Salarizarea personalului domeniu de baza al managementului resurselor umane

SALARIZAREA PERSONALULUI DOMENIU DE BAZA AL MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE1. 1. Locul salarizarii personalului in cadrul pietei de muncaIn teoria si practica economica, salariul ocupa un rol deosebit de important. In economiile dezvoltate, salariul reprezinta cea mai mare parte a veniturilor nationale; fiind forma de venit cea mai des intalnita in societatea contemporana, salariul conditioneaza situatia economica a unui numar mare de locuitori.

Salarizarea personalului domeniu de baza al managementului resurselor umane, ocupa un loc important in cadrul pietei fortei de munca deoarece aceasta reglementeaza relatiile contractuale- munca si salarizare. Pentru a intelege problemele legate de salarizare privite prin prisma fortei de munca trebuie mai intai definita si dezvoltata aceasta notiune.

Piata fortei de munca reprezinta confruntarea dintre cerere si oferta de munca intr-un anumit interval de timp si intr-un spatiu, care se finalizeaza prin vanzarea-cumpararea de forta de munca in schimbul unui pret numit salariu.

Piata fortei de munca nu este doar un concept teoretic utilizat in analiza macroeconomica pentru a desemna locul abstract in care ansamblul ofertei si cererile de forta de munca se confrunta, iar cantitatile ofertate si solicitate de ajusteaza la nivelului salariului[1], ci ea cuprinde si relatiile conomico-sociale ce se formeaza in procesul angajarii, utilizarii si recompensarii fortei de munca, al concedierii si protectiei sociale, al formarii profesionale si recrutarii acesteia. Piata fortei de munca reglementeaza pe langa relatiile contractuale munca si salarizarea, si relatiile de cooperare si relatiile conflictuale.

Forta de munca nu este doar un simplu factor de productie a carui utilizare intensiva si extensiva asigura cresterea economica si progresul unei tari.

Asa cum observa Alfred Marchall in Principiile sale[2] forta de munca prezinta patru particularitati care o diferentiaza de ceilalti factori de productie:

- este perisabila in timp, ceea ce face ca ea sa nu poata fi stocata;

- nu poate fi imprumutata, ceea ce implica ca ea nu poate fi separata de posesor (vanzator);

- nu poate raspunde prompt la modificarea conditiilor pietei datorita timpului indelungat pe care il necesita adaptarea dimensiunii si structurii populatiei;

- caracterul limitat al negocierilor, determinat de pozitia dezavantajata a angajatului (care poseda insuficiente resurse, oportunitati si initiative) fata de pozitia privilegiata a firmei (are posibilitatea sa aleaga varianta de combinare a factorilor de productie).

Aceste caracteristici imprima fortei de munca trasaturi distincte de toate celelalte piete mai ales in ceea ce priveste modalitatea de echilibrare si determinare a pretului fortei de munca.

Forta de munca este singurul factor de productie inepuizabil demonstrat prin capacitatea sa creatoare si proprietatile de autogenerare pe care le poseda. Afirmatia lui Adam Smith ca ea este izvorul tuturor bogatiilor nu si-a pierdut valabilitatea, preocuparea pentru ridicarea standardului de viata si protejarea resurselor umane, capatand de-a lungul timpului prioritate in majoritatea tarilor.

Ocuparea fortei de munca[3] permite adaptarea productiei la consum (final si productiv) si realizarea primei egalitati fundamentale ale unei societati echilibrate:

Productie = Consum + Investitii.Dorinta sporirii profiturilor si cea a ridicarii nivelului de trai sustine necesitarea cresterii productiei. Cand suma salariilor si profiturilor egaleaza valoarea productiei este satisfacuta cea de-a doua egalitate fundamentala a economiei.

Corelatia dintre productie si ocuparea fortei de munca este asigurata de productivitatea muncii factor de dinamizare a dotarii umane si tehnice ale intreprinderilor. Deoarece starea de echilibru implica egalitatea dintre productie si consum, se poate spune ca acest lucru este realizabil doar daca angajarea (fortei de munca) e aceea care dirijeaza consumul si productivitatea muncii[4].

In economiile planificare centralizat, adecvarea productiei la consum se realizeaza la nivelul economiei nationale. Nerealizarile productiei, orice eroare in planificarea si productivitatea muncii afecteaza mai putin situatia materiala a muncitorilor (chiar daca salariul este conditionat de realizarea in intregime si pe termen lung, ceea ce se reflecta in nivelul de trai al populatiei decat in nivelul angajarii fortei de munca.

In economia de piata inadecvarea productiei la consum semnalizeaza intreprinderile chiar la mijlocul actiunii de decizie determinand ajustarea duratei muncii la acest nivel. Daca aceasta masura nu este suficienta intreprinderile revizuiesc noi piete, realizeaza investitii in scopul cresterii competitivitatii si reducerii costurilor de productie. Salariul fiind element structural al costului de productie, cererea de forta de munca manifesta o mare elasticitate in functie de nivelul acestuia.

