Consideraţii teologico-liturgice privitoare la rostirea Anaforalei euharistice

I. Structura Anaforalei euharistice. Text şi scurtă interpretare teologică.

Expresia «Anaforaua Sfintei Liturghii» desemnează marea rugăciune prin care darurile euharistice de pâine şi vin sunt aduse de către comunitatea credincioşilor, fiind oferite lui Dumnezeu, ca mulţumire pentru toate cele primite de la El. Darurile acestea sunt primite de către Dumnezeu «în jertfelnicul Său cel mai presus de ceruri», fiind prefăcute mai apoi prin rugăciunea epicelezei euharistice, adică prin invocarea Sfântului Duh ce către comunitate, în Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos, fiind apoi la sfârşitul Sfintei Liturghii dăruite clerului şi credincioşilor spre împărtăşire. Rugăciunea aceasta prin care darurile sunt aduse lui Dumnezeu, primite de Acesta, prefăcute mai apoi în Truplul şi Sângele Fiului lui Dumnmezeu şi dăruite din nou comunităţii ce stă în rugăciune spre împărtăşire, poartă numele de «Marea rugăciune a Anaforalei euharistice».

Ca moment liturgic, rugăciunea Anaforalei începe îndată după rostirea Crezului, prin cuvintele «Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte sfânta jertfă în pace să o aducem!» şi se sfârşeşte prin ecfonisul dipticelui «Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta precinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin» (Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortoodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 147-156).

Rugăciunea anaforalei euharisice, deşi în structura sa reprezintă un tot unitar sau un corp comun, după tematica pe care o abordează, poate fi împărţită în mai multe segmente. Acestea sunt:

1. Dialogul preanaforal

Preotul începe marea anaforauă liturgică, rostind cuvintele: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!”. Iar credincioşii răspund: “Mila păcii, jertfa laudei!”. Nicolae Cabasila zice privitor la îndemnul acesta al preotului: “Să stăruim cu tărie în credinţa pe care am mărturisit-o şi să nu ne lăsăm ademeniţi de vorbăria ereticilor. Să stăm cu frică, pentru că e mare primejdia pentru cei ce lasă să le pătrundă în suflet vreo îndoială despre această credinţă” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, p. 60-61).

Poporul aduce lui Dumnezeu “milă, pace, jertfă de laudă (traducerea corectă a răspunsului pe care trebuie să-l dea credincioşii la provocarea preotului). Ei mărturisesc astfel că „ceea ce este în căderea lor să aducă în acest moment pe Sfânta Jertfă este mila de aproapele şi pacea cu el sau, cu un cuvânt, <<îmblânzirea inimilor>>, care sunt toate roade ale iubirii şi se poate chiar zice forme ale ei” (Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 232).

Apoi preotul îi binecuvintează pe credincioşi: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”. Aceasta este binecuvântarea treimică, întâlnită atât de des la Sfântul Apostol Pavel. Se remarcă aşadar originea ei biblică şi apostolică. “Toată Liturghia e plină de Treime”. (Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 257).

1

Nu întâmplător anaforaua euharistică începe cu binecuvântarea Treimică, căci “Euharistia este izvorul veşnic viu şi de viaţă făcător al cunoaşterii de către Biserică a Preasfintei Treimi, nu o cunoaştere abstractă, după cum, vai, rămâne pentru atât de mulţi credincioşi, ci cunoaşterea ca o re-cunoaştere permanentă, ca o întâlnire, ca o trăire, şi de aceea, ca o părtăşie a Vieţii Veşnice” (A. Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 171).

Apoi preotul îi îndeamnă pe credincioşi: “Sus să avem inimile”. Euharistia se săvârşeşte în cer, de aceea creştinii pe pământ fiind, săvârşesc lucrarea cerului în cer. “Tocmai de aceea noi putem avea inimile noastre <<sus>>, căci la acest sus este cerul din noi înşine… în care ne-am întors după izgonirea chinuitoare” (A. Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 173).

Îndemnul acesta este în acelaşi timp o somaţie: “Să ne temem ca noi să nu rămânem pe pământ.” – după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur.

Anafaoraua continuă printr-un nou îndemn: “Să mulţumim Domnului !” Iar poporul, încredinţat de trebuinţa de a aduce mulţumire lui Dumnezeu, cântă într-un glas: “Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite”. “Euharistia este aducerea darurilor de mulţumire, rugă şi laudă, este forma şi conţinutul noii vieţi pe care Dumnezeu ne-o dă în Hristos, drept împăcare” (A. Schmemann, Pentru viaţa lumii, p. 22).

De acum “mântuirea este împlinită. După întunericul păcatului … omul aduce din nou lui Dumnezeu mulţumire curată, fără păcat, liberă şi desăvârşită. Omul s-a întors la locul pe care i l-a pregătit Dumnezeu când a creat lumea” (Idem, Euharistia…, p. 173).

2. Marea rugăciune euharistică

În acest moment începe rostirea marii rugăciuni euharistice, care în structura ei este unitară, chiar dacă conţinutul ei a fost scindat din motive practice în trei părţi:

a. Rugăciunea teologică

Anaforaua, în general, “are la baza ei o adâncă meditaţie asupra Fiinţei lui Dumnezeu, asupra atotputerniciei şi bunătăţii Sale” (Pr. P. Vintilescu, op.cit., p. 236).

Vom urmări foarte sumar conţinutul celor două anaforale din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare. În prima parte a ei, rugăciunea mărturiseşte îndreptăţirea de a aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru că El este “Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaşi fiind, Tu şi Unul Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt” (Liturghier, p. 136).

Toate acestea reprezintă atribute ale lui Dumnezeu exprimând: nemărginirea, aseitatea şi neschimbabilitatea Sa precum şi unitatea persoanelor în Treime. Rugăciunea aceasta este mult mai extinsă în conţinut în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, aducând noi elemente în stabilirea atributelor firii Dumnezeieşti: “Tu eşti Cel ce ne-ai dăruit nouă cunoştinţa adevărului Tău … Stăpâne a tuturor, Doamne al cerului şi al pământului şi a toată făptura cea văzută şi cea nevăzută, Cel ce şezi pe scaunul slavei şi priveşti adâncurile, Cela ce eşti fără de început, nevăzut, neajuns, nedescris, neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos … Mântuitorul nostru, Care este icoana bunătăţii Tale, pecete asemenea chipului, Care Te arată întru Sine pe Tine Tată – Cuvânt fiind, Dumnezeu Adevărat, Înţelepciune mai înainte de veci, viaţă, sfinţire, putere, lumina cea

2

adevărată, de către care Sfântul Duh a fost arătat – Duhul Adevărului, darul Învierii, arvuna moştenirii ce va să fie, începătura veşnicelor bunătăţi. Puterea cea făcătoare de viaţă, izvorul sfinţeniei, de care toată făptura cea cuvântătoare şi înţelegătoare întărită fiind, Ţie slujeşte şi Ţie pururea îşi înalţă cântarea de slăvire, că toate împreună slujesc Ţie. Că pe Tine Te laudă Îngerii, Arhanghelii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Stăpâniile, Puterile şi Heruvimii cei cu ochi mulţi; Ţie îţi stau împrejur Serafimii cei cu câte şase aripi, care cu două îşi acoperă feţele, cu două picioarele, iar cu două zburând, strigă unul către altul, cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere (Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, Liturghier, p. 196-197).

