RIL 2007

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. VIIdin 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007 Dosar nr. 1/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind problema incompatibilităţii judecătorului, care a participat în cursul urmăririi penale la judecarea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, de a participa la soluţionarea unui nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus cu privire la măsurile preventive în aceeaşi cauză. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că judecătorul care a participat, în cursul urmăririi penale, la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive devine incompatibil să judece un nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale, să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus, tot în faza urmăririi penale, cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul care a participat la judecarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a soluţionat propunerea de luare sau prelungire a măsurii arestării preventive în cursul urmăririi penale devine incompatibil să judece un nou recurs având ca obiect încheierea prin care s-a dispus cu privire la măsura arestării preventive. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că într-un asemenea caz nu există stare de incompatibilitate pe motiv că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală. S-a argumentat că prin dispoziţiile menţionate s-a reglementat, ca incompatibilitate de a judeca, doar cazul în care judecătorul a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale, iar nu şi situaţia în care a participat, anterior, la judecarea recursului declarat împotriva unei încheieri prin care a fost luată o asemenea măsură în aceeaşi cauză. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

1

În reglementarea dată "altor cauze de incompatibilitate", prin art. 48 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală se prevede, între altele, că "judecătorul este de asemenea incompatibil de a judeca, dacă în cauza respectivă [...] a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale". Pe de altă parte, dispoziţiile art. 38515 din titlul II al Codului de procedură penală, aplicabile şi în cazul judecării recursurilor în materia luării măsurilor preventive, nu conţin norme derogatorii, instanţa sesizată cu judecarea unui recurs urmând a se pronunţa asupra acestuia fie prin respingere, fie prin admiterea lui. Din această reglementare de ansamblu reiese, fără echivoc, că atunci când instanţa soluţionează recursul nu are de examinat fondul propunerii de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, ci se pronunţă asupra motivelor de casare invocate, astfel cum acestea sunt prevăzute în legea organică. Or, ar fi de neconceput ca judecătorii care au respins un recurs declarat împotriva unei încheieri privind măsura arestării preventive, în cursul urmăririi penale, să devină incompatibili a judeca un nou recurs având ca obiect o altă încheiere prin care s-a dispus asupra unei alte propuneri de prelungire a măsurii arestării preventive şi pentru că în acest caz, dat fiind caracterul periodic al verificării măsurii arestării preventive, s-ar ajunge frecvent în situaţia ca, la instanţele cu un număr mai redus de judecători, să nu existe la un moment dat posibilitatea de a se soluţiona asemenea recursuri decât prin delegarea de judecători de la alte instanţe, ceea ce ar fi inadmisibil. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, împotriva altei încheieri prin care s-a dispus, tot în faza urmăririi penale, cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 48 alin. 1 lit. a) teza ultimă din Codul de procedură penală, stabilesc: Judecătorul care a participat la judecarea recursului împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea ori prelungirea măsurii arestării preventive, în cursul urmăririi penale, nu devine incompatibil să judece un nou recurs, având ca obiect o altă încheiere, prin care s-a dispus în aceeaşi fază de urmărire penală cu privire la măsura arestării preventive în aceeaşi cauză. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,Victoria Maftei

2

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. Idin 15 ianuarie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 81 din 01/02/2008 Dosar nr. 17/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă, săvârşită cu ocazia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 g/l alcool pur în aerul expirat. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis, în sensul că faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de ucidere din culpă, cu această ocazie, a unei persoane constituie atât infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 3 teza I din Codul penal, cât şi infracţiunea rutieră prevăzută la art. 79 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în concurs real prevăzut de art. 33 lit. a) din Codul penal. Referindu-se la uciderea din culpă a unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, a susţinut că această faptă constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 3 teza a II-a din Codul penal. De asemenea, a cerut să se reţină că şi fapta de ucidere din culpă a unei persoane în atare împrejurare, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin niciun alt mijloc de probă starea de ebrietate, constituie infracţiunea unică, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. 2 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de ucidere din culpă, săvârşită cu ocazia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge ori o concentraţie ce depăşeşte 0,40 g/l alcool pur în aerul expirat. Astfel, unele instanţe au considerat că faptele menţionate constituie două infracţiuni distincte aflate în concurs real, respectiv, atât infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 3 din Codul penal, cât şi în infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană

3

care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în astfel de cazuri faptele constituie o singură infracţiune, complexă, prevăzută la art. 178 alin. 3 din Codul penal, care o absoarbe pe cea prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 178 alin. 3 din Codul penal se prevede că atunci "când uciderea din culpă a unei persoane este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani". Pe de altă parte, la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, este prevăzută ca infracţiune "conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge". Ca urmare, din aceste prevederi reiese în mod vădit că infracţiunea de ucidere din culpă, reglementată în art. 178 alin. 3 din Codul penal, constă într-o acţiune ce cuprinde în ea însăşi şi trăsăturile distinctive ale infracţiunii prevăzute la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, astfel că într-un atare caz, în raport cu modalitatea concretă în care a fost comisă, cea de-a doua infracţiune îşi pierde autonomia proprie de faptă penală, fiind absorbită în întregime sub formă de circumstanţă agravantă în conţinutul infracţiunii de ucidere din culpă, devenind componentă a unei singure infracţiuni, complexă, în sensul prevederilor art. 41 alin. 3 din Codul penal. În această privinţă este de observat că uciderea din culpă a unei persoane, săvârşită de un conducător auto care conduce autovehiculul având o îmbibaţie alcoolică peste limita legală sau în stare de ebrietate, prezintă un pericol social propriu, astfel că legiuitorul a înţeles să stabilească faptul că toate aceste acte, obiectiv strâns legate între ele, se însumează unei singure infracţiuni, care se constituie într-o infracţiune complexă, pentru săvârşirea căreia se prevede o pedeapsă al cărei maxim special, expresie a gradului de pericol social sporit, să depăşească cuantumul pedepsei maxime aplicabile, potrivit art. 34 din Codul penal, pentru concursul de infracţiuni. Or, în raport cu voinţa expresă a legiuitorului de a crea din două infracţiuni autonome o singură entitate infracţională, distinctă, şi de a stabili pentru săvârşirea ei o pedeapsă care să exprime pericolul social propriu al unui atare ansamblu infracţional, considerat ca unitate complexă, care nu ar putea să se afle în concurs cu una dintre părţile sale componente. Mai mult, voinţa legiuitorului nu poate fi interpretată în sensul ca aceeaşi împrejurare - conducerea autovehiculului cu o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală - să determine două agravări ale pedepsei, o dată ca circumstanţă agravantă, prevăzută la art. 178 alin. 3 din Codul penal, iar a doua oară ca infracţiune distinctă, prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului, în concurs cu infracţiunea de ucidere din culpă. De aceea, se impune concluzia că în situaţiile în care conducătorul unui autovehicul ucide din culpă o persoană în timp ce conduce pe drumurile publice un autoturism sau tramvai, având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, fapta sa constituie o singură infracţiune, complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. 3 teza I din Codul penal, în care este absorbită infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Dacă, însă, uciderea din culpă a unei persoane în aceleaşi împrejurări este comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate, constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, fapta sa constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 3 teza a II-a din Codul penal. În acelaşi timp, uciderea din culpă a unei persoane în astfel de împrejurări, comisă de un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, în privinţa căruia nu s-a stabilit starea de ebrietate prin niciun mijloc de probă, nu poate constitui decât infracţiunea unică de ucidere din culpă prevăzută la art. 178 alin. 2 din Codul penal, al cărei caracter calificat este imprimat de

4

producerea consecinţei datorită nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul profesiei sau al unei activităţi ca şofer. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul considerentelor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legii

D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 1. Stabilesc că faptele de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală şi de ucidere din culpă cu această ocazie a unei persoane constituie o singură infracţiune, complexă, de ucidere din culpă, prevăzută la art. 178 alin. 3 teza I din Codul penal, în care este absorbită infracţiunea prevăzută la art. 87 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 2. Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar care se află în stare de ebrietate constatată clinic sau prin orice alt mijloc de probă, constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 3 teza a II-a din Codul penal. 3. Uciderea unei persoane în aceleaşi împrejurări, comisă de către un conducător auto având o îmbibaţie alcoolică sub limita legală, dar căruia nu i s-a stabilit prin alt mijloc de probă starea de ebrietate, constituie infracţiunea unică de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. 2 din Codul penal. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 2 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2007.



5


DECIZIA Nr. IIdin 15 ianuarie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 81 din 01/02/2008 Dosar nr. 27/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compatibilitatea de a participa la judecarea cererii de revizuire sau a contestaţiei în anulare a judecătorului care a soluţionat anterior fondul cauzei. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că judecătorul care a soluţionat fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare, neexistând temei pentru admiterea unei cereri de abţinere sau de recuzare. În promovarea acestui punct de vedere a subliniat că atât contestaţia în anulare, cât şi revizuirea sunt căi extraordinare de atac, de retractare, iar nu de reformare a hotărârii, care nu vizează fondul procesului, aşa încât, în cadrul lor, judecătorul este chemat să cenzureze o situaţie nouă, pe care nu a avut-o în vedere cu prilejul primei judecăţi.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la compatibilitatea de a participa la judecarea cererii de revizuire sau a contestaţiei în anulare a judecătorului care a soluţionat anterior fondul cauzei. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că judecătorul care a soluţionat cauza pe fond devine incompatibil să judece în aceeaşi cauză cererea de revizuire şi contestaţia în anulare. În justificarea acestui punct de vedere s-a motivat că aplicarea riguroasă a dispoziţiilor art. 24 din Codul de procedură civilă impune să se considere că judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o cauză nu mai poate lua parte la judecarea acelei cauze nici în revizuire sau în contestaţie în anulare, pentru a nu se aduce atingere încrederii justiţiabililor în imparţialitatea acelui judecător şi a nu se contraveni cerinţei de imparţialitate la care se referă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că nu există stare de incompatibilitate în cazul soluţionării căilor de atac în retractare, cum sunt cererea de revizuire şi contestaţia în anulare, întrucât judecătorul se află în faţa unei situaţii de fapt noi, pe care nu putea să o aibă în vedere cu ocazia primei judecăţi. În aprecierea acestor puncte de vedere, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se impune a se avea în vedere următoarele: Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. 1 din Codul de procedură civilă, "judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare". Astfel, în acest text de lege nu se prevede că s-ar afla în caz de imposibilitate să soluţioneze contestaţiile în anulare sau revizuirile judecătorului care s-a pronunţat prin hotărârea care se atacă

6

prin una dintre aceste două căi extraordinare de atac, iar dispoziţiile legale menţionate, fiind de strictă interpretare, nu se pot extinde prin analogie. În principiu, în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare, ca şi în aceea a revizuirii nu se realizează un control judiciar asupra unei judecăţi anterioare, ci se trece la soluţionarea din nou a aceleiaşi pricini, ca urmare a introducerii unei cereri prin care se tinde la retractarea hotărârii pronunţate anterior, ceea ce şi explică nereglementarea în art. 24 din Codul de procedură civilă, ca situaţie de incompatibilitate, a cazului în care judecătorul participă la soluţionarea aceleiaşi pricini în contestaţie în anulare sau în revizuire. Cu toate acestea, pot exista situaţii în care judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de căi extraordinare de atac să fie pus în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre sub un aspect cu privire la care şi-a exprimat deja opinia, caz în care, pentru a asigura deopotrivă imparţialitatea, cât şi aparenţa de imparţialitate pe care le reclamă desfăşurarea unui proces echitabil, acesta să considere că este totuşi necesar să se abţină de la judecata pricinii. Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că judecătorul care a făcut parte din completul care a judecat fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca, în funcţie de motivul pe care se întemeiază calea extraordinară de atac şi de circumstanţele concrete ale cauzei, să existe un temei pentru abţinerea ori recuzarea judecătorului, care, în actuala reglementare, constituie impedimente legale diferite de acela al incompatibilităţii. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătorul care a soluţionat fondul pricinii nu devine incompatibil să soluţioneze, în aceeaşi cauză, cererea de revizuire sau contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiD E C I D E:

Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Codul de procedură civilă stabilesc: Judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare. Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2007.

7


DECIZIA Nr. IIIdin 15 ianuarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007 Dosarele nr. 28/2005 şi nr. 28/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. 28/2006, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 40 alin. (2) cu referire la art. 124 din Legea nr. 272/2004 referitor la competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererii de instituire a tutelei copilului minor. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că există o strânsă legătură între acest recurs în interesul legii şi recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 28/2005 declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, care se referă tot la competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererii de instituire a tutelei copilului minor, cerând în concluzie să fie întrunite cele două dosare în vederea soluţionării lor deodată. Secţiile Unite, ţinând seama că între cele două recursuri în interesul legii, prin care se solicită stabilirea instanţei competente să judece în primă instanţă cererea de instituire a tutelei copilului minor, există o strânsă legătură, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune întrunirea acestora şi judecarea lor deodată. În continuare, s-a dat cuvântul procurorului, care a susţinut recursul în interesul legii, declarat de procurorul general şi, implicit, a celui formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, punând concluzii pentru admiterea acestora în scopul de a se stabili că instanţa competentă să soluţioneze în primă instanţă cererea privind măsura de protecţie alternativă, a tutelei copilului minor, revine tribunalului.

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursurilor în interesul legii menţionate, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanţa competentă să soluţioneze, în primă instanţă, cererile privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului minor. Astfel, unele instanţe, invocând dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Legea nr. 274/2004, potrivit cărora tribunalul are competenţă generală de a soluţiona în primă instanţă cererile de stabilire a tuturor măsurilor de protecţie a copilului reglementate de această lege, s-au pronunţat în sensul că se impune ca şi cererile privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului să revină tot în competenţa de judecată, în primă instanţă, a tribunalului. În motivarea punctului de vedere menţionat s-a arătat că, deşi competenţa de judecată a tribunalului în primă instanţă ar părea limitată, prin art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, la cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială reglementate în cuprinsul acestei legi, dispoziţiile de

8

ansamblu ale art. 124-131 impun interpretarea că tot tribunalului îi revine şi competenţa de soluţionare în primă instanţă a cererilor referitoare la măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului. S-a relevat că o competenţă de soluţionare a tutelei diferită de aceea prevăzută pentru celelalte măsuri de protecţie alternativă a copilului ar încălca principiul instituit prin art. 6 lit. l) din Legea nr. 272/2004, care impune "interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie", astfel că scopul legii respective nu ar mai putea fi realizat. În fine, s-a învederat că, în condiţiile accentuării tendinţei legiuitorului de a instituţionaliza specializarea instanţelor, în care sens prin Legea nr. 304/2004 s-a creat posibilitatea înfiinţării de tribunale specializate pentru minori şi familie, ar fi de neconceput ca tocmai măsura instituirii tutelei să treacă în competenţa de soluţionare a unei instanţe de grad inferior şi să fie sustrasă, astfel, competenţei speciale fireşti. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că soluţionarea, în primă instanţă, a cererii de instituire a tutelei copilului minor revine în competenţa de soluţionare a judecătoriei, fiind aplicabile, în această privinţă, dispoziţiile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, iar nu dispoziţiile cu caracter special cuprinse în art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, potrivit art. 124 din Legea nr. 272/2004, "Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului", iar "Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul". În raport cu acest conţinut explicit al dispoziţiilor menţionate, rezultă, deci, că numai pentru cauzele care se regăsesc în cuprinsul normelor de reglementare din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut competenţa de soluţionare a tribunalului de la domiciliul copilului şi, respectiv, a celui în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul. Cum o atare competenţă, fiind ratione materiae, este de ordine publică, înseamnă că soluţionarea oricărei cereri care se referă la instituirea măsurilor de protecţie specială ce privesc copilul trebuie să aibă loc în condiţiile respectării necondiţionate a dispoziţiilor referitoare la instanţele cărora legea le-a dat plenitudine de competenţă, respectiv judecătorii. Faţă de aceste cerinţe de ordine publică, a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii ce s-ar pronunţa, se impune să se verifice dacă şi cererile privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului fac parte din măsurile de protecţie specială reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Or, din examinarea prevederilor Legii nr. 272/2004 se constată că, între măsurile de protecţie specială a copilului, reglementate prin această lege, nu se regăseşte şi aceea a tutelei copilului. În acest sens, este de observat că prin art. 55 din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut că "măsurile de protecţie specială a copilului", la care se referă această lege, sunt: "plasamentul", "plasamentul în regim de urgenţă" şi "supravegherea specializată". Mai mult, reglementând în continuare cine poate beneficia de măsurile de protecţie specială enunţate, modalitatea concretă de realizare a fiecăreia, precum şi alte forme de asigurare a protecţiei copilului, dispoziţiile Legii nr. 272/2004 nu conţin nicio referire la măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului. Ca urmare, din moment ce reglementarea dată prin Legea nr. 272/2004 nu se referă şi la măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului, se impune să fie considerate de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului şi, respectiv, a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul, în accepţiunea pevederilor art. 124 din această lege, numai acele cauze care privesc măsurile de protecţie specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55. De altfel, această interpretare este singura ce poate fi primită şi pentru că art. 57 din lege, prevăzând, restrictiv, că "Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asistenţă juridică gratuită, în condiţiile legii", exprimă, de asemenea, voinţa explicită a legiuitorului de a preciza că reglementarea în discuţie priveşte în mod exclusiv măsurile de protecţie specială a copilului ce fac obiectul definiţiei date în cuprinsul art. 55.

9

Aşa fiind, competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului nu poate fi decât aceea din dreptul comun, care, potrivit art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, revine judecătoriei. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului revine judecătoriei.


În numele legii

D E C I D: Admit recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti. În aplicarea dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, stabilesc: Competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului revine judecătoriei. Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2007.



10


DECIZIA Nr. Vdin 15 ianuarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 732 din 30/10/2007 Dosar nr. 21/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, republicată şi ale art. 21 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind aprobarea Codului fiscal, referitor la posibilitatea deducerii taxei pe valoarea adăugată şi a diminuării bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit în cazul în care documentele justificative cuprind menţiuni incomplete, inexacte sau care nu corespund realităţii. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în cazul în care documentele justificative cuprind menţiuni incomplete sau care nu corespund realităţii. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi ale art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, oricâtă diligenţă ar manifesta, reclamanţii, beneficiari ai bunurilor sau serviciilor livrate ori prestate, nu au posibilitate legală să verifice dacă societăţile comerciale care le-au prezentat documentele justificative au obţinut formularele tipizate pe căi legale sau dacă sunt corecte numerele de înregistrare la oficiul registrului comerţului indicate de furnizori sau prestatori şi nici să verifice dacă documentele pe care le-au primit de la aceştia au toate rubricile completate în mod corespunzător. În motivarea acestui punct de vedere s-a apreciat că operatorii economici beneficiari de bunuri şi servicii nu pot fi făcuţi răspunzători pentru o faptă culpabilă săvârşită de altă persoană juridică pentru că s-ar încălca principiul bunei credinţe în relaţiile comerciale. S-a relevat că, în astfel de situaţii, eroarea în care se află operatorii economici beneficiari are un caracter obiectiv, neputând fi imputată lor neobservarea formei facturilor sau a altor documente emise de furnizorii de bunuri sau prestatorii de servicii şi nici situaţia juridică a acestora din momentul întocmirii documentelor justificative. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că este interzisă emiterea şi utilizarea unor facturi care nu îndeplinesc cerinţele unor documente justificative, în accepţiunea prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 831/1997, considerând că nu se poate deduce taxa pe valoarea adăugată şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative nu conţin toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

11

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, se prevede că "Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile", precum şi că "La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare". În cuprinsul normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44 din 22 ianuarie 2004, făcându-se referire la dispoziţiile art. 19 din cod se precizează că "Veniturile şi cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal". În raport cu aceste reglementări legale, profitul impozabil constă, deci, în diferenţa dintre veniturile realizate din orice sursă şi suma cheltuielilor deductibile. Or, în accepţiunea prevederilor art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, "sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare". În această privinţă, însă, este de observat că prin art. 21 alin. (4) lit. f) din Codul fiscal se subliniază că "nu sunt deductibile", între altele, "cheltuielile înregistrate în contabilitate, care nu au la bază un document justificativ, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunii sau intrării în gestiune, după caz, potrivit normelor". Tot astfel, reglementându-se regimul deducerilor în cuprinsul art. 145 din Codul fiscal, la alin. (8) din acest articol se prevede că exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiţionată de justificarea dreptului respectiv, în funcţie de felul operaţiunii, cu unul dintre documentele specificate, diferenţiat, la lit. a) şi b) din acel alineat. De asemenea, prin art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, se prevede, la alin. (1), că "Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ", iar la alin. (2) că "Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz". În acelaşi spirit, prin art. 24 alin. (1) din Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, în vigoare de la 1 iunie 2002, s-a precizat că "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată orice persoană impozabilă trebuie să justifice suma taxei", menţionându-se în continuarea aceluiaşi alineat, prin reglementările de la lit. a)-e), documentele necesare pentru fiecare caz de deducere prezentat. Mai mult, în cuprinsul art. 29 din aceeaşi lege s-au instituit obligaţii pentru "persoanele impozabile care realizează operaţiuni taxabile şi/sau operaţiuni scutite de drept de deducere", specificându-se, la lit. a) şi b) de la punctul B, modul cum ele trebuie să consemneze "livrările de bunuri şi/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în alte documente legal aprobate şi să completeze în mod obligatoriu" anumite date, precum şi că "persoanele plătitoare de taxă pe valoarea adăugată sunt obligate să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate şi să verifice întocmirea corectă a acestora", cu sancţiunea pierderii "dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente", dacă nu au fost respectate cerinţele de înregistrare în contabilitate "în cazul cumpărărilor cu o valoare a taxei pe valoarea adăugată mai mare de 50 milioane lei inclusiv". Ca urmare, potrivit acestor reglementări lipsite de echivoc, taxa pe valoarea adăugată nu se poate deduce şi nici nu poate fi diminuată baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit dacă documentele justificative nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea taxei pe valoarea adăugată. O atare concluzie este impusă şi de prevederile art. 89 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, republicat, potrivit cărora "Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de

12

5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel", acest termen de prescripţie începând, potrivit alin. (2), "să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel". Din moment ce, potrivit acestor dispoziţii, organele fiscale pot efectua controale pe o perioadă de 5 ani anteriori, adică şi pentru raporturi juridice de drept fiscale născute înainte de intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 2004, a Codului fiscal, este evident că stabilirea diferenţelor de impozit sau a altor obligaţii fiscale datorate de operatorii economici trebuie efectuată în baza reglementărilor existente în momentul naşterii raportului juridic de drept fiscal, chiar dacă acţiunea de control se desfăşoară în perioada în care sunt în vigoare dispoziţiile Codului fiscal. Sub acest aspect este de observat că dispoziţiile Codului fiscal, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, pot opera numai pentru viitor, toate actele supuse controlului ce se efectuează de către organele fiscale, în vederea examinării legalităţii deducerilor de taxă pe valoarea adăugată neputând fi astfel analizate, în conformitate cu principiul tempus regit actum, decât potrivit normelor legale aplicabile în momentul naşterii fiecărui raport juridic. Or, în toate actele normative, anterioare sau ulterioare adoptării Codului fiscal, în cazurile de efectuare de operaţiuni de deducere a TVA este prevăzută obligativitatea prezentării de documente justificative întocmite "legal" sau "conform legii", fără a se determina, însă, tipul de document necesar. Dacă prevederile Legii contabilităţii nr. 82/1991 şi cele ale regulamentului de aplicare a acesteia nu conţineau criterii de stabilire a menţiunilor sau informaţiilor ce trebuie să le conţină documentele justificative, iar prin Legea nr. 345/2002, aplicabilă în perioada 1 iunie 2002-31 decembrie 2003, s-a înscris pentru prima dată obligativitatea prezentării de documente justificative, cu specificarea menţiunilor sau informaţiilor pe care să le cuprindă, prin Legea nr. 571/2003 s-au reglementat, cu caracter unitar, atât obligativitatea prezentării documentelor justificative, cât şi menţiunile sau informaţiile care să rezulte din acestea. În acest sens, prin art. 145 din Codul fiscal s-a prevăzut, la alin. (8), că "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice dreptul de deducere, în funcţie de felul operaţiunii", precizându-se în cadrul reglementărilor date, la lit. a) şi b), documentele ce trebuie prezentate pentru dovedirea fiecărei situaţii specifice. Aşa fiind, în aplicarea corectă a dispoziţiilor înscrise în art. 21 alin. (4) lit. f) şi în art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi în art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, se impune să se considere că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea acestei taxe. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili, în aplicarea dispoziţiilor legale la care s-a făcut referire, că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la calcularea impozitului pe profit în cazul în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute în dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA.


În numele legii

D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

13

În aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi ale art. 145 alin. (8) lit. a) şi b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, stabilesc: Taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2007.



