Rugăciunea „Tatăl nostru”

(11 noiembrie 1872)

Mii de oameni rostesc zilnic această rugăciune, chiar şi de mai multe ori pe zi, fără să înţeleagă practic nimic din ceea ce am dorit să spun atunci când le-am transmis-o discipolilor Mei.

Nici chiar voi, care sunteţi mai bine informaţi decât alţii şi care aţi primit în mai multe rânduri informaţii legate de această rugăciune direct de la Mine, nu înţelegeţi semnificaţia ei cea mai profundă şi cea mai pură, şi nu vă rugaţi privindu-Mă în faţă, ci o rostiţi în pripă, la fel ca orice altă rugăciune.

De aceea, Mi-am propus să vă explic din nou această rugăciune, trimiţând şi pe această cale lumina Mea către inimile voastre, în speranţa că vă voi clarifica minunile lumii Mele spirituale dintr-o nouă perspectivă. Veţi înţelege astfel semnificaţia ei, potrivit căreia Dumnezeu Însuşi, Creatorul şi Tatăl vostru preaplin de iubire, v-a învăţat această rugăciune pentru a vă descrie în puţine cuvinte întreaga lume spirituală, astfel încât să puteţi intra cu uşurinţă în comuniune cu Mine. Mai mult, această rugăciune adresată Mie include sintetic toate cerinţele materiale şi spirituale de care aveţi nevoie, tot ceea ce merită să-Mi cereţi vreodată, aşa cum un copil se adresează Tatălui său.

Vă voi explica aşadar această rugăciune pe care v-am revelat-o în timpul întrupării Mele terestre, cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, explicându-vă semnificaţiile ei cele mai profunde, în dorinţa de a vă îmbogăţi cu o comoară spirituală nepreţuită.

Dacă veţi ţine cont de circumstanţele în care le-am revelat această rugăciune discipolilor Mei, veţi înţelege că – spre deosebire de toate practicile religioase – Eu le-am arătat contemporanilor Mei încă din primele cuvinte ale rugăciunii cât de puţin înţeleg din cărţile lor religioase, pe care sunt incapabili să le interpreteze din punct de vedere spiritual.

Deşi evreilor le era interzis să ia numele Dumnezeului lor în deşert, deşi evreii îl priveau ca pe un Dumnezeu al răzbunării şi al mâniei, implorându-L de multe ori să răspundă unor cereri similare din partea lor, temându-se mai degrabă decât având încredere în El, Eu i-am învăţat să îşi înceapă orice rugăciune cu aceste două cuvinte: „Tatăl nostru”, pentru a restabili astfel puntea de legătură între Dumnezeul şi Creatorul lor, pe de o parte, şi umanitate pe de altă parte, transformând astfel judecătorul sever într-un Părinte plin de iubire.

Acest titlu dă sensul întregii rugăciuni, căci numai un copil îşi poate implora Tatăl aşa cum i-am învăţat Eu pe discipolii Mei. Totuşi, nimeni nu avea dreptul la acea vreme să-i ceară lui Dumnezeu lucruri triviale (conform preceptelor epocii), căci

oamenii şi-l imaginau încă pe Dumnezeu ca fiind inaccesibil, situat undeva în spaţiul cosmic, mult dincolo de stele.

Cuvântul „Tatăl”, dar încă şi mai semnificativ, pronumele „nostru” – aveau menirea să-l readucă pe acest Dumnezeu îndepărtat în viaţa omului de rând, permiţându-i omului, la fel ca unui copil dependent, să-şi îmbrăţişeze plin de iubire Tatăl, Creatorul său, lucru de neconceput în toate religiile vremii, inclusiv în cele păgâne!

În acest fel, rugăciunea începe din start cu un impuls puternic, care înalţă şi smereşte deopotrivă inima, scufundând-o în cea mai profundă pietate. Nimic nu ar fi putut trezi în inimă un imbold atât de puternic decât acest apelativ atât de blând: „Tată”, „Tatăl meu”, sau, având în vedere că principalul mesaj al rugăciunii este legat de iubirea de aproape: „Tatăl nostru”. Această expresie este suficientă pentru a trezi încrederea în Cel căruia i te rogi, credinţa că El îţi va asculta rugăciunea, la fel cum procedează un Părinte cu copilul său, dăruindu-i tot ce este mai bun pentru bunăstarea lui materială şi spirituală!