În conţinutul ei, rugăciunea teologică, în cele două variante ale sale, este prin excelenţă teocentrică, lauda fiindu-i adresată lui Dumnezeu “Unica şi prima realitate … existenţa veşnică şi Creatorul transcendent al cosmosului” (Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 240). Deşi teocentrică în conţinut, rugăciunea aceasta expune însă “atributele privitoare la toate Persoanele Dumnezeieşti. În fond, în ambele Liturghii avem o Euharistie trinitară” (Pr. P. Vintilescu, op. cit., p. 241).

Rugăciunea, exprimă la începutul ei o cunoaştere a lui Dumnezeu, însă în mod apofatic, prin negaţie, despre care părintele Stăniloaie scria că “cugetarea noastră doreşte să se înalţe la o existenţă pe care nu o mai poate înţelege. Ea e obligată lăuntric să cugete existenţa realităţii mai presus de înţelegerea ei … Dumnezeu e apofatic sau negrăit, dar nu întuneric, ci sânul a toată lumina, deci a toată conştiinţa … El intră în legătură cu noi prin Fiul Său … iar prin Duhul Său ni se face simţit şi ne luminează lăuntric, ne sfinţeşte … şi ne umple de viaţă şi de simţirea Fiului faţă de Tatăl. E cu atât mai mare, cu cât se coboară mai mult, şi cu cât coboară mai mult, cu atât ne este mai greu de înţeles, deşi avem o experienţă de viaţă făcătoare a prezenţei Lui” (Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 262-265).

Copleşiţi de această slavă a Dumnezeirii şi de toate cele făcute pentru noi, noi Îi mulţumim: “pentru toate care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă” (Liturghier, p. 136). “Indiciul cunoaşterii lui Dumnezeu” scria părintele Schmemann “cunoaşterea – comuniune – este mulţumirea … Cunoaşterea lui Dumnezeu, transformă viaţa noastră în mulţumire, iar mulţumirea transformă veşnicia în viaţă veşnică”. Mulţumirea devine apoi “recunoaşterea lumii ca lume a lui Dumnezeu … şi în sfârşit mulţumirea fiind împlinirea cunoaşterii, … omul cunoaşte ca libertate dependenţa sa de Dumnezeu, obiectiv incontestabil şi absolut ontologic” (A. Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 180-185)

Rugăciunea teologică face apoi aducere aminte despre creaţia noastră prin lucrarea directă a lui Dumnezeu Care “ne-a făcut părtaşi Existenţei, adică ne-a făcut părtaşi nu numai la ceea ce este de la El, dar şi părtaşi la ceea ce este întrepătruns de prezenţa Lui, de lumina, de înţelepciunea, de iubirea Lui” (A. Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 189).

Apare apoi reliefată căderea în păcat şi Răscumpărarea prin Jertfa Mântuitorului: “Şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat”. Hristos ne-a răscumpărat obiectiv. Noi ne însuşim această mântuire în mod subiectiv, tocmai prin mulţumirea pe care o aducem lui Dumnezeu. Dacă în Rai, omul era nemulţumit de ceea ce era, dorind să fie “ca

3

Dumnezeu”, acum el mulţumeşte, întru smerenie, pentru ceea ce era, dorind “să fie ca Dumnezeu”. Acum el mulţumeşte întru smerenie pentru toate. E semn că vrea să-şi împroprieze răscumpărarea adusă de Hristos. Şi împărtăşania care se apropie e chezăşie a faptului că omul e pe drumul realizării Împărăţiei Cereşti.

b. Trisaghionul serafimic

“Sfânt, Sfânt, Sfânt e Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de Slava Lui. Osana întru cei de sus; bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. Sfântul Ioan Gură de Aur zic că “în Vechiul Testament, acest imn nu a fost cântat decât în cer. Acum el este atât al nostru, cât şi al serafimilor, deoarece Hristos a înlăturat zidul care despărţea cele două lumi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VI la Osea, 3). Asemeni îngerilor care “intonând această cântare <<se înalţă zburând>>, adică se ridică tot mai sus în cunoaşterea, în contemplarea uimită a lui Dumnezeu şi entuziasmul lor fierbinte” spre această înălţare tind şi credincioşii. Imnul acesta este un imn al Liturghiei cereşti, care se prelungeşte şi în Biserică, căci Euharistia are în ea o deschidere eshatologică şi universală. Iar puterea transfiguratoare a lui Hristos vine din jertfa Lui” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 266-270).

c. Rugăciunea hristologică

În Liturghia Sfântul Vasile cel Mare, rugăciunea hristologică are o deosebită bogăţie şi profunzime. Întâi este prezentată pregătirea Răscumpărării neamului omenesc: “căci nu Te-ai întors până în sfârşit de la făptura Ta, pe care-ai făcut-o Bunule, nici nu ai uitat făptura mâinilor Tale, ci ai cercetat-o în multe chipuri pentru îndurările milei Tale”. Vremurile profetice, apar şi ele amintite: “prooroci ai trimis … grăitu-ne-ai nouă prin prooroci, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce va să fie; Lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori”. Apoi despre plinirea vremii: “iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuşi Fiul Tău, prin Care şi veacurile Le-ai făcut. Care – fiind strălucirea slavei Tale şi chipul ipostasului Tău … nu ştirbire a socotit a fi întocmai cu Tine Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind mai înainte de veci pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut (apare aici din nou pusă în evidenţă deofiinţimea Fiului cu Tatăl - n.n.) şi întrupându-se din Sfânta Fecioară (Pururea Fecioria Maicii Domnului nu e nici ea neglijată - n.n.), S-a micşorat pe Sine, chip de rob luând şi făcându-se cu trupul asemenea nouă (aici se face referire la kenoză - n.n.) ca să ne facă pe noi asemenea cu icoana slavei Lui (aşa apare textul rugăciunii în Liturghierul tipărit la Sibiu în 1902, cu binecuvântarea Î.P.S. Ioan Meţianu, p. 148; am redat textul pentru frumuseţea lui teologică).

