REFERAT

Evolutia negocierilor de aderare a Romaniei la UE

Aderarea la Uniunea Europeană – obiectiv strategic al României după Revoluţia din 1989

În „Proclamaţia către ţară” a Consiliului Frontului Salvării Naţionale, din 22 decembrie 1989, era exprimată, într-o formă implicită, dorinţa conectării României la valorile democratice şi la structurile vesteuropene.

„Întreaga politică externă a ţării – se punea în punctul 9 din documentul sus-menţionat – trebuie să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume, integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului”.

În condiţiile în care Tratatul de la Varşovia şi CAER-ul nu fuseseră desfiinţate, când încă nu se prefigura prăbuşirea imperiului sovietic, o asemenea opţiune însemna un act de curaj, dar şi de previziune politică din partea noilor structuri de putere, instalate la Bucureşti în decembrie ’89 şi legitimate de Revoluţie.

Ulterior, aderarea României la Uniunea Europeană a devenit, în mod explicit şi oficial, unul din obiectivele strategice ale politicii externe româneşti.

După auto-dizolvarea CAER-ului, Polonia şi Ungaria, urmate de Cehoslovacia, reunite în „Grupul de la Vişegrad”, şi-au exprimat opţiunea de a adera la CEE. Pentru realizarea acestui proiect, ţările comunitare au creat o formulă nouă de asociere, respectiv Acordurile Europene, care le-ar fi permis ţărilor asociate să adere, în perspectivă, la CEE.

România nu putea rămâne înafara acestui proiect politic. De aceea, în conformitate cu Declaraţia din 7 ianuarie 1990 a Guvernului provizoriu de la Bucureşti, au fost intensificate demersurile pe lângă autorităţile comunitare şi ţările membre, în vederea începerii negocierilor privind încheierea unui Acord de Asociere a României la CEE.

În urma ratificării de către cele 12 ţări membre ale Comunităţii Europene şi a Avizului favorabil primit din partea Parlamentului European, Acordul de asociere a intrat în vigoare la doi ani de la semnare, adică la 1 februarie 1995.

Capitolele Acordului se referă la:- Libera circulaţie a mărfurilor industriale, agricole şi piscicole;

Universitatea ,,Lucian Blaga” Sibiu

Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii de Securitate

Master: Managementul Integrării Europene şi al Administraţiei PubliceDisciplina: România în contextul relaţiilor internaţionale actuale

Masterand: Ghimpu OctavianAn II

Semestrul II

- Circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire a companiilor şi furnizarea de servicii între Comunitate şi România;

- Efectuarea plăţilor şi concurenţa;- Cooperarea economică;- Cooperarea culturală;- Cooperarea financiară.

Acordul European de Asociere a consacrat asocierea României la UE, stabilind formele dialogului politic şi cooperării economice între cele două părţi. Acesta a reprezentat baza legală a viitoarelor relaţii ale României cu Uniunea Europeană.

Demersurile ulterioare pentru apropierea şi pregătirea aderării la UE au fost marcate de trei evenimente:

A. Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, care a convenit criteriile de aderare pentru viitoarele ţări candidate:

B. Primirea României, la 7 octombrie 1993, ca membru cu drepturi depline în Consiliul Europei, care semnifica ataşamentul nostru faţă de valorile şi principiile democratice şi întreprinderea de măsuri concrete pentru implementarea acestora. Aceasta însemna, în fapt, îndeplinirea criteriului politic de la Copenhaga. De aceea, se şi spune că organizaţia de la Strasbourg (Consiliul Europei) reprezintă antecamera Uniunii Europene.

C. Consiliul European de la Essen – Germania, din decembrie 1994, care a adoptat strategia de pre-aderare a ţărilor potenţial-candidate. Ideea de la care s-a pornit a fost aceea că aderarea la Uniune presupune adoptarea unor reforme structurale profunde şi că acest proces nu se poate desfăşura haotic, la voia întâmplării. La reuniune au participat, pentru prima dată şi şefii de stat sau de guvern din România, Bulgaria, Republica Cehă, Polonia, Slovacia şi Ungaria – ţări care aveau deja statutul de membri asociaţi ai UE.