Următoarea frază este: „Care eşti în ceruri”. Aceste cuvinte au o dublă semnificaţie: mai întâi, dacă ai un Tată în ceruri, adică în acel sălaş al spiritelor pure şi al beatitudinii infinite, rezultă de la sine că ai coborât de acolo, iar dacă te vei dovedi demn, vei avea cândva din nou acces lângă Cel care îţi permite să-L numeşti „Tată”.

Cea de-a doua semnificaţie se referă la omniprezenţa şi omnipotenţa evidentă a Tatălui „din ceruri”, fără de care cererea voastră ar fi în zadar: Tatăl nu v-ar putea auzi sau nu v-ar putea-o îndeplini.

Mai mult, dacă Tatăl se află în ceruri, rezultă că El este o Fiinţă spirituală, care trebuie abordată ca atare, într-o stare de abandonare deplină, dată fiind măreţia Lui şi nimicnicia voastră. Acest lucru rezultă şi din analizarea frazei care urmează, şi anume: „Sfinţit fie Numele Tău!” Numai cei care înţeleg primele cuvinte în sensul lor cel mai profund pot realiza ce înseamnă aceste cuvinte: „Sfinţit fie numele Tău!”

Spre deosebire de un părinte fizic, Tatăl ceresc, Spiritul pur, nu poate fi decât slăvit atunci când este invocat. Numele Fiinţei Supreme nu poate fi luat în deşert, şi în nici un caz nu trebuie invocat pentru lucruri mărunte, lumeşti, căci acest Creator, care v-a permis să vă adresaţi lui numindu-L Tată, este prea sublim, iar voi, copiii Lui, ocupaţi un loc mult prea important în jocul creaţiei, în rândul fiinţelor gânditoare, pentru a-i invoca Numele, şi implicit pe El Însuşi, Tatăl şi Dumnezeul vostru, pentru motive minore.

Numai dacă veţi înţelege plenar poziţia acestui Tată situat în ceruri – sălaşul etern al preafericirii, şi numai acţionând în consecinţă, veţi putea continua cu fraza următoare: „Vină Împărăţia Ta!” Numai atunci veţi fi demni de această Împărăţie a lui Dumnezeu, de acest paradis al sufletelor, coborând în inima voastră pentru a simţi acolo, la o scară mică, ceea ce vi s-a pregătit la scară mare şi ceea ce veţi primi cândva.

Numai după împlinirea primelor fraze devine omul apt să fie admis în împărăţia acelor spirite care îl recunosc pe Creatorul universului ca fiind unicul lor Dumnezeu şi Părinte preaplin de iubire.

Pentru ca această împărăţie să devină permanentă pe pământ, este necesară îndeplinirea legilor divine, adică a voinţei acestei Fiinţe supreme, pe care voi o numiţi Tată. Lucrul acesta este afirmat în fraza următoare: „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Abia când oamenii vor începe să recunoască şi să preţuiască moştenirea lor spirituală, când vor respecta legea iubirii de Dumnezeu şi cea a iubirii pentru semenii lor, va fi posibilă coborârea Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ şi transformarea acestuia într-un nou Paradis, la fel ca acela în care s-au născut cândva. Abia când aceste două legi vor fi împlinite pe pământ, aşa cum sunt în ceruri, pe planeta voastră va domni pacea şi fericirea eternă.

Încercând să-Mi fac discipolii să înţeleagă cum poate fi îmbunătăţită viaţa pe pământ, le-am spus – în această manieră spirituală – că deşi viaţa beatifică, paradisiacă, nu poate fi atinsă cu uşurinţă nicăieri, această fericire pură a lucidităţii şi păcii poate fi totuşi atinsă de oameni în inimile lor. Ei vor avea astfel o demonstraţie la scară mică a ceea ce li se pregăteşte pentru viitor, atunci când vor intra în sferele superioare ale creaţiei.

Această rugăciune are puterea de a induce, chiar şi numai pentru câteva momente, o stare de alinare şi de pace, care dăruieşte sufletului putere şi capacitatea de a îndura încercările viitoare pe calea către adevăr.