„Căci de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume şi prin om moartea, a binevoit Unul născut Fiul Tău … născându-se… din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria şi supunându-se Legii să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi în Adam să învieze în Însuşi Hristosul Tău (aici e folosită imaginea antitetică între Adam cel vechi şi Hristos - Adam cel nou - n.n.) şi vieţuind El în lumea aceasta dându-ne porunci de mântuire şi scoţându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoaşterea Ta, a adevăratului Dumnezeu şi Tată (s-a făcut aici o scurtă sinteză a activităţii lui Hristos în lume - n.n.), agonisindu-ne pe noi Sieşi popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt (privitor la preoţia universală a tuturor credincioşilor, în Hristos - n.n.). Şi curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine în schimb morţii întru care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat (aici se face referire la Taina Sfântului Botez şi la Taina

4

Mirungerii, accentuându-se valoarea deosebită a Botezului ca moarte şi înviere a noastră în Hristos - n.n.) Şi pogorându-Se prin Cruce, în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morţii. Şi înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi … S-a făcut începătură celor adormiţi, Întâi Născut din morţi … (este redată aici imaginea lui Hristos ca început şi garanţie a învierii noastre) … şi suindu-se la ceruri, a şezut de-a dreapta slavei Tale întru înălţime. Care iarăşi va să vină că să răsplătească fiecăruia după faptele sale (privitor la eshatologie şi a doua venire a lui Hristos, precum şi la judecata universală - n.n.)” (vezi Liturghia Sfântul Vasile cel Mare, Liturghier, p. 198-200).

În finalul rugăciunii sunt redate îndemnurile Mântuitorului de a săvârşi Euharistia, întru amintirea şi comemorarea Patimii Sale (comemorare ce trebuie privită şi înţeleasă în sens epifanic, iar nu ca o simplă aducere aminte).

Rugăciunea aceasta prezintă o valoare deosebită, atât pentru frumuseţea ei, cât şi pentru bogăţia teologică a conţinutului. E rezumată în ea întreaga învăţătură a Bisericii şi orice tâlcuire o socotim de prisos, pentru că se tâlcuieşte prin ea însăşi.

d. Anamneza

Cuvântul înseamnă aducere aminte de cuvintele rostite de Mântuitorul Hristos la Cina cea de Taină: “Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu… ” şi “Beţi dintru Acesta toţi. Acesta este Sângele Meu… ”. Părintele Schmemann arată că “întreaga Euharistie este … aducerea aminte de Hristos, este taina şi trăirea prezenţei Lui” şi această aducere aminte “este tocmai realitatea Împărăţiei. Noi putem să ne aducem aminte de această Împărăţie, adică să o recunoaştem ca o realitate prezentă în <<mijlocul nostru>> pentru că … la Cina cea de Taină, Hristos a arătat-o şi a încredinţat-o …; aceasta este identificarea dintre ceea ce se săvârşeşte astăzi şi ceea ce s-a săvârşit atunci … Astăzi noi suntem adunaţi în aceeaşi Împărăţie, la aceeaşi Cină pe care atunci … a săvârşit-o Hristos” (Alexandre Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 205-206).

După rostirea acestor cuvinte ale Cinei celei de taină, preotul rosteşte cuvintele anamnezei sau ale aducerii aminte: „Aducându-ne aminte aşadar de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de Cruce, de groapă, de învierea cea de-a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta şi de cea de-a doua şi slăvită iarăşi venire”. Observăm că în aceste cuvinte, sunt rezumate toate momentele iconomiei mântuirii neamului omenesc: jertfa ce pe Cruce, Învierea din morţi, Înălţarea la ceruri şi şederea de-a dreapta Tatălui, precum şi ce-a de-a doua venire, adică ziua eshatologică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Apoi preotul aduce Stăpânului tuturor însăşi jertfa Bisericii: “Ale Tale, dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate”. Mărturisim prin aceste cuvinte că “darurile oferite lui Dumnezeu de om sunt din cele oferite mai înainte de Dumnezeu omului. <<De toate>> înseamnă că în pâine şi în vin … sunt concentrate şi înălţate toate darurile lui Dumnezeu către om şi ale omului către Dumnezeu … ne pregătim în felul acesta, prin dăruirea tuturor celor ce le avem pentru primirea în noi a lui Hristos, Care e totul… ” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 281-282).

Poporul cântă acum: “Pe Tine Te lăudăm… Ţie îţi mulţumim… şi ne rugăm Ţie… ”. Sensul acestor cuvinte este acela că “lauda şi mulţumirea nu însoţesc numai dăruirea de către comunitate a tuturor celor ce i s-au dat de către Dumnezeu, ci se extinde

5

şi în întâmpinarea şi în însoţirea prefacerii lor în darul suprem al Trupului şi Sângelui lui Hristos” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 283).

e. Epicleza

Despre Epicleza euharistică vom spune doar că “întreaga Liturghie – de la început până la sfârşit – este epicleză, este chemarea Duhului Sfânt Care transformă tot ce se săvârşeşte în ea, transformând fiecare lucrare sfântă a ei în ceea ce ea ne arată şi ne descoperă … Euharistia se săvârşeşte de la început şi până la sfârşit asupra pâinii şi a vinului. Pâinea şi vinul sunt hrana pe care Dumnezeu a creat-o dintru început ca viaţă… ”. Cu toate acestea “scopul Euharistiei nu este prefacerea pâinii şi a vinului, ci a ne face părtaşi cu Hristos, Care a devenit hrana noastră, viaţa noastră, descoperirea Bisericii ca fiind trupul Lui Hristos”. În fine, “Euharistia … este o taină care nu poate fi descoperită şi explicată în categoriile <<lumii acesteia>>, a timpului, a esenţei, a cauzalităţii, etc. Ea se descoperă credinţei …” (A. Schmemann, Euharistia-Taina Împărăţiei, p. 226, 230).

În Euharistie întreaga lucrare epicletică este a lui Hristos şi a Duhului Sfânt: Hristos este aici prezent şi lucrează … Slujba preotului este să deschidă gura; totul se lucrează de către Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură de Aur, In. Tim. Hom. 2, 4). Pe de altă parte, epicleza şi invocarea Duhului Sfânt nu este numai o lucrare a preotului, ci a întregii comunităţi.

Momentul epiclezei este în acelaşi timp, momentul realizării jertfei, căci “Hristos – retrăind prin Duhul iubirii Sale faţă de noi jertfa Sa pentru noi, Şi-o face prezentă la cererea ce i-o adresăm prin Duhul prin care cerem şi Căruia ne deschidem, sub chipul pâinii şi vinului pe care I le oferim – pentru a asimila darurile noastre cu jertfa Lui, sau pentru a le uni” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 298).

