roman istratiluntrea de ceară

roman istrati

luntrea de ceară

Editura MUȘATINIISuceava, 2018

Proiect editorial realizat cu sprijinul CONSILIULUI JUDEŢEAN SUCEAVA

Preşedinte: Gheorghe FLUTUR

Centrul Cultural „Bucovina” Suceava

Editura „Muşatinii”Suceava, str. Tipografiei nr. 1,

Tel. 0230 523640, 0757 076885 (I.D.)Director general: Gheorghe DAVID

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

tipar:

5

„Vin să-ţi amintesc că trăieşti”

Roman „Istrati își face iluzia că este un sceptic, când el de fapt este un luptător mocnit, ca viața însăși, pentru cauze mari. Nu se grăbește să tragă concluzii, și nu reușește să fie cinic. Poezia lui e deopotrivă amintire, copilărie îngropată în cristalul unui pe-isaj bucovinean, este timp care trece greu, lăsând în urmă poezia agoniei lui, indicând paradoxale soluții de viață și de bucurie ale celui care știe să piardă și să învețe”, scria Constamța Buzea, în prefața „la un debut” a cărții „miezul adânc”, singura carte de po-ezie a celui mai complex, mai echilibrat și mai lucid exponent al iconarismui modern bucovinean, apărută la Editura „Eminescu”, în 1978, când, la doar 23 de ani, speriat parcă de acest remarcabil triumf, Roman Istrati scria, în 20 ianuarie, un ultim poem, o ultimă deslușire/vestire dintre toate intuițiile lui metafizice. Apoi avea să tragă oblonul peste poezie, devenind „un lupător mocnit... pentru cauze mari”, cum prorocise Constanța Buzea, cu peste 1.800 de „lovituri de spadă” despicând în carnația vremelniciei, în care „lutul e rană de genunchi uneori, / mişcarea pare, pe rând, nemişcare” (depărtarea spre maci).

Opera lirică a lui Roman Istrati, cu doar 130 de poezii, câte s-au păstrat, dar nu cred să fi fost mai multe, înseamnă, totuși, în ciuda aparentei puținătăți, una deplină, amplă și exemplară, îndreptățită la memorie și la interes obștesc, mai ales în astfel de

roman istrati

6

vremuri, în care „toţi râvnim fără a şti / dreptul de-a purta coroană / sau pe cel de-a porunci” (tăcute vorbe). Pentru că în poezia lui Roman Istrate „cuiele minţii ard mocnit” (zoologie apuseană: bețivanul), dar adânc, iar în „cerdacul minţii” (lumină de nectar) a refuzat bărbătește „părăsirea de urgenţă / a fortăreţei Poezia”, pe care o cerea și încă o mai cere ultimativ „marele stat major al artei moderne” (comunicate de război), dinamica lirică, metafizică până la transcendență, condiționând și împlinind un iconarism modern și nu doar „cristalul unui peisaj bucovinean”, cum spunea Constanța Buzea. E mult mai mult decât în condiționările editoriale din vre-mea plachetei „miezul adânc”, deși chiar și acolo izbutea Roman Istrati să evadeze din obligativitatea celor două treimi de „poezie patriotică” prin recursul la cele trei relaționări fundamentale ale iconarismului: cu mitul – prin lut, cu universul – prin credință și cu viața – prin dragoste; beneficia de o armonie desăvârșită între minte și inimă, între surprinzătoarea predispoziție pentru filosofie și imaginație; pășea pe cale cu două țeluri mărturisite aproape brutal de sincer: „vreau să vă spun că sunt aşa cum sunt / cum nimeni altul n-a mai vrut să fie” (vreau să vă spun) și dornic „să-nvăţ adevărul din mine” (adevărul din mine).

„Şi vreau să ştiţi că nu sunt altcevadecât o eronată prelungireabandonat soldat de tinicheauimit într-o blajină răstignire”

(vreau să vă spun)

„Dar ce sunt eu, piezişă stea de noapteîn care fără voie luminândosificate crengile de laptepar iedera zăpezilor din gând”

(negândire)

7

luntrea de ceară

Blajina răstignire a trăirii inefabilului, pe care și-o asuma Roman Istrati, beneficia de o înnăscută putere de a folosi „cuvântul simplu de la masă / ce-l spui surorii, mamei sau oricui” (cuvântul meu), „cuvântul aspru ca un zbor de graur” (pastel), cu încărcături semantice noi și surprinzătoare, într-un firesc discursiv de „panta rhey”, curgerea însemnând, în definitiv, mai mult decât un concept filosofic, însemnând mai mult și decât o parabolă a existenței și a existențialului / din perspectiva condiției umane. „Cuvintele tale de stâncă întoarsă” (ori numai așa), Roman Istrati, nu au fost decât vestiri ale magicelor deslușiri și rămân „un spaţiu în care / zăpada se stinge / şi liniştea-şi culcă genunchiul / umbrit de povară / tot singuri vâslim prin cuvinte / în luntrea de ceară / căci vuietul surd ne duce / cu el înainte” (rămâne un spațiu). Iar „vina aceasta-i dulce mângâiere” (pastel), dincolo de aparent retoricul „aceste vorbe cine mi le iartă?” (pastel).

Roman Istrati nu a creat un univers, ci a deslușit semnificații pentru lumea aceasta, care viețuiește amăgită de moșteniri miti-ce, pe care ni le-au dăruit „părinții din părinți”, cum se zice de la Eminescu încoace, generații după generați neîndrăznind evadări din dogmatic, ci resemnându-se cu acest dat neclintit și dur, cu consecință că „e-atâta noapte în buzele lor / e-atâta noapte şi atâta frică” (parastas), încât totul se pietrifică, aidoma osificării în preis-torie, de care vorbește Blaga, iar „curgerea toată e un zeu, se pare, / şi-i ducem jertfă mielul de pământ / apoi primim tăcuţi bănuţul nopţii, / simbrie pentru câte am înfrânt” (curgerea toată). Zeifica-rea, durată pe mitul străbunilor primordiali – tata și mama, în poezia lui Istrati, proiectați liric pe toate palierele timpului – reprezintă pentru poet pretextul, dar și justificarea propriilor mitizări, prin care nu elementele naturii, ci trăirile capătă dimensiuni cosmice de inițiere în taine când cu aparențe de descântece șoptite misterios de „o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput” (barbut),

roman istrati

8

când aproape liturgic, „cu toţi strămoşii adunaţi la joc” (această pace), dar un liturgic amintind de revolta mocnită, în care „sus, în munte, Dumitru, cu pumnul strivit / a bătut în cer” (tablou) „şi visul mi-l leagă de zâne” (târzie zăpadă). Un liturgic cu „zeii ascunşi în florile de iască” (așchii de brad), „cu cai de-argint şi zmeii de nisip” (poveste) , în care „au venit iarăşi tainele / ca-ntr-un botez să se-adape” (ori numai așa), atunci când „au nins strigoii pe la noi” (scrisoare de la tata), iar în calmul odihnitor al omăturilor încape atâta împăcare de sine încât nimeni sau aproape nimeni nu se mai întreabă „de ce există pentru toţi o floare / şi dincolo de ea o Nefiinţă” (până la rouă).

Mitul din lirica lui Roman Istrati este identic cu „matricea stilistică” deslușită de Blaga, deci cu aderența acestui neam la unul dintre scenariile mitice primordiale, care îl definește mai complet decât toate întâmplările istorice – după cum observa Mircea Eliade, iar matricea stilistică făptuită de cuplul inițial este, fără îndoială, a bătrânilor risipiți între pământ și cer, din bătrâni și peste bătrâni desprinzându-se staturile cosmice sau măcar statuare ale Mamei și Tatei. Nicăieri, însă, poetul nu abuzează de simbolistica iconaristă, ci întotdeauna o insinuează răbdător aidoma unei mângâieri, în incantaţii care cântă şi care vizualizează şi pictural, şi sculptural, ba chiar şi cinematic. Are Roman Istrati, ca poet, forţa sacerdotului care săvârşeşte ceremonii totemice, pregătind calea misterelor şi a iniţierii în magia inefabilului, iar armonia dintre muzical, vizual şi inefabil, pe care o durează, aminteşte, iarăşi, de o teză iconaristă fundamentală, Mircea Streinul spunând că bunul Dumnezeu ni se arată în fiecare clipă prin cele trei dimensiuni ale spaţialităţii sale sacre: poezia, muzica şi arta plastică.