14


DECIZIA Nr. VIdin 15 ianuarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 327 din 15/05/2007 Dosar nr. 26/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, precum şi ale dispoziţiilor art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, modificată şi aprobată la rândul ei prin Legea nr. 601/2004. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 117 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că drepturile salariale prevăzute în dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, precum şi în art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, modificată şi aprobată la rândul ei prin Legea nr. 601/2004, se cuvin numai categoriilor de procurori şi judecători expres şi limitativ prevăzute în aceste texte de lege. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, precum şi ale art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, modificată şi aprobată la rândul ei prin Legea nr. 601/2004, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţând soluţii diferite. Astfel, unele instanţe au respins cererile formulate de judecători şi procurori privind plata drepturilor salariale prevăzute în dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002, precum şi în dispoziţiile art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, modificată şi aprobată la rândul ei prin Legea nr. 601/2004, apreciind că aceste drepturi se cuvin numai categoriilor de procurori şi judecători expres şi limitativ prevăzute de aceste texte de lege. S-a considerat că regimul salarial diferenţiat pentru cele două categorii de magistraţi, determinat de îndeplinirea de către unii dintre aceştia, cu caracter permanent, de atribuţii efective în domeniul prevenirii, descoperirii şi sancţionării faptelor de corupţie, este justificată de specificul unei atari atribuţii, căreia legiuitorul a înţeles să-i asigure caracter prioritar în raport cu alte domenii de activitate. S-a învederat că această interpretare se impune şi pentru că reglementarea criteriilor de determinare a indemnizaţiilor sau salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum şi a sporurilor sau adaosurilor la indemnizaţiile şi salariile de bază constituie un atribut exclusiv al legiuitorului, singurul care poate stabili în ce măsură anumite sporuri sau adaosuri se acordă unor categorii de salariaţi. Ca urmare, s-a subliniat că, dacă legiuitorul nu ar fi urmărit să beneficieze de

15

sporul de 30% şi, respectiv, de 40% numai judecătorii şi procurorii implicaţi în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni de corupţie, nu ar fi limitat acordarea sporului respectiv doar la această categorie restrânsă de magistraţi. Alte instanţe, dimpotrivă, au admis cererile formulate de reclamanţi, judecători şi procurori, dispunând să fie plătite drepturile salariale solicitate, reprezentând sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada 11 aprilie 2002 - 26 aprilie 2004 şi, respectiv, de 40% din indemnizaţia brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004 - 1 aprilie 2006. În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, în adevăr, prin dispoziţiile art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 s-a stabilit că personalul din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie prevăzut la alin. (1)-(3) şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 primesc pentru activitatea de combatere a infracţiunilor de corupţie un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, iar ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, textul art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost modificat, în sensul că procurorii din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de o majorare cu 40% a indemnizaţiei de încadrare brută lunară. S-a mai învederat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 601/2004, fiind lărgită sfera de aplicare a art. 28 alin. (4), devenit alin. (5), în sensul că sporul de 40% a mai fost acordat tuturor judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, tuturor procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fără să se facă vreo distincţie între cei care participă la soluţionarea cauzelor de corupţie şi cei cu alte atribuţii, ca în cazul celorlalţi procurori şi judecători. S-a mai argumentat că aplicarea textelor de lege menţionate a avut ca rezultat producerea unei discriminări, nejuste, între judecătorii şi procurorii care soluţionează cauze privind fapte de corupţie, şi ceilalţi magistraţi, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 23 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea oricărei discriminări. Ca urmare, pentru eliminarea efectelor discriminatorii constatate prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, instanţele care au admis acţiunile s-au întemeiat pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu, recunoscând dreptul magistraţilor defavorizaţi de a primi o despăgubire egală cu sporul de 30% şi, respectiv, de 40%, de care au beneficiat ceilalţi magistraţi în perioada în care dispoziţiile ce au reglementat acest spor au fost în vigoare. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, prin art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, s-a reglementat dreptul personalului din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie prevăzut la alin. (1) şi (3), precum şi al judecătorilor din compunerea completelor specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, de a primi pentru activitatea de combatere a infracţiunilor de corupţie un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară. Ulterior, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, textul art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost modificat, prevăzându-se că procurorii din Parchetul Naţional Anticorupţie şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de o majorare cu 40% a indemnizaţiei de încadrare brută lunară. Tot astfel, prin art. 24 alin. (4) din Legea nr. 508/2004 a fost extins beneficiul constând în sporul de 40% la indemnizaţia de încadrare brută lunară şi pentru conducerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel, precum şi pentru procurorii din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism. Prin Legea nr. 601/2004 de aprobare, cu modificări, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, aplicarea dispoziţiilor art. 28 alin. (4), devenit alin. (5), a fost extinsă şi la toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la toţi procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

16

Casaţie şi Justiţie, fără a se face vreo distincţie între categoria de magistraţi care participă la soluţionarea cauzelor privind faptele de corupţie şi magistraţii cu atribuţii specifice îndeplinirii funcţiei de procurori sau judecători în toate celelalte cauze. Fiind sesizat cu examinarea acestui caz inadmisibil de diferenţiere a indemnizaţiilor stabilite pentru magistraţi, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin Hotărârea nr. 185 din 22 iulie 2005, a constatat existenţa unei discriminări directe prin aplicarea prevederilor textelor de lege menţionate şi a propus Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ de modificare a acelor prevederi, în vederea eliminării diferenţei de tratament salarial, care a creat o inegalitate evidentă între cele două categorii de magistraţi cu pregătire şi responsabilităţi identice. Ca urmare a demersului legislativ, iniţiat pe baza constatării acestei discriminări, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de magistraţi şi de personal din sistemul justiţiei, pentru eliminarea inegalităţii ce s-a creat, fiind reglementate unitar salarizarea şi celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi şi ale personalului asimilat acestora. În acest fel, tratamentul salarial discriminatoriu a fost înlăturat, pentru viitor, prin ordonanţa de urgenţă menţionată nemaifiind reglementate sporuri şi diferenţieri la indemnizaţiile magistraţilor în raport cu natura cauzelor pe care le instrumentează, ci numai pentru delimitarea firească a gradului profesional şi a funcţiei îndeplinite. Până la adoptarea şi intrarea în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, însă, aplicarea textelor de lege constatate discriminatorii prin hotărârea la care s-a făcut referire a creat o inegalitate vădită între nivelul indemnizaţiilor acordate magistraţilor, în contradicţie cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, cu cel al egalităţii de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin art. 23 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi cu cel al interzicerii oricărei discriminări prevăzut în art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În reglementarea anterioară, criteriul pe baza căruia s-a făcut această distincţie, în acordarea drepturilor salariale menţionate, l-a reprezentat doar luarea în considerare a naturii unor cauze pe care o parte dintre procurori şi judecători erau desemnaţi să le soluţioneze pe un anumit parcurs al carierei lor, ceea ce nu a avut justificare atât timp cât specificul atribuţiilor de ansamblu pe care le au toţi magistraţii din parchete şi instanţele judecătoreşti în întregul lor, procurori, judecători şi magistraţi-asistenţi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie necesită aceeaşi pregătire de specialitate şi experienţă, responsabilitate profesională specifică echivalentă, precum şi risc identic în exercitarea sarcinilor de serviciu. Opinia potrivit căreia prevederile legale care au creat această diferenţiere nu ar fi discriminatorie ignoră nu numai dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, republicată, pe cele ale art. 23 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora "toţi oamenii au dreptul, fără nicio discriminare, la salariu egal pentru muncă egală", precum şi pe cele ale art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum s-a făcut referire la acestea, dar şi dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii. Îndeplinirea cerinţei de îmbunătăţire substanţială a actului de înfăptuire a justiţiei, care impune criterii noi de competenţă şi performanţă pentru toate categoriile de magistraţi, nu ar putea fi asigurată în condiţii de inegalitate de tratament salarial în cadrul acestor categorii, determinate de o apreciere diferită a implicării magistraţilor şi a responsabilităţii lor în înfăptuirea actului de justiţie. Mai mult, folosirea drept criteriu de diferenţiere a tratamentului salarial pentru magistraţi doar apartenenţa la anumite segmente restrânse de realizare a justiţiei, pe considerentul că domeniile în care ar activa ar reclama o specializare particularizată şi un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situaţiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi şi a tipului de reacţie necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante şi riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferenţial prin dispoziţiile la care s-a făcut referire.

17

Rezultă, deci, că distincţia ce se face, ţinându-se seama de apartenenţa magistraţilor la categoria celor implicaţi în soluţionarea cazurilor privind faptele de corupţie sau de criminalitate organizată şi de terorism ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi al art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenţa unui raport acceptabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, cu toate particularităţile lui specifice. De aceea, pentru eliminarea oricărei discriminări între diferitele categorii de magistraţi, cu profesii implicând pregătire, experienţă şi responsabilităţi identice, în raport cu gradul profesional şi funcţia îndeplinită de fiecare, se impune ca, pentru perioada în care o parte dintre magistraţi nu au beneficiat de sporul specific de 30% şi, respectiv, 40% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, acei magistraţi să aibă dreptul la întregirea veniturilor lor salariale cu acel spor, obligaţia autorităţii care nu l-a acordat tuturor magistraţilor fiind întemeiată pe ideea de răspundere pentru tratament discriminatoriu. Respectarea dreptului fiecărui cetăţean la egalitate de tratament remuneratoriu pentru aceeaşi muncă, în condiţii de responsabilitate identică, implică obligaţia firească a autorităţii care a generat acordarea discriminatorie a sporului la care s-a făcut referire, de a repara prejudiciul cauzat categoriei de magistraţi ce a fost lipsită de echivalentul acelui spor în perioada în care dispoziţiile ce îl reglementau erau în vigoare. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi, pentru eliminarea oricărei discriminări, a se stabili că drepturile salariale prevăzute în dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, precum şi în dispoziţiile art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, modificată şi aprobată, la rândul ei, prin Legea nr. 601/2004, se cuvin tuturor magistraţilor.


În numele legii

D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea nediscriminatorie a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor, precum şi a dispoziţiilor art. 28 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, modificată şi aprobată prin Legea nr. 601/2004, stabileşte: Drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin tuturor magistraţilor. Obligatorie potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 15 ianuarie 2007.



18


DECIZIA Nr. VIIIdin 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007 Dosar nr. 33/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi prin care este majorat cuantumul pagubei materiale ce atribuie infracţiunii caracter deosebit de grav consecinţelor unei infracţiuni. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că instanţele sesizate cu contestaţii la executare în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă, cu referire la art. 458 din Codul de procedură penală, au obligaţia să examineze fondul cauzei, iar în ipoteza îndeplinirii cerinţelor art. 14 şi 15 din Codul penal, să dispună reducerea corespunzătoare a pedepselor definitiv aplicate. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi care majorează cuantumul pagubei materiale necesare în accepţiunea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave", instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanţe au considerat că modificarea normelor de incriminare care se referă la agravanta constând în "consecinţe deosebit de grave" prin mărirea cuantumului valoric al pagubei materiale care determină reţinerea acestui caracter agravant ar imprima normelor respective trăsături mai favorabile. Ca urmare, acele instanţe s-au pronunţat în sensul admiterii contestaţiilor la executare cu motivarea că, în asemenea condiţii, sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Codul penal. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în cazul contestaţiei la executare prin care se invocă modificarea înţelesului de "consecinţe deosebit de grave", în accepţiunea art. 146 din Codul penal, nu pot determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, nefiind îndeplinite condiţiile la care se referă art. 14 şi 15 din Codul penal. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, prin art. 15 alin. 1 din Codul penal este reglementată situaţia "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă".

19

Corelativ, prin art. 458 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, urmează ca instanţa să ia măsuri de ducere la îndeplinire a dispoziţiilor art. 15 din Codul penal. În legătură cu aceste reglementări, este de observat că, prin art. I pct. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, a fost redefinit înţelesul dat expresiei "consecinţe deosebit de grave" prin art. 146 din Codul penal, considerându-se că prin aceasta "se înţelege o pagubă materială mai mare de 1.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 din Codul penal, ori altei persoane juridice sau fizice". În urma modificărilor şi completărilor aduse ordonanţei menţionate prin Legea nr. 456/2001, plafonul valoric prevăzut în art. 146 din Codul penal a fost majorat la 2 miliarde lei, iar potrivit ultimului conţinut dat acestui text de lege, de art. I pct. 51 din Legea nr. 278/2006, "prin «consecinţe deosebit de grave» se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145, ori altei persoane juridice sau fizice". Or, în raport cu aceste reglementări succesive date înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave", prin modificările aduse de actele normative menţionate în art. 146 din Codul penal nu se poate considera că vreunul din acele acte normative ar conţine dispoziţii care să prevadă, în accepţiunea art. 458 alin. 1 din Codul de procedură penală, o pedeapsă mai uşoară decât cea aplicată sub imperiul legii anterioare, ci se limitează la definirea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave" la care se referă art. 146 din Codul penal. Aşa fiind, concluzia ce se impune este aceea că prin modificările aduse succesiv art. 146 din Codul penal s-a urmărit de către legiuitor doar adaptarea la fluctuaţia cursului monedei în circulaţie a cuantumului valoric ce imprimă, în momentele adoptării actelor normative la care s-a făcut referire, caracter "deosebit de grav" consecinţelor aduse prin anumite infracţiuni, ceea ce, evident, nu echivalează cu intervenirea unei legi noi, mai favorabile, sub aspectul pedepsei prevăzute de lege, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 14 şi 15 din Codul penal. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa învestită cu cererea de contestaţie la executare, întemeiată pe modificarea înţelesului expresiei "consecinţe deosebit de grave" explicată în art. 146 din Codul penal, nu poate determina schimbarea încadrării juridice dată faptei prin hotărârea anterioară definitivă şi reducerea pedepsei aplicate în cauză, o atare modificare de lege nefiind identică cu intervenirea unei legi ce prevede o pedeapsă mai uşoară, singura care ar justifica incidenţa dispoziţiilor art. 14 şi 15 din Codul penal şi, respectiv, ale art. 458 şi 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: Instanţa, învestită, în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", potrivit art. 146 din Codul penal, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de "consecinţe deosebit de grave", prevăzută de textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art. 14 şi 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

20

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. XIdin 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007 Dosar nr. 29/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată, referitoare la posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunţat la moştenire. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că, în accepţiunea prevederilor Legii nr. 18/1991 de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, beneficiază numai moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la moştenire. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea art. 13 din Legea nr. 18/1991, republicată, referitor la posibilitatea repunerii în termenul de acceptare a succesiunii a succesibililor care au renunţat la moştenire. Astfel, unele instanţe au considerat că prin Legea nr. 18/1991 legiuitorul a creat instituţia repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, având în vedere raţiunea că, de regulă, atitudinea moştenitorilor faţă de succesiune a fost condiţionată şi uneori determinată de ceea ce a constituit atunci activul succesoral. S-a apreciat că la data dezbaterii succesiunii după autorul lor terenurile în litigiu erau scoase din circuitul civil, cauza renunţării şi neexprimării opţiunii succesorale fiind tocmai lipsa de interes pentru masa succesorală, în care nu erau incluse terenurile, şi imposibilitatea deţinerii în proprietate a mai multor imobile-case. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că opţiunea succesorală a erezilor este un act juridic unilateral, voluntar, în sensul că fiecare dintre erezi are libertatea de alegere, potrivit principiului că nimeni nu poate fi moştenitor fără voia lui, conform art. 686 din Codul civil. În motivarea punctului de vedere menţionat s-a arătat că eredele renunţător nu poate beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii, de reconstituirea dreptului de proprietate, deoarece eredele care renunţă, conform art. 696 din Codul civil, devine persoană străină de moştenirea fostului proprietar. S-a mai relevat că renunţarea priveşte atât bunurile existente în succesiune la data decesului autorului, cât şi bunurile care eventual ar intra în succesiunea respectivă, situaţia fiind asemănătoare cu a succesibilului care renunţă la moştenire, crezând că este insolvabilă. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

21

Potrivit dispoziţiilor art. 13 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, în cadrul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, "Calitatea de moştenitor se stabileşte pe baza certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti definitive ori, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moştenirii", iar "moştenitorii care nu-şi pot dovedi această calitate, întrucât terenurile nu s-au găsit în circuitul civil, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor". În acelaşi timp, dispoziţia imperativă de la art. 13 alin. (2) din Legea fondului funciar, potrivit căreia, în cazul terenurilor ce nu s-au găsit în circuitul civil, moştenitorii sunt repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine din terenurile ce au aparţinut autorului lor, ei fiind consideraţi că au acceptat succesiunea prin cererea pe care o fac comisiei, care nu este infirmată de nicio altă prevedere legală, impune concluzia că toţi succesibilii autorului îndreptăţit ce solicită reconstituirea dreptului sunt, la rândul lor, repuşi de drept în termenul de acceptare a moştenirii cu privire la dreptul de proprietate al autorului lor asupra terenurilor. În această privinţă este de observat că pot beneficia de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii doar moştenitorii care nu au acceptat-o, în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune, în condiţiile art. 696 din Codul civil. De altfel, prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 18/1991 se prevede că repunerea în termen vizează numai "moştenitorii", deci persoane care au "calitatea de moştenitor". Or, potrivit dispoziţiilor art. 696 din Codul civil, eredele care renunţă la succesiune este considerat că nu a avut niciodată această calitate, titlul de moştenitor fiind desfiinţat cu efect retroactiv, moştenitorul fiind considerat ca o persoană străină de moştenire. De aceea, cel care renunţă la succesiune nu intră în categoria persoanelor care sunt moştenitori, el neputând dovedi această calitate întrucât, în acest caz, nu este vorba de neacceptarea succesiunii în condiţiile art. 700 din Codul civil şi care este doar prezumat de lege ca renunţător, ci, dimpotrivă, se dovedeşte cu certitudine (declaraţie notarială) că nu este moştenitor, dat fiind faptul că a renunţat expres la succesiune. Prin efectul renunţării, moştenitorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor, iar vocaţia sa succesorală este retroactiv desfiinţată. Regula indivizibilităţii patrimoniului succesoral conferă acelaşi caracter indivizibil şi opţiunii succesorale care nu poate fi condiţionată de aspectul cantitativ al patrimoniului succesoral. Renunţarea vizează atât bunurile existente în succesiune la data decesului, cât şi cele care, eventual, ar intra în succesiunea respectivă. Ca urmare, în raport de data reglementării, se impune a se stabili că beneficiază de dreptul de moştenire a proprietăţii, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, în sensul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii, numai moştenitorii care nu au acceptat-o în termenul prevăzut de lege, iar nu şi cei care au renunţat la succesiune. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în aplicarea dispoziţiilor legale la care s-a făcut referire, beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moştenitorii care au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la moştenire. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 13 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, stabilesc: Beneficiază de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii numai moştenitorii care nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 700 din Codul civil, iar nu şi cei care au renunţat la moştenire. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

22


DECIZIA Nr. XIIIdin 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007 Dosar nr. 42/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la consecinţele lipsei din minuta întocmită cu ocazia deliberării a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică". Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea obligaţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a stabili că lipsa din minuta întocmită cu ocazia deliberării a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică" atrage nulitatea actului, în condiţiile reglementate de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, numai dacă s-a pricinuit părţii o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: Instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar cu privire la consecinţele lipsei din dispozitivul hotărârii (minutei) a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică". Astfel, unele instanţe au considerat că omisiunea înscrierii în dispozitivul hotărârii, adoptat cu ocazia deliberării ("minuta"), a menţiunii că aceasta s-a pronunţat în şedinţă publică, atrage nulitatea absolută, deoarece prin dispoziţiile art. 121 alin. 3 şi ale art. 258 alin. 2 din Codul de procedură civilă s-a consacrat, cu caracter imperativ, principiul publicităţii hotărârilor judecătoreşti. Dimpotrivă, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că lipsa unei atare menţiuni atrage nulitatea hotărârii numai în măsura în care prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului, în condiţiile art. 105 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit dispoziţiilor art. 258 alin. 2 din Codul de procedură civilă, "dispozitivul hotărârii se pronunţă de preşedinte, în şedinţă, chiar în lipsa părţilor". Din examinarea dispoziţiilor menţionate nu rezultă că minuta, întocmită de judecători cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă şi menţiunea potrivit căreia pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, ci doar obligaţia instanţei de a pronunţa dispozitivul în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor. De altfel, în raport cu specificul determinat de condiţiile concrete în care se întocmeşte minuta în timpul deliberării, nici nu s-ar putea anticipa inserarea, în cuprinsul acesteia, a menţiunii "pronunţată în şedinţă publică" atât timp cât o asemenea operaţiune încă nu a avut loc, astfel că nu s-ar justifica admiterea echivalenţei între "minută", adică dispozitiv stricto sensu, şi înţelesul noţiunii de dispozitiv lato sensu. Totodată, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se declară nule "numai dacă prin aceasta s-a pricinuit

23

părţii, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor", iar "în cazul nulităţilor prevăzute în numele legii, vătămarea se presupune până la dovada contrarie". Pe de altă parte, prin art. 261 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă se prevede că dispozitivul hotărârii trebuie să cuprindă întotdeauna, între altele, menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Ca urmare, cât timp prin nicio dispoziţie nu se prevede în mod expres nulitatea minutei dacă nu este pronunţată în şedinţă publică, interpretarea raţională a textelor de lege enunţate trebuie să conducă la concluzia că lipsa din dispozitivul hotărârii, consemnat în minuta întocmită în timpul deliberării, a menţiunii că "pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică", nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. A considera altfel ar însemna să se adauge la obligaţiile legale prin care sunt reglementate nulităţile şi să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu operează, ceea ce ar fi inadmisibil. Aşa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinţei ca dispozitivul hotărârii să cuprindă menţiunea că pronunţarea hotărârii s-a făcut în şedinţă publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi al art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispozitivul hotărârii, adoptat cu ocazia deliberării ("minuta"), trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică, iar nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea hotărârii în condiţiile reglementate în art. 105 alin. 2 din Codul de procedură penală numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 121 alin. 3 din Codul de procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 258 alin. 2 şi ale art. 261 alin. 1 pct. 8 teza I din acelaşi cod, stabilesc: Minuta, întocmită cu ocazia deliberării, trebuie să cuprindă menţiunea că pronunţarea acesteia s-a făcut în şedinţă publică. Nerespectarea acestei cerinţe atrage nulitatea relativă a hotărârii în condiţiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă, numai atunci când se dovedeşte că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.



24


DECIZIA Nr. XIVdin 5 februarie 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 733 din 30/10/2007 Dosar nr. 45/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria în a cărei rază teritorială se face executarea este competentă să judece contestaţiile formulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de executare, efectuate în baza unor titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri fiscale. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal. Astfel, unele instanţe au considerat că soluţionarea cererilor ce au ca obiect contestaţii formulate împotriva executării silite sau actelor de executare efectuate în baza unor titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri executorii fiscale, este de competenţa tribunalului - secţia de contencios administrativ şi fiscal. În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că, în raport cu prevederile art. 41 din Codul de procedură fiscală, actele menţionate au caracter administrativ fiscal, cât timp sunt emise de un organ fiscal competent, acestea încadrându-se în conţinutul noţiunii de "act administrativ" definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Alte instanţe fie au respins contestaţiile formulate împotriva titlurilor executorii fiscale, ca inadmisibile, fie au declinat competenţa de soluţionare în favoarea organelor prevăzute de art. 179 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. În fine, alte instanţe au considerat că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţiile formulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de executare efectuate în baza titlurilor executorii fiscale, precum şi contestaţiile împotriva unor titluri executorii fiscale. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

25

Potrivit art. 169 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, orice persoană interesată poate face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat, cu încălcarea prevederilor legale, de către organele de executare fiscale, precum şi împotriva refuzului acestora de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii. Totodată, în conformitate cu dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, "Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege". În reglementarea competenţei şi a modului de soluţionare, în cuprinsul alin. (4) al aceluiaşi articol 169 din Codul de procedură fiscală se mai prevede: "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă." În lipsa unor proceduri exprese referitoare la instanţa judecătorească competentă, devin aplicabile, în acestă privinţă, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, în care se precizează că: "Unde prezentul cod nu dispune se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă." Or, potrivit art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, "Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută", iar "Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare". Din coroborarea acestor dispoziţii cu prevederea de la art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, că "Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune astfel", reiese că este competentă să judece, atât contestaţia la executarea propriu-zisă, cât şi contestaţia la titlu, judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea. Ca urmare, judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea îi revine competenţa să judece în cazul contestaţiei împotriva executării propriu-zise sau al contestaţiei la titlu, atunci când o astfel de contestaţie vizează un titlu executoriu fiscal ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, evident, în cazul în care legea nu prevede o altă cale de atac împotriva acestuia. O atare soluţie se impune deoarece, în cazul contestării executării silite ce se realizează de către organele administrativfiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material şi procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ şi, respectiv, în titlul IX din Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluţionarea acţiunii în anularea sau modificarea obligaţiei fiscale, ce constituie titlu de creanţă fiscală. Această interpretare este conformă şi prevederilor art. 169 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, prin care se precizează că, în cazul contestaţiei menţionate, "Dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile". De aceea, nu se poate considera că, în cazul contestaţiei la executarea silită a creanţelor fiscale, legiuitorul ar fi reglementat exercitarea şi soluţionarea ei în alte condiţii decât cele specifice dreptului comun, referitoare la contestaţia la executare în materie civilă, pentru că ori de câte ori a urmărit să excludă aplicarea anumitor dispoziţii ale dreptului comun în domeniul fiscal, a prevăzut aceasta în mod expres. Ca urmare, adoptarea punctului de vedere potrivit căruia competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare îndreptată împotriva titlului executoriu fiscal ar aparţine organelor cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale din Ministerul Finanţelor Publice sau instanţelor de contencios administrativ este determinată de insuficienta distincţie dintre "titlu executoriu fiscal", "titlu de creanţă fiscală" şi "act administrativ fiscal". Or, în această privinţă, trebuie avut în vedere că din coroborarea dispoziţiilor art. 21 cu cele ale art. 168 alin. (3) din Codul de procedură fiscală rezultă că titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabilesc drepturile patrimoniale ale statului şi obligaţiile de plată corelative ale contribuabililor, ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii.