Apoi preotul, îngenunchind în faţa Prestolului, se roagă tainic: “ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăţiei Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată, sau spre osândă” (Liturghier, p. 141). În Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare, îndată după prefacere, preotul se roagă Părintlui ceresc astfel: „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea (părtăşia) Aceluiaşi Sfânt Duh şi pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau spre osândă, ci să aflăm milă şi har împreună cu toţi sfinţii, care din veac au bine-plăcut Ţie; cu strămoşii, părinţii, patriarhii, proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliştii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii şi cu tot sufletul cel drept care s-a săvârşit întru credinţă...” (Liturghier, p. ). În această rugăciune, preotul se roagă pentru unitatea tuturor celor ce se împărtăşesc cu acelaşi Trup şi Sânge al Mântuitorului, prin împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt. Partea a doua a rugăciunii face trecerea înspre ceea ce numim în limbajul de specialitate, diptice.

f. Dipticele

Dipticele cuprinde o serie de rugăciuni care prezintă Biserica în desfăşurarea ei eshatologică. Prima rugăciune zice: “Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă: strămoşi, părinţi, patriarhi, prooroci, apostoli, propovăduitori, evanghelişti, mucenici, mărturisitori, pustnici şi pentru tot sufletul care s-a săvârşit întru credinţă.” (Liturghier, p. 141). Nicolae Cabasila tâlcuieşte aceste cuvinte

6

zicând că “aducerea darurilor se face din iubirea pentru sfinţi. Deoarece îi iubim peste măsură de mult, noi socotim bunurile lor ca ale noastre şi ne bucurăm împreună cu ei de fericirea lor … bucurându-ne astfel pentru bunătăţile ce le-a dat lor Domnul, mulţumim Dătătorului şi-i aducem daruri, în semn de recunoştinţă” (Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Litiurghii, p. 107).

Dipticele arată mai departe pentru cine este adusă Sfânta Jertfă: “Mai ales pentru Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Slăvita, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria”. Credincioşii răspund prin imnul axion: “Cuvine-se cu adevărat… ”. În tipul acestui imn, preotul continuă rugăciunea dipticelui: “pentru Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul… ”. Şi continuă rugăciunea: “pentru sfinţii, măriţii şi întru tot lăudaţii Apostoli … şi pentru toţi sfinţii tăi, cu ale căror rugăciuni cercetează-ne pe noi Dumnezeule, şi pomeneşte pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii vieţii celei de veci, şi-i odihneşte pe dânşii unde străluceşte lumina feţei Tale … Pomeneşte Doamne şi toată episcopia ortodocşilor, celor ce drept învaţă cuvântul adevărului Tău, toată preoţia, cea întru Hristos diaconime şi tot clerul bisericesc. Încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare pentru lume, pentru sfânta soborniceasca şi apostolească Biserică, pentru cei ce petrec în curăţie şi întru viaţă cinstită…” Apoi preotul zice cu glas: “Întâi pomeneşte Doamne pe Prea Sfinţitul Episcopul nostru (N) pe care-l dăruieşte sfintelor Tale Biserici … drept învăţând cuvântul adevărului Tău.” Şi continuă rugăciunea: “Adu-Ţi aminte Doamne de oraşul acesta în care vieţuim, de toate oraşele şi satele, şi de cei ce cu credinţă vieţuiesc într-însele. Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiţi şi de mântuirea lor … de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale biserici, şi-şi aduc aminte de cei săraci; şi trimite peste noi toţi milele Tale. Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă a slăvii şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău… ” (a se vedea Liturghierul, p. 153-155). În Liturghia Sfântului Vasile, rugăciunea dipticelui este mult mai amplă, referindu-se la toate trebuinţele mădularelor trupului lui Hristos, Biserica: «Încă ne rugăm Ţie: Pomeneşte, Doamne, sfânta Ta sobornicească şi apostolească (apostolică) Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câştigat-o cu Scump Sângele Hristosului Tău, şi o împacă pe ea, şi întăreşte acest sfânt locaş până la sfârşitul veacului. Pomeneşte, Doamne, pe cei ce Ţi-au adus aceste Daruri şi de la care şi prin care şi pentru care au fost aduse aceastea (darurile de pe jertfelnic-n.n.). Pomeneşte, Doamne, pe cei care aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Pomeneşte, Doamne, pe cei din pustie şi din munţi şi din peşteri şi din crăpăturile pământului (pustnicii-n.n.). Pomeneşte, Doamne, pe cei ce în feciorie, în evlavie, în înfrânare şi în viaţă cinstită vieţuiesc (monahii şi cei ce trăiesc în lume în viaţă curată şi feciorelnică-n.n.) . Pomeneşte, Doamne, pe conducătorii pe care i-ai rânduit să stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânşii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinţei; veghează asupra capului lor în ziua de război, întăreşte braţul lor, înalţă dreapta lor, întăreşte stăpânirea lor, supunându-le lor toate neamurile străine, care voiesc războaie; dăruieşte lor adâncă şi statornică pace; pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica ta şi pentru tot poporul Tău, ca, în liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să vieţuim, în toată cucernicia şi curăţia. Pomeneşte, Doamne, toată cârmuirea şi pe fraţii noştri cei din dregătorii şi toată oastea; pe cei buni, în bunătate îi

7

păzeşte, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta. Pomeneşte, Doamne, poporul care stă înainte şi pe cei care, pentru binecuvântate pricini, nu s-au întâmplat aici şi-i miluieşte pe dânşii şi pe noi, după mulţimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot binele, căsniciile lor în pace şi în unire le păzeşte; pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrâneţile le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiţi îi adună, pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i uneşte cu sfânta Ta sobornicească şi apostolească Biserică. Pe cei bântuiţi de duhuri necurate (demonizaţii-n.n.) îi slobozeşte; cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi prin aer, împreună călătoreşte, văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei robiţi îi izbăveşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte. Adu-Ţi aminte, Doamne, şi de cei ce sunt în judecăţi, în închisori, în prigoniri, în amară robie şi în orice fel de necaz, nevoie şi strâmtorare. Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, şi de toţi ce au trebuinţă de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc pe noi, şi de cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânşii. Adu-Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, şi de tot poporul Tău şi peste toţi revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire. Şi pe cei, pe care nu i-am pomenit, din neştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor, Tu însuţi îi pomeneşte, Dumnezeule, Cel ce ştii vârsta şi numirea fiecăruia, Cel ce ştii pe fiecare din pântecele maicii lui. Că Tu eşti, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforaţi, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi. Însuţi, tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare şi cererea lui, casa şi trebuinţa lui. Apără, Doamne, oraşul (sau satul) şi ţara aceasta şi toate oraşele şi satele, de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi” (Liturghier, p. 221-224).

Rugăciunea aceasta a dipticelui, “duce în chip impresionant de viu, în planul luminos al conştiinţei, toate părţile componente ale comunităţii bisericeşti, în dimensiunile universalităţii ei crono-spaţiale” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, p. 305).

În rugăciunea dipticelui, sunt pomeniţi în primul rând cei ce fac parte din clerul bisericesc, întrucât “fără slujirea acestora nu s-ar putea ţine Biserica şi nu s-ar putea exercita lucrarea mântuitoare a lui Hristos … Biserica … există prin jertfa lui Hristos, care este înnoită mereu datorită existenţei preoţilor şi episcopilor” (Pr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune…, p. 314-315). În Liturghia Sfântului Vasile, pomenirea episcopului are loc prin rostirea următoarelor cuvinte: «Întâi pomeneşte, Doamne, pe Preafericitului Părintele nostru (N), Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, [pe (Înalt-) Preasfinţitul (Arhi-) Episcopul şi (Mitropolitul) nostru (N) ], pe care îl dăruieşte sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău.