Consiliul European de la Essen din 10 decembrie 1994 a recomandat ca, pe baza Strategiei de preaderare aprobată cu acel prilej, fiecare ţară candidată să-şi elaboreze propria Strategie naţională de pregătire a aderării.

Şedinţa Comisiei de elaborare a Strategiei naţionale a avut loc, la 8 martie 1995. Pe 15 iunie 1995, Comisia a dezbătut şi convenit proiectul Strategiei naţionale. În ziua următoare Strategia, împreună cu textul cererii oficiale de aderare redactată de MAE, conform uzanţelor diplomatice, au fost adoptate de Guvern.

Pornind de la experienţa altor ţări şi de la nevoia asigurării unui proces de pregătire bine coordonat, în România a fost constituit – la sugestia Comisiei Europene – un mecanism intern de pregătire a aderării.

Trebuie reţinut, însă, că în nici-una din ţările candidate nu a existat un sistem unic de pregătire a aderării. De exemplu, în Bulgaria, Republica Cehă şi Ungaria a fost creat, în cadrul MAE, un Secretariat de Stat pentru integrare. În Polonia, a funcţionat un Departament pentru integrare, subordonat primului ministru – experiment însuşit şi de România.

Pentru Uniunea Europeană (şi mai ales pentru Comisie), importantă era punerea la punct a unui asemenea mecanism pentru a avea un interlocutor valabil şi nu neapărat forma acestuia. Astfel, în ţara noastră, în decembrie 1992, îndată după alegerile parlamentare, a fost creat Departamentul pentru Integrare Europeană, condus de un secretar de stat şi subordonat direct primului ministru. Şeful Departamentului participa la şedinţele Guvernului.

După 1996, guvernele au adus o serie de modificări în funcţionarea Departamentului. Astfel, între 1996 – 2000, în timpul guvernării CDR, Departamentul a fost condus de un ministru-

2

delegat, iar la începutul anului 2000, Departamentul pentru Integrare, cu întregul personal, a fost inclus în structura MAE, sub forma unui Secretariat de Stat.

În 1995 a fost creată Comisia Parlamentară pentru Integrare Europeană, formată din senatori şi deputaţi. Din rândul acesteia se forma delegaţia pentru reuniunile Comitetului Parlamentar Mixt România – Uniunea Europeană.

Pentru aprecierea stadiului de pregătire a candidaţilor, Uniunea a recurs la trei măsuri:1. În 1995 a solicitat ţărilor candidate să răspundă la un chestionar elaborat de Comisia

Europeană, compus din 170 de pagini de întrebări. Răspunsul Guvernului României la acest chestionar, elaborat de o comisie inter-ministerială, transmis Comisiei în iulie 1996 a însemnat un document de 5000 de pagini, care acoperea toate domeniile activităţii economice şi social-culturale;

2. Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1996, a cerut Comisiei – în baza procedurii prevăzute de Tratat, să elaboreze o „Opinie în legătură cu cererea României de aderare la Uniunea Europeană”. Aceasta a fost prezentată, pe 15 iulie 1997, în faţa Parlamentului European, ca parte a documentului „Agenda 2000”, care trasează direcţiile evoluţiei UE în perioada 2000 – 2006.

3. Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997 a însărcinat Comisia să evalueze – prin Rapoarte anuale – progresele realizate de ţările candidate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană. Primul raport asupra progreselor înregistrate de România a fost elaborat în septembrie 1998 şi, apoi, reactualizat în fiecare an.

Negocierea aderării la Uniunea Europeană a reprezentat un proces complex, deosebit de negocierile clasice. Acest proces a depins de evaluarea pe care Uniunea a făcut-o în legătură cu măsura în care ţara candidată, inclusiv România, îndeplinea setul de criterii de la Copenhaga. Secvenţialitatea lor a fost următoarea:

- De îndeplinirea primului criteriu, care se referă la standardele politice, depinde momentul când se decide începerea negocierilor. Turcia şi Croaţia n-au început negocierile de aderare până când Uniunea a stabilit că cele două ţări îndeplinesc criteriul politic.

- Al doilea este crearea unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă competiţiei din Piaţa Internă a Uniunii. De aceea, grupul capitolelor financiare şi unele capitole economice se negociază după ce UE constată existenţa economiei de piaţă în ţara candidată.