26

În acest sens, în dispoziţiile cu caracter explicativ cuprinse în pct. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.050/2004, sunt enumerate următoarele titluri de creanţă fiscală: "a) decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii; b) declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor prin care acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit legii; c) decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, stabilite de organele competente; d) declaraţia vamală, pentru obligaţiile de plată în vamă; e) documentul prin care se stabileşte şi se individualizează datoria vamală, inclusiv accesorii, potrivit legii; f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale; g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească." Pe de altă parte, prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este definit ca fiind "actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale". În ceea ce priveşte titlul executoriu fiscal, prin art. 137 alin. (2) din Codul de procedură fiscală se prevede că "Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege". Titlul executoriu fiscal trebuie să cuprindă, potrivit art. 137 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, pe lângă elementele precizate la art. 43 alin. (2) din acelaşi cod, necesare pentru actul administrativ fiscal, următoarele: codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal, precum şi orice alte date de identificare, cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului. În art. 169 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin care este reglementată contestaţia la executare silită, se prevede, la alin. (1), că "Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de exectuare în condiţiile legii", iar la alin. (3) se adaugă precizarea potrivit căreia "Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege". Este semnificativ că prin alin. (4) din textul de lege susarătat se prevede că, în toate cazurile menţionate, "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă". Rezultă deci că, dacă pentru contestarea titlului de creanţă fiscală nu s-a reglementat accesul la o instanţă judecătorească, pe calea contestaţiei la titlul executoriu fiscal, adresată instanţei de executare, pot fi cerute nu numai lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului, ci se pot invoca şi apărări de fond cu privire la însăşi validitatea creanţei fiscale. O atare interpretare dă posibilitate subiectului procesual activ al contestaţiei să se bucure de o procedură contradictorie în dovedirea dreptului său, de care nu ar fi putut beneficia anterior deoarece actul fiscal ce constituie titlu executoriu, fiind emis de un organ fără atribuţii jurisdicţionale, nu are caracter jurisdicţional. Ca urmare, posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanţă fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal. Dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuţiilor, datoriilor vamale şi a accesoriilor la acestea este reglementată calea administrativ-jurisdicţională de atac, respectiv aceea a contestaţiei împotriva titlurilor de creanţă fiscală sau a altor acte administrative fiscale, în cadrul

27

procedurii executării silite a creanţelor fiscale este reglementată, ca singură cale judiciară de atac, contestaţia la executarea propriuzisă, prin care se contestă titlul de executare. Excluderea de către legiuitor a instanţei de contencios administrativ de la soluţionarea contestaţiilor îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal reiese din interpretarea comparativă, logică, a dispoziţiilor art. 188 alin. (2) şi ale art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală. Sub acest aspect, este de observat că, dacă în cazul contestaţiei împotriva titlului de creanţă fiscală sau a altui act administrativ-jurisdicţional s-a prevăzut expres, prin art. 188 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (versiunea 1 ianuarie 2007), că "Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă", referirea de la art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală că, în cazul executării silite, "Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă[...]", nu poate fi interpretată decât în sensul că o atare competenţă revine numai instanţei de drept comun care, în raport cu reglementarea de la art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, este judecătoria. Aşa fiind, pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se impune a se stabili că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, evident numai dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul celor stabilite mai sus. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc: Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.



28


DECIZIA Nr. XVdin 5 februarie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007 Dosar nr. 46/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la stabilirea competenţei de soluţionare a contestaţiilor la executare, în primă instanţă şi în căile de atac, având ca obiect hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale, precum şi în alte titluri de natură comercială. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria este competentă să judece în primă instanţă contestaţia formulată împotriva executării silite propriu-zise sau care vizează lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în cazul unei astfel de contestaţii este recursul, care se judecă la secţia civilă a tribunalului. Referindu-se, totodată, la contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce constă într-o hotărâre judecătorească în materie comercială sau în alt titlu comercial, emis de un organ jurisdicţional, a susţinut că soluţionarea acestei contestaţii este de competenţa instanţei comerciale sau a organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută, calea de atac fiind, în cazul când obiectul litigiului nu depăşeşte un miliard de lei inclusiv, recursul care se judecă de tribunalul comercial sau de secţia comercială a tribunalului, iar dacă obiectul litigiului este mai mare de un miliard de lei, apelul ce se judecă de secţia comercială a curţii de apel şi, respectiv, recursul de competenţa secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, referitoare la contestaţia la executare, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite cu privire la competenţa de soluţionare a acestei căi de atac atunci când ea este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale sau a altor titluri executorii în materie comercială. Astfel, unele instanţe, considerând executarea silită ca fiind cea de a doua fază a procesului, au apreciat că, din moment ce raportul juridic dedus judecăţii are caracter comercial, iar nu civil, executarea silită va avea aceeaşi natură comercială. S-a relevat, în acest sens, că atât timp cât în cadrul executării silite se urmăreşte realizarea efectivă a dreptului pretins, se impune ca toate cererile din această fază să fie judecate tot de instanţa comercială, ca şi în etapa anterioară, a judecăţii în primă instanţă şi în căi de atac. S-a motivat că, chiar dacă s-ar accepta că în cazul contestaţiei la executare ar fi de soluţionat numai chestiuni procedurale, instanţa civilă nu ar putea fi considerată abilitată să le soluţioneze,

29

făcându-se abstracţie de natura conflictului ivit în raporturile dintre părţi, astfel că se impune ca natura creanţei ce face obiectul executării silite să determine instanţa, respectiv secţia specializată competentă, să judece şi într-o asemenea cale de atac. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în cazul în care contestaţia vizează executarea propriu-zisă sau este îndreptată împotriva unui titlu executoriu ce nu provine de la un organ de jurisdicţie, o atare contestaţie trebuie soluţionată de instanţa de executare, aşa cum se prevede în art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanţa de executare fiind, în conformitate cu art. 373 alin. 2 din acelaşi cod, "judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel". Ca urmare, aceleaşi instanţe s-au pronunţat în sensul că şi în ceea ce priveşte calea de atac împotriva soluţiilor pronunţate, în astfel de contestaţii la executare, sunt aplicabile aceleaşi norme procedurale, instanţa de control judiciar urmând a fi determinată tot potrivit normelor dreptului comun, fără a avea relevanţă, în această privinţă, natura titlului executoriu. Tot în opinia acestor instanţe contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 400 alin. 2 din Codul de procedură civilă, vizând lămurirea înţelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu, nu ar putea fi introdusă decât la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia să fie supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută. Examinându-se punctele de vedere menţionate, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele: În art. 399 alin. 1 din Codul de procedură civilă, republicat, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, se prevede că "împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi şi vătămaţi prin executare", iar "dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege". 1. Potrivit art. 400 alin. 1 din Codul de procedură civilă, contestaţia se introduce la instanţa de executare şi, deşi nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestaţia la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. 2 se prevede care este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la titlu. Din coroborarea art. 400 alin. 1 cu art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, care prevede că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că, în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la executare propriu-zisă, aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă. 2. Referitor la competenţa de soluţionare a contestaţiei la titlu art. 400 alin. 2 distinge două situaţii. 2.1. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, instanţa competentă să se pronunţe este cea care a pronunţat hotărârea care se execută. Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească în materie comercială, contestaţia se va îndrepta la acea instanţă care a pronunţat, în respectiva materie, hotărârea susceptibilă de executare silită şi care poate fi, după caz, judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu activitate jurisdicţională, acela va fi sesizat cu contestaţia la titlu, indiferent de natura litigiului. 2.2. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu care nu emană de la un organ cu activitate jurisdicţională, art. 400 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă face trimitere la instanţa de executare. Cum această instanţă este întotdeauna judecătoria, conform art. 373 alin. 2 din Codul de procedură civilă, rezultă că aceasta este competentă să judece în primă instanţă contestaţia la titlu când titlul nu emană de la un organ de jurisdicţie, inclusiv în materie comercială.

30

3. În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a tuturor acestor contestaţii în căile de atac, aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3, art. 3 pct. 2 şi 3 şi art. 4 pct. 1 din Codul de procedură civilă. De fapt, cu privire la instanţa competentă să soluţioneze căile de atac în contestaţiile la executare nu există practică neunitară, divergenţele de opinie apărând în ceea ce priveşte secţia din cadrul instanţei de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pricini. Sub acest aspect, nu poate fi vorba despre o interpretare şi aplicare diferită a legii, deoarece, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile celorlalte instanţe - acolo unde există secţii specializate - nu au o competenţă proprie prevăzută în texte de lege, susceptibile de interpretări diferite. Astfel, competenţa de soluţionare a căii de atac se verifică în raport cu nivelul instanţei, împărţirea pe secţii fiind o chestiune de organizare judecătorească. Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială - dacă aceasta există - a instanţei competente. Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestaţie, să se invoce şi apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătoriei îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 din Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc: 1. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine judecătoriei. 2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional, revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

31


DECIZIA Nr. XVIIdin 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 17/07/2008 Dosar nr. 35/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că cererile de revizuire îndreptate împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, sunt inadmisibile. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu admisibilitatea căii extraordinare de atac a revizuirii împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, instanţele nu au un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanţe au considerat că în astfel de cazuri cererile de revizuire sunt admisibile, pronunţându-se, atunci când nu sunt întemeiate, în sensul respingerii acestora ca nefondate. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asemenea cereri de revizuire nu sunt admisibile, deoarece revizuirea este o cale de atac extraordinară ce priveşte exclusiv hotărârile prevăzute în art. 393 din Codul de procedură penală, care conţin o rezolvare a fondului procesului şi se referă la cazurile arătate limitativ în art. 394 din Codul de procedură penală. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 393 alin. 1 din Codul de procedură penală, "hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă". În art. 394 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt reglementate cazurile de exercitare a acestei căi de atac, prevăzându-se că "revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia".

32

Atât din conţinutul prevederilor menţionate, cât şi din precizările făcute în alin. 2-4 ale aceluiaşi articol cu privire la condiţiile în care cazurile reglementate la art. 394 alin. 1 din Codul de procedură penală constituie motive de revizuire, rezultă că sunt supuse revizuirii numai hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, adică acele hotărâri prin care s-a rezolvat raportul juridic de drept substanţial, pronunţându-se o soluţie de condamnare sau achitare ori de încetare a procesului penal. În acest sens, este de observat că prin art. 394 alin. 2 din Codul de procedură penală se limitează invocarea primului caz de revizuire numai la situaţia când "pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare". Tot astfel, prin art. 394 alin. 3 din Codul de procedură penală, făcându-se referire la următoarele două cazuri, se prevede că acestea "constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice". În fine, pentru cazul "când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia", s-a prevăzut, în art. 394 alin. 4 din Codul de procedură penală, că "toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii". Din aceste reglementări de ansamblu ale cazurilor de revizuire şi ale condiţiilor pe care fiecare dintre acestea trebuie să le îndeplinească pentru a constitui motive de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive rezultă, deci, că hotărârile judecătoreşti prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii. Or, în raport cu soluţiile ce pot fi pronunţate în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală de către judecătorul care examinează plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluţii nu implică stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei în accepţiunea prevederilor art. 345 din Codul de procedură penală, respectiv prin condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal. Pe de altă parte, cât timp prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii şi împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în soluţionarea plângerilor formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală, o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât în situaţia contrară s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile [...] pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este inadmisibilă cererea de revizuire a unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată în temeiul art. 2781 alin. 8 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, este inadmisibilă. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

33


DECIZIA Nr. XVIIIdin 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 17/07/2008 Dosar nr. 36/2006 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b), în concurs cu cele ale art. 37 lit. a) din Codul penal, atunci când prima condamnare a fost avută în vedere ca prim termen al recidivei postexecutorii în cauza care atrage aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cazul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni după condamnarea ei definitivă la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se reţină starea de recidivă atât în forma prevăzută în art. 37 lit. a), cât şi în aceea prevăzută în art. 37 lit. b) din Codul penal. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de opinii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. b), alături de art. 37 lit. a) din Codul penal, atunci când prima condamnare a fost avută în vedere anterior, ca prim termen al recidivei postexecutorii, în cauza care atrage aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod. Astfel, unele instanţe au considerat că, în situaţia în care, după executarea integrală a unei pedepse privative de libertate, făptuitorul a comis o nouă infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare cu reţinerea stării de recidivă postexecutorie, iar în timpul executării celei de-a doua pedepse a săvârşit o a treia faptă penală, ce întruneşte şi condiţiile cerute de art. 37 lit. b) din Codul penal, se reţine o singură formă de recidivă în varianta postcondamnatorie, în raport cu ultima condamnare. S-a motivat că o hotărâre definitivă de condamnare, constituind primul termen al recidivei în raport cu una sau mai multe infracţiuni săvârşite ulterior, nu mai poate avea aceeaşi semnificaţie în raport cu fapta sau faptele săvârşite după pronunţarea celei de-a doua ori a treia condamnări, întrucât după acel moment ce impune reţinerea stării de recidivă postexecutorie, cu tratament sancţionator specific, condamnarea anterioară îşi epuizează caracterul de prim-termen al recidivei, care este preluat de condamnarea ulterioară. S-a considerat, în acest sens, că atât timp cât prin ultima hotărâre s-au determinat sfera şi natura pluralităţii infracţionale, cu aplicarea unei pedepse ce reflectă gravitatea faptelor şi gradul de pericol social al inculpatului, ca urmare a evaluării periculozităţii sociale concrete reieşind din întregul ansamblu infracţional, reţinerea din nou a recidivei postexecutorii, alături de recidiva postcondamnatorie, ar fi nu numai excesivă, de natură să genereze o dublă agravare a pedepsei, dar

34

şi artificială, datorită admiterii unei corelaţii nejustificate între ultima faptă săvârşită şi prima condamnare. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, într-un asemenea caz, specific situaţiei de plurirecidivă, respectiv, recidivei progresive, care presupune agravarea pedepsei cu fiecare nouă recidivă, trebuie să se reţină că ultima infracţiune a fost comisă atât în stare de recidivă postexecutorie, în raport cu prima pedeapsă executată, cât şi în stare de recidivă postcondamnatorie faţă de cea de-a doua condamnare, neexecutată încă. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Spre deosebire de concursul de infracţiuni, care există fie atunci "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele", fie chiar şi în cazul "când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni", recidiva constă în săvârşirea cu intenţie de către aceeaşi persoană a unei noi infracţiuni, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni şi, respectiv, după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni sau după graţierea acesteia, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei, ori după condamnarea la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executarea, graţierea acestora ori prescrierea executării lor. În acest context, în cazul concursului de infracţiuni săvârşit în stare de recidivă postexecutorie au prioritate de aplicare dispoziţiile ce privesc recidiva, stabilindu-se pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte, potrivit reglementării, după care devin incidente dispoziţiile referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni. Ca urmare, în situaţia în care, dintre infracţiunile succesive ulterioare, aflate în stare de recidivă postexecutorie, unele sunt săvârşite şi în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie prevăzute de art. 37 lit. a) din Codul penal, se impune ca pentru aceste infracţiuni să se reţină şi existenţa recidivei postcondamnatorii, cu consecinţele specifice ce decurg pentru agravarea pedepsei. În această situaţie este de observat că, în afară de textul art. 37 alin. 1 lit. c) din Codul penal, care prevede recidiva determinată de săvârşirea faptei după condamnarea la cel puţin 3 pedepse cu închisoare până la 6 luni, prin niciun alt text de lege nu s-a reglementat vreo modalitate specifică de recidivă condiţionată de existenţa mai multor condamnări anterioare sau de comiterea mai multor infracţiuni subsecvente, ca elemente intrând în structura aceleiaşi recidive unice. Aşa fiind, în toate cazurile de recidivă, având unul dintre cei 2 termeni multiplu, cât timp nu li s-a dat o reglementare asemănătoare celei din art. 37 lit. c) din Codul penal, trebuie să se reţină existenţa pluralităţii de recidive, cu consecinţa aplicării separate a dispoziţiilor referitoare la sancţionarea recidivei postcondamnatorii şi a celei postexecutorii. De asemenea, atunci când o persoană condamnată succesiv la două pedepse, dintre care cea dintâi întruneşte condiţiile pentru primul termen al recidivei postexecutorii, iar a doua le întruneşte pe cele ale recidivei postcondamnatorii, vor trebui reţinute ambele forme de recidivă, în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele înscrise în art. 37 din Codul penal şi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 din acelaşi cod. Un atare procedeu se impune, neputându-se considera că ar constitui o modalitate de sancţionare de două ori pentru aceeaşi faptă, deoarece dacă nu s-ar putea reţine pentru ultima infracţiune şi starea de recidivă postexecutorie, determinată de împrejurarea că prima pedeapsă era executată în momentul săvârşirii faptei în condiţiile recidivei postcondamnatorii, existentă datorită celei de a doua condamnări definitive, intermediare, s-ar crea infractorului o situaţie incontestabil mai uşoară decât aceea pe care ar fi avut-o dacă nu ar fi săvârşit şi infracţiunea ce a atras starea de recidivă postcondamnatorie. Ca urmare, în ipoteza în care fapta din urmă a fost săvârşită în condiţiile care întrunesc cerinţele specifice ambelor forme de recidivă, sunt aplicabile mai întâi dispoziţiile referitoare la recidiva postexecutorie, după care trebuie să se procedeze la aplicarea dispoziţiilor privind recidiva postcondamnatorie. Rezultă, deci, că dacă inculpatul, după ce a executat o pedeapsă cu închisoare mai mare de 6 luni sau a beneficiat de graţiere pentru o astfel de pedeapsă, a fost condamnat pentru săvârşirea altei

35

infracţiuni şi în timpul executării pedepsei a comis din nou o infracţiune, va exista atât starea de recidivă postexecutorie, prevăzută în art. 37 lit. b) din Codul penal, în raport cu prima infracţiune, cât şi starea de recidivă postcondamnatorie, prevăzută în art. 37 lit. a) din Codul penal, în raport cu cea de-a doua infracţiune. În asemenea caz, condamnând pe inculpat pentru ultima infracţiune, comisă atât în stare de recidivă postexecutorie, cât şi în stare de recidivă postcondamnatorie, instanţa trebuie să contopească pedeapsa stabilită pentru această din urmă infracţiune cu pedeapsa sau fracţiunea din pedeapsa anterioară pe care el o mai avea de executat în momentul săvârşirii celei din urmă infracţiuni. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se reţină că acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi b) din Codul penal. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni de către o persoană condamnată definitiv la mai multe pedepse, dintre care unele au fost executate, iar pentru altele durata pedepsei nu s-a împlinit, trebuie să se reţină că acea infracţiune a fost săvârşită atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi b) din Codul penal. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.



36


DECIZIA Nr. XXdin 19 martie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007 Dosar nr. 37/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în legătură cu stabilirea competenţei instanţei de a judeca pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 91 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că instanţa de judecată este competentă să judece pe fond contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care se solicită restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv sau în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificare. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, în legătură cu competenţa instanţei de a judeca pe fond contestaţia făcută de persoana îndreptăţită împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a notificării sau a cererii de restituire formulate la instanţă, în cazul în care entitatea deţinătoare nu răspunde la notificare în termenul de 60 de zile prevăzut în art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege. Astfel, unele instanţe atunci când au constatat că solicitarea reclamantului este întemeiată şi că acesta are, deci, calitate de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute în Legea nr. 10/2001, au admis acţiunea şi, anulând decizia/dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare sau entitatea învestită cu soluţionarea notificării, le-a obligat la emiterea unei noi decizii, respectiv dispoziţii, în sensul restituirii în natură a bunului în litigiu. În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că instanţa, neputându-se substitui unităţii învestite cu soluţionarea cererii sau notificării, nu este abilitată să pronunţe o hotărâre de restituire a imobilului în natură, care să înlocuiască actul administrativ, ci doar, în măsura constatării nelegalităţii sau netemeiniciei acestuia, să dispună reluarea procedurii administrative de restituire. Alte instanţe au respins, ca inadmisibile sau prematur introduse, acţiunile prin care s-a solicitat restituirea imobilelor în natură, chiar şi în cazul în care s-a făcut uz de procedura de restituire prevăzută în Legea nr. 10/2001, dacă unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau prin dispoziţie motivată asupra cereii, în termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării. S-a motivat, în acest sens, că principalul efect juridic al notificării constă în învestirea unităţii deţinătoare a imobilului cu obligaţia rezolvării ei în condiţiile prevăzute în lege, reclamantul neputând

37

învesti cu soluţionarea cererii sale atât instanţa de judecată, cât şi organul administrativ cu activitate jurisdicţională, cât timp procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de restituire în natură, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. S-a arătat că o atare soluţie se justifică şi pentru că reclamantul are posibilitatea să ceară instanţei, în temeiul art. 5803 din Codul de procedură civilă, constrângerea unităţii deţinătoare a imobilului la îndeplinirea obligaţiei de a emite decizia, respectiv dispoziţia de restituire. În fine, alte instanţe au considerat, contrar celorlalte păreri, că instanţa judecătorească poate să dispună ea însăşi, în mod direct, restituirea în natură a imobilului, atât în cazul în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare a imobilului, cât şi în cazul când unitatea deţinătoare a imobilului nu s-a pronunţat în termenul prevăzut de lege, prin decizie, respectiv dispoziţie motivată, cu privire la pretenţiile reclamantului care a uzat de procedurile de restituire reglementate de lege. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, "Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare". În legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei dispoziţii, prin art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că "persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (prelungit, succesiv, prin ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 109/2001 şi nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului", precizându-se, totodată, că "în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil". Totodată, prin art. 26 alin. (3) din legea menţionată s-a precizat că "Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare". Or, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil. O astfel de soluţie se impune şi pentru că, în îndeplinirea atribuţiei de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui şi asupra eficienţei soluţiei pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deţinătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire. Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuţia instanţei judecătoreşti de a soluţiona calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziţii în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicţie, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

38

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni şi principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care România a devenit parte. În acelaşi timp, în cazul când unitatea deţinătoare sau unitatea învestită cu soluţionarea notificării nu respectă obligaţia instituită prin art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanţa învestită să evoce fondul în condiţiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unităţii deţinătoare, respectiv al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a se decide că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, trebuie interpretate în sensul că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare sau al entităţii învestite cu soluţionarea de a răspunde la notificarea persoanei îndreptăţite. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, stabilesc: Instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2007.

39


DECIZIA Nr. XXVIIdin 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007 Dosar nr. 52/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor în cadrul procesului penal de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că în cadrul procesului penal asistenţa juridică acordată unui inculpat sau învinuit de către o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare şi atrage, în conformitate cu dispoziţiile art. 197 alin. 2 şi alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală, nulitatea absolută a actului procesual îndeplinit. SECŢIILE UNITE deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la efectele asistării sau reprezentării părţilor, în cadrul procesului penal, de persoane care nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004. Astfel, unele instanţe au considerat că părţile pot fi asistate în cursul procesului penal de persoane cu studii juridice, chiar dacă acestea nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile reglementate prin Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Principiul legalităţii, reglementat în cuprinsul art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, impune cerinţa ca procesul penal să se desfăşoare atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege. Ca o consecinţă firească a aplicării acestui principiu, nerespectarea unei atare cerinţe, concretizată în neîndeplinirea ori în îndeplinirea vicioasă a unui act procedural sau procesual atrage nulitatea actului respectiv în condiţiile stabilite prin art. 197 din Codul de procedură penală. În acest sens, este de observat că, în raport cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului de

40

către apărător, când aceasta este obligatorie, potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără a putea fi înlăturată în niciun mod. Atragerea nulităţii actelor procesuale îndeplinite cu nerespectarea cerinţelor privind asigurarea apărării învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului penal îşi are temeiul în cuprinsul art. 6 din Codul de procedură penală, prin care se prevede la alin. 1 că "dreptul la apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal", iar la alin. 5, că "organele judiciare au obligaţia să înştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător", precizându-se, în continuare, că "în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales." Corelativ cu dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la asigurarea dreptului la apărare pentru învinuit sau inculpat, pe întreg parcursul procesului penal, precum şi la caracterul absolut al nulităţii de care sunt lovite actele îndeplinite în lipsa apărătorului atunci când prezenţa şi asistenţa juridică ce trebuie acordate de acesta sunt obligatorii, potrivit legii, prin Legea nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, sunt reglementate condiţiile exercitării profesiei de avocat. În acest context de ordin normativ este semnificativ că în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, s-a prevăzut că "profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, denumită în continuare U.N.B.R.", iar prin alin. 3 al aceluiaşi articol s-au interzis expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., sub sancţiunea nulităţii de drept a acestor acte. Or, câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege. Aşa fiind şi cum, în raport de prevederile art. 2 pct. 3 şi art. 4 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, "judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii", se impune ca organele judiciare să ia nu numai măsurile necesare asigurării apărării învinuitului sau inculpatului în procesul penal, atunci când aceasta este obligatorie, potrivit legii, ci şi să observe că asistenţa juridică să fie acordată de o persoană care a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, pentru că, altfel, asistenţa juridică acordată echivalează cu o lipsă de apărare. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui învinuit sau inculpat de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat sau învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995, modificată şi completată prin Legea nr. 255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.