„Pomeneşte, Doamne, pe toţi episcopii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului Tău. Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, si a mea nevrednicie. Iartă-mi toată greşeala cea de voie şi cea fără de voie şi să nu opreşti, din pricina păcatelor mele, harul Sfântului Tău Duh, de la Darurile ce sunt puse înainte. Pomeneşte, Doamne, preoţimea, cea întru Hristos diaconime şi tot cinul preoţesc şi monahal, şi să nu laşi ruşinat pe nici unul dintre noi, cei ce stăm în jurul sfântului Tău jertfelnic. Cercetează-ne cu bunătatea Ta, Doamne; arată-Te nouă cu bogatele Tale îndurări; vremuri bine întocmite şi de folos ne dăruieşte; pământului ploi line spre rodire

8

trimite-i; binecuvintează cununa anului bunătăţii Tale. Fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potoleşte întărâtările păgânilor; răzvrătirile ereticilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh. Pe noi toţi ne primeşte în împărăţia Ta, fii ai luminii şi fii ai zilei arătându-ne; dăruieşte-ne pacea Ta şi dragostea Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le-ai dat nouă” (Liturghier, p. 224-225).

Marea rugăciune a Anaforalei se închee cu cuvintele: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor” (Liturghier, p. 156).

II. Rugăciunea Anaforalei euharistice şi rostirea ei în primele veacuri

În Biserica primară, Anaforaua euharistică reprezenta ca şi astăzi, miezul, esenţa Sfintei Liturghii sau partea principală a formularului său vrebal. La începuturile vieţii Bisericii, fiecare episcop rostea propria sa rugăciune de aducere a jertfei euharistice, dându-i acesteia o alcătuire personală. Această alcătuire urma în toate situaţiile aceeiaşi schemă clasică a anaforalei, fiind respectată întotdeauna de către toţi liturghisitorii (a se vedea despre aceasta la L. Bouyer, L improvisation liturgique dans i Eglise anciene, în rev. „La Maison-Dieu”, Revue francaise du Centre National de Pastorale Liturgique, Paris, nr. 111 (1972), p. 7-19). În acest sens, se păstrează mai ales în Bisericile Răsăritene necalcedoniene o mulţime de astfel de anaforale, alcătuite de episcopi ai deiferitelor comunităţi, rugăciuni personale cu care ei săvârşeau jertfa euharistică. Diferenţele între aceste anaforale au fost la început neînsemnate, reducându-se la unele variaţiuni şi diferenţe verbale în textul rugăciunilor (despre aceasta se poate vedea mai detaliat la Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Specială, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, p. 140-141). Astfel, se păstrează până astăzi, în toată lumea creştină, ortodoxă şi catolică, zece Sfinte Liturghii, cu aproximativ 87 de anaforale de schimb, acestea din urmă fiind folosite exclusiv în Bisericile orientale,necalcedoniene (Ibidem, p. 151).

Dintre atât de diversele variante personale ale Anaforlalei euharistice, s-au impus în conştiinţa Bisericii de mai târziu cele întrebuinţate de episcopii marilor centre misoinare, sau a celor politico-administrative, precum: Ierusalim, Alexandria, Antiohia, Constantinopol şi Roma.

Despre faptul că anaforalele euharistice erau la început rugăciuni personale ale episcopului dintr-o cetate, găsim mărturie în descrierea vieţii Sfântului Vasile cel Mare, făcută de episcopul Amfilohie de Iconiu. Aici ni se relatează astfel că, la hirotonia sa de episcop, Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu şase zile în şir, să-l învrednicească să-I aducă jertfa nesângeroasă cu propriile sale cuvinte, adică să compună un formular propriu al anaforlalei liturgice, aşa cum se obişnuia în vremea sa. In a şaptea zi, Mântuitorul i s-a arătat în vis, împlinindu-i dorinţa (Amfilohie de Iconiu, Biografia Sfântului Vasile, în P.G., t. XXIX, col. CCCI-CCCII) Dasemenea, Sfântul Grigorie de Nazianz, în Cuvântarea funebră ţinută la înmormântarea Sfântului Vasile, arată că acesta a alcătuit “formulare de rugăciuni şi rânduiala altarului” (P.G., t. XXXVI, col. 341 şi trad. rom. La Pr. N. Donos, în vol. „Sfântul Grigorie de Nazianz”, Apologia ...şi Elogiul Sfântului Vasile, precedate de o biografie a Sfântului Grigore, Huşi, 1931, p. 153). De asemenea, la începutul sec. VI (520), Petru Diaconul şi alţi călugări din Sciţia, într-o Scrisoare adresată episcopului Fulgenţiu şi altor episcopi africani, exilaţi pe atunci în Sardinia,

9

citează un text din dipticele Liturghiei Sfântului Vasile, despre care autorii acestei scrisori spun că se întrebuinţează în tot Răsăritul (P.L., t. LXII, 90 C şi t. LXV, 449 CD).Marea rugăciune a Anaforalei era rostită de către proistos (episcopul sau prezbiterul delegat de episcop pentru o comunitate) cu glas tare, în auzul întregului popor. Poporul asculta conţinutul acestei rugăciuni, rostind la sfârşitul ei «Amin». Mărturie în acest sens, avem textul privitor la Euharistie din Apologia I a Sfântului Iustin Mariturul şi Filosoful, cap. 65: « … se aduce celui ce prezidează adunarea fraţilor pâine şi un pahar de vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-le, înalţă laudă şi slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, şi rosteşte o lungă rugăciune de mulţumire, pentru ca acestea să fie primite de către El. Când a terminat rugăciunile şi Euharistia, întreg poporul care este de faţă rosteşte cu glas mare: «Amin» … După ce întâistătătorul a terminat Euharistia şi tot poporul a răspuns Amin, slujitorii aceia care sunt numiţi la noi diaconi dau fiecăruia dintre cei ce se găsesc de faţă să se împărtăşească din pâinea şi vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în Euharistie, iar celor ce nu sunt de faţă, li se aduc pe la casele lor…». Iar în cap. 67 a aceleiaşi Apologii, Sfântul Iustin reia elementele principale a celor prezentate anterior în cap. 65: «…ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi înălţăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, aşa cum am arătat mai înainte, se aduce pâine şi vin şi apă, iar întâistătătorul înalţă deopotrivă rugăciuni şi mulţumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Şi se dă fiecăruia să se împărtăşească din cele ce au fost consfinţite prin Euharistie, iar celor ce nu sunt de faţă, li se trimite Euharistia acasă, prin diaconi…» ( Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, Apologia I, în vol. „Apologeţi de limbă greacă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortoodxe Române, Bucureşti, 1997, p. 93-95).