Citind un poem săvârşit de Roman Istrate, indiferent dacă ai sau nu cunoştinţe măcar elementare de filosofia culturii, rămâi

9

luntrea de ceară

fascinat de starea de cântec, în vreme ce propria-ţi imaginaţie desăvârşeşte filmul unei epicităţi exemplare. Nu ai să înţelegi, poate, că lutul invocă mitul, cu „tatăl nostru care eşti în ceruri” drept reper fundamental, dar nu poţi evita o stare de sacralitate, de netimp în sensul evadării din timp printr-o nostalgică împăcare lăuntrică, datorată întoarcerii într-o stranie, dar odihnitoare meta-fizică instinctuală:

„când vin, cu bătrânii de-acasămă-ntâmpină lutul din tindăpoveştile strânse în grindăm-aşteaptă cu seara pe masă”

(bătrânii din porți)

De regulă, „de călcăm ceva e umbra” (ştiu o stea), dar se întâmplă că „uneori călcând lumina / răul acesta poate fi un bine” (călcând lumina), pentru că „umbra / dintre fapte şi cuvinte” (tăcute vorbe) este însuşi mitul, „căci pământul este cartea / scrisă doar de mucenici” (taina), deci de trăitori care află răgazuri şi pentru a se căuta, şi pentru a se întrezări, dacă nu pentru a se afla, în lumină, lumina fiind întotdeauna înfăţişată, într-o astfel de poezie, drept iluminare, deci iarăşi ca legătură între efemer şi etern, între ochi şi astre, o legătură care va căpăta substanţă „doar când steaua se va naşte / iarăşi din lumina ei” (ştiu o stea).

Desprinderea din nevoia de iluminare înstrăinează şi defor-mează universul în iluzii, în aparenţe în care „totu-i o stea mereu aceeași” (identitate), pentru că „bradul roteşte stelele prin cer” (poveste), deşi nouă ni se pare, în rătăcirile noastre iscoditoare, că stele sunt doar „lucitoare corăbii prin deşertul ceresc” (depărtarea spre maci) sau, şi mai dogmatic, că nişte „demoni în cer luminează şi dor”, „ca un viscol de fluturi încet muritor” (depărtarea spre

roman istrati

10

maci). Iar înstrăinarea începe cu senzaţia că „o stea îşi sparge greu / lumina prin cer” (rămâne un spațiu), că „lumina cade ca un patrafir” (călcând lumina) şi nu „aşa cum cred bătrânii” (cântar). Deci, nu credinţă, nu slobozire şi întregire a sinelui universal în fiecare element al datului cosmologic, în ciuda faptului că „lumina-i putere de-a fi” (putere de-a fi), tocmai prin această umplere de forme, de goluri, de vase – cum se zice în taoism, deşi poemul, ca trăire liturgică sublimată, pipăie „lumina strânsă-n fiecare coajă” (ţară), vede „în ochi lumina vieţii fără moarte” (destin) şi, astfel, pe cale de consecinţă sau poate că doar de logică, dar o logică stranie, care încă mai fâlfâie din aripile sufletului, „noi suntem steaua / ce nu o cunoaştem / restul e doar ce rămâne din zbor” (putere de-a fi).

De vreme de se ştie că Roman Istrati a fost nu doar un dascăl de filozofie, ci şi un surprinzător filosof, aş putea renunţa la sesizarea acestor detalii, care ţin de filosofia şi istoria culturii, în favoarea unei autopsii a poeziei lui, care să-mi ajute să scot la iveală „această mână sclavă / semn al luminii poate / sădită prin pământ” (semn al luminii) sau oricare alt detaliu anatomic al cor-pului operei poetice – şi fac o paranteză, înainte de a continua: Roman Istrati, deşi a lăsat după sine doar 130 de poeme, are o operă; cunosc o puzderie de chinuitori ai peniţei, care au publicat zeci de cărţi, cu mii de poezii, dar cărora nimeni nu le va putea măcar întrezări o operă.

Concepţia filosofico-lirică a operei lui Roman Istrati e obli-gatoriu de desluşit; nu de către mine, care doar atenţionez asupra ei, ci de către cei care ar avea obligaţia să o facă. E obligatoriu de des-luşit pentru că însăşi creaţia lui probează existenţa unui iconarism modern în Bucovina, deci un curent nu doar literar, ci şi gnostic, iar dacă vreţi, şi religios. O răzvrătire împotriva beznelor dogmatice: „culege lumina din peşti şi fă-ţi nuntă cu ea, iar peste fluier, când

11

luntrea de ceară

ai nevoie, cântă şi vin / Vin să-ţi amintesc că trăieşti” (întâlnire). O răzvrătire nu doar a tentaţiei gnostice, în care „puţin îngăduita mea putere, / sălbatecă lumină de nectar” (lumină de nectar) obligă la fapt stilist, la lepădarea osificării într-un dat moştenit după regula lui „aşa am apucat”, o răzvrătire asumată drept obligaţie obştească: „eu mă văd nevoit să arăt pentru cei / ce au spart lumina până-n ultimul rod” (fără vină). O răzvrătire contrapondere la „mişcarea noastră oarbă / curgând spre nemişcare” (cântar), la statutul de frunză pe val în conceptul „panta rhey”, o răzvrătire pornită din convingerea sau măcar din luciditatea instinctuală că şi „Cartea / arată că timpul oprindu-se-n pietre / va face nuntă cu moartea” (vom râde? vom sărbători...). Şi-atunci? Atunci:

„plec, mamă, fără veşminte acumpe drumul bătut cu flori de răşină;când oasele-mi vor fi târzie zăpadătu aprinde-n pridvor o lumină”

(târzie zăpadă).

Iar ruperea aceasta, prin care „sfârşitu-i stingerea luminii din sine / şi nu a celei venind din afară” (putere de-a fi), ba „și mai vine, frate, gândul / să ţi-l speli de oseminte” (vino, frate), presupune o resemnare pe care Roman Istrati, şi ca filosof, şi ca poet, şi ca om, nu a putut să o accepte vreodată, deşi conştienti-zează dureros umilinţa destinului existenţial, în care, fără voia lui, este un fir de nisip, câtă vreme comunitatea nu-l desluşeşte drept îndreptăţit moştenitor al străbunilor iniţiali şi iniţiatici din ceruri, care ne-au împovărat cu mituri şi cu resemnarea determinată de aceste năluciri:

„noi ce să facem, mâinile ne dorde când cioplim prin vreascuri putregaiul

roman istrati

12

în buza nopţii tata bate parişi se aude ca un clopot naiul”

(așchii de brad)

sau:

„luaţi de fluier sau luaţi ulcioare,vă dau un cântec tainic al liveziiîn care hora lumii prin izvoareaprinde iar pridvoarele zăpezii”

(destin)

sau:

„Mai vine pe la noi orbul Vasilesă-mi spună bună seara şi pe rândapa fântânii-n palme s-o împartăcailor nopţii grei ca de pământ”

(fără trup)

Din punctul meu de vedere, opera poetului Roman Istrati reprezintă un fapt stilistic prin care ni se dezvăluie un alt scenariu mitic, la care putem adera sau nu, funcţie de eşuările în sau evadă-rile din degenerescenţele arhetipale, numite, prin nefericiţi termeni populari, mentalităţi, bigotisme, desuetitudini. Roman Istrati în-seamnă o iluminare lirică atât de mistuitoare, încât el însuşi avea să-i cadă victimă prin statutul de rătăcitor fără ţel de după aceea sau, cum zicea el, într-un poem deja citat, un rătăcitor care a fost aşa cum a fost şi „cum nimeni altul n-a mai vrut să fie”. N-a mai vrut sau nu a mai putut. Sau poate că doar nu a înţeles ceea ce doar lui i-a fost dat să înţeleagă.

13

luntrea de ceară

În finalul acestei pătimaşe pledoarii, vreau să vă vestesc tuturor că Roman Istrati trăieşte, dovadă fiind şi această carte, şi cealaltă (vestirile), pe care, în ziua naşterii lui, 7 septembrie 2018, o veţi ţine în mână şi o veţi şi răsfoi, dacă aveţi în suflet şi în minte picurul de iluminare care să vă îndemne la căutări.