41


DECIZIA Nr. XXVIII (28)din 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 570 din 29/07/2008 Dosar nr. 53/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond prin care s-a dispus restituirea dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii actului de sesizare. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se decide că hotărârea de desesizare, pronunţată în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, prin care instanţa dispune restituirea dosarului organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia, nu este supusă căii de atac a recursului şi nici celei a apelului. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la problema admisibilităţii căii de atac a recursului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond de restituire a dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii actului de sesizare. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că legea nu prevede calea de atac a recursului şi nicio altă cale de atac împotriva hotărârii prin care instanţa de fond dispune restituirea dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii actului de sesizare. S-a motivat că acest punct de vedere se impune, deoarece, între hotărârile susceptibile să fie atacate cu recurs potrivit art. 3851 din Codul de procedură penală, nu sunt menţionate şi cele prin care, constatându-se că sesizarea nu este făcută potrivit legii, se dispune restituirea dosarului în vederea refacerii actului de sesizare, iar prin alte dispoziţii ale legii, cum este art. 300 din Codul de procedură penală, nu s-a reglementat o atare cale de atac, aşa cum s-a prevăzut, prin art. 332 din acelaşi cod, posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii prin care se dispune restituirea cauzei în vederea refacerii urmăririi penale. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au considerat legal sesizate cu recursul declarat împotriva hotărârii de restituire a cauzei la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, ca urmare a constatării neregularităţii actului de sesizare a instanţei. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. În conformitate cu art. 300 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, prevăzându-se, în cuprinsul alin. 2 al aceluiaşi articol, că, "în cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar

42

neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia". Este adevărat că, în concordanţă cu principiul instituit prin art. 129 din Constituţie, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", prin art. 17 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a prevăzut că "hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale". Tot astfel, trebuie subliniat că în cuprinsul art. 3851 din Codul de procedură penală, în care sunt enumerate hotărârile supuse recursului, nu se prevede, prin nicio dispoziţie, că ar face parte dintre acestea şi hotărârea instanţei de fond prin care se dispune restituirea dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din acelaşi cod, pentru refacerea actului de sesizare. Dar, este de observat că în însuşi conţinutul art. 332 din Codul de procedură penală, invocat în sprijinul punctului de vedere contrar, este prevăzută explicit calea de atac a recursului împotriva hotărârii de desesizare. Astfel, în cuprinsul primelor două alineate ale art. 332 din Codul de procedură penală sunt reglementate cazurile de restituire pentru refacerea urmăririi penale, precizându-se de fiecare dată că instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului. Această reglementare, specifică pentru cazurile de nerespectare a prevederilor legale referitoare la efectuarea unor acte de urmărire penală esenţiale, care impune refacerea lor, nu poate fi decât corelativă celei de la art. 300 din Codul de procedură penală referitoare la verificarea sesizării instanţei. Într-adevăr, deşi în art. 300 din Codul de procedură penală nu se regăsesc dispoziţii asemănătoare celor pe care le conţine art. 332 din acelaşi cod, potrivit cărora instanţa se "desesizează", iar hotărârea de desesizare poate fi atacată cu recurs, se constată că, totuşi, din moment ce în alin. 2 al art. 300 se prevede că, în cazul când neregularitatea sesizării nu poate fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen, "dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia", o asemenea exprimare conţine tot ideea de desesizare, redată în alte cuvinte, care reclamă acelaşi tratament ca şi în cazurile la care se referă art. 332. Aşa fiind, ca urmare a sensului vădit de "desesizare" pe care îl are soluţia de restituire a dosarului, în vederea refacerii actului de sesizare, reglementată de art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, se impune, ca şi în cazurile de desesizare la care se referă alin. 1 şi 2 ale art. 332 din acelaşi cod să fie aplicabile dispoziţiile alin. 4 ale acestui din urmă articol, potrivit cărora "împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre, în 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă". Din interpretarea sistematică a ansamblului reglementărilor cuprinse în art. 300 şi 332 din Codul de procedură penală rezultă că interesul ocrotit de legiuitor prin prevederea expresă a dreptului la recurs (potrivit art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală) trebuie să îşi găsească o protecţie similară şi în situaţia reglementată de art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală. De altfel, în raport cu identitatea de efecte ale sentinţelor prin care se dispune restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, în întregul ei sau a unor acte din cadrul acesteia, hotărârile ce se pronunţă în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală au caracter de desesizare, ca şi cele la care se referă art. 332 alin. 1 şi 2 din acelaşi cod. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că hotărârea instanţei de fond prin care se dispune restituirea dosarului la procuror, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, în vederea refacerii actului de sesizare, este supusă căii de atac a recursului, în termen de 3 zile, potrivit art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că hotărârea instanţei de fond prin care s-a dispus restituirea dosarului procurorului, în vederea refacerii actului de sesizare, în temeiul art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, este supusă căii ordinare de atac a recursului într-un termen de 3 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă, potrivit art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.



43


DECIZIA Nr. XXXdin 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 763 din 12/11/2007 Dosar nr. 55/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în raport cu natura şi funcţia diferită a pedepselor şi a măsurilor educative, acestea nu pot fi contopite în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de soluţionare a cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 34 din Codul penal se referă, în mod strict, la pedepse, iar nu şi la măsuri educative, astfel că, ţinându-se totodată seama şi de natura şi funcţia lor diferite, acestea nu se pot contopi. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pedepsele aplicate şi măsurile educative luate în cazul inculpatului minor care a săvârşit mai multe infracţiuni aflate în concurs se contopesc potrivit prevederilor art. 34 din Codul penal, interpretate pe calea suplimentului analogic. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Prin dispoziţiile cuprinse în cap. IV din titlul II al Părţii generale a Codului penal a fost reglementat regimul juridic al pluralităţii de infracţiuni, dar numai referitor la pedepse şi măsuri de siguranţă, iar nu şi în ceea ce priveşte măsurile educative. Este de observat că, sub acest aspect, pedepsele, fie că sunt principale, accesorii sau complementare, au un conţinut şi rol diferit de cel al măsurilor de siguranţă şi al măsurilor educative. Astfel, în timp ce pedepsele, ca sancţiuni penale, prin pronunţatul lor rol coercitiv-represiv, au o vocaţie complexă, de constrângere, reeducare şi prevenire a săvârşirii de noi infracţiuni, iar măsurile de siguranţă, lipsite de caracter represiv propriu-zis, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, măsurile educative care se pot lua în cazul minorului care a săvârşit o infracţiune vizează, în principal, asigurarea reeducării acestuia.

44

Evident, în raport cu gravitatea faptei penale săvârşite şi ţinându-se seama de particularităţile de dezvoltare ale minorului, măsurile educative, astfel cum sunt reglementate prin dispoziţiile art. 101-108 din Codul penal, oferă particularităţi specifice de ducere la îndeplinire a procesului educativ la care acesta este supus pe tot timpul cât durează măsura luată faţă de el. Asemenea măsuri, justificate nu numai de gravitatea concretă a fiecărei fapte penale comise, ci şi de nivelul de dezvoltare fizică sau psihică a minorului, precum şi de starea sa medicală, nu pot fi duse la îndeplinire decât în cadrul unui sistem complex de reeducare, cu eventual tratament medical şi chiar cu instituirea unui regim special de educaţie, aşa cum acestea se reflectă în dispoziţiile Codului penal privind minoritatea, la care s-a făcut referire. În cazul concursului de infracţiuni săvârşite de un minor, aşa cum corect s-a statuat în cadrul pct. 12 din Decizia de îndrumare nr. 10/1972 a Plenului Tribunalului Suprem, trebuie luată o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni, dacă pentru îndreptarea minorului este suficientă o asemenea măsură, iar când se apreciază că se impune aplicarea de pedepse, acestea sunt stabilite, pentru fiecare infracţiune în parte, făcându-se apoi aplicarea art. 34 din Codul penal. Tot astfel, potrivit aceluiaşi punct din decizia menţionată, în ipoteza în care după luarea unei măsuri educative se descoperă că minorul a mai săvârşit o infracţiune pentru care se apreciază că este aplicabilă pedeapsa închisorii, măsura educativă se revocă. În acest context, ca particularitate de interpretare a legii, în activitatea instanţelor s-a pus problema aplicării dispoziţiilor art. 449 din Codul de procedură penală, ca urmare a cererilor de contopire formulate în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative, determinate de caracterul incompatibil al pedepselor cu măsurile educative dispuse prin hotărâri succesive rămase definitive. În conformitate cu alin. 1 din textul de lege enunţat, "pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni: b) recidiva; c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni". O atare activitate, de reevaluare a pedepsei, este justificată de descoperirea unor situaţii esenţiale, necunoscute de instanţă, cu privire la minorul condamnat, între care şi aceea privind concursul de infracţiuni. Existenţa mai multor hotărâri definitive de condamnare la pedepse diferite pentru infracţiuni concurente, săvârşite de aceeaşi persoană în timpul minorităţii, nu poate determina dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor art. 34 din Codul penal, după cum nici situaţia în care, prin mai multe hotărâri definitive, au fost aplicate minorului numai măsuri educative, caz în care instanţele trebuie să dispună o singură măsură educativă pentru întreaga pluralitate de infracţiuni aflate în concurs. Atunci când însă pentru infracţiunile concurente s-au aplicat pedepse privative de libertate, prin hotărâri definitive, iar pentru altele, tot prin hotărâri definitive, au fost luate măsuri educative faţă de minor, se iveşte o dificultate de aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la măsurile educative, determinată în primul rând de deosebirile existente între măsurile educative, care nu permit nici cumularea şi nici contopirea lor, iar în al doilea rând de natura diferită a acestor măsuri în raport cu pedepsele. Or, în astfel de ipoteze complexe, mai puţin frecvente, se impune să fie aplicate totuşi principiile de drept penal privind concursul de infracţiuni, ţinându-se seama că atât pedepsele, cât şi măsurile educative luate în cazul minorului urmăresc în egală măsură reeducarea sa şi se dispun, în ambele situaţii, ca urmare a săvârşirii unor fapte penale. Cum singura reglementare dată modului în care trebuie să se procedeze în cazul concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică este aceea cuprinsă în art. 34 din Codul penal, se impune ca dispoziţiile acestui text de lege să se aplice şi atunci cînd se solicită modificări de pedepse în temeiul art. 449 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, ca urmare a aplicării faţă de un minor, prin hotărâri definitive, atât a unor pedepse, cât şi a unor măsuri educative, pentru infracţiuni concurente în sensul prevederilor art. 33 din Codul penal. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite

45

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20108

recursul în interesul legii şi a se stabili că atunci cînd se formulează cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative, acestea se contopesc conform art. 34 din Codul penal, în sensul aplicării sancţiunii rezultante celei mai grele. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că, şi în situaţia cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 449 din Codul de procedură penală, în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de un inculpat minor, căruia i s-au aplicat atât pedepse, cât şi măsuri educative, acestea se contopesc conform art. 34 din Codul penal, în sensul aplicării sancţiunii rezultante celei mai grele. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.



46


DECIZIA Nr. XXXIdin 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007 Dosar nr. 56/2006 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca element circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă. Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se referă agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, a cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele infracţiuni în concurs real. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej. S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie, complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, este reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real. S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal, referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în

47

urma comiterii infracţiunii de violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri, deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte şi vizează dispoziţii de încadrare diferite. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta constă fie în "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea". Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 21 şi 3 din acelaşi articol. Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, adică "într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia". În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu. Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 din Codul penal. Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul penal. În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte infracţiuni". Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie o infracţiune complexă unică, de tâlhărie în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice infracţiunilor de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi rezoluţie infracţională, iar această unitate de rezoluţie caracterizează existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le incidente dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându-se

48

că locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau dependinţele ei în sensul acestui text de lege. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia". Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art. 192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea de violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal. Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind reorganizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se decide în sensul celor arătate. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: 1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. 2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.



49


DECIZIA Nr. XXXIIIdin 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007 Dosar nr. 3/2007 Sub preşedinţia domului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea recursului declarat împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de apel prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că este inadmisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care instanţa de apel, anulând în tot sau în parte hotărârea apelată, reţine cauza spre judecare. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, privind admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului împotriva deciziilor pronunţate în apel, prin care, anulându-se în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, se reţine procesul spre judecare. Astfel, unele instanţe au considerat că este admisibil recursul declarat împotriva deciziei prin care, admiţându-se apelul, au fost anulate în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare. În motivarea acestui punct de vedere, au fost invocate dispoziţiile art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin care s-a reglementat, fără să se facă distincţie că "hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului", precum şi prevederile art. 377 alin. 1 pct. 3 din acelaşi cod, potrivit cărora hotărârile date în apel sunt definitive, deci sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs. Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că hotărârea instanţei de apel prin care se anulează în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată în primă instanţă, cu reţinerea cauzei spre judecare, echivalează cu o încheiere interlocutorie dată în timpul judecării pricinii, care, nefinalizând judecata acesteia, nu poate fi atacată cu recurs, conform art. 238 alin. 2 din Codul de procedură civilă, decât odată cu fondul cauzei. S-a motivat că, în lipsa unui text de lege în care să fie prevăzută expres posibilitatea exercitării separate a căii extraordinare de atac a recursului, împotriva hotărârii prin care instanţa admite apelul şi anulează în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei

50

spre judecare, o atare hotărâre intermediară, ca şi în cazul încheierilor premergătoarelor, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs decât odată cu decizia pronunţată asupra fondului, singura care are caracter definitiv. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, prin art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă se prevede că "dacă prima instanţă s-a declarat competentă şi instanţa de apel stabileşte că a fost necompetentă, anulând hotărârea atacată, va trimite cauza spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent, afară de cazul când constată propria sa competenţă", precizându-se că "în acest caz, precum şi atunci când există vreun motiv de nulitate, iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel, anulând în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea pronunţată, va reţine procesul spre judecare". Această ultimă dispoziţie cuprinsă în art. 297 alin. 2 din Codul de procedură civilă se referă, deci, la situaţia când instanţa de apel adoptă, în aceeaşi cauză, o primă hotărâre prin care, admiţând apelul, anulează în tot sau în parte procedura urmată şi hotărârea apelată, reţinând procesul spre judecare, precum şi o a doua hotărâre prin care soluţionează fondul cauzei. Ca urmare, decizia de admitere a apelului, prin care se dispune anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanţe, cu reţinerea procesului spre judecare, fixându-se termen în acest scop, nu poate fi decât o hotărâre cu caracter intermediar, având menirea de a pregăti soluţionarea fondului cauzei. Aşa fiind, o atare hotărâre, nerezolvând prin ea însăşi obiectul litigiului, impune incidenţa dispoziţiilor art. 282 alin. 2 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii", a căror raţiune constă tocmai în a nu se exercita de mai multe ori, succesiv, o anumită cale de atac într-o cauză aflată în acelaşi stadiu de rezolvare. Or, câtă vreme cauza rămâne în curs de rezolvare după anularea în tot sau în parte a hotărârii primei instanţe, astfel că nu poate fi considerată soluţionată definitiv decât după pronunţarea deciziei asupra fondului procesului, iar raţiunea pentru care s-a instituit principiul de a fi supuse căii extraordinare de atac a recursului numai hotărârile judecătoreşti definitive este tocmai necesitatea instituirii unui sistem de natură să asigure judecarea completă şi într-un timp rezonabil a dosarelor, fără fragmentarea cursului judecăţii, se impune cu evidenţă ca o atare cale de atac să nu poată fi exercitată şi împotriva deciziei de anulare în tot sau în parte a procedurii urmate şi a hotărârii apelate, cu menţinerea cauzei spre judecare. De altfel, faţă de caracterul ei intermediar, decizia instanţei de apel de anulare a hotărârii primei instanţe fără a se evoca fondul, cu reţinerea cauzei spre judecare, nici nu are o existenţă autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, astfel că atât timp cât nu a fost epuizată examinarea căii extraordinare de atac a apelului, prin pronunţarea hotărârii definitive asupra fondului pricinii, o atare cale de atac nu se poate exercita şi asupra hotărârii anterioare, care a declanşat procedura ulterioară de cercetare din nou a cauzei pe fond. Mai mult, expresia "...reţine procesul spre judecare" din finalul reglementării cuprinse în art. 297 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă impune interpretarea textului de lege în sensul că, într-o astfel de ipoteză, admiterea apelului şi anularea hotărârii supuse acestei căi de atac nu dezînvestesc instanţa de apel, ci o atare soluţie se încoroporează în succesiunea actelor procesuale ce se finalizează prin decizia cu caracter definitiv, care rezolvă pe fond procesul, singura susceptibilă de a fi atacată cu recurs, în temeiul art. 299 din Codul de procedură civilă, în conformitate cu principiul fundamental al unicităţii căilor de atac. Aşadar, faţă de caracterul pregătitor al delegării pricinii specific situaţiei avute în vedere prin art. 268 alin. 3 din Codul de procedură civilă, pe care îl are decizia de admitere a apelului şi anulare în tot sau în parte a procedurii urmate şi a hotărârii atacate, cu reţinerea procesului spre judecare, numai decizia finală, prin care este soluţionat fondul apelului, întruneşte condiţiile la care se referă art. 255 alin. 1 din Codul de procedură civilă, pentru a fi susceptibilă să fie atacată cu recurs. Pe de altă parte, regula unicităţii de exercitare a căii de atac face de neconceput fragmentarea fazei procesuale a judecării în apel, încât şi sub acest aspect prima hotărâre a instanţei de apel, de anulare

51

a hotărârii atacate, cu reţinerea cauzei spre judecare, nu poate fi examinată de instanţa superioară de control judiciar, în recurs, decât odată cu decizia finală, dată asupra fondului. A considera altfel ar însemna nu numai să se prelungească nerezonabil soluţionarea apelului pe fond, ci şi să se limiteze fără justificare legală posibilitatea instanţei de apel de a exercita un control judiciar deplin în cadrul examinării căii de atac cu care este învestită, ceea ce ar contraveni principiului plenitudinii de jurisdicţie pe care trebuie să o aibă judecătorii. Aşa fiind, raţiuni de corectă interpretare a legii procesual civile, în ansamblul său, impun aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1, cu referire la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, în sensul că recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare, este inadmisibil, în afara cazului când instanţa de apel a constatat propria sa competenţă, asemenea hotărâri putând fi atacate în recurs numai odată cu deciziile pronunţate în final asupra fondului, după judecarea acelei cauze în apel. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul arătat. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 299 alin. 1 raportat la art. 297 alin. 2 teza finală din Codul de procedură civilă, stabilesc: Recursul declarat împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele de apel, prin care s-au anulat în tot sau în parte procedura urmată, precum şi hotărârea apelată, cu reţinerea cauzei spre judecare, cu excepţia cazului în care instanţa de apel a constatat propria sa competenţă, este inadmisibil. Aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs numai odată cu deciziile pronunţate asupra fondului, după judecarea cauzelor în apel. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.



52


DECIZIA Nr. XXXIVdin 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007 Dosar nr. 5/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în materia reabilitării după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că, în materia reabilitării, hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, iar cele pronunţate după această dată sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii cu privire la căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor pronunţate în materia reabilitării. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, după intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 356/2006, sunt aplicabile prevederile art. 501 teza I din Codul de procedură penală, în sensul că hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea instanţei de apel este supusă recursului. Alte instanţe, dimpotrivă, invocând prevederile alin. 1 lit. f) al art. 361 din Codul de procedură penală, introdus în acest text prin Legea nr. 356/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, au considerat că după această dată hotărârea de soluţionare a cererii de reabilitare este supusă controlului judiciar numai în cadrul căii de atac a recursului. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 361 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, literă introdusă prin art. I pct. 168 din Legea nr. 358/2006, intrată în vigoare la 7 septembrie 2006, nu pot fi atacate cu apel "sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, precum şi cele privind reabilitarea". Pe de altă parte, prin art. 501 din Codul de procedură penală se prevede că "hotărârile prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului". Faţă de această inadvertenţă şi de nereglementarea, în Codul de procedură penală, a modului de aplicare în timp a dispoziţiilor legale cu caracter procedural, se impune ca problema de interpretare a legii ce s-a ivit să fie examinată în raport cu prevederile referitoare la situaţiile tranzitorii cuprinse în Legea nr. 31/1968 pentru punerea în aplicare a acestui cod.

53

În adevăr, potrivit art. 3 din legea menţionată, "regulile de competenţă din noul Cod de procedură penală se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost pornit înainte de intrarea în vigoare a acestui cod, afară de cazul când a intervenit o hotărâre în primă instanţă". În acest fel, reglementându-se competenţa în raport cu principiul activităţii legii procedurale penale, ceea ce înseamnă riguroasa ei aplicare din momentul intrării în vigoare până la data abrogării, modificării sau înlocuirii cu o altă dispoziţie, în conformitate cu regula tempus regit actum, a fost instituită totodată excepţia determinată de existenţa unei hotărâri pronunţate în primă instanţă. Ca urmare, prin voinţa legiuitorului a fost reglementat un caz de ultraactivitate a legii procedurale vechi, impus de nevoia ca procesul să continue potrivit prevederilor ce erau aplicabile în momentul judecăţii şi pronunţării hotărârii în primă instanţă, iar nu în raport cu noile dispoziţii procedurale, intrate în vigoare ulterior. Această ultraactivitate a legii procedurale penale este, de altfel, în deplină concordanţă cu reglementarea în art. 4 din Legea nr. 31/1968 a dispoziţiilor aplicabile în căile de atac, sens în care se prevede că "hotărârile sunt supuse căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării lor". Or, din moment ce o atare dispoziţie nu se poate referi doar la însăşi existenţa căii de atac, ci mai ales la modalitatea exercitării, desfăşurării şi soluţionării sale, cu referire la termene, titulari, condiţii de exercitare, motive, competenţă şi procedura ce trebuie urmată în cursul judecăţii, reiese că, în materia reabilitării, hotărârile pronunţate până la data de 7 septembrie 2006, când a intrat în vigoare Legea nr. 356/2006, prin care a fost introdusă reglementarea de la lit. f) la alin. 1 al art. 361 din Codul de procedură penală, erau supuse căilor de atac prevăzute în art. 501 din Codul de procedură penală. Ulterior intrării în vigoare a acestei completări aduse alin. 1 al art. 361 din Codul de procedură penală, prin introducerea reglementării de la lit. f), potrivit căreia sentinţele privind reabilitarea nu pot fi atacate cu apel, aceste hotărâri nu mai sunt supuse decât căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile reglementate explicit în dispoziţia art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, introdusă prin art. I pct. 183 din Legea nr. 356/2006. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, iar hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a acestei legi sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: 1. hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului; 2. hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 3851 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.



54


DECIZIA Nr. XXXVIIdin 7 mai 2007

Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 752 din 06/11/2007 Dosar nr. 6/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se decide că, în raport cu interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special revine instanţei pe rolul căreia se află cauza. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionarea a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special. Astfel, unele instanţe, constatând incidenţa în anumite cauze a dispoziţiilor art. 44 din Codul de procedură civilă, au solicitat autorităţii tutelare să instituie curatela în temeiul art. 152 din Codul familiei şi să dispună numirea unui curator. Alte instanţe, dimpotrivă, făcând aplicarea art. 44 din Codul de procedură civilă, au dispus într-o astfel de situaţie, prin încheiere, numirea unui curator special. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Este adevărat că în cuprinsul art. 152 din Codul familiei este reglementată posibilitatea instituirii curatelei, de către autoritatea tutelară, în situaţiile când: - o persoană, deşi capabilă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice nu poate să îşi administreze bunurile sau să îşi apere interesele în condiţii mulţumitoare iar, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant; - din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare; - din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei pe care o reprezintă sau ale cărei acte le încuviinţează; - o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar general; - o persoană a dispărut şi nu sunt ştiri despre ea şi nici nu a lăsat un mandatar general. Este de observat însă că prin textul de lege este limitată instituirea curatelei de către autoritatea tutelară numai la situaţiile strict determinate mai sus, "în afară de alte cazuri prevăzute de lege".