- De îndeplinirea celui de-al treilea criteriu – asumarea obligaţiilor de stat membru – depinde decizia de finalizare a negocierilor.

Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a decis ca România să facă parte din al doilea „val” şi să înceapă negocierile de aderare în anul următor. Acestea au debutat la 15 februarie 2000.

Acquis-ul comunitar a fost structurat în 31 de capitole care radiografiază aspecte economice, sociale, instituţionale şi legislative din societate:

1. Libera circulaţie a mărfurilor;2. Libera circulaţie a persoanelor;3. Libera circulaţie a serviciilor;4. Libera circulaţie a capitalului;5. Dreptul societăţilor comerciale (Company Low);6. Concurenţa;7. Agricultura;8. Pescuitul;9. Transporturi;10. Impozitarea;

3

11. Uniunea Economică şi Monetară;12. Statistică;13. Politica socială şi ocuparea forţei de muncă;14. Energia;15. Politici industriale;16. Întreprinderi mici şi mijlocii;17. Ştiinţă şi cercetare;18. Educaţie şi formare profesională;â19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor;20. Cultură şi audiovizual;21. Politica regională;22. Protecţia mediului înconjurător;23. Protecţia consumatorilor;24. Justiţie şi afaceri interne;25. Uniunea Vamală;26. Relaţii externe;27. Politica Externă şi de Securitate Comună;28. Controlul financiar;6229. Prevederi financiare şi bugetare;30. Instituţii;31. Diverse.

În cadrul negocierilor de aderare au fost respectate mai multe principii:- Acordurile la care s-a ajuns în timpul negocierilor, chiar şi parţiale, nu vor fi

considerate definitive până când nu se ajunge la un acord final. Aceasta înseamnă că nici un capitol de negociere nu este considerat definitiv închis până când toate cele 31 de capitole nu sunt închise;

- Orice punct de vedere exprimat de oricare dintre părţi asupra unui capitol de negociere nu va influenţa poziţia cu privire la alte capitole de negociere;

- Toate statele candidate sunt parte a procesului de aderare, pe baze egale şi vor adera la UE respectând aceleaşi criterii;

- Pregătirea pentru aderare este individuală; progresul în pregătirea pentru aderare este evaluat pe baza propriilor merite şi va condiţiona avansul în negociere, determinând data aderării; acest lucru face ca o ţară candidată să poată recupera distanţa faţă de alte state, chiar dacă data negocierilor este diferită.

În baza acestui principiu, Cipru, Letonia, Lituania şi Slovacia, incluse iniţial în Grupul de la Helsinki au finalizat negocierile odată cu Grupul de la Luxemburg şi au aderat la 1 mai 2004.

România şi Bulgaria au rămas în urma plutonului şi aleargă împreună spre punctul de sosire, care ar trebui să fie 1 ianuarie 2007.

Un moment delicat în procesul de negociere l-a constituit pregătirea Raportului pe care baroana Emma Nicholson, raportor pentru România, urma să-l prezinte Parlamentului European în mai 2003. Între amendamentele prezentate de europarlamentarul creştin-democrat olandez, Arie Östlander, susţinut de baroana Nicholson, a fost şi propunerea de suspendare a negocierilor de aderare cu România. Unul dintre motivele invocate pentru susţinerea acestui amendament a fost şi situaţia copiilor instituţionalizaţi din România şi legea, în funcţiune privind adopţiile, care ar fi permis „exportul de copii în străinătate”. Se invoca astfel, un motiv politic, care putea să

4

conducă la suspendarea negocierilor. Din fericire, amendamentul respectiv a căzut la vot, iar negocierile au continuat. În schimb, Guvernul a fost obligat să schimbe legea privind adopţiile, restricţionând la maximum posibilitatea adopţiilor internaţionale.

În toată perioada 2001 – 2004 autorităţile române au acţionat pentru ca aderarea României la UE să reprezinte, pe mai departe, un punct nodal al convergenţei între toate forţele politice parlamentare.

Negocierile de aderare a României la UE au fost încheiate la 14 decembrie. Rezultatele negocierilor asupra celor 31 de capitole au fost încorporate într-un Tratat de aderare elaborat de Comisia Europeană, în colaborare cu România. Proiectul de Tratat – rezultat al unor negocieri pe text, care au început în mai 2004 – a fost supus spre aprobare, pe 15 aprilie 2005, Consiliului UE.