Pentru ca această stare de elevare spirituală în care sufletul se înalţă către Părintele tuturor fiinţelor să nu poată fi tulburată de abuzuri lumeşti, pentru ca acţiunile voastre pe pământ să aducă fructe de care să vă bucuraţi împreună cu alţii, astfel încât să nu fiţi nevoiţi să vă ridicaţi tot timpul ochii înlăcrimaţi către El, cerându-i ajutorul pentru o mie de probleme cu care vă confruntaţi, cererea spirituală anterioară este completată cu una materială: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi!” Numai cel care are zilnic pe masă pâinea necesară îşi poate îndeplini obligaţiile lumeşti, ajutându-şi totodată şi semenii.

I-am învăţat pe discipolii Mei să se roage astfel deoarece starea de conştiinţă spirituală nu este plenar posibilă decât dacă trupul – această punte absolut necesară între lumea materială şi cea de dincolo – nu suferă din cauza unor dificultăţi.

Evident, după ridicarea Mea la cer, discipolii Mei au fost forţaţi uneori să postească şi au fost lipsiţi de multe din lucrurile care le erau necesare. Am formulat totuşi în acest fel rugăciunea pentru ca toţi oamenii să ştie că îmi pot adresa şi cereri lumeşti, şi că apropierea de Mine nu presupune numai solicitarea mântuirii spirituale.

În forma pe care v-am oferit-o, rugăciunea se referă la întregul pelerinaj al vieţii umane, inclusiv la cele

Zece Porunci şi la cele două legi fundamentale pe care le-am dat Eu: iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproape.

Ea şi-a propus să fie pragmatică, să se potrivească tuturor circumstanţelor vieţii şi să le ofere oamenilor aflaţi în cele mai diverse situaţii alinarea dorită, pe care numai Dumnezeu, Tatăl ceresc preaplin de iubire, o poate oferi, evident, dacă aceştia se roagă plini de ardoare şi cu înţelegerea spirituală necesară.

Urmează apoi o nouă frază: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”, care reprezintă recunoaşterea deschisă a faptului că oamenii încalcă uneori legile lui Dumnezeu, rătăcindu-se sau păcătuind, dar în calitate de fiinţe umane, şi nu de copii ai Tatălui ceresc.

Solicitarea iertării păcatelor presupune o recunoaştere a propriei slăbiciuni. Ea arată că fiinţa umană care se roagă, sau copilul care îi cere ceva Tatălui ceresc, îşi recunoaşte slăbiciunea şi capacitatea de a greşi, de multe ori împotriva voinţei sale. Într-adevăr, deşi oamenii doresc uneori să se opună anumitor acţiuni greşite, pasiunile lor sau lumea exterioară se dovedesc prea puternice pentru ei, astfel încât în pofida intenţiilor lor bune copiii greşesc, devenind astfel nedemni de Tatăl lor ceresc.

Cuprinşi de remuşcări, copiii trebuie să se arunce la picioarele Tatălui lor spiritual, să-şi mărturisească păcatul în faţa Lui şi să-i facă promisiunea fermă că îşi vor corecta comportamentul, lucru atestat inclusiv de fraza următoare: „Precum şi noi iertăm păcatele celor care au greşit faţă de noi!”

În acest fel veţi afirma intenţia voastră de a-L imita pe Tatăl ceresc, chiar dacă la o scară mai mică, acţionând în maniera divină, prin iertare şi iubire, nu prin ură şi răzbunare, şi devenind astfel demni de Tatăl vostru spiritual. Această frază a avut o semnificaţie cu totul deosebită în acele timpuri în care principalul dicton acceptat era: „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, în care răzbunarea era permisă şi chiar considerată un atribut divin al lui Iehova!

Vedeţi aşadar că această rugăciune nu ignoră pasiunile umane. Ea vorbeşte de stările exaltate, dar şi de pasiunile umane, având puterea de a transforma omul rătăcitor prin această lume într-un cetăţean al cosmosului, cu condiţia să rostească plin de aspiraţie aceste câteva cuvinte, rostite cândva de gura Mea.