55

Or, prin art. 44 din Codul de procedură civilă este reglementată posibilitatea numirii de către instanţă, în caz de urgenţă, a unui curator special. Aşadar, o atare reglementare a numirii curatorului special de către instanţă, în caz de urgenţă, nu poate fi considerată că ar intra în coliziune cu prevederile referitoare la instituirea curatelei de către autoritatea tutelară, în condiţiile arătate în art. 152 din Codul familiei, câtă vreme chiar în cuprinsul acestui text de lege se subliniază că situaţiile la care se referă sunt "în afară de alte cazuri prevăzute de lege". Ca urmare, prevederile din cuprinsul art. 44 din Codul de procedură civilă, referitoare la numirea curatorului special, reprezentând o reglementare distinctă de aceea pe care o conţine art. 152 din Codul familiei, privind instituirea curatelei de către autoritatea tutelară, au aplicabilitate proprie. În acest sens, este de reţinut că prin art. 44 alin. 1 din Codul de procedură civilă se prevede că "în caz de urgenţă, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa, la cererea părţii interesate, va putea numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii", subliniindu-se, de asemenea, că "instanţa va putea numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentant şi cel reprezentat sau când o persoană juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal". În fine, prin alin. 3 al acestui articol se prevede că "numirea acestor curatori se va face de instanţa competentă să hotărască asupra cererii de chemare în judecată". Aşa fiind, în raport cu această ultimă dispoziţie imperativă din textul de lege menţionat, competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată, pentru numirea unui curator special, revine întotdeauna instanţei pe rolul căreia se află cauza. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu interpretarea corectă a prevederilor art. 44 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special revine instanţei pe rolul căreia se află cauza. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 44 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că: Revine instanţei pe rolul căreia se află cauza competenţa de soluţionare a cererii formulate de partea interesată pentru numirea unui curator special. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.



56


DECIZIA Nr. XXXVIIIdin 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 764 din 12/11/2007 Dosar nr. 7/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la chestiunea dacă trebuie învestite cu formulă executorie hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială care sunt executorii potrivit art. 7208 din Codul de procedură civilă. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se decide că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 7208 din Codul de procedură civilă, cu privire la chestiunea dacă trebuie învestite cu formulă executorie hotărârile executorii date în primă instanţă în procesele şi cererile în materie comercială. Astfel, unele instanţe au considerat că, pentru a putea fi puse în executare, hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, chiar dacă sunt executorii potrivit art. 7208

din Codul de procedură civilă, trebuie să fie învestite totuşi cu formulă executorie. În argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora nicio hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formulă executorie, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că nu este necesară învestirea cu formulă executorie a hotărârilor date în primă instanţă în materie comercială, deoarece dispoziţiile art. 7208 din Codul de procedură civilă atribuie caracter executoriu acestor hotărâri. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, prin art. 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 459/2006, se prevede că "hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie". Corelativ, în art. 376 alin. 1 din acelaşi cod s-a reglementat că "se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi

57

orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege". Din coroborarea dispoziţiilor cuprinse în aceste texte de lege rezultă deci că o hotărâre judecătorească poate fi pusă în executare, de regulă, numai dacă a rămas definitivă ori a devenit irevocabilă şi a fost respectată procedura învestirii cu formula executorie. Aşa cum s-a prevăzut prin înseşi dispoziţiile art. 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă, au fost stabilite anumite excepţii de la această regulă, care se referă la încheierile executorii, hotărârile executorii provizoriu, precum şi la alte hotărâri sau titluri determinate de lege. Ca urmare a caracterului lor executoriu stabilit de lege, încheierile şi hotărârile respective se pun în executare fără a fi definitive sau irevocabile şi fără învestirea lor cu formulă executorie. În acest sens este de observat că, în cadrul reglementării privind execuţia vremelnică, prin art. 278 din Codul de procedură civilă se precizează că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect vreuna dintre situaţiile menţionate la pct. 1-6 din cuprinsul acelui articol, în cazul hotărârilor parţiale reglementare de art. 270 (pct. 7), precum şi "în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie" (pct. 8). Or, un astfel de caz este şi cel stabilit prin art. 7208, introdus în Codul de procedură civilă prin art. I pct. 224 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 219/2005, potrivit căruia "hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii", iar "exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea". Cum, în raport cu această reglementare, hotărârile date în primă instanţă în procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii, fac parte din categoria celor executorii provizoriu, exceptate prin art. 374 alin. 1 din Codul de procedură civilă de la obligativitatea de a fi învestite cu formulă executorie, se impune să se considere că prin prevederea cuprinsă în art. 7208 din acelaşi cod legiuitorul a voit ca hotărârile respective să se execute fără formulă executorie. De altfel, în acelaşi sens s-a prevăzut, prin art. 7209 din Codul de procedură civilă, că şi în cazul hotărârii judecătoreşti date în materie comercială, dacă este dusă la îndeplinire prin executare silită "hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi". În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 7208 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 7208 din Codul de procedură civilă se interpretează în sensul că: Hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.



58

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20720

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20278


DECIZIA Nr. XXXIXdin 7 mai 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 833 din 05/12/2007 Dosar nr. 8/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la consecinţele lipsei semnăturii părţii de pe cererea de recurs. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 116 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să se decidă în sensul că, în raport de dispoziţiile art. 3021

alin. 1 lit. d), cu referire la art. 316 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii, iar nerespectarea acestei cerinţe poate fi îndeplinită în condiţiile reglementate în art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 3021 alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de procedură civilă referitor la consecinţele lipsei semnăturii părţii de pe cererea de recurs. Astfel, unele instanţe au considerat că lipsa semnăturii de pe cererea de recurs, în momentul depunerii căii de atac, atrage sancţiunea nulităţii în conformitate cu dispoziţiile art. 3021 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, partea neavând posibilitatea să suplinească această cerinţă în cursul judecăţii. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că nerespectarea cerinţei înscrise în art. 3021

alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, privind semnarea cererii de recurs, poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din acelaşi cod. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, între altele, semnătura părţii care exercită calea de atac. Pe de altă parte, în art. 316 din Codul de procedură civilă se prevede că "dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol" (privind recursul). Or, din moment ce în reglementarea dată cuprinsului cererii de apel la art. 287 alin. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă se prevede că lipsa cerinţei referitoare la semnătură poate fi împlinită în condiţiile prevăzute de art. 133 alin. 2 din acelaşi cod, se impune ca instanţele să se conformeze acestei dispoziţii a legii. Aşa fiind, în raport cu precizările făcute prin acest din urmă text de lege, aplicabile, prin extindere, şi în calea de atac a recursului, lipsa semnăturii de pe cererea de recurs poate fi împlinită în tot cursul

59

judecăţii căii de atac, în afară de cazul invocării lipsei semnăturii reclamantului, când cererea de recurs trebuie semnată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care se invocă nulitatea. De altfel, în art. 106 din Codul de procedură civilă, prin care sunt reglementate consecinţele anulării unui act de procedură, se prevede, la alin. 2, că "judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură". Ca urmare, faţă de considerentele arătate, nu se poate considera că lipsa semnăturii din cererea de recurs ar atrage nulitatea acestui act în sensul de a nu putea fi acoperită, pentru că un atare procedeu, pe lângă faptul că nu are suport în dispoziţiile legale ce reglementează calea de atac, ar fi şi de natură a împiedica înfăptuirea justiţiei prin încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 239 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 3021 alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii, iar nerespectarea acestei cerinţe poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 3021 alin. 1 lit. d), raportate la art. 316 din Codul de procedură civilă, se interpretează în sensul că: Cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părţii. Nerespectarea acestei cerinţe poate fi împlinită în condiţiile art. 133 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.



60


DECIZIA Nr. XLVIII (48)din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30/07/2008 Dosar nr. 13/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia în sensul de a se decide că, în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare a cauzei, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere a urmăririi penale sau de clasare a cauzei. Astfel, unele instanţe au admis plângerea şi, desfiinţând rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, au reţinut cauza spre judecare conform art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală. Au fost şi instanţe care, admiţând plângerea, au desfiinţat rezoluţia, ordonanţa ori dispoziţia din rechizitoriu şi, făcând aplicarea prevederilor art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală, au trimis cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale. În fine, alte instanţe au considerat că într-o astfel de situaţie nu poate fi adoptată soluţia prevăzută în art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, întrucât aprecierea existenţei probelor este condiţionată de începerea urmăririi penale. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

61

Reglementându-se în cuprinsul art. 2781 din Codul de procedură penală procedura privind plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, la alin. 1 din acest articol s-a prevăzut că "după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă", iar în finalul aceluiaşi alineat s-a precizat că "plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu". În continuarea reglementării, prin alin. 7 din articolul menţionat s-a subliniat că "judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate". Între soluţiile ce pot fi pronunţate în cadrul acestei proceduri, la lit. c) din alin. 8 al aceluiaşi articol s-a reglementat şi aceea potrivit căreia judecătorul "admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare, în complet legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi căile de atac aplicându-se în mod corespunzător". Din interpretarea textului de lege rezultă că pentru a adopta această soluţie judecătorul trebuie să constate, pe de o parte, că la dosar există probe, iar pe de altă parte, că acestea sunt "suficiente" pentru a reţine cauza spre judecare. Existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 din Codul de procedură penală. Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 din Codul de procedură penală. Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea deciziei de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 din Codul de procedură penală. Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind "probe" în sensul art. 63 şi următoarele din Codul de procedură penală, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei. De altfel, în reglementarea corelativă de la lit. b) din acelaşi alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală s-a prevăzut soluţia alternativă în cadrul căreia judecătorul "admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz", precizându-se obligativitatea arătării motivelor ce au determinat trimiterea cauzei procurorului, precum şi de a fi indicate faptele şi împrejurările ce trebuie constatate şi prin care anume mijloace de probă, ceea ce înseamnă că, într-o atare viziune, neefectuarea urmăririi penale ori caracterul ei incomplet impune trimiterea dosarului la procuror. Rezultă deci că legiuitorul a reglementat posibilitatea ca, reapreciind elementele strânse în cadrul actelor premergătoare, instanţa să ajungă la concluzia că acestea conţin suficiente date care să justifice începerea urmăririi penale, fără să îi confere şi atributul de a o începe ea însăşi, ci a obligat-o să trimită cauza procurorului competent să se pronunţe cu privire la un asemenea act procedural specific îndatoririlor sale.

62

Aşa fiind, din moment ce rezolvarea dată de legiuitor în cadrul prevederii de la lit. c) din alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală nu poate contraveni celei de la lit. b) din acelaşi alineat, trebuie să se considere că numai în măsura în care suficienţa probelor este de necontestat, ceea ce presupune şi administrarea lor în cadrul legal corespunzător fiecărei etape procesuale, s-ar putea reţine cauza, spre judecare, ca urmare a admiterii plângerii în temeiul art. 2781 pct. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, aplicabil doar în cazul când urmărirea penală a fost efectuată. În consecinţă, constatându-se inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul soluţiilor de netrimitere în judecată date în cauze în care s-au efectuat numai acte premergătoare, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează să se admită recursul în interesul legii şi să se decidă că, în cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: În cazul plângerii formulate împotriva rezoluţiei, ordonanţei şi dispoziţiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanţa învestită nu poate pronunţa soluţia prevăzută de art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală. Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.



63


DECIZIA Nr. XLIX (49)din 4 iunie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 15/11/2007 Dosar nr. 14/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de trafic de persoane, comisă asupra mai multor persoane, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se decide că fapta de a trafica mai multe persoane în aceleaşi condiţii de loc şi de timp constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni distincte aflate în concurs. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de traficare a mai multor persoane în aceleaşi condiţii de loc şi de timp. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, într-o astfel de situaţie, ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni, sub forma concursului real, pentru fiecare persoană traficată trebuind să se reţină săvârşirea câte unei infracţiuni unice autonome, ceea ce determină încadrarea întregului ansamblu infracţional într-o pluralitate de infracţiuni corespunzând numărului de persoane traficate. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că traficarea mai multor persoane în aceleaşi condiţii de loc şi de timp constituie o infracţiune unică, săvârşită în formă continuată, în măsura în care astfel de condiţii impun reţinerea aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, "constituie infracţiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane". Corelativ, prin art. 13 alin. (1) din aceeaşi lege, se prevede că "recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor, în scopul exploatării acestuia, constituie infracţiunea de trafic de minori". În raport cu conţinutul acestor dispoziţii ale legii, pentru săvârşirea oricăreia dintre cele două infracţiuni menţionate este suficientă deci existenţa unui singur subiect pasiv. Ca urmare, ori de câte ori una dintre aceste infracţiuni priveşte mai mulţi subiecţi pasivi, ne aflăm fie în faţa unei pluralităţi de infracţiuni, sub forma concursului reglementat în art. 33 din Codul penal, fie în faţa unei infracţiuni unice, continuate, în sensul prevederilor art. 41 alin. 2 din Codul penal. Pentru realizarea acestei diferenţieri este indispensabil să se procedeze la o analiză completă, pe baza elementelor de fapt corect determinate, a condiţiilor de loc şi de timp în care s-au comis faptele la care se referă dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, spre a se stabili dacă au fost săvârşite în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale sau, eventual, îşi au sursa în rezoluţii distincte.

64

Sub acest aspect este de observat că, potrivit reglementării date prin art. 41 alin. 2 din Codul penal, "infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni". Rezultă deci că, pentru a se considera că faptele identice cu caracter repetat au fost comise în realizarea aceleiaşi rezoluţii, este suficient să se constate în conţinutul lor, în raport cu reglementarea menţionată, unitate de dispoziţii legale violate, unitate de hotărâre infracţională şi pluralitate de acte separate într-un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Or, atât timp cât prin săvârşirea repetată a oricăreia dintre faptele la care se referă art. 12 sau 13 din Legea nr. 678/2001 se încalcă de mai multe ori aceeaşi dispoziţie a legii, ca urmare a unei singure hotărâri infracţionale luate de autor, dusă la îndeplinire într-un interval de timp mai mult sau mai puţin îndelungat, se impune ca toate aceste acte, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, să fie încadrate, după caz, într-o infracţiune unică, continuată, de trafic de persoane şi, respectiv, de trafic de minori. În această privinţă, diferenţa de obiect sau de subiect pasiv al infracţiunii nu poate determina pulverizarea unei acţiuni unice sau repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiaşi rezoluţii, în tot atâtea infracţiuni autonome concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acţiuni. De aceea, aşa cum faptul de a sustrage în împrejurări identice într-o zi un obiect, iar în zilele următoare alte obiecte nu poate constitui decât o singură infracţiune continuată de furt, tot astfel fapta unui individ de a trafica prin acte repetate mai multe persoane majore sau minore, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, constituie, după caz, infracţiunea continuată de trafic de persoane sau de minori, iar nu un concurs real de asemenea infracţiuni. Aşadar, câtă vreme pentru existenţa infracţiunii continuate de trafic de persoane sau de trafic de minori nu este necesară realizarea unităţii de subiect pasiv, nu poate fi reţinut concursul de infracţiuni numai datorită pluralităţii de subiecţi pasivi în cadrul repetării actelor de acest fel, indiferent care ar fi modalitatea lor alternativă de săvârşire (recrutare, transportare, transferare, cazare sau primire de persoane). Atribuţia de a stabili dacă mai multe fapte, imputabile unui inculpat, constituie sau nu infracţiuni distincte, concurente, sau o singură infracţiune, continuată, este o chestiune de fapt, pe care numai instanţa de fond o poate rezolva în mod suveran, deoarece numai această instanţă poate constata dacă a existat o singură rezoluţie infracţională în concepţia şi scopul urmărit de acel inculpat. Sub acest aspect, între elementele ce pot fi avute în vedere la decelarea unicităţii de rezoluţie, trebuie subliniate: intervalele de timp relativ scurte dintre actele comise, vizarea prin actele respective de bunuri sau valori de acelaşi fel, identitatea de procedee folosite, condiţiile sau împrejurările asemănătoare pentru săvârşirea faptelor şi, mai ales, unicitatea scopului urmărit. Aşa fiind, în măsura în care, în raport cu elementele menţionate, unitatea de rezoluţie poate fi reţinută şi în cazul pluralităţii de subiecţi pasivi şi în cel al mai multor conţinuturi alternative ale aceleiaşi infracţiuni, se impune să se constate că traficul de persoane, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Traficul de persoane incriminat prin dispoziţiile art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi de timp, constituie o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs. Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.

65


DECIZIA Nr. LVII (57)din 24 septembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 283 din 11/04/2008 Dosar nr. 25/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu problema dacă este admisibilă plângerea formulată împotriva altor măsuri şi acte ale procurorului decât cele de netrimitere în judecată. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată reglementate în art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, este inadmisibilă. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu rezolvarea problemei admisibilităţii plângerilor îndreptate împotriva măsurilor luate sau a actelor îndeplinite de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor sale dacă aceste acte nu constau în rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată la care se referă art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală. Astfel, unele instanţe au considerat că plângerea împotriva altor măsuri sau acte decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată este admisibilă, apreciind că o astfel de soluţie este impusă atât de conţinutul de ansamblu al dispoziţiilor art. 275-278 din Codul de procedură penală, cât şi de prevederile art. 21 din Constituţia României referitor la accesul liber la justiţie, precum şi de cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în afară de rezoluţiile sau ordonanţele de netrimitere în judecată, la care se face referire prin art. 2781 din Codul de procedură penală, nicio altă măsură luată de procuror şi niciun act efectuat de acesta sau din dispoziţia sa nu poate face obiectul plângerii la judecător. S-a relevat, în această privinţă, că legiuitorul a stabilit în mod limitativ actele procurorului ce pot fi contestate pe calea plângerii reglementate în art. 2781 din Codul de procedură penală.

66

S-a considerat că în astfel de situaţii obiectul plângerii nu poate privi decât rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau în ordonanţa ori rezoluţia de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 278 alin. 1 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 167 din Legea nr. 281/2003, se prevede că "plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de la lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie", iar în conformitate cu alineatul 2 al aceluiaşi articol "în cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior". Pe de altă parte, în art. 2781 alin. 1, introdus în Codul de procedură penală prin art. I pct. 168 din Legea nr. 281/2003 şi modificat prin art. I pct. 139 din Legea nr. 356/2006, se mai prevede că "după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă", precizându-se, în continuare, că "plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu". Aceste reglementări, prin conţinutul lor neechivoc, asigură exercitarea efectivă de către toate persoanele interesate a dreptului lor de acces la justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu dreptul oricărei persoane la un proces echitabil în sensul prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Nu se poate considera că accesului liber la justiţie, garantat prin art. 21 din Constituţie, în sensul că "orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime" fără care vreo lege să poată îngrădi exercitarea acestui drept, i s-ar aduce limitări în cazul riguroasei aplicări a dispoziţiilor cuprinse în art. 2781 din Codul de procedură penală, câtă vreme în interpretarea dată de Plenul Curţii Constituţionale, prin decizia nr. I/1994, un astfel de drept constă în posibilitatea de a accede la structurile judecătoreşti uzând de mijloacele prin care justiţia se înfăptuieşte, potrivit legii, adică inclusiv cu respectarea cadrului reglementat pentru exercitarea dreptului de a face plângere în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. În aceste condiţii, din moment ce prin dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală este instituit, limitativ, controlul judiciar numai asupra temeiniciei soluţiilor de netrimitere în judecată, în raport cu cercetările efectuate în cadrul actelor premergătoare sau al urmăririi penale, este evident că în cazul celorlalte acte sau măsuri ale procurorului sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de el, un asemenea control din partea judecătorului nu mai poate avea loc. Un atare mod de a se proceda se impune deoarece, pe lângă că nu este prevăzut controlul judiciar decât asupra rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, precum şi cu privire la dispoziţia de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu, pentru toate celelalte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate din dispoziţia sa, cum sunt măsurile preventive şi cele asiguratorii, au fost reglementate proceduri specifice de verificare imediată de către instanţă (art. 1402 şi art. 168 din Codul de procedură penală) ori există posibilitatea de a fi cenzurate indirect de instanţă, fie în cadrul procedurii prevăzute de art. 300 din Codul de procedură penală, referitoare la verificarea regularităţii actului de sesizare, fie cu ocazia cercetării judecătoreşti. Aşa fiind, în măsura în care nu sunt vizate de prevederile art. 2781 din Codul de procedură penală, orice alte acte sau măsuri ale procurorului ori efectuate în baza dispoziţiei sale nu sunt supuse plângerii ce se poate adresa judecătorului în temeiul acestui text de lege.

67

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate în art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, este inadmisibilă. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală, este inadmisibilă. Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.



68


DECIZIA Nr. LX (60)din 24 septembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 574 din 30/07/2008 Dosar nr. 31/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a cererii de revizuire în cazul în care motivul invocat nu se încadrează în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de procedură penală. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela, adjunct al procurorului general. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu modul de soluţionare a cererilor de revizuire în cazul în care motivul invocat nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, pronunţându-se în mod diferit. Astfel, unele instanţe au respins cererea de revizuire ca fiind nefondată, apreciind că absenţa cazurilor prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală caracterizează ca neîntemeiată critica ce se tinde a fi adusă hotărârilor judecătoreşti definitive pe calea acestei acţiuni în justiţie, iar alte instanţe au respins cererea de revizuire ca inadmisibilă atunci când cazul invocat de revizuient nu se regăseşte în cele prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de procedură penală. Aceste din urmă instanţe au procedat corect. Potrivit art. 393 din Codul de procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. Din prevederile art. 394 din Codul de procedură penală rezultă că "revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia". Din conţinutul prevederilor menţionate rezultă caracterul de cale extraordinară de atac al revizuirii, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare comise cu privire la faptele reţinute printr-o

69

hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoaşterii de către instanţă a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Cererea de revizuire se soluţionează în mai multe etape, prima dintre acestea fiind, conform art. 403 din Codul de procedură penală, admiterea în principiu, etapă în care instanţa verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii, termenul de introducere. Această fază a admiterii în principiu priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept. Cum în etapa admiterii în principiu instanţa nu se implică în niciun fel în verificarea fondului cauzei deduse judecăţii, soluţia dată de aceasta nu poate fi decât de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire în cazul în care ea nu se întemeiază pe vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 394 din Codul de procedură penală. Din reglementările de ansamblu cuprinse în art. 393-406 din Codul de procedură penală rezultă că soluţionarea cererii de revizuire parcurge două etape, respectiv cea a admiterii în principiu, atunci când aceasta îndeplineşte condiţiile cerute de lege, şi aceea a rejudecării cauzei după admiterea în principiu. De aceea, a considera că în procedura admiterii în principiu, prevăzută în art. 403 din Codul de procedură penală, în ipoteza absenţei cazurilor prevăzute de art. 394 din acelaşi cod, ar trebui pronunţată o soluţie de respingere a cererii ca nefondată ar echivala cu crearea unui paralelism nepermis cu soluţiile ce se pot pronunţa după rejudecare potrivit art. 406 alin. 4 din Codul de procedură penală. Or, soluţia de respingere a cererii de revizuire ca nefondată nu ar putea fi adoptată decât în etapa a doua, aceea a rejudecării după admiterea în principiu, întrucât altfel ne-am afla în faţa unei contradicţii lipsite de sens între cele două etape ale revizuirii, care s-ar reduce astfel la una singură. De altfel, din întreaga reglementare privind soluţionarea cererii de revizuire în faţa instanţei rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de a contopi cele două faze menţionate. Prin urmare, în etapa admiterii în principiu ca judecată de admisibilitate, soluţiile ce pot fi pronunţate sunt fie admiterea în principiu a cererii de revizuire, prin încheiere, conform art. 403 alin. 3 teza I din Codul de procedură penală fie respingerea cererii ca inadmisibilă, prin sentinţă, conform art. 403 alin. 3 teza a II-a din acelaşi cod. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că este inadmisibilă cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute în art. 394 din Codul de procedură penală. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură penală este inadmisibilă. Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.