Ion Drăguşanul

15

17

luntrea de ceară

iglu

ţin mintecând am coborât în spate cu cerulaici printre voi era searăţin minte şi-ntâia povarăcând mi-am culcat trupulodată cu gerul

tata m-a scăldat adâncîn pământşi m-a-mbrăcat în hainacea mai frumoasăEşti fiul meu, de-acumaşa am vrutia pâinea şi-o bucată de coasăşi-n pumn – mi-a spus –ia nişte lutcă-i de-al nostru şi-i sfânt

roman istrati

18

ştiu o stea

Tot mai ştiu o stea în careziua umbră nu cunoaşteşi-n copii sau în seminţemoartea singură se naşte,nu ştiu semnul sau lumina,ştiu abia doar cum se cheamăprecum ştiu deosebireadintre sâmbure şi poamă

Într-un sâmbure ştiu miezuliar fructului-i ştiu gustulştiu pământului o legecum din vie ştiu putereacare face putred mustul;nu ştiu vânturile carefac zăpezile albastreşi cireşele amare

De călcăm ceva e umbracare face zborul lungsau vreo lege care naştefructe care nu ajung,la copii de-i strâmb doar mersulle vom şterge paşii greidoar când steaua se va naşteiarăşi din lumina ei

19

luntrea de ceară

pastel

Mă pui să zgârii crengile de aurdar singure aceste crengi dau sângecând nevoiţi le dezbrăcăm de hainăce le ascunde galbena putere;cuvântul aspru ca un zbor de graurgăsind durere-ncepe a se plângecum ursul sângerând învaţă tainade-a sparge toamna nucile de miere

Poveşti voi scrie, dacă timpul cereşi despre colţii ierbii voi vorbicum stau ascunşi în fiecare noapteşi ard precum un fagure de ploi,vina aceasta-i dulce mângâierece-o lasă taurii trecând prin viicând singuri fulgeraţi cu bob de laptese-neacă prin pâraie albi şi goi

Gândacii sub căpiţe tăinuiteroua de mac silind-o să-i asculteîn staul mai scânceşte câte-un mielşi-mi fac din noapte singura mea hartă,altă poruncă nu mai împlinescşi ţine minte dacă-mi ceri prea multecă mâine te voi întreba la fel:aceste vorbe cine mi le iartă?

roman istrati

20

identitate

Voim putere cum voim un galbennoroc găsit în praful de pe șanțluminii îi voim atâta umbrăcât apăsarea mâinii să nu schimbeînsemnul din veriga unui lanț

Vina aceasta ne-am făcut-o noiea vine din părinți și mai departeîi ducem miezul fără să-l schimbămdin rădăcina lui până la moarte

Oricât schimbarea ar putea aduceo trecere din noi spre alte cercurigreșim cu fapta ori greșim cu gândulașa cum ieri greșeau buniciipăcătuind de sfânta miercuri

Totu-i o stea mereu aceeașisămânța miezul nu și-l schimbăoricât de greu ar fi îndemnuliar noi rămânem toți la felși ni se schimbă doar însemnul

21

luntrea de ceară

putere de-a fi

Şi nu-i rază aceeace nu lasă umbrăsoarele însuşi existăo dată prin zişi o dată prin noapteşi lumina-i putere de-a fiaşa cum cireşele suntjumătate crude, jumătate coapte

Acestui timp îi stauîn noi cumplitele moaşteşi-i doar cenuşă însemnulcând timpul înguste însăşi sămânţa ce-l naşte;atunci când facem vreo pradăştim bine că-n lucruri e voieca partea din umbră să cadă

Pasul nu moare decât înăuntruşi nu ştim cât poatede mult să ne doarănoi suntem steauace nu o cunoaştemrestul e doar ce rămâne din zbor

roman istrati

22

suntem bogaţi fiindcă ne naştemsub patrafir de cocor;

sfârşitu-i stingerea luminii din sineşi nu a celei venind din afară

23

luntrea de ceară

vino, frate

Mâna care nu se-nchinăpoate fi o nouă treaptăcând urcăm scaradinspre durerii tainiţavino, frate, căci luminapeste umbre cade dreaptăprecum cad cu miez de varănuferii pe gura serii

Şi mai vine, frate, gândulsă ţi-l speli de osemintesau să spargi roua aprinsăpeste pleoapa lumânării;vino, de nu ştii cuvintesă-ţi arăt coaja desprinsădin bucata de zăpadăcare rupe buza mării

Şi de-o fi război sau ceartăde la tine mai departefii acela care legişi nu cel care desparte;vino, frate, căci luminade cunoaşte vreo izbândăse găseşte cinevasă o fure mai întâi

pentru ca apoi s-o vândă

roman istrati

24

scrisoare de la tata

Să ştii că-au nins strigoii pe la noişi drumurile sunt înzăpezitenucul din poartă ieri s-a prăpăditcă l-a trecut zăpada prin cuţiteşi nu e chip să crească înapoi

Iar lupul a ieşit din vizuinişi sare, noaptea, cailor în spateşi nu se teme nici de foc sau câinioricât l-ai împuşca, oricât l-ai batecând se repede poartă-n gheare spini

Şi oile sunt bine, sănătoaseşi nu le vindem până-n primăvară doar cu zăpada asta e mai greucăci stăm şi noaptea să nu calce hoţiipe rând, când mumă-ta, când eu

Vezi ce lucrezi pe-acolo pe la tineca să nu-ţi iasă vorbe mai târziuşi ai grijă că acum eşti singursă nu te bagi prin tot felul de casesau să te frigi pe gură cu rachiuNoi suntem bine şi chiar mie-mi bateîn ochiul drept câte o cucuveade nu mai văd o săptămână-n şir;eu te sărut; nu pierde cartea astacă nu se ştie de ne-om mai vedea

25

luntrea de ceară

ţară

Grâul cu gust de mărţişor răsareascuns acum prin fiecare ranăşi frigul îl împuşcă şi ne doareca laptele ce-şi prinde sânu-n cană

Vulcan de rouă cerbii poartă-n gurăcând stau la tâmpla ierbii, albi, de strajăvântul rotind prin sâmburi iar adunălumina strânsă-n fiecare coajă

Şi mâine poate somnul se va rupeşi mâna noastră mângâind va punevinul în flori şi florile în cupebrumă prin struguri şi rugină-n prune

Ţară, te naşti odată pentru toţişi-n fiecare dintre noi odatăfluturii mai iau soare de la tineşi-l trec în flori bucată cu bucată

roman istrati

26

zoologie apuseană: beţivanul

Cu vinul acesta beau deodată totul:ziua amară, râia din oglinzibeau cârciuma bolnavă ce se ţinedoar în putreziciunea unei grinzi,tu, cârciumare, du-te până-n becila întuneric dă-i un ban de saresă-mi dea o damigeană de răcoaresă-mi spăl pe faţă cearcănele reci

Ai grijă, cârciumare, scara-i vechecasele ei făcut-au un războiroagă-l pe diavol să-mi trimită grabnico damigeană grasă de noroi,prieteni, vă dau voie să-njuraţin-am nici un sentiment şi nici o mamăregi n-am scuipat şi regi n-am lăudatşi tatăl meu a fost bufon de seamă

De ştiu a bea sau de nu ştiu a beavreunul va afla după o vremecel mai frumos bărbat este rachiuliar sticlele sunt albele poeme,voi, beţivani cu ochi obezi plecaţi,căci v-a prădat de-un ultim gologanevreul buhav molfăind în gurănoroiul picurat peste coran

27

luntrea de ceară

Spălătoreasa cu un fir de umbrăşterge acum mahorca pe tejgheacuiele minţii ard mocnit când slugatoarnă în cană cheagul greu de steaşi cana ca o pieliţă de sulfvai, cum se-ntinde-n palmă tot mai greuîn mâzga încăperii unul scuipăo tuse aspră şi un dumnezeu

Trece un vaiet lung de huhurezsau poate-n beci un sânge un sânge muritortu, cârciumarul minţii noastre, râziprintre butoaie mari de cositor;cu vinul asta beau deodată totul:ziua amară, râia din oglinzivă beau pe voi şi gândul meu ce stădoar în putreziciunea unei grinzi

roman istrati

28

aşchii de brad

Nu vreau potrivă să aşez în fapteun râu imens ce duce către mareamestecând cu aşchia de bradbulgări de grâu şi bulgării de sare;junglă de ploi va bate peste săbiicu urlet vânătoarea începândnoi stând la pândă florile de nufărle vom ochi cu grijă rând pe rând

Cu sănii încărcate de omizivom face umbră limbilor de focdin carnea arsă mirosind a floarene vom culege flori de busuioc;dăm cep în faguri şi în pahare curgeziua uscată ca un ochi de broascălovind din nou cu ură vom desprindezeii ascunşi în florile de iască

Nu vreau potrivă să aşez în fapteun râu imens ce duce către mareamestecând cu aşchia de bradbulgări de grâu şi bulgării de sare;noi ce să facem, mâinile ne dorde când cioplim prin vreascuri putregaiulîn buza nopţii tata bate parişi se aude ca un clopot naiul

29

luntrea de ceară

cântar

Praful ce-mbracă drumulse naşte chiar din drumpeste seminţe bat seminţe mult mai greleziua de mâine este şi ziua de acumiar noi purtăm la brâumari săbii şi mărgele

Lumina nu mai cade aşa cum cred bătrâniisomnul părerii noastree zbor de liliecicu spaima lămurităcare trezeşte câiniimor ghindele de mieretunând peste poteci

Vino cu verbe groaseturnate în paharesă dărâmăm din faptepereţii plini de varmişcarea noastră oarbăcurgând spre nemişcares-o cântărim, căci mânane poate fi cântar

roman istrati

30

destin

Olga, ţiganca, ţipă peste noapte:Luaţi ceaune, hai, luaţi arginţi!Nu cumpărăm, îi strică tata rugaLuaţi atunci lumină pentru sfinţi!