Acelaşi lucru poate fi înţeles şi din urmărirea textului Anaforalei euharistice, aşa cum este el redat în lucrarea Scrierile Părinţilor Apostolici, cartea VIII, cap. XII (Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, trad. Pr. Ioan Mihălcescu, Econom Matei Păslaru şi Economul G.N. Niţu, Editura Facultăţii de Teologie din Chişinău, 1928, p. 235-246).

Prezentând structura Anaforalei euharistice, păstrate în Biserică până în sec. IV, părintele Ioan I. Ică jr. arată „ ... Episcopul aşeza darurile pe altar şi rostea rugăciunea de depunere (rugăciune din finalul proscomidiei de azi), după care iniţia dialogul cu credincioşii prefaţând marea rugăciune euharistică sau anaforaua rostită de episcop sau de protoprezbiter cu glas mare, întreruptă doar de intervenţiile şi reacţiile poporului şi de îndemnurile diaconilor. Anaforaua constituia în acelaşi timp mărturisirea de credinţă solemnă a comunităţii şi răspunsul ei de laudă, evocare şi invocare a lui Dumnezeu pentru creaţie, mântuirea şi Liturghie, concentrate în Ofranda euharistică. Transformată prin puterea invocată a Duhului în prezenţa tainică a lui Hristos Cel răstignit şi preamărit, şi oferită Tatălui ca sacrificiu ispăşitor suprem pentru întreaga Biserică văzută şi nevăzută, comemorată deasupra lui, Ofranda euharistică era oferită apoi spre cuminecare credincioşilor nu atât ca premiu pentru evlavia lor individuală, ci ca mijloc de realizare a comuniunii lor corporative, manifestare văzută a Bisericii catholice depline şi anticipare a Împărăţiei eshatologice a Sfintei Treimi” (Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei I-Canonul Apostolic al primelor secole, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 311-312).

10

III. Anaforaua euharistică şi rostirea ei astăzi. Explicaţia teologică a mutaţiilor din Liturghia actuală.

Astăzi, Ecfonisele pe care noi le auzim în cuprinsul Anaforalei, ca de pildă: „Cântarea de biruinţă…”, „Luaţi mâncaţi…”, etc., nu sunt altceva decât rostiri cu glas tare a unor fragmente din cuprinsul acestei mari rugăciuni euharistice (Anaforaua), rostită în cea mai mare parte în taină de către preot, şi care îşi urmează cursul, independent de rolul diaconului şi al poporului credincios care dă răspunsurile. Diaconul ajută cel mult pe preot, iar cântările stranei nu sunt, propriu vorbind, răspunsuri ce se încadrează în structura originală a Anaforalei euharistice, ci cântări independente, care se desfăşoară în paralel cu lucrarea liturgică a preotului.

Modul acesta de citire al Anaforalei euharistice, aşa după cum am văzut, nu era la fel şi în Liturghia Bisericii primare, atunci Anaforua euharistică fiind citită cu voce tare, în auzul întregii comunităţi, fără să fie întreruptă de scurtele fragmente şi ecfonise pe care le auzim astăzi din ea, doar în chip fragmentar. Aşadar, ea se prezenta într-o formă unitară, care înlesneşte mult înţelegerea conţnutului ei, profund teologic, de către tot poporul care lua parte la săvârşirea Jertfei euharistice.

Începând din secolul IV, odată cu deschiderea marilor Biserici construite de împăratul Constantin cel Mare, se trece la „generalizarea creştinismului aproximativ” al mulţimilor slab catehizate şi neconvertite în mod individual. În această situaţie nou creată, pentru a fi asigurată conştiinţa sfinţeniei Sfintelor Taine şi împărtăşirea vrednică cu acestea, s-a trecut din raţiuni pastorale la impunerea „unui set de exigenţe morale şi duhovniceşti care însă, în loc să încurajeze adoptarea de către cât mai mulţi creştini a unei conduite creştine autentice şi responsabile, au avut un efect pervers producând descurajarea apropierii de Sfintele Taine şi rărirea considerabilă a cuminecărilor” (Ibidem, p. 308-309). Astfel, s-a ajuns la situaţia în care Sfânta Liturghie era considerată completă chiar fără împărtăşira laicilor, pe de o parte, iar pe de altă parte, a creat bariera între „clerul sfânt” care celebra Sfânta Liturghie şi se împărtăşea şi „laicii impuri moral şi ignoranţi”, care doar asistă la Sfânta Liturghie. Consecinţele în plan liturgic şi eclesiologic ale acestei schimbări de înţelegere a rostului Sfintei Liturghii au fost dezastruoase, în sensul în care „din cult comunitar-eclezial prin excelenţă, Liturghia a ajuns să devină rit/mister celebrat de un cler prorfesionalizat, pentru laici şi în locul lor, nu împreună cu ei. Liturghiile sunt dese, dar cuminecările devin rare. Se generalizează practica simplei asistenţe la Liturghie, fără împărtăşire; cei prezenţi nu se cuminecă... Mai mult, Euharistia însăşi, în loc să fie consumată, devine amuletă protectoare şi vindecătoare, purtată pentru efecte secundare. Menţionăm în acest sens faptul că şi astăzi la noi în Maramureş, şi probabil şi în alte zone ale ţării, se practică Liturghiile private, pentru nevoile mărunte ale unuia sau altuia dintre „bunii credincioşi” ai comunităţii parohiale, creându-se conştiinţa că săvârşirea de către preot a Sfintei Liturghii în Biserică poate rezolva problemele ivite în gospodărie sau în cadrul familiei. La aceste Liturghii nu participă însă decât preotul, cântăreţul şi paraclisierul, în cel mai bun caz, iar credinciosul doar „plăteşte pomelnicul” pentru săvârşirea respectivei „Liturghii”, fără a se implica în vreun fel la săvârşirea ei. Suntem desigur în faţa unor cazuri de denaturare totală a scopului Liturghiei, ceea ce vădeşte de fapt, îndepărtarea din ce în ce mai mult de autentica şi sănătoasa „conştiinţă euharistică” a Bisericii, încă de la începuturile ei.

11

De la sfârşitul secolului IV, ospăţul euharistic comunitar este „deja redus la proporţii simbolice şi Liturghia devine în schimb tot mai mult o dramă rituală complexă, un spectacol liturgic fastuos, în care elemente accesorii sau secundare ocupă scena lăsată liberă de riturile esenţiale retrase dincolo de perdelele altarului în tăcerea tainei” (Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 309)

Această denaturare a modului de înţelegere al Sfintei Liturghii, al cărei unic scop este împărtăşirea credincioşilor prezenţi la ea, şi participarea în Biserica primară a tuturor credincioşilor la săvârşirea sfintei jertfe euharistice prin rugăciuni şi cântări comune structurate într-o formă dialogică ce se desfăşura între preoţi şi poporul credincios, a generat trecerea de la rostirea anaforalei în auzul întregului popor prezent la săvârşirea Liturghiei, în mod privat, numai de către clerici, în Sfântul Altar.