In cazul in care toate aceste masuri se dovedesc ineficiente, pentru a-si asigura profitul, intreprinzatorul reduce in continuare durata de munca, ceea ce duce inevitabil la somaj. In acest caz, la nivelul economiei nationale, apare necesitarea redistriburii populatiei active in conformitate cu noua structura a productiei si consumului, precum si instituirea si perfectionarea unui sistem de protectie sociala a populatiei. Menirea sa este de a facilita si contribui la realizarea ajustarilor sociale inevitabile, ca urmare a restructurarilor economice asociate economiei de piata. Dintre componentele unui asemenea sistem mentionez:

- indexarea salariilor in raport cu evolutia preturilor;

- instituirea unor indemnizatii de somaj pentru persoanele care raman fara loc de munca, ca urmare a restructurarilor economice;

- crearea unor retele de orientare profesionala care sa indrume tinerii si adultii sa se formeze si reprofileze profesional.

Un astfel de sistem de protectie sociala contribuie la restrangerea efectelor umane negative ale remodelarii economiei si, prin aceasta, la accelerarea dezvoltarii sale.

Determinarea nivelului de salarizare, ca efect al confruntarii cererii cu oferta, constituie o functie importanta a pietei fortei de munca.

Stabilirea salariului ca expresie baneasca a valorii fortei de munca si ca recompensa pentru contributia la obtinerea veniturilor este intim legata de mecanismul de functionare al acestei piete.

Raportul de forte existent intre cei ce detin forta de munca, si sunt datornici s-o utilizeze in schimbul recompensarii sale salariale, si detinatorii de capital productiv determina impartirea veniturilor nete in anumite proportii in profit si fond de salarii.

Disfunctionalitatile inregistrate de-a lungul timpului pe piata fortei de munca, au reclamat interventia guvernamentala prin institutii specializate in transpunerea in practica a politicii statului, menite sa restabileasca echilibrul dintre cererea si oferta de munca si sa protejeze financiar si social populatia activa, temporar neocupata. Pe de alta parte, salariatii, pentru a-si putea apara mai bine interesele in negocierile cu patronatul s-au asociat in sindicate, al caror rol in determinarea nivelului general de salarizare s-a amplificat de asemenea in cursul timpului.

Raportul salarii-profit tinde sa fie determinat tot mai mult in zilele noastre, prin intelegeri intre sindicate si patronat, menite sa asigure o repartizare mai echitabila a veniturilor, concomitent cu mentinerea nivelului de angajare a fortei de munca. Concurenta ii forteaza pe ambii agenti economici sa se adapteze salariului de echilibru, adica acel nivel al salariului real pentru care oferta de forta de munca egaleaza cererea.

Un aspect interesat de studiat il constituie evaluarea factorului uman, a performantelor sale profesionale. Informatiile provenite in urma evaluarii performantelor sale profesionale, la fixarea obiectiva a salariilor, repartitia adecvata pe post si la organizarea unor instruiri si perfectionari profesionale.

Pe langa forta productiva si creatoare de valori, factorul uman este inzestrat cu personalitate, vointa, putere de discernamant, dorinta de afirmare profesionala si sociala. Imposibilitatea participarii la productia sociala, pe langa sentimentul de frustrare si de inutilitate, este de natura sa deregleze insasi ritmul normal al vietii individuale. Munca este pentru om activitatea cotidiana care, daca se desfasoara in conditiile ce raspund aspiratiilor sale, ii creeaza sentimentul implinirii si posibilitatea satisfacerii altor nazuinte, la fel de imperios necesare. Se pune problema daca recompensa baneasca acordata posesorilor de forta de munca de catre firma care i-a angajat pentru serviciile aduse in procesul de productie corespunde dorintelor omului modern de azi. Raspunsul este ca simpla recompensa materiala a efortului depus in procesul muncii la nivelul refacerii fortei de munca consumate nu mai corespunde azi dorintelor omului modern, al carui nivel de cultura si instruire reclama si satisfactii de ordin psihic si social. Prin sporirea eficientei muncii sale, prin facilitatile pe care si le-a creat perfectionand mijloacele de munca si procesele tehnologice, omul a vizat in permanenta cresterea bunastarii sale. Orice reducere a standardului sau de viata, mai ales cele din motive care nu au nici o legatura cu activitatea sa, il nemultumesc profund, avand potentialul de a afecta insusi climatul social. Nemultumirile de ordin economic, profesional, social se acumuleaza si se potenteaza in timp creand un climat social, politic instabil cu o evolutie negativa, explozibila in mod imprevizibil.