Iar fulgerând: Luaţi inelebătute cu argintul din copite,luaţi şi-un mânz, de vreţi sărut de rouă,luaţi de os, luaţi ispite,

luaţi de fluier sau luaţi ulcioare,vă dau un cântec tainic al liveziiîn care hora lumii prin izvoareaprinde iar pridvoarele zăpezii

Eu vreau, spun tatei, doar un singur leac,vreau fluturii îngenunchiaţi departepurtând în sânge florile de macşi-n ochi lumina vieţii fără moarte

31

luntrea de ceară

întâlnire

A fulgerat între dealuri un tropot de cai; praful s-a aprins ca argintul

Opreşte la poartăVeşti?, îl întrebN-amÎncărcată, creanga o aplec peste gardIa!, sunt mere coapte, îi spun, bătute de lună,

sunt mere de noapteRâde şi Muşcă, Veninul îi umple gura ca o amiază de fânŢine, scoate din sânE un fluier: cântă din el şi-o să vinE un fluier vechi, de pământBine, îl iau şi mă-nchin

A fulgerat iarăşi între dealuri un tropotÎntunericul s-a stins în fântâni mai departe;

a început să bată singur un clopot, şi-a căzut mama pe moarte

Îmi strigăCulege lumina din peşti şi fă-ţi nuntă cu ea, iar peste

fluier, când ai nevoie, cântă şi vinVin să-ţi amintesc că trăieşti

roman istrati

32

fără trup

Mai vine pe la noi orbul Vasilesă-mi spună bună seara şi pe rândapa fântânii-n palme s-o împartăcailor nopţii grei ca de pământ

Când vine alb doar răsturnând pâraiesalcia ninge în obrazul luniifrunzele cad cu bruma pe răcoareşi toamna scutură din nou păunii

El iar îmi spune fulgerând prin viimelcii cu timpul adunat în spatepovestea cu mireasa din copiisub carnea mării zămislind palate

Şi când în două pâinea o s-o rupdoar dimineaţa va veni să-nchineşi tata iar, strigându-mă pe mine,se va întoarce-acasă fără trup

33

luntrea de ceară

poveste

S-a dezbrăcat copacul peste noaptesub albul greu al frunzelor de apăbradul roteşte stelele prin cerşi vântul ars i-adoarme lângă pleoapă

Fântâna ca o rană de pământcu ochiul alb şi stins ca o răşinăşi-ascunde zborul peste mărul sfântîn care toamna ninge iar rugină

Departe mi se risipeşte casaşi-ntre ruine tata fără chipalungă fumul ploii din povestecu cai de-argint şi zmeii de nisip

roman istrati

34

semn al luminii

Ce greu mi-a fost lăsatăşi-această umilinţăcuţit poartă osândaîn palme ridicatşi-n gură ţin cenuşadin care ruga noastrăa blestemat fecioaracu umbră de păcat

Dacă mi-e veştejităaceastă mână sclavăsemn al luminii poatesădită prin pământnu-i decât vina celorce mi-au prădat în somnsacii mei plini de miereşi galbenă otravă

Eu n-am vreo socotealăsau vamă de plătitşi spun ca morţii singurisă îşi îngroape morţiiacum în ceasul greuîmi pun pe buze gândulnu osândi ca însuţisă nu fii osândit

35

luntrea de ceară

târzie zăpadă

Mamă, împleteşte-mi noaptea în fluturişi visul mi-l leagă de zâne,ceara toarn-o în cupe de rouăşi dă-mi să beau ce rămâne

Împleteşte-mi scut şi îmbracă-l cu stelefă-mi o cană de lut şi o pâine;mamă, toamna apune disearăşi iarna-mi răsare doar mâine

Mai aud murind prin somnul din cetinicocoşii cu ţipete lungi de argintluna-şi seamănă drumul de fumşi merele-n cer se aprind

Plec, mamă, fără veşminte acumpe drumul bătut cu flori de răşină;când oasele-mi vor fi târzie zăpadătu aprinde-n pridvor o lumină

roman istrati

36

lumină de nectar

Atât doar mi-e puterea mea în braţespini luminoşi cu care să vă strigpeste cerdacul minţii străjuitcu marile harapnice de frig

Copacii noştri drepţi vedeţi-i suntau tâmpla de pământ încărunţităfac sâmburi buni sau răi, după putere,sâmburi de linişte sau de ispită

Şi-n cer zăpada dulce, argintievoi bate-o peste coarde până cândziua de mâine, ziua veşnicie,va deveni încet o zi de rând

Puţin îngăduita mea putere,sălbatecă lumină de nectar,mi-e frică să-ţi topesc lutul amar,mi-e frică să-ţi culeg întreaga miere

37

luntrea de ceară

din tată-n fiu

Toamna din tată-n fiu ne-o dăruimca pe un leac vindecător de boală,ca pe ştergarul alb cu care noiascundem nopţii ochii ei de smoală

Întindeţi mari ştergare prin livezidurerea unor faceri se audeşi mâine dimineaţa s-o primiţinăscută cum se nasc poamele crude

Din tată-n fiu fructele cresc şi mordin tată-n fiu grâul devine aurşi-n tâmpla zilei liniştea zidităpare acum un ţipăt lung de graur

Răcoarea tună peste toţi odatăpământul pare-n braţul nostru mieze-n fiecare fruct ştiuta toamnăşi peste toate noul ei botez

roman istrati

38

această pace

Când în grădină merii tatei cocşi-n ape-mi cântă flaut de aramăîmi creşte-n suflet grâul cel de-o seamăcu toţi strămoşii adunaţi la joc

Nu vreau să uit nici cea dintâi dorinţăcând din sărutul mamei m-am culesşi mi-am jurat să aflu înţelesla tot ce-i sfânt şi tot ce-i de credinţă

Sângele meu nu-i apă, ci-i licoareşi l-am primit în dar de la părinţicu bucurii întregi şi suferinţil-am apărat şi-am scris cu el izvoare

Şi-ncet lumina s-a întors încoaceşi m-a-mbrăcat cu gândul cel mai sfântsă cresc cu dimineaţa în cuvântşi să trăiesc iubind această pace

39

luntrea de ceară

toamna

Suie târziu semn de răcoare peste câmpiecaprele duc marginea lunii lângă fântânăneliniştea pare stol speriat de iasomieşi frunzele-n aer par nesfârşite aşchii de lână

Toamnă, desfaci creangă cu creangă, fructelor toatemari le aprinzi în piele făclii de ruginănumai pădurea, fluier imens de singurătate,arde tăcut ca un ochi de narcisăca un zbor de albină

Petală de os îşi prinde seara pe gurăşi-n vatră focul chinuie miros de gutuifruntea lunii, coajă de ceară, îndurăşi-n vie fumul ridică incerte statui

Năframa verii se sparge în cioburi de soareşi fructul ascunde-n nemişcare o simfoniesub cerul iernii iar se aude tremurătoarenumai sămânţa călcând încet spre veşnicie

roman istrati

40

sentiment de toamnă

Frigul dezghioacă floare după floarezăpada-şi pregăteşte grea armură,prin crengi, te uită, vezi: natura moareşi-n urma ei noi naştem iar natură

În sfârcul toamnei capre negre ardce par imense clopote de humă,munţii ridică nemişcat stindardpeste singurătatea lor de brumă

În coame cerbii clei de brad aprindcu care poţi să ungi o stea de noapte, lumina ei o vezi încet trezindneliniştea ulcioarelor de lapte

Castanele se sting pe rând amareşi lemnu-şi sparge sunetul în gură,prin crengi, te uită, vezi: natura moareşi-n urma ei noi naştem iar natură

41

luntrea de ceară

elegie

Pădure, cazi noaptea cu creştetu-n lunăşi sânul ţi-e mare şi galben sub stele,cu drumul în pleoape amiezile melezăpezi din zăpezi îţi adună

În lutul din cană e-o rană de fatăflămândă-n tăcerea pruncilor goi;ţigăncile-albastre-mi coboară din ploiiubire-n maramă rotată

Azi pietrele-n poartă nuferi aprindşi noaptea se-ascunde-n sărutul păcat;vioară mi-e inima-n jocul uitatşi-n mărul cu gura de-argint

roman istrati

42

vreau să vă spun

Vreau să vă spun că sunt aşa cum suntcum nimeni altul n-a mai vrut să fiecă sunt un bulgăre aspru de pământzvârlit într-o zăpadă albăstrie

că-n urma mea s-aude un balaurcum umblă casnic şi zornăitorca un smintit cerând pietriş de aurprin albii în ţinutul Salvador

Şi vreau să vă mai spun cum traversezprin carnea lui fără să ştie cândcum solzii-i scot în vis şi îi aşezîn locul lor cămăşi de hiacint

Şi vreau să ştiţi că nu sunt altcevadecât o eronată prelungireabandonat soldat de tinicheauimit într-o blajină răstignire

Vreau să vă spun că sunt aşa cum suntcum nimeni altul n-a mai vrut să fiecă sunt un bulgăre aspru de pământzvârlit într-o zăpadă albăstrie

43

luntrea de ceară

cumplita vânătoare

Puteţi ascunde poruncind oricâte,fructele nu voiesc să vi se-nchine,iar de veţi face pradă, totdeaunaprea multe jertfe sunt şi prea puţinecăci adevărul se arată-n faptecum se arată tatăl în copilcum soarele-i lumină peste moarteşi umbra lui o brumă peste vii