70


DECIZIA Nr. LXIV (64)din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 16/07/2008 Dosar nr. 33/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cauzele care au ca obiect plângerile formulate în condiţiile art. 2781 din acelaşi cod. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cauzele care au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică pentru petenţi şi intimaţi nu este obligatorie. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din acelaşi cod, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar. Astfel, unele instanţe au considerat că asistenţa juridică este obligatorie dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce a făcut obiectul soluţiei de netrimitere în judecată este de 5 ani închisoare sau mai mare. În sprijinul acestei opinii s-a relevat că dispoziţiile art. 171 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură penală, care instituie obligativitatea asistenţei juridice în cursul judecăţii, nu condiţionează această obligaţie de o anume calitate a părţilor din proces, cum ar fi aceea de învinuit sau inculpat. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că nu este obligatorie asigurarea asistenţei juridice pentru petenţi sau intimaţi în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, apreciind că obligativitatea acesteia este consacrată numai pentru cursul judecăţii, iar nu şi la soluţionarea unei atare plângeri, când rezoluţia sau ordonanţa atacată trebuie verificată doar pe baza lucrărilor din dosarul cauzei. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală se prevede că "în cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare", subliniindu-se în acest sens, prin alin. 4 al aceluiaşi articol, că în situaţia în care învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, instanţa de judecată are obligaţia să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Pe de altă parte, este de observat că prin art. 2781 din Codul de procedură penală se prevede că actele procurorului de netrimitere în judecată, care pot forma obiectul plângerilor formulate de persoana vătămată sau orice alte persoane ale căror interese au fost vătămate, sunt: rezoluţia de

71

neîncepere a urmăririi penale sau de clasare, ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, precum şi dispoziţia de netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu. Dar în această privinţă trebuie avut în vedere că plângerea formulată în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală este un drept procesual al părţii de sesizare a instanţei numai pentru realizarea controlului judecătoresc asupra soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată date de către procuror, fără să constituie însăşi sesizarea instanţei cu judecarea propriu-zisă a acelei cauze penale în primă instanţă. De altfel, Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 165/2006 şi 654/2006, pronunţându-se asupra constituţionalităţii art. 2781 alin. 7 din Codul de procedură penală, a statuat că judecarea plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată are o natură juridică deosebită, care nu vizează soluţionarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie doar un mijloc procedural prin care se realizează examinarea actelor procurorului atacate sub aspectul legalităţii. Or, atât timp cât o atare plângere nu atrage judecata propriu-zisă a cauzei, nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiţia prevăzută în art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală, care impune obligativitatea asigurării asistenţei juridice. Sub acest aspect trebuie reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 171 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică este obligatorie numai în cazul în care persoana vizată are calitatea de învinuit ori inculpat. Cum în cazul plângerilor formulate în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală intimaţii nu au în faţa instanţei o atare calitate, deoarece prin ordonanţa sau prin rezoluţia procurorului s-a dat o soluţie de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a acesteia ori de neîncepere a urmăririi penale, se impune să se constate că, în cauzele având ca obiect asemenea plângeri, nu este obligatorie asistenţa juridică pentru petenţi sau intimaţi. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că asistenţa juridică nu este obligatorie în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 171 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: Asistenţa juridică nu este obligatorie, pentru petenţi sau intimaţi, în cauzele ce au ca obiect plângeri formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.



72


DECIZIA Nr. LXV (65)din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 16/07/2008 Dosar nr. 35/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la durata maximă a măsurii arestării preventive ce poate fi dispusă în cazul reluării urmăririi penale după restituirea cauzei la procuror cu menţinerea acestei măsuri, în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că durata maximă a măsurii arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale şi a celor ulterioare momentului procesual al restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu durata maximă a măsurii arestării preventive care mai poate fi dispusă în cazul reluării urmăririi penale după restituirea cauzei la procuror, cu menţinerea acestei măsuri, în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală. Astfel, unele instanţe au prelungit măsura arestării preventive, deşi durata acesteia, cumulată cu cea dispusă în faza urmăririi penale, anterior restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, depăşise 180 de zile. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că durata maximă a măsurii arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale şi a celei ulterioare momentului procesual al restituirii cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale. S-a motivat că restituirea cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, nu constituie o cauză de întrerupere şi reluare, în această fază procesuală, a termenului maxim de 180 de zile al arestării preventive prevăzut de art. 159 alin. 13 ultima teză din Codul de procedură penală. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură penală, durata arestării inculpatului, după reluarea urmăririi penale, poate fi prelungită potrivit art. 155 şi 159 din Codul de procedură penală. În acest sens, prin art. 159 alin. 13 din Codul de procedură penală, în care este reglementată procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale, se prevede că "durata

73

totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile". Este semnificativ că aceeaşi reglementare o conţine şi art. 23 alin. (5) din Constituţia României, potrivit căruia în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile, putându-se prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile. Or, din această reglementare de ansamblu reiese că normele de drept intern menţionate nu sunt decât expresia conformităţii legislaţiei naţionale cu exigenţele impuse prin art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte libertatea şi siguranţa persoanei. De aceea, ar fi de neconceput ca, în situaţia restituirii cauzei pentru refacerea urmăririi penale, în temeiul art. 332 din Codul de procedură penală, să nu poată fi aplicate aceleaşi reguli specifice urmăririi penale, inclusiv în materie de arestare preventivă, evident cu excepţiile prevăzute expres de legiuitor, acolo unde ele există. Chiar dacă reluarea urmăririi penale are caracter de excepţie, aceasta nu înseamnă că ea ar reprezenta o fază procesuală autonomă, cu reguli proprii, ci constituie doar o etapă specifică tot în cadrul fazei de urmărire penală, efectuată în continuarea celei iniţiale, după desesizarea instanţei de judecată. Sub acest aspect, este de observat că, în etapa în care este reluată urmărirea penală, în vederea refacerii acesteia, este continuată urmărirea începută iniţial, cu respectarea aceloraşi reguli procedurale. În raport cu acest caracter al reluării urmăririi penale, ca etapă în care se continuă urmărirea declanşată iniţial, nefiind de conceput ca în aceeaşi cauză să înceapă o nouă urmărire penală, se impune ca, în continuare, măsura arestării preventive a inculpatului să nu poată fi prelungită, decât cu diferenţa dintre timpul arestării preventive efectuat anterior sesizării instanţei prin rechizitoriu până la durata de cel mult 180 de zile. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că în cazul restituirii dosarului la procuror pentru refacerea urmăririi penale, durata maximă a arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale şi a celor ulterioare restituirii cauzei la procuror. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În interpretarea dispoziţiilor art. 332 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 159 alin. 13 ultima teză din Codul de procedură penală, stabilesc că, în situaţia restituirii cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, durata maximă a arestării preventive nu poate depăşi 180 de zile, calculată prin adiţionarea tuturor perioadelor anterioare din cursul urmăririi penale şi ulterioare restituirii cauzei la procuror. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.



74


DECIZIA Nr. LXVI (66)din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 16/07/2008 Dosar nr. 36/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la înţelesul sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în înţelesul art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, nu are relevanţă durata îngrijirilor medicale necesare vindecării leziunilor pentru încadrarea juridică a faptei de părăsire a locului accidentului. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu înţelesul sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, prin care este incriminată infracţiunea de părăsire a locului accidentului. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că fapta conducătorului auto de a părăsi locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie care efectuează cercetările întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, indiferent de durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea leziunilor. Alte instanţe, dimpotrivă, considerând că sintagma "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale cu o durată mai mare de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal, s-au pronunţat în sensul că ori de câte ori nu s-a produs vreuna dintre aceste consecinţe nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului, deoarece lipseşte condiţia ca vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii să fi avut urmările cerute de lege. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, prin art. 89 alin (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, ca urmare a aprobării cu modificări prin Legea nr. 49/2006, s-a incriminat părăsirea locului accidentului, prevăzându-se că "părăsirea locului accidentului de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, sau de examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii

75

corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni, fără încuviinţarea poliţiei care efectuează cercetarea locului faptei, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani". Rezultă deci că existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului incriminată prin textul de lege menţionat este condiţionată, între altele, de vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane de către conducătorul auto implicat în accidentul de circulaţie care părăseşte locul faptei fără încuviinţarea poliţiei ce efectuează cercetarea. Or, pentru stabilirea înţelesului sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii", în sensul pe care legiuitorul l-a voit prin textul de lege a cărui aplicare a determinat ivirea cazurilor de practică judiciară neunitară, nu se poate recurge decât la ceea ce este evident că s-a urmărit prin reglementarea dată acestor noţiuni prin normele Codului penal, care este legea generală, de referinţă, în această materie. Sub acest aspect, este de observat că prin art. 184 din Codul penal, reglementându-se infracţiunea de vătămare corporală din culpă, se prevede, în cadrul alin. 1, că "fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 şi 21, care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută în art. 181, săvârşite din culpă, se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă", iar la alin. 2, că, "dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda". Este semnificativ că în cuprinsul alin. 3, 4 şi 41 ale aceluiaşi articol, reglementându-se vătămările corporale din culpă care sunt "urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi", se fac referiri la fapte cu aceleaşi consecinţe sub aspectul duratei îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare. De aceea, în absenţa altor criterii de evaluare a conţinutului sintagmei "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se impune ca aceasta să fie înţeleasă numai în sensul că se referă la vătămările necesitând pentru vindecare îngrijiri medicale cu o durată mai mare de 10 zile, precum şi la celelalte urmări incluse în art. 182 alin. 2 din Codul penal. Aşa fiind, infracţiunea de părăsire a locului accidentului, în accepţiunea textului de lege menţionat, nu poate fi considerată săvârşită cu întrunirea totalităţii elementelor sale constitutive decât atunci când este realizată şi cerinţa obiectivă impusă de definiţia dată vătămării corporale din culpă prin art. 184 din Codul penal. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că sintagma "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sintagma "vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau mai multor persoane", conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. 2 din Codul penal. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

76


DECIZIA Nr. LXVII (67)din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 537 din 16/07/2008 Dosar nr. 37/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea momentului îndeplinirii cumulative a tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea cererii de liberare condiţionată. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că cererea de liberare condiţionată trebuie examinată, sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, în momentul judecării ei de către instanţa de fond. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar referitor la stabilirea momentului examinării de către instanţă a cererii de liberare condiţionată, sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, respectiv dacă acestea trebuie împlinite în momentul introducerii cererii sau la data judecării ei. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că cererile sau propunerile de liberare condiţionată pot fi examinate numai în raport cu situaţia existentă în momentul introducerii cererii. Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că o cerere de liberare condiţionată poate fi examinată sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor cerute de dispoziţiile art. 59 şi 60 din Codul penal în momentul judecării acesteia de către instanţa de fond. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit dispoziţiilor art. 450 din Codul de procedură penală, "liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau propunerea făcută de comisia de la locul de deţinere" conform prevederilor legii privind executarea pedepselor, urmând ca în momentul depunerii cererii instanţa să verifice, mai întâi, măsura în care condamnatul îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 59 şi 60 din Codul penal. Pe de altă parte, în conformitate cu art. 460 alin. 5 din Codul de procedură penală, "dispoziţiile cuprinse în partea specială, titlul II, care nu sunt contrare dispoziţiilor din acest capitol, se aplică în mod corespunzător". Aşa fiind, cererea de liberare condiţionată nu poate fi examinată sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale decât după parcurgerea anumitor etape, respectiv verificarea regularităţii actului de sesizare, a competenţei şi a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în a cărei executare se află condamnatul, primirea procesului-verbal al comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate şi a documentelor care atestă menţiunile din acestea, inclusiv fracţia

77

de pedeapsă executată efectiv, eventual după consultarea dosarului individual şi administrarea altor probe pe care instanţa le apreciază ca utile şi pertinente în cauză. A considera altfel ar însemna să se adauge la ceea ce legiuitorul a stabilit, în principiu, prin dispoziţiile art. 306-310 din Codul de procedură penală, din care rezultă că datele în raport cu care instanţa hotărăşte asupra situaţiei unei persoane ce face obiectul procesului penal nu pot fi decât cele din momentul luării hotărârii. În acest sens, este de observat că atunci când legiuitorul a voit altfel a prevăzut aceasta în mod expres, ca în cazul cererii de reabilitare, pentru care, printre condiţiile de formă reglementate, este şi aceea de a nu fi introdusă înainte de termenul legal [art. 497 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală]. De aceea, în măsura în care condamnatul îndeplineşte condiţiile cerute de lege, în cursul judecării în fond a cererii sale, va trebui să fie considerat că are vocaţie la liberare condiţionată, cererea sa neputând fi respinsă ca prematur introdusă. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţa are îndatorirea de a examina cererea de liberare condiţionată, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor legale, în momentul judecării acesteia, şi nu în raport cu data când a fost introdusă. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 59-61 din Codul penal, ale art. 75-77 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi ale art. 450 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: Cererea de liberare condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia, şi nu la momentul introducerii ei. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.



78

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- SECŢIILE UNITE –

DECIZIA Nr. LXVIII (68)din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008 Dosar nr. 38/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în temeiul art. 285 teza I din Codul de procedură penală. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii în sensul de a se stabili că hotărârile pronunţate în temeiul art. 285 teza I din Codul de procedură penală, prin care instanţa, sesizată în mod greşit, trimite plângerea organului competent, sunt sentinţe supuse recursului în condiţiile reglementate în art. 332 alin. 4 din acelaşi cod. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea prevederilor art. 285 teza I din Codul de procedură penală, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârilor de desesizare pronunţate în temeiul acestui text de lege. Astfel, unele instanţe au considerat că hotărârile de desesizare şi trimitere la organul competent a plângerilor prealabile greşit îndreptate, fiind definitive, nu sunt supuse niciunei căi de atac. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că hotărârile de desesizare privind plângeri prealabile greşit îndreptate sunt supuse căilor de atac, unele apreciind că aceste hotărâri ar putea fi atacate succesiv atât cu apel, cât şi cu recurs, iar cele mai multe considerând că asemenea hotărâri pot fi atacate numai cu recurs. Aceste din urmă instanţe, care s-au pronunţat în sensul că hotărârile prin care plângerile prealabile greşit îndreptate sunt trimise organului competent pot fi atacate numai cu recurs, au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 285 din Codul de procedură penală se prevede că "plângerea prealabilă greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite organului competent", precizându-se în continuare că "în aceste cazuri plângerea se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent". Este adevărat că spre deosebire de art. 332 din Codul de procedură penală, prin care, reglementându-se restituirea pentru refacerea urmăririi penale, se precizează că "instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului", în cuprinsul art. 285 teza I din acelaşi cod se menţionează doar că plângerea prealabilă greşit îndreptată "se trimite" organului competent. Această diferenţă de reglementare nu poate lipsi însă procedura trimiterii plângerii prealabile organului competent de semnificaţia unei desesizări, câtă vreme o astfel de soluţie implică şi scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a constatării lipsei competenţei de a o soluţiona.

79

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20332

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20285

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20285

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

În acest sens, este de observat că o atare soluţie nu poate fi decât rezultatul verificării legalităţii investirii, sub aspectul reglementat în art. 285 din Codul de procedură penală, astfel că, prin voinţa neîndoielnică a legiuitorului, ea include în conţinutul său şi actul de desesizare implicită a instanţei care o pronunţă. În raport cu această particularitate conferită, prin art. 285 teza I din Codul de procedură penală, soluţiei instanţei, de trimitere a plângerii organului competent, hotărârea prin care este adoptată, fiind de dezînvestire, nu poate fi considerată decât sentinţă în sensul prevederilor art. 311 alin. 1 din Codul de procedură penală. Or, prin art. 361 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală se prevede între altele că sentinţele de dezînvestire nu pot fi atacate cu apel. Aşa fiind, faţă de această dispoziţie limitativă a exercitării căii de atac a apelului, hotărârea dată în temeiul art. 285 din Codul de procedură penală, fiind de dezinvestire, nu este supusă nici ea recursului. Dar, chiar dacă sentinţele de dezînvestire nu sunt menţionate între hotărârile ce pot fi atacate cu recurs potrivit art. 3851 din Codul de procedură penală, din moment ce în art. 332 alin. 4 din acelaşi cod se prevede că "împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de către procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre ....", se impune ca şi hotărârile de trimitere a plângerii prealabile organului competent, care sunt tot de desesizare, să fie supuse căii de atac a recursului în temeiul aceluiaşi text de lege. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că hotărârile pronunţate în temeiul art. 285 teza I din Codul de procedură penală prin care instanţa, sesizată în mod greşit cu plângere prealabilă, trimite acea plângere organului competent, sunt sentinţe supuse recursului în condiţiile art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: Hotărârile pronunţate în temeiul art. 285 teza I din Codul de procedură penală, prin care instanţa sesizată în mod greşit cu o plângere prealabilă o trimite organului competent, sunt sentinţe supuse recursului, în condiţiile art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.



80

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20332

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20285

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20332

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20385

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20361

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20311


DECIZIA Nr. LXIX (69)din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008 Dosar nr. 39/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea completului de judecată care soluţionează declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, în raport cu faza procesuală în care acestea au fost formulate. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se soluţionează în complet de judecată având compunerea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii privind compunerea completului de judecată care soluţionează declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, în raport cu faza procesuală în care acestea au fost formulate. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul judecării declaraţiei de abţinere sau cererii de recuzare, compunerea completului de judecată trebuie să fie unică, iar nu aceea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în asemenea situaţii compunerea completului de judecată este aceea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 292 din Codul de procedură penală, "instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege". Or, în conformitate cu art. 54 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, cauzele date potrivit legii în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Tot astfel, potrivit alin. (3) şi (4) din acelaşi text de lege, "în cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii, complet de divergenţă ce se constituie prin includerea, în completul de judecată, a preşedintelui sau vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă".

81

lnk:LEG%20PRL%20247%202005%200

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20292

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

Potrivit art. 52 alin. 1 din Codul de procedură penală, "abţinerea sau recuzarea judecătorului, procurorului, magistratului-asistent sau grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă secretă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau care este recuzat". Prin alin. 5 teza I al aceluiaşi text de lege se prevede că atunci "când pentru soluţionarea abţinerii sau recuzării nu se poate alcătui completul potrivit alin. 1, abţinerea sau recuzarea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară". Într-adevăr, aşa cum reiese din cele două alineate menţionate ale art. 52 din Codul de procedură penală, în compunerea completului de judecată care soluţionează declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare nu poate intra judecătorul vizat de incidentul procedural. Pe de altă parte, în art. 52 alin. 5 teza II se prevede că, "în cazul în care se găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemnează pentru judecarea cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat abţinerea sau recuzarea". În această privinţă, este de observat că prevederile art. 52 din Codul de procedură penală, privind procedura de soluţionare în cursul judecăţii a declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare, nu conţin dispoziţii derogatorii, ceea ce relevă fără echivoc intenţia legiuitorului de constituire a unui alt complet de judecată, în compunerea prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural. Mai trebuie subliniat că prin art. 98 alin. 4 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, se stabileşte că "în situaţia în care incidentele procedurale se referă la o parte din membrii completului de judecată, soluţionarea acestora se va face de către un complet constituit prin includerea judecătorului sau a judecătorilor stabiliţi prin planificarea de permanenţă, pe materii, realizată cel puţin semestrial. Completul de judecată astfel constituit va păstra cauza pentru judecată, în situaţia în care, în urma soluţionării incidentelor procedurale, se va stabili că judecătorul sau judecătorii cu privire la care s-au invocat incidentele procedurale nu pot participa la judecarea cauzei". Ca urmare, din aceste reglementări rezultă că, în situaţia admiterii declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare la aceeaşi instanţă, completul constituit pentru soluţionarea acestora trebuie să păstreze pentru judecată cauza în care a intervenit incidentul procedural, iar completul trebuie să aibă compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea respectivei cauze. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se judecă în complete constituite în compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural, respectiv în compunerea de un judecător în cauzele în primă instanţă, de 2 judecători în apel şi 3 judecători în recurs. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: Declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare se judecă de complete constituite în compunerea prevăzută de lege pentru soluţionarea cauzei în care a intervenit incidentul procedural, respectiv în compunerea de un judecător în cauzele în primă instanţă, de 2 judecători în apel şi de 3 judecători în recurs. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.

82

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%2052


DECIZIA Nr. LXX (70)din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008 Dosar nr. 40/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care infractorul a fost condamnat definitiv, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că instanţele de control judiciar nu au competenţa de a efectua contopirea pedepselor direct în căile de atac, deoarece această operaţiune nu se poate face fără a se aprecia asupra însuşi fondului cauzei. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care infractorul a fost condamnat definitiv în alte cauze, în situaţia în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond. Astfel, în cadrul unui punct de vedere s-a considerat că instanţele de control judiciar pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, iar contopirea nu a fost dispusă de prima instanţă. Dimpotrivă, în cadrul unui alt punct de vedere s-a considerat că instanţele de control judiciar nu sunt competente să efectueze contopirea direct în căile de atac, deoarece aceasta nu poate fi dispusă fără a se aprecia însuşi fondul cauzei, apreciere în cadrul căreia instanţa are posibilitatea să aplice un spor de pedeapsă conform prevederilor art. 34 din Codul penal. Acest din urmă punct de vedere corespunde cerinţelor de interpretare şi aplicare corectă a legii. Pluralitate de infracţiuni există atât în situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte să fie condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi atunci când o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune. Or, în cazul concursului de infracţiuni este posibil ca două sau mai multe infracţiuni concurente să nu fie judecate deodată şi de către aceeaşi instanţă, după cum nu este exclus ca instanţa să nu cunoască în momentul judecăţii că inculpatul a mai săvârşit şi o altă infracţiune sau chiar mai multe

83

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2034

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

infracţiuni concurente ori chiar să cunoască această situaţie, dar să fie nevoită să le judece separat, datorită complexităţii deosebite a cauzei sau unor alte împrejurări care ar atrage întârzierea nejustificată a judecăţii. De asemenea, în frecvente cazuri judecarea infractorului pentru infracţiuni concurente se face de instanţe diferite. Este adevărat că, în asemenea situaţii, infractorul este condamnat definitiv, prin hotărâri diferite, la mai multe pedepse pentru infracţiuni concurente, putându-se afla în situaţia să execute separat aceste pedepse, ceea ce ar contraveni regulilor instituite de lege cu privire la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni. Dar, pentru astfel de ipoteze, legiuitorul a creat instituţia contopirii pedepselor. Astfel, potrivit art. 36 alin. 1 din Codul penal, dacă un infractor condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 34 şi 35 din acelaşi cod. Totodată, în conformitate cu alin. 2 al art. 36 din Codul penal, dispoziţiile art. 34 şi 35 din acelaşi cod sunt incidente şi atunci când, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana condamnată suferise şi o altă condamnare definitivă pentru una sau mai multe infracţiuni concurente. Este de observat, deci, că situaţia reglementată în cadrul alin. 2 al art. 36 din Codul penal se referă numai la hotărâri de condamnare definitive, iar contopirea pedepselor stabilite, pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, nu se poate realiza decât în faza ulterioară rămânerii definitive a acestora, aceea a executării. Ca urmare, pentru efectuarea operaţiunii de contopire în această din urmă ipoteză trebuie să se recurgă la procedura reglementată în art. 449 din Codul de procedură penală, în cuprinsul căruia se prevede, la alin. 1, că "pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: a) concursul de infracţiuni; b) recidiva; c) acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni," iar la alin. 2 că "instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul când cel condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa". Or, această reglementare procedurală cu caracter imperativ impune soluţionarea numai de către instanţele la care se face referire în mod limitativ, prin art. 449 alin. 2 din Codul de procedură penală, a chestiunii contopirii pedepsei stabilite pentru infracţiunea ce face obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată de prima instanţă. A considera altfel ar însemna să nu se respecte o dispoziţie procedurală expresă referitoare la competenţă şi să fie înlăturată fără temei posibilitatea de a se verifica, pe calea controlului judiciar, individualizarea pedepselor în cadrul operaţiunii de contopire a acestora, ceea ce ar fi inadmisibil. În această privinţă, în raport cu limitele învestirii sale prin căile de atac, instanţa de control judiciar, în cadrul exercitării prerogativei de rejudecare a cauzei, este abilitată să analizeze şi să dea o nouă apreciere chestiunilor de fapt şi de drept numai în măsura în care ele au format obiectul unei judecăţi anterioare, pe fond, pentru că altfel s-ar încălca dreptul părţilor interesate şi al procurorului la folosirea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, instituit prin art. 129 din Constituţia României. De aceea, câtă vreme examinarea cauzei de către instanţa de control judiciar, în cadrul operaţiunii de rejudecare, nu poate depăşi ceea ce a constituit obiectul judecăţii anterioare, finalizată prin hotărârea împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, pentru că un atare procedeu ar echivala cu o extindere nejustificată a competenţei sale funcţionale, înseamnă că nu este posibilă nici efectuarea, de către acea instanţă, a contopirii pedepsei stabilite în cauza la care se referă calea de atac cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care condamnarea este definitivă, decât dacă prima instanţă însăşi a dispus contopirea sau dacă, fiind legal învestită, a omis să se pronunţe în această privinţă. Evident, în situaţia în care calea de atac a fost exercitată numai de inculpat, cu atât mai mult nu s-ar putea face aplicarea dispoziţiilor art. 36 alin. 1 din Codul penal direct de către instanţa de control judiciar, întrucât s-ar încălca şi principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac.

84

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%20129

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20449

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2035

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2034

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2036

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că instanţele de control judiciar nu pot dispune, direct în căile de atac, contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu s-a efectuat de către însăşi prima instanţă. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: Instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.