Iată cum prezintă Părintele Ioan I. Ică această tendinţă, precum şi motivele care au stat la baza unei astfel de mutaţii: „înţelegerea şi practica apostolică a Liturghiei, posibilă în cazul comunităţilor mici, structurate în jurul unor elite spirituale de vocaţie, specifică Bisericii minoritare din primele secole n-a mai fost cu putinţă în comunităţile amestecate din marile oraşe cosmopolite ale Imperiului Roman târziu. Succesul cantitativ la Bisericii de mase fusese obţint cu preţul relaxării exigenţelor spirituale şi al căderii dramatice a calităţii vieţii creştine urbane. Iar măsurile luate pentru a stopa acest declin interior al unei Biserici în aparenţă înfloritoare şi triumfătoare au agravat criza în loc să o remedieze. Acceptarea tacită a cuminecării ocazionale, de marile sărbători sau chiar anuale, de Paşte, împotriva căreia protestază deja Sfântul Ioan Hrisostom (+407) şi generalizarea pentru laici a simplei asistenţe la Liturghie fără împărtăşire era o recunoaştere nemărturisită a eşecului convertirii conştiinţelor individuale, iar soluţiile crizei de fapt au adâncit-o”.

„Fiindcă Liturghia euharistică s-a dedublat practic în două rituri paralele: rugăciunile în frunte cu anaforaua, riturile euharistice şi cuminecarea clerului se sacerdotalizează, devenind privilegiu, drept şi obligaţie a clericilor curaţi şi sfinţi şi se scufundă ca o atlantidă într-un ocean de tăcere, consumându-se după perdelele protectoare, dincolo de privirile şi auzul impure ale laicilor profani şi ţinuţi la distanţă; acestora din urmă li se rezervă, pe lângă câteva „ecfonise”, o dramaturgie rituală dezvoltată şi o extindere a elementului coral muzical: cântările şi riturile perceptibile devin un comentariu aproximativ al misterului liturgic, o liturghie estetico-didactică de substituţie pentru uzul laicilor, un spectacol vizual-muzical-dramatic care inundă practic toată desfăşurarea rituală. Celebrare comunitară de la un capăt la altul a unui Cuvânt evocat, convocat şi cuminecat, Liturghia apostolică a originilor devine acum spectacol de imagini, lumini şiu sunet într-o bazilică devenită în acelaşi timp teatru sacru antic şi templu vechi-testamentar. Nici novelele autoritarului împărat jurist Iustinian (123 din 1 martie 546 şi 137 din 26 martie 565), care impun expres episcoplilor rostirea cu voce tare (meta phones) a rugăciunii euharistice şi a celei baptismale, n-au reuşit să împiedice scufundarea inexorabilă a acestor continente euhologice în oceanul recitării secrete (mysticos), cu glas scăzut, cum apar în secolul VIII, în Barberini gr. 336. Odată cu anaforaua alunecă însă în uitare sub aluviunile unei inflaţii de elemente secundare întreaga teologie şi eclesiologie apostolică şi patristică, esenţialul credinţei creştine dintotdeauna-sinteza canonului biblic, dogmatic şi liturgic al Bisericii” (Ibidem, p. 312-313).

12

În acelaşi sens, redăm aici şi câteva fragmente din Novela 137 din 26 martie a împăratului Iustinian, Despre alegerea şi înadatoririle episcoplilor, care cerea în mod expres revenirea la practica primară a citirii cu voce tare, în auzul întregului popor a anaforalei euharistice: „...poruncim ca toţi episcopii să facă dumnezeiasca Ofrandă ... nu în tăcere, ci cu glas auzit de preacredinciosul popor, pentru ca şi de aici sufletele celor care le ascultă să se scoale spre o mai mare străpungere (a inimii) şi spre lauda Stăpânului Dumnezeu. Căci aşa învaţă dumnezeiescul Apostol (Pavel) în prima sa epistolă cătr Corinteni: „Căci dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu „Amin” la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici? Căci tu într-adevăr mulţumeşti bine, dar celălalt nu se zideşte” (I Cor. 14, 16) ... De aceea, aşadar, se cuvine ca rugăciunea de la Sfânta Ofrandă şi celelalte rugăciuni să fie oferite cu glas tare de preacuvioşii episcopi şi preoţi Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Bine ştiind preacuvioşii preoţi că dacă trec cu vederea ceva din acestea vor avea de dat răspuns şi la înfricoşătoarea judecată a Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar nici noi, cunoscând acestea, nu vom avea linişte, nici nu le vom lăsa nerăzbunate ...” (Novela 137 din 26 martie 565 a lui Iustinian Despre alegerea şi îndatoririle episcoplilor, apud Diac. Ioan I. Ică jr., op. cit., p. 313).

IV. În loc de concluzie: necesitatea revenirii la citirea cu voce tare a Marii rugăciuni a Anaforalei euharisitce

În contextul celor prezentate şi analizate mai sus, socotim că ar fi foarte bine venită astăzi revenirea la practica primară a Bisericii privitoare la rostirea cu voce tare a întregii Anaforale a Sfintei Liturghii, mai ales în contextul în care credincioşii noştri nu mai deţin nici măcar elemente minimale de cultură liturgică şi în consecinţă nu mai înţeleg aproape nimic din finalitatea slujirii Sfintei Liturghii. Acest fapt se datorează îndepărtării lor treptate de la împărtăşirea potirului euharistic, având una din consecinţe transformarea rugăciunilor Anaforalei în rugăciuni rostite de către preot în taină, întrucât împărtăşirea euharistică îl vizează doar pe el.

Revenirea la practica citirii cu voce tare a rugăciunilor Anaforalei ar putea mijloci pentru credincioşi o înţelegere a duhului Sfintei Liturghii în sensul ei originar, scoţând-o din dimensiunea receptării ei doar ca simplu cermonial şi având doar caracter estetic. Ascultând şi pătrunzând cu mintea textul şi înţelesul profund teologic şi duhovnicesc al anaforalei Sfintei Liturghii, credincioşii noştri ar putea conştientiza faptul că scopul principal al săvârşirii acesteia este împărtăşirea tuturor celor ce iau parte la ea. Astfel, Liturghia nu va mai putea fi redusă şi nici receptată de către credincioşi doar ca o dramă rituală sau ca un spectacol de gestică şi muzică sacră. Pe de altă parte, ascultarea şi înţelegerea rugăciunilor Anaforalei Sfintei Liturghii ar întări şi mai mult duhul de intercomuniune al credincioşilor ce participă de cele mai multe ori la Sfânta Liturghie atât de dispersaţi, pierzând din atenţie sau de cel mai adesea necunoscând faptul că prin Sfânta Liturghie noi ne facem una cu Hristos şi cu semenii noştri prin primirea împărtăşirii, în sensul pe care-l relevă conţinutul rugăciunii Dipticelui din Litrughia Sfântului Vasile cel Mare: „...iar pe noi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir să ne uneşti unul cu altul prim împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt...” (Liturghier, p. 220).