Acum purtând cumplita vânătoaretot repeziţi prin muguri galbeni spadacum se repede vulturul flămândcând mâna-ntinsă îi arată prada,iar de-mplinim vreo socoteală vechela câte-un jude ce-i ştiut cu teamăne puneţi noaptea groasă la urecheca să plătim o îndoită vamă

Ştim, soarele chiar lui îşi este regeaşa cum firea noastră l-a născut,iar păsării îi vom găsi alt zborcăci nu putem acelaşi fruct culegecu cel cules în anul ce-a trecutsau cel ce fi-va anul viitor

roman istrati

44

sămânţa iubire

Sămânţa noastră e-o lege străbunăcoborâtă-n stele de lut şi de cearăaprinsă la foc de vântul de searăpândită pe drumul de lună

Seminţe-s şi boabele grele de rouăşi copiii cu mâinile stinse de macisămânţă-i lumina purtată în sacişi pâinea clădită în două

E-o sămânţă sângele nostru crescândcu brazii în ceas de dreptatecu timpul veghind în cetatesămânţa iubire – sămânţă de rând

45

luntrea de ceară

depărtarea spre maci

În eterul dintâi aşchii mari s-au desprinsşi cu degetul doar pot acum să le-arătlucitoare corăbii prin deşertul cerescşi tăcute ca peştii cu ochi mari de omăt

Către margini bătând nefiinţa cu pasulaceşti demoni în cer luminează şi dordepărtându-se-n câmpul de mac al luminiica un viscol de fluturi încet muritor

Acolo, departe, o sămânţă îşi duceîn palma inertă undelemnul aprinsşi-n materia ei săracă şi crudănecuprinsul gândit îşi găseşte cuprins

Între noi, unde totul se aude, se vede,unde lutul e rană de genunchi uneori,mişcarea pare, pe rând, nemişcareşi pântecul mamei – o criptă de flori

roman istrati

46

aceeaşi coajă

O vorbă simplă poate naşte urăşi repede cuţitul scos din brâuîncepe fulgerând să-mpartă moartela tot ce-n cale singur se adună;şi ruga sfântă se preface-n zgurăarzând mocnit ca pietrele de râuşi seva ei uneşte şi despartetoate ce sunt sau nu sunt împreună

Din câte mor nici sâmburii nu potaceeaşi coajă să îmbrace-n poameşi astfel ziua ce se naşte estemai plină de osândă şi rugină;mierea aprinsă ursului pe botcoboară-n gură şi mai multă foame,iar de se stinge firul de povestetot spre minciună faţa ni se-nchină

Orice schimbare printre muguri goicoboară şi-n seminţe o schimbare,iar de mai calcă prin pământ gândaciinoi mari săgeţi le potrivim la pândă;din orice vorbă facem un războitot împuşcând cu nuferii de sareşi-acum, târziu, când ne spălăm cu maciisuntem mai plini de frică şi de ploi

47

luntrea de ceară

comunicate de război1.

Marele stat major al artei modernea transmis un ultimatumarmatei a doua a artelor clasiceprin care se cere părăsirea de urgenţăa fortăreţei Poezia

2.Raiduri repetate ale forţelor moderneau lăsat în ruinăfortăreaţa Genul Epic(populaţia de acolocontinuă să fie evacuatăîn alte compartimenteale artei clasice)

3.Un spion al artei modernea furat regelui Richard al III-leacalul şi regatul;starea pacientului este bună

4.Deşi orb, soldatul Homera intrat totuşi în războişi continuă să fie un mare erou

roman istrati

48

5.La raportul companieiun soldat a fost descoperitcă avea cartuşiera plină cu flori;pentru dovadă de romantisma fost condamnat pe loccu avansarea în grad

6.Războiul oferă şi cumplite eroricele mai numeroase aparţin corpului IV al armatei Criticade obicei această armată atacă oriceîn majoritatea cazuriloracţiunile ei sunt purtate în aerSingurul fapt regretabilrămâne însă acela de a nu şti niciodatăsă se declare neutră

7.Maiakovski a fost un simplu soldatel a fost ultimul care a câştigatcontra cronometru cursa de maratona Poeziei

8.Corpul al doilea al armatei Absurdecondus de Kafkaeste ocolit de majoritatea populaţieidin motive necunoscute

49

luntrea de ceară

9.Comisariatul literar de încorporareşi-a făcut un Atelierunde se făuresc armede tipul „mai încercaţi, sunt unele semne,nimic nou, să mai vedem ce urmează” etc.,atelierul a intrat în funcţiunela parametrii proiectaţişi lucrează în serie

10.Cuirasatul Tolstoi a fost găsit avariat;casa unde el a navigata căpătat epitetul de „memorială”

11.Soldatul Puşkin a murit împuşcatpe când se afla într-o permisie de onoare

12.Cuirasatul Dostoievski pentru merite deosebiteîn acest război a fost recompensatde statul major al omeniriicu dreptul de a navigaîn oceanul literaturii universaleActul de recompensă este permanent

13.După moartea lor fizicămarile nave ale acestui războipentru frumuseţea şi valoarea lor artisticăau fost depuse

roman istrati

50

la Muzeul Literaturii Eterne(muzeul e deschis până la sfârşitul erei noastreintrarea liberă!)

14.Tribunalul militar suprem al artei clasicel-a acuzat pe soldatul Flaubertpentru că în timpul luptelora folosit în mod decadentarma sa Madame BovaryÎn felul acesta tribunalul a rămas nemuritor

15.Comunicat Ultrasecret:Nici un nou acord nu a intervenitîntre forţele angajatepe frontul poeziei patristice

16.În fiecare anîn republica Filmse ţine o reuniunela care participă absolut toate artele

17.În momentul de faţăinstalaţiile antiaerieneale Satireise dovedesc a fi depăşite tehnic

51

luntrea de ceară

18.Surse regizorale bine informateanunţă o nouă remaniere de guverna Teatrului

19.În timpul războiuluicentrul de meteorologie al arteia furnizat numeroase informaţiidespre anotimpuri;pentru activitate strălucităsoldaţii Vivaldi şi Brueghelau fost decoraţicu Menţiunea Specială a Veşniciei

20.Cele 9 simfoniisunt cărţi poştalepe care le-a trimis Beethovendin prima linie a frontului

roman istrati

52

adevărul din mine

Eu m-am născut odată cu snopiişi-am crescut cu zimbrii de soarepe munţi am doinit un cântec de dropiişi-am dormit învelit în izvoare

În sânge mi-am pus sămânţă de macşi-n ochi am strâns toată răşinaîntre brazi mi-am pus fruntea cerdacsă-mi ploaie în nuferi lumina

Am alergat prin grădinile bunilor meicu o oală de lapte şi una de vinpacea toată din porumbeim-am întors cu seara s-o-nchin

Acum pe buze îmi pun un cuvântsă ştiu de frumos şi de binecu pădurile-ntregi răscolite de vântsă-nvăţ adevărul din mine

53

luntrea de ceară

tăcute vorbe

Ne gândim mai dinaintesomnul mâinii să-l schimbămdupă cum se schimbă umbradintre fapte şi cuvinteşi am învăţat din luptăcă a pierde-i mai firescprecum e firesc să cadămerele când putrezesc

Şi când vine iar soroculsă-mpărţim la fiecaregrâul acru al dureriişi bucata lui de saretot în zodie ne-ntoarcemca o stea în scoica măriisă găsim precum prorociisomnul greu al întâmplării

Cei ce vând tăcute vorbepe rachiu sau pe arginţisau pe scaune înaltelocuite doar de sfinţifură legea după caretoţi râvnim fără a ştidreptul de-a purta coroanăsau pe cel de-a porunci

roman istrati

54

sunt semne

Există lucruri carenu pot fi măsuratepentru că-n jur măsurae chiar puterea loraşa cum mâna noastră e semn de nedreptatecând lasă-n urmă crudădoar umbra unui zbor

Lumina de o-nchină un semnmai mare eie voia unei stărice singură va cade,iar vina de se-mpartepe rând ca anii greila cât am dat din noise-adună ori se-mparte

Sunt semne peste carenu cutezăm a trecele credem, nu le credemputerea lor apasăşi de lipsesc, durerease seamănă şi eacu lipsa îndoităa pâinii de pe masă

55

luntrea de ceară

De punem azi o vorbăsă-ndure sau să mintăpoate că mâine miezulei va roti mai denspeste acele lucruride-a căror grea măsurăcântarul se înclinădoar într-un singur sens

roman istrati

56

până la rouă

Curată este astăzi casa noastrăşi varul poară gust de senectute;doar galben luminând ca o păreresingurătatea are ochi de taur;frigul ne prinde-n gheara lui albastrăşi-n palma nopţii iarăşi îşi ascutebuza în care vinul pare miereşi liniştea un ţipăt lung de graur