85

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414


DECIZIA Nr. LXXI (71)din 15 octombrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 539 din 17/07/2008 Dosar nr. 41/2007 Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea competenţei de soluţionare a plângerii formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală, când cauza se află în cursul urmăririi penale. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 86 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Niţu Tiberiu Mihail, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că, în cursul urmăririi penale, competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată contestarea măsurii asigurătorii, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la competenţa de soluţionare a plângerii formulate în temeiul acestui text de lege. Astfel, unele instanţe au apreciat că, în raport cu dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală, prin care este instituită o competenţă alternativă, plângerea în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de ducere la îndeplinire a acesteia poate fi adresată fie procurorului, fie instanţei de judecată. Alte instanţe au considerat că, în cursul urmăririi penale, competenţa de soluţionare a plângerii împotriva măsurii asigurătorii dispuse de procuror aparţine în exclusivitate procurorului. În fine, au fost şi instanţe care s-au pronunţat în sensul că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală revine competenţei de soluţionare a procurorului dacă este formulată în cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată dacă este adresată în cursul judecăţii. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. În adevăr, prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, reglementându-se contestarea măsurii asigurătorii, s-a prevăzut că "în contra măsurii asigurătorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată, în orice fază a procesului penal". Formularea "se pot plânge procurorului sau instanţei de judecată" nu presupune instituirea unei competenţe alternative, la alegerea celui care exercită un atare drept procesual, câtă vreme dispoziţiile de ansamblu ale alineatului menţionat nu reglementează o astfel de competenţă, ci doar prevăd posibilitatea pentru persoanele care au acest drept de a uza de el în orice fază a procesului penal.

86

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20168

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

A considera altfel ar însemna să se contravină principiului legalităţii procesului penal, instituit prin art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform căruia "procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege". De aceea, modul în care s-a reglementat prin art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală, în urma modificării ce i s-a adus acestui articol prin Legea nr. 281/2003, competenţa de soluţionare a plângerii contra măsurii asigurătorii nu poate conduce decât la concluzia că legiuitorul a urmărit ca o astfel de plângere să fie adresată organului judiciar cu atribuţie de decizie specific fiecărei faze a procesului penal, iar nu oricăruia dintre aceste organe. De altfel, în art. 275 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, se prevede la alin. 3 că o astfel de plângere "se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală". Aşa fiind şi cum prin nicio altă dispoziţie nu se instituie competenţa alternativă de soluţionare a unor asemenea plângeri, se impune să se considere că textul art. 168 alin. 1 din Codul de procedură penală nu poate fi interpretat decât în sensul că s-a urmărit ca plângerea respectivă să fie soluţionată numai de organul judiciar specific fiecărei faze procesuale, adică de procuror în timpul urmăririi penale şi de judecător în timpul judecăţii. În acest sens mai trebuie observat că, în raport cu specificul normei juridice înscrise în art. 168 din Codul de procedură penală, este exclusă competenţa concomitentă a mai multor organe judiciare pentru soluţionarea plângerii în aceeaşi fază procesuală, pentru că s-ar contraveni principiului unicităţii organului judiciar în raport cu fiecare etapă procesuală şi s-ar crea o situaţie inadmisibilă de interferenţă concomitentă, lipsită de finalitate, între atribuţiile mai multor organe judiciare. Mai mult, din reglementarea dată prin art. 278 şi 2781 din Codul de procedură penală reiese, cu valoare de principiu, că interferenţa dintre atribuţiile procurorului şi cele ale instanţei de judecată, în legătură cu soluţionarea plângerilor împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, nu poate surveni decât în cazuri strict limitate şi numai după parcurgerea unei etape prealabile de soluţionare de către procurorul ierarhic superior a unei prime plângeri îndreptate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor de netrimitere în judecată, emise de procurorul care a instrumentat în cauzele respective. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că plângerea întemeiată pe dispoziţiile art. 168 din Codul de procedură penală revine în competenţa de soluţionare a procurorului atunci când este formulată în cursul urmăririi penale şi, respectiv, a instanţei de judecată dacă se formulează în cursul judecăţii. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: Competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 din Codul de procedură penală revine procurorului în cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată în cursul judecăţii. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2007.



87

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20168

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20278

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20275

lnk:LEG%20PRL%20281%202003%200

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%202


DECIZIA Nr. LXXIV (74)din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 18/07/2008 Dosar nr. 45/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea modului de aplicare a pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se decide că aplicarea pedepselor accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal nu are loc prin efectul legii, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, ci urmează a fi supusă aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la modul de aplicare a pedepselor accesorii prevăzute în art. 71 cu referire la art. 64 lit. a)-c) din Codul penal. Astfel, unele instanţe au apreciat că pedepsele accesorii prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal sunt aplicabile de drept pe lângă pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, conform prevederilor art. 71 alin. 2 din acelaşi cod. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că pedeapsa accesorie este aplicabilă numai cu respectarea cerinţelor jurisprudenţei CEDO şi a dispoziţiilor art. 71 alin. 3 din Codul penal. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Prin art. 71 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006, se prevede, la alin. 1, că "pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64", iar potrivit precizării de la alin. 2 al aceluiaşi articol, "condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din Codul penal din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei". În fine, în cadrul alin . 3 din acelaşi articol , ca urmare a aceleiaşi modificări , s-a precizat că " interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) se aplică ţinându -se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite , de împrejurările cauzei , de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă ". Rezultă deci că la modificarea acestor dispoziţii legiuitorul a avut în vedere dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului , care garantează respectarea vieţii private şi de familie .

88

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2071

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2064

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

Această modificare adusă dispoziţiilor referitoare la aplicarea pedepsei accesorii este conformă şi cu prevederile art. 53 alin . (2) din Constituţia României , potrivit cărora restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor poate fi dispusă numai dacă este necesară , precum şi că o atare măsură trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat -o. Evident, în domeniul dreptului penal principiul proporţionalităţii îşi găseşte expresia specifică în criteriile generale de individualizare a pedepselor , în raport cu care la stabilirea şi aplicarea acestora trebuie să se ţină seama atât de gradul de pericol social abstract, astfel cum el este determinat în textul de lege incriminator, cât şi de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei şi toate trăsăturile ce îl caracterizează pe infractor . Or, sub acest aspect, este de observat că , pe lângă limitele de pedeapsă fixate în lege şi gradul de pericol social al faptei săvârşite , pedepsele trebuie să mai reflecte şi persoana infractorului , cu toate trăsăturile şi particularităţile ce îl caracterizează , precum şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea sa penală . În acest cadru firesc de situaţii concurenţiale , cu rol determinant în stabilirea rezultantei ce impune în concret natura şi cuantumul pedepsei principale şi ale celei complementare , ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 72 din Codul penal, nu este posibil ca aceleaşi dispoziţii să nu călăuzească şi modul de stabilire a pedepsei accesorii . De aceea , criteriile de individualizare cu caracter general, astfel cum sunt reglementate în art. 72 din Codul penal, trebuie particularizate şi pentru situaţiile specifice ce privesc modul de aplicare a pedepselor accesorii , în condiţiile îndeplinirii tuturor cerinţelor adecvate unor asemenea pedepse , astfel cum sunt ele reglementate în conţinutul actual al art. 71 din Codul penal, în urma modificării ce i s-a adus prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006 . În consecinţă , în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară , republicată , precum şi ale art. 414 2 din Codul de procedură penală , urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 71 din Codul penal se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) ( teza I) - c) din Codul penal nu se face în mod automat, prin efectul legii , ci trebuie supusă aprecierii instanţei , în raport cu criteriile indicate în alin . 3 al art. 71 din Codul penal. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 71 din Codul penal referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) (teza I) - c) din Codul penal nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal. Obligatorie, potrivit art. 414 2 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim- magistrat-asistent , Victoria Maftei

89

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2064

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2064

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2064

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:LEG%20PRL%20278%202006%200

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2072

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2072

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2072

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CON%20PRL%201000000%202003%2053

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200

lnk:CNV%20CSE%201000030%201950%200


DECIZIA Nr. LXXV (75)din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 545 din 18/07/2008 Dosar nr. 46/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la compunerea termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicate minorului, conform dispoziţiilor art. 110 sau ale art. 862 din Codul penal. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control, aplicată minorului, termenul de încercare se va stabili în conformitate cu dispoziţiile art. 110 din Codul penal. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar referitor la stabilirea termenului de încercare al suspendării sub supraveghere sau sub control a executării pedepselor aplicate minorilor, în legătură cu problema dacă în aceste cazuri sunt aplicabile dispoziţiile art. 110 din Codul penal sau ale art. 862 din acelaşi cod. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că minorilor cărora li s-au stabilit pedepse cu suspendarea executării acestora sub supraveghere le sunt aplicabile dispoziţiile art. 862 din Codul penal. Alte instanţe, dimpotrivă, au decis că în cazul aplicării faţă de infractorii minori a unor pedepse cu suspendarea executării sub supraveghere sau sub control, termenul de încercare trebuie stabilit în condiţiile prevăzute în art. 110 din Codul penal. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Regimul sancţionator penal al minorilor, bazându-se pe un tratament adecvat dezvoltării lor fizice şi psihice, caracterizat de atenuarea răspunderii penale, include în mod firesc, în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a pedepselor, unele modalităţi neprivative de libertate care, asociate cu măsurile specifice de control şi supraveghere, pot contribui în mare măsură la reeducarea acestora, evitându-se mediul penitenciar. Ca urmare, pentru infractorii minori sunt aplicabile dispoziţii ce derogă de la dreptul comun, între acestea fiind şi aceea care, în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei ori al suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, se referă la durata termenului de încercare, ale cărui componente au o întindere mai redusă decât aceea prevăzută în reglementarea generală, pentru majori. În acest sens este de reţinut că, potrivit art. 110 din Codul penal, "în caz de suspendare condiţionată a executării pedepsei aplicate minorului, termenul de încercare se compune din durata

90

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2086

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20110

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

pedepsei închisorii, la care se adaugă un interval de timp de la 6 luni la 2 ani, fixat de instanţă", iar "dacă pedeapsa aplicată este amenda, termenul de încercare este de 6 luni". Este adevărat că prin art. 1101 din Codul penal, reglementându-se suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control pentru minori, nu s-a mai prevăzut un alt termen de încercare în cazul minorilor faţă de care se ia o atare măsură, aşa cum s-a instituit în reglementarea generală, aplicabilă majorilor, prin art. 862 din acelaşi cod. Or, această lipsă de reglementare a termenului de încercare aplicabil minorilor în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere sau sub control judiciar nu poate fi suplinită prin preluarea termenului din reglementarea generală, pe care o conţine art. 862 alin. 1 din Codul penal, cât timp ea nu răspunde cerinţei de diferenţiere pe care o impune tratamentul penal specific pentru minori. Sub acest aspect nu se poate ignora că întregul sistem sancţionator penal este caracterizat de un tratament juridic pregnant mai blând pentru minori, firesc pentru orice stat de drept care, prin normele şi măsurile pe care le adoptă, urmăreşte să asigure în primul rând reeducarea şi reîncadrarea lor în societate. De aceea, din moment ce, potrivit art. 1101 alin. 1 din Codul penal, supravegherea minorului de către o persoană sau instituţie, dintre cele la care se referă art. 103 din acelaşi cod, ori stabilirea pentru el a uneia sau mai multor obligaţii este susceptibilă a fi aplicată pe durata termenului de încercare la care se referă art. 110 din Codul penal, este evident că şi modul de calcul al termenului de încercare nu poate fi într-un astfel de caz decât cel aplicabil minorilor în raport cu dispoziţiile generale referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei. De altfel, este de observat că în legătură cu aplicarea corespunzătoare a altor dispoziţii, pe care le conţine art. 1101 din Codul penal, privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, acestea nu includ referiri şi la dispoziţiile art. 862 alin. 1 din Codul penal, ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a considerat că reglementările date prin acest ultim text de lege ar fi aplicabile şi în cazul minorilor. Aşa fiind, se impune să se constate că durata termenului de încercare, în cazul minorului faţă de care se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau sub control, nu poate fi determinată decât în conformitate cu prevederile art. 110 din Codul penal, iar nu potrivit reglementării cu aplicare generală prevăzute la art. 862 alin. 1 din Codul penal, prin care este stabilit un termen excesiv de lung, ce depăşeşte în mod vădit intervalul de timp necesar reeducării unui minor în privinţa căruia s-a apreciat că i se poate asigura reeducarea şi în condiţiile unei astfel de măsuri. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1101 alin. 1 din Codul penal se interpretează în sensul că, în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate inculpatului minor, instanţa va stabili un termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi cod, iar nu potrivit art. 862 alin. 1 din Codul penal. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 1101 alin. 1 din Codul penal se interpretează în sensul că în cazul suspendării executării pedepsei închisorii sub supraveghere sau sub control aplicate inculpatului minor, instanţa va stabili un termen de încercare în condiţiile art. 110 din acelaşi cod, şi nu potrivit art. 862 alin. 1 din Codul penal. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

91

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2086

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20110

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20103


DECIZIA Nr. LXXVIII (78)din 5 noiembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 553 din 22/07/2008 Dosar nr. 47/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 şi 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, privind admisibilitatea acordării consilierilor juridici, cu statut de funcţionari publici, a prestaţiilor suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi 26 din Codul muncii, însă această categorie profesională poate beneficia de aceste sporuri salariale în condiţiile stabilite prin actele normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 (fost art. 29) şi art. 117 (fost art. 93) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, privind admisibilitatea acordării consilierilor juridici cu statut de funcţionari publici a prestaţiilor suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate. Astfel, unele instanţe au admis cererile consilierilor juridici cu statut de funcţionari publici, considerând că aceştia au dreptul la prestaţii suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, raportate la indemnizaţia de încadrare. În motivarea acestui punct de vedere s-a argumentat că, în calitatea lor de funcţionari publici, consilierilor juridici le sunt aplicabile atât prevederile Legii nr. 188/1999 referitoare la drepturile şi obligaţiile cuprinse în această lege, care constituie legea generală aplicabilă tuturor funcţionarilor publici, cât şi dispoziţiile Legii nr. 514/2003, care constituie legea specială ce reglementează activitatea consilierilor juridici. S-a relevat că, în baza Legii nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, a fost adoptat la 29 iulie 2004 Statutul profesiei de consilier juridic, în care se precizează la

92

art. 60 alin. (2) că, deosebit de remuneraţia de bază, în raport cu specificul muncii şi importanţa socială a serviciilor profesionale, potrivit art. 25 şi 26 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, cu modificările ulterioare, consilierul juridic poate negocia prestaţii suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dispoziţiile art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic nu sunt aplicabile în privinţa consilierilor juridici, numiţi în funcţii publice, acestora fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999, republicată, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a prevederilor art. 2 şi 3 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 2 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, consilierul juridic poate fi numit în funcţie sau angajat în muncă în condiţiile legii. În acest sens, prin art. 3 din acelaşi act normativ se stabileşte: "(1) Consilierul juridic numit în funcţie are statutul funcţionarului potrivit funcţiei şi categoriei acesteia. (2) Consilierul juridic angajat în muncă are statut de salariat." Ca urmare, în raport cu aceste reglementări legale, profesia de consilier juridic se exercită fie în baza unui raport de serviciu în condiţiile prevăzute de Legea nr. 188/1999, republicată, fie în baza unui raport juridic de muncă în urma încheierii unui contract individual de muncă potrivit dispoziţiilor Codului muncii. De aceea, consilierilor juridici numiţi în funcţie, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raporturile de serviciu, le sunt aplicabile atât norma generală, reprezentată de Legea nr. 188/1999, republicată, cât şi dispoziţiile speciale conţinute în Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006. Astfel, în art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, se subliniază: "consilierii juridici au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege potrivit statutului profesional şi reglementărilor legale privind persoana juridică în serviciul căreia se află sau cu care are raporturi de muncă." Rezultă din aceste prevederi că însuşi legiuitorul face distincţie între cele două categorii de consilieri juridici, sub aspectul statutului acestora, cu consecinţe în ceea ce priveşte sfera şi conţinutul drepturilor şi obligaţiilor ce le revin. Totodată, este de observat că, prin art. 60 alin. (1) din Statutul profesiei de consilier juridic, se statuează că pentru activitatea sa profesională consilierul juridic are dreptul la o remuneraţie de bază, stabilită prin negociere pentru consilierul juridic având statut de salariat sau conform legilor speciale pentru cel numit în funcţie. Mai mult, dispoziţiile exprese referitoare la negocierea prestaţiilor suplimentare, cu privire la alin. (2) al aceluiaşi articol, îi vizează exclusiv pe consilierii juridici având statut de angajaţi în baza unor contracte individuale de muncă, susceptibile de negocierea unor clauze suplimentare, cum ar fi clauza de mobilitate şi cea de confidenţialitate. De altfel, asemenea clauze specifice sunt prevăzute numai în Codul muncii, iar nu şi în dreptul comun aplicabil funcţionarilor publici. Or, în privinţa drepturilor salariale ale funcţionarilor publici este exclusă stabilirea acestora prin negociere, întrucât ele nu pot fi determinate decât în conformitate cu dispoziţiile legii privind sistemul unitar de salarizare pentru funcţionarii publici, mai ales că sporurile cuvenite funcţionarilor publici nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislaţia specifică acestei categorii. De aceea, negocierea unor astfel de clauze apare inadmisibilă pentru categoria consilierilor juridici cu statut de funcţionar public, iar o interpretare contrară ar echivala cu o nesocotire a regulilor ce guvernează raportul dintre norma generală şi cea specială şi aplicarea acesteia din urmă în afara limitelor permise de legea-cadru. Aşadar, consilierii juridici cu statut de funcţionari publici nu pot negocia clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate în condiţiile prevăzute de art. 60 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, raportate la dispoziţiile art. 25 şi 26 din Codul muncii, însă pot beneficia, în condiţiile prevăzute de actele normative aplicabile funcţionarilor publici şi legislaţiei specifice autorităţii sau instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea, de sporurile de salarizare specifice funcţionarilor publici.

93

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că nu se pot negocia de către consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi 26 din Codul muncii, însă această categorie profesională poate beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 514/2003, modificată prin Legea nr. 246/2006, raportate la dispoziţiile art. 60 alin. (1) şi (2) din Statutul profesiei de consilier juridic, art. 31 (fost art. 29) şi art. 117 (fost art. 93) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, se interpretează în sensul că nu se pot negocia de consilierii juridici cu statut de funcţionari publici prestaţiile suplimentare în bani, reprezentând clauza de mobilitate şi clauza de confidenţialitate, în condiţiile prevăzute de art. 25 şi 26 din Codul muncii. Această categorie poate beneficia de sporuri salariale în condiţiile stabilite prin acte normative de salarizare a funcţionarilor publici şi de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.



94


DECIZIA Nr. LXXXI (81)din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008 Dosar nr. 54/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la stabilirea pedepsei ce se execută în cazul infracţiunii de evadare, conform art. 269 alin. 3 din Codul penal. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că prin pedeapsa ce se execută în cazul infracţiunii de evadare se înţelege pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare adăugată la restul din pedeapsa în curs de executare în momentul evadării. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se relevă că practica judiciară nu este unitară cu privire la înţelesul sintagmei "pedeapsă ce se execută" în cazul infracţiunii de evadare, conform dispoziţiilor art. 269 alin. 3 din Codul penal. Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, în cazul infracţiunii de evadare, pedeapsa ce se execută se determină prin cumulul aritmetic al pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare cu cuantumul întregii pedepse în a cărei executare se afla inculpatul. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pedeapsa ce se execută în cazul infracţiunii de evadare se stabileşte prin adăugarea pedepsei aplicate pentru infracţiunea de evadare la restul rămas de executat din pedeapsa în curs de executare în care se afla inculpatul în momentul evadării. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, prin art. 269 alin. 3 din Codul penal se prevede că "pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a depăşi maximul general al închisorii". În raport cu această reglementare este evident că pedeapsa aplicabilă pentru infracţiunea de evadare trebuie stabilită de instanţă în cadrul individualizării judiciare, în raport cu criteriile generale prevăzute în art. 72 din Codul penal. Săvârşirea unei infracţiuni de evadare în starea legală de deţinere dă naştere unei recidive postcondamnatorii, dar reglementarea prevăzută la art. 269 alin. 3 din Codul penal, referitoare la pedeapsa aplicabilă într-un asemenea caz, constituie o derogare de la dispoziţiile art. 39 alin. 1 din acelaşi cod, privind contopirea pedepsei stabilite pentru infracţiunea săvârşită ulterior cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară. Derogarea constă în cumulul aritmetic impus de legiuitor prin textul art. 269 alin. 3 din Codul penal dintre pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare şi pedeapsa ce se execută.

95

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20269

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%2072

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20269

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20269

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

Desigur că pentru o corectă şi uniformă aplicare a textului sus-menţionat, în operaţiunea de stabilire a pedepsei esenţial este să fie clarificată şi înţeleasă sintagma "pedeapsă ce se execută". Analiza raţională a textului în raport cu principiile care guvernează materia dreptului penal impune concluzia certă că sintagma "pedeapsă ce se execută" nu poate desemna decât acea parte din pedeapsă care, în momentul evadării, a rămas de executat, şi nicidecum întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul. A accepta o interpretare contrară, în sensul că textul se referă la întreaga pedeapsă în a cărei executare se află condamnatul, înseamnă a admite ca persoana condamnată să execute din nou, pentru aceeaşi faptă, o parte a unei pedepse deja executate. Or, o asemenea soluţie este inadmisibilă, pentru că ar încălca principiul non bis in idem. Aşa fiind, la determinarea concretă a pedepsei ce se execută trebuie să fie avută în vedere sancţiunea totală aplicată definitiv pentru infracţiunea în a cărei executare se afla condamnatul numai atunci când evadarea a intervenit chiar în ziua încarcerării, iar în restul situaţiilor, întotdeauna, restul rămas de executat din această pedeapsă, în momentul evadării, dacă fapta a fost săvârşită în cursul executării primei pedepse. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că sintagma "pedeapsă ce se execută", conţinută în dispoziţiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării. PENTRU ACESTE MOTIVE, În numele legii, D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sintagma "pedeapsa ce se execută", conţinută în dispoziţiile art. 269 alin. 3 din Codul penal, se interpretează în sensul că se referă la pedeapsa rămasă de executat din pedeapsa în a cărei executare se afla condamnatul la momentul evadării. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.



96

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20269

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20269

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414


DECIZIA Nr. LXXXII (82)din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008 Dosar nr. 56/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală în cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781 din acelaşi cod împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în cazul respingerii plângerii împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, formulată de persoana vătămată sau de persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate, în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, această persoană va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare conform art. 192 alin. 2 din acelaşi cod. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este relevat caracterul neunitar al practicii judiciare cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală în cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781 din acelaşi cod împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu. Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul respingerii plângerii formulate în temeiul art. 2781

din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare trebuie să rămână în sarcina statului. Au fost şi instanţe care, prin hotărârile pe care le-au dat, nu s-au pronunţat şi asupra cheltuielilor judiciare, conform art. 343 alin. 3 şi art. 349 din Codul de procedură penală. În fine, cele mai multe instanţe s-au pronunţat în sensul că, în astfel de situaţii, cheltuielile judiciare avansate de stat trebuie suportate de persoana căreia i s-a respins plângerea. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, prin art. 2781 alin. 1 din Codul de procedură penală s-a reglementat că "După respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale

97

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20349

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20343

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20278

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20192

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere [...] la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă". Pe de altă parte, în art. 343 alin. 3 din Codul de procedură penală este instituită obligaţia completului să delibereze şi asupra cheltuielilor judiciare, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 349 din Codul de procedură penală, "instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra cheltuielilor judiciare, potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 189-193". În această privinţă este de observat că obligaţia de plată a cheltuielilor judiciare avansate de stat poate fi dispusă faţă de subiecţii de drept procesual penal numai în raport cu soluţiile pronunţate, potrivit distincţiilor făcute în art. 191 şi 192 din Codul de procedură penală, fără să se menţioneze prin vreo dispoziţie că în caz de respingere a cererilor făcute de astfel de subiecţi cheltuielile ar rămâne în sarcina statului. Mai mult, în cuprinsul art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se precizează că "în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea". Or, în accepţiunea textului de lege menţionat, prin "cerere" se poate înţelege şi o plângere formulată în faţa judecătorului împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, formulată în temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală. Ca urmare, în cazul respingerii unei astfel de plângeri, întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 din Codul de procedură penală, persoana care a formulat-o nu poate fi exonerată de obligaţia de a plăti cheltuielile judiciare avansate de stat, obligaţie ce este impusă de caracterul nejustificat al iniţiativei sale procesuale. Într-o asemenea situaţie culpa procesuală a persoanei care a formulat în mod nejustificat cererea constituie temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare, chiar dacă aceasta nu presupune şi existenţa relei-credinţe. Evident, atunci când plângerea a fost întemeiată, iar instanţa a admis-o prin sentinţă şi a desfiinţat rezoluţia sau ordonanţa ori dispoziţia din rechizitoriu atacată şi a trimis cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, cheltuielile judiciare trebuie să rămână în sarcina statului. Tot astfel, în situaţia la care se referă art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea plângerii, finalizată într-o încheiere de admitere, cu desfiinţarea rezoluţiei sau a ordonanţei atacate şi reţinerea cauzei spre judecare, trebuie stabilite diferenţiat în funcţie de soluţia de fond pronunţată, respectiv de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, conform dispoziţiilor art. 191-192 alin. 1 pct. 1 şi 2 din acelaşi cod. În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul respingerii plângerii formulate în temeiul art. 278 1

din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea, potrivit art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală. . PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: În cazul respingerii plângerii formulate în condiţiile art. 2781 din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i s-a respins plângerea. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

98

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20278

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20192

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20191


DECIZIA Nr. LXXXIII (83)din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 780 din 21/11/2008 Dosar nr. 57/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 494 fraza I din Codul de procedură penală, referitoare la instanţa competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti în situaţia în care, prin schimbarea normelor legale de competenţă, instanţa care a judecat cauza în primă instanţă nu mai are această competenţă în momentul introducerii cererii. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în ipoteza modificării normelor privind competenţa materială, soluţionarea cererii de reabilitare revine instanţei care, potrivit legii în vigoare la data introducerii acesteia, este competentă să judece fondul cauzei. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la instanţa competentă să soluţioneze cererea de reabilitare judecătorească în situaţia în care, prin schimbarea normelor legale de competenţă, instanţei care a judecat cauza în primă instanţă nu îi mai revine această competenţă în momentul introducerii cererii. Astfel, unele instanţe au decis că instanţa competentă să soluţioneze cererea de reabilitare este aceea care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea, chiar dacă la momentul introducerii cererii, prin schimbarea normelor legale, competenţa revine altei instanţe. Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, în caz de modificare a competenţei materiale, cererea de reabilitare se soluţionează de instanţa competentă să judece fapta în primă instanţă la data introducerii cererii. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, potrivit art. 494 din Codul de procedură penală, instanţa competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare, în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul. Este de observat în această privinţă că o cerere de reabilitare judecătorească este subsecventă condamnării, aşa încât determinarea competenţei trebuie să urmeze regimul judecăţii cauzei în care s-a formulat cererea ulterioară, cum este în cazul reabilitării.