Totuşi, pentru ca această intenţie fermă să nu cadă pradă eşecului, rugăciunea precizează în următoarea frază principala cauză care seduce şi forţează omul să acţioneze împotriva voinţei divine. Este vorba de circumstanţele în care trăieşte acesta şi de lanţul cauzalităţilor care creează în jurul lui diferite tentaţii, pe care omul nu reuşeşte întotdeauna să le stăpânească.

Deşi aceste tentaţii sunt o necesitate în lumea exterioară, căci fără conflict nu ar fi posibilă întărirea credinţei în Mine, omul îşi recunoaşte astfel slăbiciunea inerentă naturii sale duale, alcătuită dintr-un suflet şi un spirit, afirmând că nu reuşeşte întotdeauna să se controleze: „Şi nu ne lăsa să fim duşi în ispită”, care, într-o traducere spirituală, înseamnă: „O, Tată,

Ai milă de copilul tău slab şi ajută-l, chiar dacă, în pofida voinţei sale, cade atât de des pradă tentaţiilor din lumea exterioară”.

În această recunoaştere sinceră a propriei slăbiciuni stă întreaga forţă a acestei rugăciuni adresate Celui Atotputernic, care admite să fie numit Tată şi care încearcă să educe fiinţele umane pentru ca ele să poată deveni copiii Lui.

Atât timp cât în inima celui care se roagă domneşte încă mândria sau convingerea în propria sa putere, cererea sa nu poate ajunge cu adevărat la Mine. Ceea ce am spus cândva rămâne valabil şi astăzi:

„Chiar dacă aţi făcut tot ce vă stătea în puteri ca oameni, tot rămâneţi nişte servitori leneşi”.

Indiferent de circumstanţele în care se găseşte sau de dificultăţile cu care trebuie să lupte, omul trebuie să fie întotdeauna conştient de faptul că el nu face aproape nimic, şi că Eu sunt cel care face aproape totul.

Numai în acest fel poate creşte încrederea lui în Mine, redobândindu-şi starea de pace chiar şi în mijlocul luptei. Numai cel care se aruncă plin de smerenie la picioarele Mele, strigând: „Doamne, cine sunt eu ca să-ţi aminteşti de mine?”, numai atunci când îşi mărturiseşte slăbiciunea şi incapacitatea de a atinge singur marele scop spiritual va înţelege el valoarea graţiei pe care o revarsă asupra lui Tatăl ceresc şi imensa diferenţă dintre aceasta şi ajutorul ocazional primit din partea semenilor săi!

Numai în acest fel, prin recunoaşterea propriei incapacităţi şi prin abandonarea deplină în faţa voinţei Tatălui etern şi neschimbător, poate fi înţeleasă fraza de final a rugăciunii: „Întrucât am înţeles că fără Tatăl din ceruri nu reprezint nimic, îl las pe El să mă ferească de tot ceea ce este rău”, sau, după cum afirmă rugăciunea: „Şi ne izbăveşte de cel rău”.

Acesta este procesul mântuirii, adică al iertării greşelii comise în mod voit sau împotriva voinţei, astfel încât omul să poată deveni progresiv fiul Tatălui ceresc.

De aceea, rugăciunea se încheie cu fraza : „Fereşte-ne de toate pericolele care ne pot ieşi în cale”… şi care ne-ar putea întârzia progresul pe cale, în loc să ni-l grăbească. „Iartă greşelile noastre trecute şi fereşte-ne de eventualele pericole viitoare”.

Numai astfel îşi poate găsi omul liniştea şi pacea prin rugăciune, care îi explică în numai câteva cuvinte care este poziţia lui ca om şi copil al lui Dumnezeu, arătându-i că fiind situat între două lumi, cea materială şi cea spirituală, trebuie să urmeze întru totul voinţa divină, dacă doreşte să fie demn de numele de Părinte cu care i se adresează Creatorului său şi al întregului univers.

De aceea, rugăciunea începe cu apelativul „Tată” şi se încheie cu o cerere adresată aceluiaşi Dumnezeu, care nu l-ar putea feri pe om de pericole, nu l-ar ierta şi nu şi-ar revărsa graţia asupra lui dacă nu i-ar fi un autentic Tată!