Ziua ridică-n noi o lumânareşi fumul vezi cum chiuie prin casă,până la rouă gândul se desfaceamestecat cu pulberea măruntă;în piept războiul e o sărbătoare,tăcuţi noi bem rachiu de biruinţeşi îmbrăcaţi cu nesfârşită pacefrigul ne pare aşchie căruntă

Cu pumn de mucegai acum bătrâniifrământă miezul morţii, fără grabăîn grădină noaptea o păpuşă parecu ochii speriaţi de umilinţă;când ziua prinde muced gustul lâniinimeni din cei ce ard nu se întreabăde ce există pentru toţi o floareşi dincolo de ea o Nefiinţă

57

luntrea de ceară

întâlnire

Merg cu tata în valea plângeriiavea nişte fân acolode strânscalul – umedă floare-n tămâierupe căruţa – viscol aprins

Trece-o înmormântarecu preotu-n faţăşi mortul ascuns în ştergarede florila urmă-o femeie plângândcopii şi bătrânicu lumânări de gheaţăşi panglici în mâini

Mergem, parcă-am fi şi noiîn prohodAvem fân, pe acolo, tată?Avem!, îmi spune şi mutîşi freacă barba plină de lutşi-aruncă ţigara prin glod

Plouă, acum drumu-i pustiuCine-o fi murit?, îl întrebNu ştiu!, şi mutîşi freacă iar barba de lut

roman istrati

58

atâta doar îmi spune:Mergi înainte,eu vin mai târziu;mă opresc la Nanu-ţiganusă beau un pumn de rachiu

59

luntrea de ceară

taina

Strângem floarea de răchităsă ne facem toamna hainăşi legate într-o horăstrângem taină după tainăcum ariciul strânge noaptepe sub nuca lui de spini,mari seminţe de luminăsau păpuşi de mărăcini

Strângem semne sau cuvinte,aur strângem cât să-ncapăpeste cuibul nostru plinde atâtea flori de apăşi înspăimântaţi de gândulcă lumina-i o durerene întoarcem tot la fricace ne dă din nou putere

Lunga vreme de-ntunericpedepsită cu izbândăne-a deprins şi mersul drept,dar şi-acel de-a sta la pândăşi curaţi întoarcem moarteacea lăsată din bunicicăci pământul este carteascrisă doar de mucenici

roman istrati

60

parastas

La masă toţi stăteau abătuţiîn jur mirosea a brânză şi pâinetata scosese argintăria bunăse auzea doar floarea tăceriiviscolind în podţipa prin grădină un câine

Vinul urcase din inima beciuluiîi simţeam răcoarea aproape arzândmusafirii stăteau trişti, galbeniceara împrăştia lumină de plumbaşteptam judecata să cadăşi ea să fie cuvânt

Deodată icoana se sparge-n pereteşi tata încet pumnu-şi ridicătac toţi mestecând ascunsă dureree-atâta noapte în buzele lore-atâta noapte şi atâta frică

Când a izbit, masa a căzut în genunchibocetul s-a spart în noi şi a ninss-au înclinat toţi şi tata mi-a spuscă la mormântul mameilumina s-a stins

61

luntrea de ceară

din două cumpeni

Nimicul ce există îşi cunoaştecu firea ideala nemişcareastăzi murind învaţă a se naştemâine născându-se în sine moare

Şi legile, tămâie prin obiecte,par mucegai de grea singurătate;par bune uneori sau par infectedupă cum voia noastră le socoate

Ridică varul lumii ca să vezinoroiul arătând semeaţă firea,curat e mortul, vai, murdară ziuacăci se unesc doar prin deosebire

Prea mulţi gândaci în ceruri se aprindo stea îşi arde lâna biruinţeiprea mare-i nemurirea, noi fiinddoar sluga întâmplării şi-a voinţei

Şi la sfârşit, sfârşitul existând,un trecător voind să-şi spele faţadin două cumpeni va alege singurnoroiul sfânt sau poate Dimineaţa

roman istrati

62

drum către ţărmul mării

În gând întoarcem vorbe de ocarămergând pe stradă singuri, adormiţiomizile despică din copacinectarul ca o aşchie prin muguriploaia de fum începe să ne doarăcum arde-ncet în brazii osteniţi,iar ceaţa agăţată prin aracicade târziu ca boabele de struguri

Doar într-un ciob de aer se mai vedeumbra femeii leneş dezbrăcatăîntârziind sub pleoapă mari plăcerisau visuri de argint sau de păpuşi,lumina iernii nimeni n-o mai credecum stă în ochiul zilei aplecatăşi câinii latră ca nişte durericerşindu-şi pâinea albă pe la uşi

Toţi râd în ghinda lor jucând cu zarulşi-mpuşcă albi din sticla otrăvităa singurei izbânzi ce-o pot aveadupă cuvântul osândit vânării;căci prin palate e curat doar varulrestul luminii curge despletită,pe străzi nu-i nimeni şi nu poţi aflaunde e drumul către ţărmul mării

63

luntrea de ceară

fără vină

Eu mă văd nevoit să arăt pentru ceice au spart lumina până-n ultimul rodcă sângele curge prin frunza de teica peştii sparţi într-un ciob de năvodşi mă văd nevoit umbra s-o-mpartdupă cât vicleşug mâna cunoaştedupă cât soare culegem din ierburisau din merele roşii din paşte

Eu mă văd nevoit o altă croialăsă tai peste lâna crescută în peştisă dau ascultare umbrelor viinăscocind cumplite poveşti;şi-un jude la urmă coborând cu putereva rupe şi ultimul solz de izbândăiar de-om face şi alte răscoale mai grelegăsi-vor cinstiţi să le vândă

Chiar dacă bate seminţele crudepasul în sine îşi caută punteturme de muguri prin crengile udeîşi fac vâsle din oase şi luntre;rar se culeg ca dintr-o ispităcuvintele ce-au nins curat, fără vină,căci mâna goală e mult mai cinstitădecât furând să se-arate prea plină

roman istrati

64

barbut

Pitic m-am născutşi fraţii dădeau la barbut

o ţigancă cu sâni de răşinăîntr-o noapte fără-nceputmi-a ghicit în barbut

aurul moale şi sfântcu-un pahar de pământl-am băut la barbut

tata uscat şi amarpentru un zarm-a vândut la barbut

bun vândut…

65

luntrea de ceară

un agent, direct către ministru– secret –

în seara zilei de unu spre doionor domnule ministru vă raportezcă am descoperit în zona cercetatăo crimă un incest şi un botez

de asemenea domnule vă aduc la cunoştinţăo informaţie nu tocmai banalăflorile au trimis la primărie un actprin care declară grevă generală

tot ele au făcut demonstraţii pe stradăau cerut apă curată şi fum mai puţininstigatorul mârşav la această revoltăsunt informat că este un crin

forţa de pază a încercat reprimăriîn zonă s-au produs dezordini şi larmăîn timpul ciocnirilor s-au folosit injuriişi s-au tras şi focuri de armă

în urma incidentelor au murit magnoliiau mai murit un spin şi alte panseleun procuror important a cercetat cazulşi l-a clasat într-un dosar de nuiele

roman istrati

66

poem despre programul politic al grădinarilor

Crinul strigă lozinci pentru dreptul de a respirapeştii fac demonstraţii în deşuchiate acvariipentru carnea lor transformată în cheresteapădurile cer majorări de salarii

Tăios şi albastru numai sângele de şopârlăa rămas să ne zgârie pieptul şi ochiişi iată, zăpada din betoane şi fierîşi croieşte suave pardesie şi rochii

Ceaţa bate cu nuiaua de sticlă-n fântânăde spaimă iezii-şi ling bubele de ficatîn lume numai un zarzăr înflorit şi nebunse plimbă cu gândul tumefiat

Discipoli de lemn primesc decoraţii înaltele ard în piept, de bucurie, meduzele crudela marginea lumii răbdător un filosofîncearcă să aprindă chibrituri ude

Prea instruiţii gândesc totul cu şublerulpână şi cocsul murdar care-şi desface poriiiar dintre toţi ce-au rămas doar grădinariimai aderă la înalta moralitate a florii

67

luntrea de ceară

tablou

Sus, în munte, Dumitru, cu pumnul strivita bătut în cer flămând până cândau venit ţiganii cu cuţite de argintşi ţigănci cântând – bun găsit

Am înghiţit mirosul înalt de pământcând ceaune-au strigat ora de prânzce mare e prânzul fără cuvântce sfântă e carnea de mânz

E altfel de soare sub cortul de pânzăşi altfel de lună şi altfel de vânte altfel sarea uscată pe brânzăşi vinul e altfel, mai sfânt

Poate cochilia mică de gheaţărotundă ca sfârcul umed de fatăe amfora din care fără viaţăbeau apa cea mai curată

Poate-ngheţat înalt şi frumoscu nirvana aceasta în pleoapecocoşii de munte i-adun de pe josîn turme de os peste ape

roman istrati

68

Caut muzica acestui ţinutîn care urşii dorm sub zăpadăîn care melcii fără-nceputse-alungă prin ploi să mă vadă