Avizul Conform al Parlamentului European, a fost dat pe 13 aprilie 2005, după votul majoritar obţinut în Comisia pentru afaceri externe. Rezultatul votului din Parlament: 497 pentru, 91 împotrivă şi 71 de abţineri.

Semnarea Tratatului a avut loc pe 25 aprilie 2005 – în aceeaşi zi cu votul din Consiliul Uniunii – la Luxembourg – ţara care deţinea preşedinţia Uniunii. După semnare, Tratatul de aderare a fost ratificat de parlamentele României şi Bulgariei şi urma a fi ratificat de parlamentele celor 25 de state membre. Potrivit Tratatului de Aderare, procesul de ratificare în statele membre trebuie să se încheie până la sfârşitul anului 2006. În caz contrar, aderarea se amână.

În România, potrivit Constituţiei modificate în 2004, ratificarea aderării a avut loc în Parlament.

Tratatul cuprinde o impresionantă listă de convenţii şi protocoale la care România devine parte la data aderării inclusiv o listă a dispoziţiilor acquis-ului Schengen care urmează să devină obligatorii şi aplicabile pe teritoriul României la data aderării, precum şi o Anexă III, cuprinzând adaptările la actele adoptate de instituţiile Europene

Dezvoltarea unui accentuat curent sceptic în rândul opiniei publice din unele ţări europene a determinat Parlamentul European să ceară Comisiei includerea în Tratatul de aderare a unei „clauze de salvgardare” care să permită amânarea cu un an a aderării efective a României şi Bulgariei. Eventuala activare a „Clauzei de salvgardare” depinde de îndeplinirea de către guvern a unor angajamente şi cerinţe cuprinse în Anexa IX la Protocol.

După semnarea Tratatului de aderare, Comisia Europeană a declanşat un proces de monitorizare a pregătirilor României pentru aderare în scopul asigurării că aceasta îşi va îndeplini toate îndatoririle şi angajamentele asumate pentru a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. În aceste condiţii, după semnarea Tratatului de aderare, Comisia nu mai elaborează pentru România, ca şi pentru Bulgaria, un Raport anual, ci un Raport de monitorizare. Un asemenea Raport de monitorizare, Comisia a elaborat şi pentru cele 10 ţări care au aderat la 1 mai 2004.

Comisia Europeană a hotărât trimiterea în România, în perioada decembrie 2005 – februarie 2006, a unor echipe mixte de monitorizare (de la Comisie şi statele membre) pe sectoare de activitate, înaintea elaborării unui nou Raport de monitorizare.

Raportul a identificat 4 domenii de preocupări serioase (cartonaşe roşii), care necesitau acţiuni urgente:

• Operaţionalizarea deplină a agenţiilor de plăţi acreditate pentru efectuarea de plăţi către fermieri şi operatori în baza PAC;

• Crearea unui sistem de Administrare şi Control (IACS) în agricultură;

5

• Înfiinţarea unui sistem de ecarisaj pentru colectarea şi procesarea produselor animaliere secundare, ca şi pentru asigurarea facilităţilor de tratament, în conformitate cu „acquis-ul comunitar” al bolii „vaca nebună”;

• Pregătirea colectării taxelor prin sistemul I.T. pentru a fi interoperabil cu celelalte sisteme din UE, în scopul unei colectări corecte a TVA în întreaga Piaţă Internă a UE.

Raportul nu prevede activarea clauzei de salvgardare care ar fi condus Consiliul European din luna iunie 2006 să adopte hotărârea de amânare a aderării României pentru 2008. În schimb, Raportul ia în considerare posibilitatea unor măsuri de salvgardare, în cazul neadoptării unor măsuri adecvate de îndepărtare a neajunsurilor semnalate, în trei domenii:

- Piaţa internă;- Justiţie şi lupta împotriva corupţiei;- Plăţile (anticipate) pentru fondurile UE.Consiliul European din iunie 2006 nu a luat o decizie fermă în privinţa datei aderării

României, dar a cerut Comisiei să elaboreze un nou Raport de monitorizare pentru toamna anului 2006.

La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene.

6