă deja cu ace-lea ale unei păpuși de porţelan, care ne supravegheaatunci când făceam dragoste pe canapeaua salonului ei



Sarutari de cinema

Documents

Transcript of Sarutari de cinema