69

luntrea de ceară

rămâne un spaţiu

Focul s-a spart în cenuşăşi nuferii dormvezi, gându-i cărarea trecândca o spaimă târzieşi liniştea plouă în noiarzând iasomievai, urmele mari de la uşăsunt flori de noroi

O stea îşi sparge greulumina prin cervezi, umbra vrea să răsarăuscată aproapeşi singur în ea un fluturzbate din pleoapevai, tâmplele-s flori de salcâm şi iarăşi le scutur

Rămâne un spaţiu în carezăpada se stingeşi liniştea-şi culcă genunchiulumbrit de povarătot singuri vâslim prin cuvinteîn luntrea de cearăcăci vuietul surd ne ducecu el înainte

roman istrati

70

vom râde? vom sărbători…

Bulgării mari şi roşii de mucegaivor bate la glezna viţelului, Carteaarată că timpul oprindu-se-n pietreva face nuntă cu moartea

Nici zvonul bine nu se va ducezvonul acesta de început,vor uita şi merele să se usuceşi naşterea o va uita de născut

Rachiul va sparge lemne în noişi-n aer focul va uita să se stingăvor uita şi ploile mersul de ploişi ninsorile vor uita să mai ningă

Doar un necunoscut din alte ceruriprivindu-ne se va uimi de toateşi noi vom râde, vom sărbătoridorul acesta de singurătate

71

luntrea de ceară

stea

Nu cred în steaua asta coborâtăîn noi precum zăpezile ce cadcu vuiet lung de sparte oseminteşi-i număr anii precum număr cercuriîn fiecare inimă de brad

Lumina ei un singur sens aratăşi mâna ce se-abate se usucăşi arde precum mierea otrăvităcând vântul spargecarnea grea de nucă

Nu cred în steaua asta ce apuneîn noi ca-n ultima ei treaptăa unei lumi ce-aşteaptă ca să treacăspre altă formămult mai înţeleaptă

Dar în zadar sub semnul einoi focuri mari cu alte focuri stingemnu mai e timp ca mâna ridicândlumina ei prea pură s-o atingem

roman istrati

72

negândire

Dar ce sunt eu, piezişă stea de noapteîn care fără voie luminândosificate crengile de laptepar iedera zăpezilor din gând

Dacă-n părere vina creşte muguristea blestemată să-mi rămâi stăpânăamiaza goală crească-mi împreunămiezul de oase, boala mea bătrână

Care zăpadă pielea va uimi?înfricoşate scorburi de ţărânăcu frica renăscând la nesfârşittremurătoare crengi de bronz, de lână

Voi treceţi, curgeţi apa voastră – taursălbatec seminţia fulgerândsub nuca toamnei respirând un graurcând alb-albastru, când neluminând

Pierdută stă zăpada printre noişi-n jos privirea vina mea oprităîn melcii umezi curge – vezi, auzinoaptea aceasta lungă negândită

73

luntrea de ceară

testament

S-a împlinit botezulacestei lumi sau poatenimic nu ne rămânecelor câţiva copiipe care ei, părinţii,sub umbră de durerene-au zămislit în tainăcu frunţile plecate

Tu ia marie sfântăo baniţă de grâuilie tu ia calulmai umed ca o steavă las, mai spune tataporunca de-a trăiaceastă vrere oarbăce nu-i numai a mea

Fratelui meu mai mareîi vine-n pază moaraşi soră-mii icoanagrădina de castaniiar mamei mele doarfântâna de luminăcu apa cenuşiea ultimilor ani

roman istrati

74

Pentru ion rămânarginţii adunaţi şi pentru gheorghe casacu câteva odăistau toţi sub judecatăcu umerii plecaţiaurul greu le curgeprin ochii verzi şi răi

Când rândul mi-e ca ultimcopil în astă casăîmi pare lumânareao buză de cuţitmi-s palmele în rugăşi tata orb îmi spune:nu ştiu dacă mai esteceva de împărţit

75

luntrea de ceară

toamnă de praguri

Toamnă de praguriîn mare de iarbăşi-n arsă colină de vânturidurută flămândca mărul din măr ne coboară

În soartă – albă iubirede apă întoarsă pe poartăşi fruntea de aripi plecatăîn buze uitatăşi-n pâine uitatăşi-n munte uitată se-arată

Un sunet negru de tareşi-n tare altarede piatră de soareşi-n soare amarepăsări rătăcind fluid de albastreînvaţă să zboare

roman istrati

76

ori numai aşa

Fug cuvintele tale de stâncă întoarsăşi trupul zboară din ele – golcu drumul de apă tânărsub pleoapă

Doar muma lipită de iarbăarde vie ca o bucurie de pe jos

Printre fântâni, o beţie rară de fluieraleargă peste maluriori numai aşa neînfricată prin cruciplânge ceaţa de piatră uscată

Şi-au venit iarăşi taineleca-ntr-un botez să se-adape

77

luntrea de ceară

celor de-o seamă care cântă patria

Ce ştiţi voi doar la douăzeci de anicâtă putere-mbracă grâul drept când niciodată n-aţi călcat prin elca să vă bată spicele în piept;şi staţi doar lângă marginea de foctot aşteptând să cadă vreo luminăpeste cuvintele ce n-au scos floarepentru că n-au măcar o rădăcină

Ce ştiţi despre părinţii noştri carerâdeau luându-şi timpul în morminte;când ţara asta e un foc imensvoi căutaţi igluuri prin cuvinteşi nu avem atâţia dascăli oarecare-au ştiut cinstit să ne arateîn poama roditoare de trecutpărţile bune, părţile uscate?

Tot spuneţi Voroneţ, Carpaţi şi grâuşi-n verbe scunde vreţi a le cuprinde,tocmind păreri sau zvonuri de ideivoi vindeţi aur care nu se vinde;zidirea noastră e sămânţă vecheşi neştiind-o nu puteţi gândice forţă a împins tot neamul nostruîn trecerea din noapte către zi

roman istrati

78

călcând lumina

Şi rog acum nu faceţi vreo greşeală,aşa cum cade ploaia – cade bine!,iar de mai bat ninsori în buza porţiie chiar pribeagul care-şi cere prânzul;iertaţi şi sfânta noastră îndoialăcăci ea e vama zilelor puţineşi ascultaţi prin grajdurile nopţiicum bate din copita lunii mânzul

E greu să naşti putere din cuvintecând chiar cuvintele îţi sunt povarăcum legea ţine-n pază dimineaţasub haina spinilor de trandafir;lauda falsă e un fals părintece va aduce mai târziu ocarăşi-n dintele de plug întors cu faţalumina cade ca un patrafir

Zăpada minţii uneori se naştedin ieslele pământului murdareşi fără voie timpul o aducela judecata zilei să se-nchinecăci umbra-mparte fără a cunoaştevântul uscat prin palmele amarepentru că uneori călcând luminarăul acesta poate fi un bine

79

luntrea de ceară

curgerea toată

Atât de altfel aşezată lumeacum fiecare gest din noi separămierea din bobul gros al pâiniide pâinea umedă sau cea amară;şi orice vorbă spusă ni se parela unii mângâind obrazul minţiila alţii urma groazei de cuţitpeste sărutul ce ni-l dau părinţii

O lege se adună-n fiecaremăruntă ca seminţele de fociar noi purtăm la sărbători în pieptflori de lămâi sau flori de busuioc;nu ne-am născut cu toţii pe măsurăcântarul lumii nu ni se închinăcăci pentru unii roua-i întunericiar pentru alţii fluier de lumină

Şi speriate-n cetini se ridicăfiare stinse-n urletul de corncum fumul galben curge de pe vatrăpândind în sus prin umărul de horn,curgerea toată e un zeu, se pare,şi-i ducem jertfă mielul de pământapoi primim tăcuţi bănuţul nopţii,simbrie pentru câte am înfrânt

roman istrati

80

ridic cetate

Vindem doar umbre şi câştigulîl împărţim la întâmplarecum împărţim după războichimirul plin de bani furaţi;sub coajă îşi ascunde frigulpuţinul foc de lumânare,noi spargem melcii de noroica să-i vedem împerecheaţi

Dacă lovim din nou se-adunăîn umbre groasă buruianăşi-atât cât pedepsim ne parecă răutatea nu-i de-ajunscum nu-i de-ajuns când vinul tunăsub pielea galbenă din canăşi-nduplecaţi de-o întrebareascundem fapta de răspuns

Şi împărţind pe jumătatepâinea uscată ca o steaîn care mâna s-a aprinsca bruma poamelor prin vieam să ridic în voi cetate,veţi chiui intrând în eacăci pentru unii-i cer deschisiar pentru alţii puşcărie

81

luntrea de ceară

bocitoarele lui Charon

Stă alb întins cu ceara picurându-ipeste obrazul mâinii grea, amară;chiuie surde bocitoarele ţigăncivestindu-i tatei ultima lui seară