13

În sensul celor afirmate mai sus, Conferinţa panortodoxă de la Rodos, din 1961, care cuprindea pe agenda sa de lucru şi probleme privitoare la cultul divin şi înnoirea acestuia, având să devină puncte de pe ordinea de zi a viitorului Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, printre alte propuneri de înnoire a cultului, de afirmare a bogăţiei Sfintei Liturghii şi de intensificare a catehizării credincioşilor, punea în discuţie şi revenirea la practica Bisericii primare. Se propunea în acest sens revenirea la practica citirii cu voce tare a rugăciunilor Sfintei Liturghii, şi mai ales a Anaforaulei liturgică sau a Rugăciunii Sfintei Jertfe (a se vedea în acest sens Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 145-147. În acelaşi sens a se vedea Episcop Emilian Timiadis, En vue du prosynode. Les problemes souleves, în “Proche Orient Chretien”, t. XV, fasc. IV, p. 352-357 şi Ic. C. Papaghiannis, Modernizarea cultului divin (în greceşte), în rev. “Grigorie Palama”, Tesalonic, 1968, nr. 7-8, p. 349-350), aşa încât, credincioşii care participă la sfânta slujbă să cunoască şi să se bucure de bogăţia de învăţături pe care aceste rugăciuni le cuprind, şi care rămân neauzite şi mai ales negustate şi neînţelese de către ei.

Prin citirea cu voce tare a Anaforalei euharistice s-ar împlini şi o mare necesitate catehetică, anume aceea a catehizării mistagogice, întrucât textul Anaforalei tâlcuieşte în chip teologic întreaga iconomie a mântuirii lumii prin coborârea lui Hristos la noi, lucrare actualizată în chip epifanic în cadrul vieţii liturgice a Bisericii, prin Sfânta Liturghie. S-ar cheltui suplimentar poate 10 minute din Sfânta Liturghie, însă cu beneficii incalculabile în ceea ce priveşte înţelegerea şi integrarea totală în duhul şi înţelesul primar al acesteia.

Ca o concluzie finală, adăugăm faptul că în Biserica Ortodoxă a Greciei, prin Enciclica mitropoliţilor eleni emisă în 31 martie 2004 s-a exprimat „dorinţa ca rugăciunile din cadrul Sfintei liturghii şi îndeosebi Anaforalele euharisitce să fie rostite de sfinţiţii slujitori în auzul poporului „cu voce gravă/sobră” (http://www.ecclesia.gr/greek/holysynod/egkikioi.asp?id=257&what_sub=egyklioi).

Spicuim din textul Enciclicii câteva prevederi: „ ... Nu e vorba doar despre un subiect de tipic, ci unul care afectează mântuirea poporului prin particpiparea conşteientă a acestuia la Dumnezeiasca Liturghie ...

„Mărturiile primelor por secole ... atestă că poporul auzea rugăciunile Dumnezeieştii Liturghii ... Abia în secolul VI-VII, scriitorul nestorian narsai introduce citirea rugăciunilor dihn Anafora „în tăcere” ... Împotriva acestei practici Biserica Ortodoxă a reacţionat prin Novella 137 a lui Iustinian, care a confrimat tradiţia universală potrivit căreia rugăciunile Liturghiei se cuvin a fi înălţate „nu în tăcere, ci cu glas care să fie auzit de poporul preacredincios”.

„Manuscrisele euhologice păstrate de la sfârşitul secolului al VIII-lea confirmă tradiţia litrugică de până atunci. Atestă că se citeau „în taină”, adică nu erau deplin auzite, rugăciunile „Nimenea nu este vrednic” de la Dumnezeiasca Liturghie, „Îndurate şi milostive Dumnezeule” de la Botez şi „Doamne Iisuse Hristoase, dumnezeul nostru” de la Rânduiala Sfinţirii Mari a Apelor de la Arătarea Domnului ... Toate celelalte ... se înalţă „cu vace gravă/sobră ...”.

14

„Prin urmare, este eronată concewpţia că rugăciunile se citesc în taină ... Aceasta este tradiţia liturgică a Bisericii pe care practica liturgică actuală este cheamtă să şi-o însuşească. Cu excepţia rugăciunii Heruvicului, pe care Prestosul trebuie să o citească pentru sine şi în auzul împreună-slujitorilor, şi a celei dianpoia Amvonului, care s ecuvine să fie citită ecfonetic, toate celelalte rugăciuni trebuie să fie înălţate de liturghisitor cu voce gravă/sobră, care să păstreze inteligibilitatea Tainei, a „Liturghiei”, să întărească evlavia rugătorilor şi, în sfârşit, să iniţieze-în-taină”.

„Modeul de citire cu voce gravă în auzul poporului păstrează, de altminteri, grija pentru „catehizarea mistagogică” postbaptismală” ...

„...Credincioşii trebuie ajutaţi să conştientizeze mai mult că la Dumnezeiasca Liturghie nu „săvârşesc” Taina împreună cu Preotul, ci participă la ea; aceasta deoarece prima concepţie, ca credinţă şi convingere, este o simţire şi o practică curat protestantă, care anulează atât „structura ierarhică” sau „Ierarhia” în Biserică, cât şi deosebirea harismelor dintr-însa” ...

„...Ciitrea rugăciunilor cu voce gravă/sobră şi nu „în şoaptă” ... oferă credincioşilor posibilitatea de a urmări înlănţuireas firească a rugăciunilor şi ecfoniselor şi a structurii canonice a Dumnezeieştii Liturghii, pe care o „corupe adesea desprinderea rugăciunilor de la locul lor şi ruperea legăturii dintre cele împreună-rosotite şi cântate ...”.

„Această indicaţie a „rostirii cu voce gravă/sobră” a rugăciunii îi fereşte, alături de ceilalţi, şi pe Preoţi de a neglija sau de a omite citirea conşteintă a rugăciunilor, de rostirea şi pronunţarea lor mecanică sau de a le parcurge numai „cu ochiul” ... iar pe credincioşi îi va juta să conştientizeze că preotul nu rosteşte la Dumnezeiasca Liturghie nişte formule magice în şoaptă, ci săvârşeşte şi înalţă în numele lor „rugăciuni şi mijlociri şi jertfe fără de sânge” pentru toată pliroma Bisericii”... (introducere şi traducere din limba greacă de Marius Ivaşcu, în rev. „Altarul Banatului” nr. 7-9/2011, p. 150-155).

Preot Conf. Univ. Dr. Lucian Farcaşiu

15