Aşadar, copiii Mei, adresaţi-Mi această rugăciune, iar atunci când o faceţi, nu vă gândiţi numai la voi, ci îmbrăţişaţi întreaga umanitate, spunând: „Tatăl nostru”, căci în epoca voastră, mai mult ca oricând înainte, oamenii nu mai sunt decât o ceată de copii rătăciţi. Apatici şi lipsiţi de motivaţie, se grăbesc cu toţii să-şi întâmpine sfârşitul. Cei mai mulţi dintre ei uită de Tatăl ceresc sau chiar îl resping, fără să-i intereseze faptul că El îi aşteaptă în continuare în ceruri, pentru a-i îmbrăţişa pe toţi cu braţele Sale pline de iubire.

Rugaţi-vă Lui, Părintele tuturor fiinţelor create, să îi ierte pe toţi cei care îi iau în deşert Numele, în loc să-L slăvească. Rugaţi-vă ca Împărăţia păcii şi a fericirii eterne – sălaşul etern al lui Dumnezeu sau cerul – să coboare asupra voastră, şi ca omul să nu se mai lupte cu semenii săi, într-o continuă ură şi discordie, ci să practice în cuvintele şi acţiunile sale iubirea pentru fraţii săi, în sensul ei cel mai înalt, căci numai astfel va putea redeveni acest pământ un paradis, când voinţa Tatălui ceresc va fi din nou împlinită pe el.

Rugaţi-vă ca oamenii de pe pământ să beneficieze de pâinea cea de toate zilele, ca să binecuvânteze soarele care răsare şi să nu blesteme începutul unei noi zile de suferinţe.

Rostiţi rugăciunea „Tatăl nostru”, iar păcatele voastre vor fi iertate, direct proporţional cu capacitatea voastră de a-i ierta pe alţii. Tentaţiile cu care vă veţi confrunta vor fi mai puţine, căci, întăriţi întru credinţă, veţi putea lupta mai uşor cu ele, şi vei fi izbăviţi de cel rău, căci veţi redeveni puri. „Pentru cel pur, totul este pur”. Chiar dacă la început veţi mai ezita şi veţi mai cădea încă, pe măsură ce credinţa voastră în Mine se va întări, pericolele se vor diminua, căci îşi vor pierde puterea de seducţie a tentaţiei.

Rostiţi rugăciunea Mea, pe care, acum aproape 2.000 de ani, am dăruit-o discipolilor şi copiilor Mei de atunci, şi pe care v-o dăruiesc din nou vouă, copiilor Mei de astăzi!

Urmăriţi să realizaţi frumuseţea sublimă a cuvintelor Mele şi încercaţi să înţelegeţi că atunci când Dumnezeu vă învaţă personal cum să vă rugaţi, cuvintele pe care vi le indică sunt pline de adevăr şi pot conferi o fericire infinită celor care, aşa cum spuneam cândva, Mă adoră întru spirit şi adevăr. Începutul acestei rugăciuni conţine cele mai înalte adevăruri spirituale, fiind legat apoi de adevărul lumesc. La început, conştienţi de descendenţa voastră divină, vă adresaţi Tatălui din ceruri, fără a uita însă de slăbiciunile şi de defectele inerente naturii umane, lucru demonstrat de cea de a doua parte a rugăciunii, în care vă închinaţi plini de devoţiune în faţa Creatorului infinit, Tatăl vostru, implorându-L să vă ajute să nu uitaţi, prinşi în mirajul pasiunilor senzoriale, de descendenţa voastră spirituală.

Astfel trebuie să rostiţi Rugăciunea Domnului, iar Tatăl va revărsa asupra voastră, copiii Lui, iubirea Sa infinită, cu condiţia să doriţi şi voi să practicaţi, aşa cum o face El, iubirea şi iertarea în viaţa voastră terestră, şi nu pedeapsa, răzbunarea şi mânia. Reamintindu-vă prin rugăciune, cu inima plină de emoţie, de graţia Tatălui ceresc, de iubirea şi puterea Lui infinită, vă veţi apropia de El, şi veţi putea conta pe

omnipotenţa Lui pentru a vă proteja de propriile voastre slăbiciuni! Amin.