Poartă vreo vină tata stând aşacu pleoapa-ntoarsă refuzând lumina– Să ne-nchinăm!, îmi spune cinevacăruia toţi îi sărutarăm mâna

Nu-mi amintesc să fi-njurat cândvasau crimă tata să fi săvârşittoporu-n mână n-a luat şi gândulnu i-a fost doamne-n ură la cuţit

Mama împarte printre vii pomana,veninul greu al sfântului cuvântsângele spart ce mâine-o să răsarălui Charon, barcagiul din pământ

De vin la rând ca fiul cel dintâicum vârsta noastră poartă un cocorapoi nu mare-i timpul până cândiar bocitoare vor cânta-n pridvor

Mama împarte printre vii pomana:sângele lui şi-al meu şi-al tuturor

roman istrati

82

zaţul ghicit

E drum de seară putrezit şi surmai e şi o balanţă inegalăşi văd şi-un trandafir care-şi descheietergalul prost petală cu petală

O veste bună ai căci vezi gutuiuliar rătăceşte într-o înflorireprind nebun prin aer cum priveştedoar acul prin retina lui subţire

O pupăză de ceară te descântăun farmacist te află-n eprubetăîn spate ai un nufăr pământiuchircit într-un sicriu murdar de cretă

O damă în pânzeturi lungi de aercu şolduri mari şi sânii mari, de unt,te pierde, te câştigă la ruletăseară de seară ca pe-un franc mărunt

Desenele de bronz încă se mişcăadânci, adânci pereţii ceştii suntşi-n gura ce-a sorbit licoarea simplăninge slugarnic, ninge cu pământ

83

luntrea de ceară

blestemul

Căzuţi pe spate mor salcâmii putreziciumate mor şi vrăbiile-n viistăm orbi şi goi aprinşi peste morminteşi ne iubim de parcă-am fi copii

Şi mângâierea – vină de-ntunerico beau din palma nopţii şi îţi spuncă aşteptându-te mi-au nins albastrepeste fântâna cărnii flori de-alun

Când timpul destinat se va mai naştepustie va fi naşterea şi oarbăsângele nostru-ngemănat cu noapteaîl vor fura păunii să ni-l soarbă

Şi-acum flămând un corb târziu mă doareîntunecat şi neştiindu-mi vinacând nunta noastră va rodi-n păcatam să-mi ascund într-o făclie mâna

roman istrati

84

crepusculară

Încet ca un alcoolic cu pas şovăitortăcerea se desprinde din lucruri cete, ceteşi ca o herghelie cu aripile ninsese desfăşoară oarbă în fulguiri încete

În cer atârnă luna scămoasă – o greşeală –flirtând mahmură cu un cor de fluturice-n ochiul meu – surpată catedrală –argint închină din smolite ciuturi

Şacal flămând în osul meu din frunteun frig sticlos îşi cronţăie flaşnetaca un smintit ce pierde la ruletăşi banii şi amante şi bricheta

Şi tu ca o ninsoare cu degete prelungite risipeşti cuminte pe tâmpla mea de nordacolo în ţărâna amară şi crăpatăcu funigei de brumă pierduţi în dezacord

Şi fugi prin ierburi albe şi dezmierzisimetrice amiezi cotidienecând eu cu-un geamantan de cobre verzivagabondez prin gări elveţiene

85

luntrea de ceară

bătrânii din porţi

Când vin, cu bătrânii de-acasămă-ntâmpină lutul din tindăpoveştile strânse în grindăm-aşteaptă cu seara pe masă

Ursitoare-mi găseşte-n ghiocun drum presărat de pridvoarebeau vinu-ntr-o oală de focşi râd tremurând în izvoare

Mi-e plânsul un cântec de clopotşi mângâi hulubii de cearăvin caii aprinşi într-un ropotsă mă poarte spre altă vioară

Văd ultima dată grădinaşi merii cu fruntea-n pârâuvăd luna sădindu-şi luminaîn coapse rotunde de grâu

În porţi doar bătrânii rămâncu pletele albe de gheaţăfemei cu pruncii la sânmă petrec la drum dimineaţă

roman istrati

86

Mi-s visele grele de rouăşi-n stele-mi creşte-o livadăacolo-i povestea mea nouăşi timpul meu nou de zăpadă

87

luntrea de ceară

cuvântul meu

Cuvântul meu îl vreau o pomenireîntre luminile ce ard pe-această vatră,îl vreau o sabie, puternică de piatrăşi-un bucium ridicat pentru cinstire

L-am adunat încet dintre părinţişi l-am sfinţit cu pâine şi cu sare,din cântecul înalt de căprioarei-am coborât statornice dorinţe

podoabă nu i-am pus şi-n floarea luie vinul ce-o îmbată pe mireasă,e doar cuvântul simplu de la masăce-l spui surorii, mamei sau oricui

roman istrati

88

fratele Daniile

Sihastră pasăre, cutremurând potecica fulgerul de oase te dezbracipeste pământul cărnii tale recicând înfloresc într-o durere maci

Când au venit iar ploile din munţiai mai crescut în piatră încă-un anai muls ninsoarea caprelor din cerşi ţi-ai făcut căciulă şi suman

Toiag de frunze galben, putrezitai prins în mâna grea ca o cenuşălimbile mari de foc le-ai răscolitşi ţi le-ai pus pe rând la uşă

Bătrâne orb şi părăsit de vreme,doar urşii de zăpadă te mai ştiucând umblă prin pământ ca să-şi găseascălumină pentru alt sicriu

Femei târzii mai vin să se închineşi carnea să şi-o dezveleascăca să-ţi sărute fruntea cu trei mereşi ca pe-un mire cerb să te iubească

Şi blestemat singurătatea ţi-o petrecisihastră pasăre cutremurând poteci

89

luntrea de ceară

adevăratul somn

Adu mai degrabă vinul amarcel dulce lasă-l când fi-va izbândăacum sângerând cuţit de nectarvom pune prin muguri la pândă,vor veni fii mai mici să se plângăde mistreţii călcând lunuri de innoi râzând le vom da puşti de zăpadăşi câini asmuţiţi de venin

Târziu vorbeşte lumea de minunişi de nu ştiu ce altă grea pedeapsăfie dar spinii albi pentru cununimierea ce-o poartă ursul într-o labăcăci după chip am semăna cu sfinţiice-i lasă toamna-n urme de noroiiar pumnul greu ce ne-a bătut părinţiisă nu-l mai spele nici un fel de ploi

De bate câte-un clopot vrăjitoriiaceleaşi zodii lămuresc şi visen-avem ştiinţă cum se-ntorc cocoriiporţile vorbei stau mereu închiseşi noi greşim tot potrivind părerice le rostim doar pe ascuns, hoţeşteadevăratul somn nu este veghetot profeţind ce nu se profeţeşte

roman istrati

90

Cuprins

iglu ............................................................................................17ştiu o stea ...................................................................................18pastel .........................................................................................19identitate ....................................................................................20putere de-a fi .............................................................................21vino, frate ..................................................................................23scrisoare de la tata .....................................................................24ţară .............................................................................................25zoologie apuseană: beţivanul ....................................................26aşchii de brad ............................................................................28cântar .........................................................................................29destin .........................................................................................30întâlnire .....................................................................................31fără trup .....................................................................................32poveste ......................................................................................33semn al luminii ..........................................................................34târzie zăpadă ..............................................................................35lumină de nectar ........................................................................36din tată-n fiu ..............................................................................37această pace ...............................................................................38toamna .......................................................................................39sentiment de toamnă .................................................................40elegie .........................................................................................41vreau să vă spun ........................................................................42cumplita vânătoare ....................................................................43sămânţa iubire ...........................................................................44depărtarea spre maci .................................................................45

91

luntrea de ceară

aceeaşi coajă ..............................................................................46comunicate de război ................................................................47adevărul din mine ......................................................................52tăcute vorbe ...............................................................................53sunt semne .................................................................................54până la rouă ...............................................................................56întâlnire .....................................................................................57taina ...........................................................................................59parastas ......................................................................................60din două cumpeni ......................................................................61drum către ţărmul mării ............................................................62fără vină ....................................................................................63barbut ........................................................................................64un agent, direct către ministru ...................................................65poem despre programul politic al grădinarilor ..........................66tablou .........................................................................................67rămâne un spaţiu .......................................................................69vom râde? vom sărbători… .......................................................70stea ............................................................................................71negândire ...................................................................................72testament ...................................................................................73toamnă de praguri .....................................................................75ori numai aşa .............................................................................76celor de-o seamă care cântă patria ............................................77călcând lumina ..........................................................................78curgerea toată ............................................................................79ridic cetate .................................................................................80bocitoarele lui Charon ...............................................................81zaţul ghicit .................................................................................82blestemul ...................................................................................83crepusculară ..............................................................................84bătrânii din porţi ........................................................................85cuvântul meu .............................................................................87fratele Daniile ............................................................................88adevăratul somn ........................................................................89