99

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20494

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

Reiese deci că într-o asemenea situaţie ne aflăm în faţa a două cauze diferite, cea dintâi, în care s-a pronunţat condamnarea, având ca obiect rezolvarea unui raport de drept penal de conflict, stins prin tragerea la răspundere penală a autorului, în vreme ce, în a doua cauză, activitatea jurisdicţională de soluţionare a cererii de reabilitare rezolvă un aspect adiacent obiectivului principal al procesului penal. Mai mult, în timp ce prima activitate jurisdicţională este integrată într-o fază specifică procesului penal, cea de a doua, privind reabilitarea, se situează în afara acestuia, după executarea hotărârii. De altfel, însuşi titlul VI al părţii speciale a Codului de procedură penală, care reglementează instituţia reabilitării, este particularizat prin denumirea "Proceduri speciale". Ca urmare, faţă de acest caracter autonom al reabilitării, se impune să fie incidentă regula tempus regit actum în aplicarea normelor de procedură penală. Aşa fiind, instanţa corespunzătoare celei care a judecat în primă instanţă nu poate fi decât aceea care, la data introducerii cererii prin care se solicită reabilitarea, este competentă să judece în primă instanţă infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat. În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul arătat. PENTRU ACESTE MOTIVE, În numele legii, D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 494 teza I din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că: În caz de modificare a normelor de competenţă, cererea de reabilitare va fi soluţionată de instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, potrivit legii în vigoare la momentul introducerii cererii. Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.



100

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20494

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414


DECIZIA Nr. LXXXIV (84)din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 697 din 14/10/2008 Dosar nr. 52/2007 Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă, referitor la instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale. Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea. Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în sensul că sechestrul asigurător în materie comercială este aplicabil atât asupra bunurilor mobile, cât şi asupra bunurilor imobile ale debitorului. SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă, referitor la instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale. Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că sechestrul asigurător în materie comercială nu se poate dispune decât asupra averii mobile a debitorului, potrivit dispoziţiilor art. 907 din Codul comercial. În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că prevederile Codului comercial au un caracter derogatoriu de la normele stabilite în Codul de procedură civilă, astfel încât în materie comercială sechestrul asigurator este reglementat doar de dispoziţiile art. 591-594 din Codul de procedură civilă. Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că sechestrul asigurător poate fi instituit şi asupra bunurilor imobile ale debitorului, fiind aplicabile în această privinţă dispoziţiile art. 907 din Codul comercial, raportate la art. 591 din Codul de procedură civilă. Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, potrivit art. 907 alin. 1 din Codul comercial, "Partea interesată în o cauză comercială va putea deodată cu intentarea acţiunii să ceară a se pune sechestru asigurător asupra averii mobile a debitorului său conform art. 614 şi următoarele din procedura civilă după deosebirile mai jos

101

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20594

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20591

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20591

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20903

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

enunţate", prevăzându-se prin alineatul următor că "va putea de asemenea să urmărească şi să poprească pentru sumele cuprinse în titlul său sumele sau efectele datorate debitorului său de către un al treilea, conformându-se dispoziţiilor art. 456 şi următoarele din Codul de procedură civilă". Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 908 alin. 1 din Codul comercial, "Sechestrul sau poprirea nu se va putea înfiinţa decât numai cu dare de cauţiune, afară de cazul când cererea de sechestru sau de poprire se va face în virtutea unei cambii sau a unui alt efect comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată". În continuare, prin alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că "Judecătoria se va pronunţa asupra sechestrului în camera de consiliu, fără prealabila chemare a părţilor", iar în alin. 3 se precizează că "Sechestrul asigurător nu poate fi ridicat decât dacă debitorul va consemna suma, capital, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru". Aşadar, aceste reglementări au un caracter special, specific raporturilor juridice de drept comercial, cu privire la obligativitatea cauţiunii la momentul formulării cererii de sechestru sau poprire asigurătorie, precum şi în legătură cu ridicarea sechestrului asigurător. Or, în ceea ce priveşte celelalte aspecte referitoare la instituirea sechestrului asigurător în materia litigiilor comerciale partea interesată nu poate fi scutită de respectarea dispoziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la această măsură asigurătorie, dispoziţii la care face trimitere norma de reglementare cuprinsă în art. 907 din Codul comercial. Trebuie observat însă că prevederile art. 614 şi următoarele din vechiul Cod de procedură civilă, la care se face trimitere prin art. 907 alin. 1 din Codul comercial, se regăsesc în cuprinsul art. 591-596 din actuala reglementare. Or, potrivit reglementării din art. 60 raportat la art. 48 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază care trebuie să ţină seama de situaţia juridică a normei de trimitere. Sub acest aspect, dispoziţiile art. 591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă: "Creditorul care nu are titlul executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune". Această prevedere impune astfel să se considere implicit modificat şi cuprinsul art. 907 alin. 1 din Codul comercial, care se referă doar la sechestrul asigurător asupra "averii mobile" a debitorului, în condiţiile în care, potrivit legislaţiei actuale sechestrul asigurător poate fi dispus atât asupra bunurilor mobile cât şi a celor imobile. O atare interpretare este impusă şi de particularitatea raportului juridic de drept comercial, care se caracterizează prin celeritate, astfel încât încheierea de modificare sau de stingere a acestuia să se facă cu maximă operativitate şi în condiţii de bună-credinţă, pentru că raţiunea finală a unui asemenea raport juridic este îndeplinirea lui întocmai. Ca urmare, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor comerciale ce revin părţilor din convenţiile încheiate, datorită culpei debitorului sau altor cauze, trebuie să se dea posibilitatea creditorului să acceadă la garanţii de natură a-i asigura atât executarea integrală a obligaţiilor asumate de debitor, cât şi protecţia sa eficientă împotriva riscurilor ce ar putea împiedica îndestularea sa. Soluţionarea corespunzătoare a acestei situaţii de maximă importanţă pentru garantarea eficienţei relaţiilor comerciale impune examinarea evoluţiei reglementărilor legislative existente în materie. În această privinţă, Codul comercial, promulgat în anul 1887, a preluat soluţia existentă atunci şi în Codul de procedură civilă, în care era prevăzută, la art. 614 şi următoarele, posibilitatea instituirii sechestrului asigurător numai asupra bunurilor mobile ale debitorului. Abia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 s-a reglementat, în cadrul noului conţinut ce s-a dat art. 591 din Codul de procedură civilă, posibilitatea instituirii sechestrului asigurător şi asupra bunurilor imobile ale debitorului, prevăzându-se în alin. 1 al acestui articol: "creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune", putând "fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă".

102

lnk:ORU%20GUV%20138%202000%200

lnk:LEG%20PRL%2024%202000%200

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20614

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20456

Or, în raport cu această reglementare, art. 907 alin. 1 din Codul comercial, prin care era limitată posibilitatea de a se cere punerea sechestrului asigurător numai asupra averii mobile a debitorului, ca şi în conţinutul anterior al art. 591 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat că nu a fost modificat implicit, pentru ca dispoziţiile anterioare identice ale celor două articole să aibă dispoziţii corespunzătoare. O astfel de interpretare se impune întrucât nu se poate presupune că legiuitorul ar fi urmărit să rămână mai puţin exigent faţă de debitorul dintr-o relaţie comercială decât faţă de cel dintr-un raport contractual de drept comun. Aplicabilitatea şi în materie comercială a reglementării novatoare din art. 591 alin. 1 al Codului de procedură civilă este impusă şi de dispoziţiile art. 721 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile acestui cod "alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială". În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 907 din Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art. 591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că în materie comercială sechestrul asigurător se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D: Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 907 din Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art. 591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că: În materie comercială, sechestrul asigurător se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului. Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

PREŞEDINTELELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,prof. univ. dr. NICOLAE POPA


103

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20591

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20329

lnk:CPV%20PRL%201000000%201993%20721

lnk:COM%20PRL%201000000%201997%20907


DECIZIA Nr. XXXIdin 16 aprilie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 772 din 14/11/2007

Dosar nr. 56/2006

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia ori într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Nicoleta Eucarie.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se stabili că, în raport cu prevederile art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu se regăseşte ca element circumstanţial de agravare în conţinutul infracţiunii de tâlhărie comisă într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, care este o infracţiune complexă. Relevând totodată că atât curtea, cât şi locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei nu intră în sfera noţiunilor de locuinţă sau dependinţă la care se referă agravanta reglementată în cuprinsul art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, a cerut să se decidă că, în cazul pătrunderii fără drept în una din acestea, se săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu, care nu mai poate fi absorbită în conţinutul infracţiunii de tâlhărie, astfel că, în ipoteza comiterii acestor două activităţi distincte de către aceeaşi persoană, trebuie să se reţină ambele infracţiuni în concurs real.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

I. În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că infracţiunea de violare de domiciliu, constând în pătrunderea fără drept într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, este absorbită în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, săvârşită cu acelaşi prilej.

S-a motivat că într-un atare caz există o infracţiune unică de tâlhărie, complexă, întrucât infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită sub forma pătrunderii fără drept într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia, este reglementată şi ca circumstanţă de agravare a infracţiunii de tâlhărie, în cuprinsul prevederilor art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea în acel loc a unei tâlhării, constituie atât infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, cât şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, aflate în concurs real.

S-a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) din Codul penal, referitoare la concursul real de infracţiuni, ori de câte ori tâlhăria este săvârşită într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, în urma comiterii infracţiunii de violare de domiciliu prin pătrunderea fără drept în unul din acele locuri, deoarece atât activităţile desfăşurate, cât şi rezoluţiile infracţionale sunt distincte şi vizează dispoziţii de încadrare diferite.

104

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

În cuprinsul art. 211 din Codul penal este incriminată la alin. 1, tâlhăria săvârşită în forma sa tipică, precizându-se că aceasta constă fie în "furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra", fie în "furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea".

Această infracţiune, al cărei caracter complex reiese din reglementarea menţionată, poate fi săvârşită şi în modalităţile agravate prevăzute la alin. 2, 21 şi 3 din acelaşi articol.

Una dintre modalităţile agravate este şi aceea a săvârşirii infracţiunii de tâlhărie în condiţiile arătate la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, adică "într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia".

În absenţa unei distincţii legale referitoare la modul în care autorul tâlhăriei a ajuns într-o locuinţă sau dependinţă a acesteia, de unde îşi însuşeşte bunul prin exercitare de violenţe sau ameninţări, trebuie admis că această agravantă se realizează atât în cazul în care autorul tâlhăriei accede în mod legal în locuinţa sau dependinţa respectivă, cât şi atunci când ajunge în acel loc prin pătrundere fără drept, în condiţiile reglementate prin art. 192 din Codul penal, privind infracţiunea de violare de domiciliu.

Aşadar, în ipoteza în care autorul tâlhăriei se află în locuinţa sau dependinţa din care îşi însuşeşte bunul, prin exercitare de violenţe sau ameninţări, fără să fi încălcat în prealabil prevederile art. 192 din Codul penal, referitoare la săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, fapta sa nu va constitui decât infracţiunea unică de tâlhărie, în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 din Codul penal.

Dacă însă infracţiunea de tâlhărie comisă în circumstanţele prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal este precedată de infracţiunea de violare de domiciliu, săvârşită de autor pentru a ajunge în locuinţa sau dependinţa de unde ulterior îşi însuşeşte un bun prin exercitare de violenţe sa în alte modalităţi specifice comiterii unei tâlhării, atunci aceste două fapte consecutive, de încălcare a unor dispoziţii diferite ale legii penale, nu pot fi considerate decât concurente, în sensul dispoziţiilor art. 33 lit. a) din Codul penal.

În acest sens, este de observat că prin textul de lege arătat, în cuprinsul căruia este reglementat concursul real de infracţiuni, se prevede că există concurs de infracţiuni "când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, [...] chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea alte infracţiuni".

Ca atare, este evident că fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

II. Tot în această materie s-a mai constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar nici în legătură cu încadrarea juridică a faptei de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie o infracţiune complexă unică, de tâlhărie în formă calificată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, argumentând că într-un asemenea caz actele de executare specifice infracţiunilor de violare de domiciliu şi de tâlhărie se bazează pe aceeaşi rezoluţie infracţională, iar această unitate de rezoluţie caracterizează existenţa infracţiunii complexe de tâlhărie.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pătrunderea, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real de infracţiuni între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, şi infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 din Codul penal, fiindu-le incidente dispoziţiile referitoare la circumstanţa agravantă prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, motivându-se că locul împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, respectiv curtea, nu face parte din locuinţa sau dependinţele ei în sensul acestui text de lege.


105

În adevăr, potrivit art. 192 alin. 1 din Codul penal, infracţiunea de violare de domiciliu constă în "pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia".

Or, în cadrul circumstanţei agravante prevăzute la art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal nu se regăseşte şi locul împrejmuit, la care se face referire în art. 192 alin. 1 din Codul penal, sau curtea, astfel că, în acest caz, infracţiunea de violare de domiciliu nu poate fi concurentă cu infracţiunea de tâlhărie în formă agravată, prevăzută în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal, ci numai cu oricare altă formă de infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal.

Aşa fiind, fapta de pătrundere fără drept, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul unei persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării, constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută în art. 192 din Codul penal, după caz, cu o infracţiune de tâlhărie, prevăzută în art. 211 din Codul penal, cu excepţia celei incriminate în cadrul circumstanţei agravante prevăzute în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind reorganizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi a se decide în sensul celor arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc:

1. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o locuinţă sau dependinţe ale acesteia, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

2. Fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2007.



106


DECIZIA Nr. XXIXdin 16 aprilie 2007


Dosar nr. 54/2006


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit în vederea examinării recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 116 în funcţie.


Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cererii rămân în sarcina acestei persoane.

SECŢIILE UNITE,


În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 din Codul de procedură penală referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical, formulată de persoana interesată.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, într-un asemenea caz, cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate, potrivit art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală, de persoana căreia i s-a respins cererea de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.

S-a motivat că obligaţia persoanei internate medical de a suporta cheltuielile judiciare avansate de stat, pentru asigurarea judecării cererii sale, de înlocuire a acestei măsuri de siguranţă cu aceea a obligării la tratament medical, derivă din culpa ei procesuală, constând în declanşarea unui proces cu caracter penal, prin introducerea unei cereri lipsite de temei, care a determinat efectuarea de cheltuieli pentru îndeplinirea de acte procedurale.

107

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, în cazul respingerii cererii formulate de o persoană internată medical, de înlocuire a acelei măsuri cu măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.


Spre deosebire de procesul civil, în cadrul căruia culpa procesuală constituie temeiul obligaţiei la suportarea cheltuielilor de judecată, în procesul penal această obligaţie are un caracter mai complex.

Obligaţia suportării cheltuielilor judiciare de către inculpat este consecinţa directă a săvârşirii infracţiunii, care atrage răspunderea penală, iar nu a unei culpe procesuale derivând din declanşarea procesului penal.

Tot astfel, suportarea cheltuielilor judiciare de către partea responsabilă civilmente este consecinţa răspunderii civile care îi revine, nederivând din încălcarea legii penale prin săvârşirea infracţiunii, ca în cazul inculpatului.

Culpa procesuală constituie însă temei pentru suportarea cheltuielilor judiciare în anumite ipoteze, în cadrul procesului penal, cum ar fi în cazul intervenţiei nejustificate a unei părţi în procesul penal, prin formularea unei plângeri sau cereri neîntemeiate. Într-un astfel de caz, acea parte, alta decât inculpatul, are culpă procesuală, impunându-se, pe cale de consecinţă, să fie obligată să suporte cheltuielile judiciare, deşi culpa sa procesuală nu presupune existenţa relei-credinţe.

Este adevărat că prin art. 192 alin. 2 din Codul de procedură penală se prevede că "în cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul sau cererea".

Această dispoziţie, a cărei interpretare literală ar duce la concluzia că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu aceea a obligării la tratament medical, persoana căreia i s-a respins cererea ar trebui obligată la plata cheltuielilor judiciare, nu justifică însă obligarea acestei persoane la suportarea cheltuielilor judiciare avansate de către stat.

O atare soluţie, pe lângă faptul că nu poate avea ca temei dispoziţia menţionată - care se referă la cazurile de exercitare a căilor de atac sau de formulare a unei cereri cu caracter principal, iar nu şi la situaţiile când se solicită doar modificarea condiţiei în care se află o persoană ca urmare a luării faţă de ea a măsurii de siguranţă a internării medicale -, nu se justifică în raport cu finalitatea unei astfel de cereri, deoarece ar fi obstrucţionată însăşi posibilitatea solicitării doar a schimbării modalităţii de a se realiza acelaşi tratament medical în cadrul măsurii de siguranţă dispuse.

Aşa fiind, astfel de situaţii cu caracter special, ce privesc cereri formulate de persoane internate medical, lipsite de posibilităţile pe care le oferă un cadru normal de viaţă, nu pot fi incluse decât în reglementarea dată în cuprinsul alin. 3 al art. 192 din Codul de procedură penală, prin care se prevede că, "în toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia".

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana interesată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală. PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în cazul respingerii cererii de înlocuire a măsurii internării medicale cu obligarea la tratament medical, formulată de persoana internată, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea acesteia rămân în sarcina statului, potrivit art. 192 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2007.

108


DECIZIA Nr. LI (51)din 4 iunie 2007


Dosar nr. 23/2007


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor în cazul condamnării inculpaţilor minori.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 90 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.


Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis în sensul de a se decide că pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71 raportat la art. 64 lit. a) şi b), precum şi la art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor minori, iar executarea acesteia începe la împlinirea vârstei de 18 ani.

SECŢIILE UNITE,

deliberînd asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea pedepsei accesorii în cazul inculpaţilor minori condamnaţi la pedeapsa închisorii.

Astfel, unele instanţe, stabilind pedepse cu închisoarea inculpaţilor minori, au considerat că nu li s-ar putea aplica şi pedepse accesorii, în temeiul art. 71 cu referire la art. 64 din Codul penal, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. 4 din acelaşi cod, "condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi".

Au fost şi instanţe care au apreciat că pedepsele accesorii sunt aplicabile şi inculpaţilor minori, însă numai după împlinirea vârstei de 18 ani.

În fine, alte instanţe s-au pronunţat în sensul că pedeapsa accesorie este aplicabilă şi inculpaţilor minori, iar executarea acesteia începe la împlinirea vârstei de 18 ani, când minorul devine major.


Art. 71 din Codul penal, în conţinutul ce i s-a dat prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006, prevede mai întâi, la alineatul 1, că "pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64", iar în continuare, în cadrul alineatului 2, aduce precizarea potrivit căreia "condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii atrage de drept interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a)-c) din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei".

109

În fine, în cuprinsul alineatului 3 din acelaşi articol s-a reglementat că "interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. d) şi e) se aplică ţinându-se seama de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de împrejurările cauzei, de persoana infractorului şi de interesele copilului ori ale persoanei aflate sub tutelă sau curatelă".

Pe de altă parte, art. 109 din Codul penal, prin care sunt reglementate pedepsele pentru minori, prevede, la alineatul 3, că "pedepsele complementare nu se aplică minorului", fără să conţină nicio dispoziţie referitoare la pedepsele accesorii pentru această categorie de infractori.

Dispoziţia din alineatul 4 al acestui articol, potrivit căreia "condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi", nu poate avea semnificaţia ce i se atribuie de unele instanţe, în sensul că ar excepta pe minori şi de la aplicarea pedepsei accesorii la care se referă art. 71 din Codul penal, câtă vreme este evident că dispoziţia respectivă nu reglementează o astfel de excepţie, iar natura juridică a pedepsei accesorii este diferită de aceea a incapacităţilor sau decăderilor, care privesc situaţia condamnatului după executarea pedepsei.

Or, din moment ce pedeapsa accesorie care urmează soarta pedepsei principale, decurgând din aceasta, are efecte limitate, numai pe perioada cât condamnatul execută pedeapsa privativă de libertate, este evident că nicio raţiune nu impune exonerarea minorului de la rigorile unei asemenea pedepse pe timpul cât se află în detenţie ca efect al condamnării sale.

A considera altfel ar însemna să se ajungă la situaţia inadmisibilă ca un condamnat minor să păstreze exerciţiul anumitor drepturi chiar şi în perioada în care este lipsit de libertate.

Evident, specificul situaţiei în care se poate afla o persoană condamnată pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii presupune existenţa unui câmp deosebit de restrâns al drepturilor de la exerciţiul cărora ar fi împiedicat de pedeapsa accesorie, limitat la drepturile părinteşti pentru cei între 16-18 ani, dar o asemenea pedeapsă devine deplin efectivă în cazul celor ce devin majori în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că pedeapsa accesorie prevăzută în art. 71, raportat la art. 64 lit. a) şi b), şi în art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor minori, executarea unei asemenea pedepse începând la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul devine major în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

PENTRU ACESTE MOTIVE În numele legii D E C I D:


Pedeapsa accesorie prevăzută de art. 71 raportat la art. 64 lit. a) şi b) şi art. 71 alin. 3 cu referire la art. 64 lit. d) din Codul penal este aplicabilă şi inculpaţilor minori, pedeapsă a cărei executare va începe la împlinirea vârstei de 18 ani, atunci când minorul urmează să devină major în cursul procesului penal sau în timpul executării pedepsei.

Obligatorie, pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată astăzi, 4 iunie 2007.



110


DECIZIA Nr. LVIII (58)din 24 septembrie 2007


Dosar nr. 26/2007


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, referitoare la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul când, partea vătămată fiind minor, plângerea prealabilă a fost introdusă prin reprezentant legal sau cu încuviinţarea acestuia.


Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis şi să se decidă că dispoziţiile art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală trebuie interpretate în sensul că, în cazul când partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare avansate de stat trebuie suportate de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal.

SECŢIILE UNITE,


În practica instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de soluţii în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, privind plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cazul când, partea vătămată fiind minor, plângerea prealabilă a fost introdusă prin reprezentant legal sau cu încuviinţarea acestuia.

Astfel, unele instanţe au considerat că, atunci când plângerea a fost formulată de reprezentantul legal al minorului parte vătămată, în caz de achitare a inculpatului ori de încetare a procesului penal ca urmare a împăcării părţior sau a retragerii plângerii, obligaţia de a plăti cheltuielile judiciare avansate de stat revine părţii vătămate.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că în asemenea situaţii minorul parte vătămată trebuie obligat solidar cu reprezentantul său legal, ca parte responsabilă civilmente, la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

În fine, cele mai multe instanţe s-au pronunţat în sensul că în astfel de situaţii cheltuielile judiciare avansate de stat trebuie suportate de minorul parte vătămată prin reprezentant legal.

111

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

Într-adevăr, potrivit art. 9 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, "minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă", iar "actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui".

Pentru minorul care a depăşit vârsta de 16 ani, prin art. 10 din acelaşi decret s-a prevăzut posibilitatea să încheie contract de muncă, să exercite singur drepturile şi să execute obligaţiile izvorând din acel contract, precum şi să dispună singur de sumele de bani dobândite prin muncă proprie.

Corelativ, în art. 105 alin. 1 din Codul familiei se prevede că "părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor şi de a-l reprezenta în actele civile până la data când el împlineşte vârsta de paisprezece ani", iar în alineatul următor se subliniază că "după împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre a-l apăra împotriva abuzurilor celui de-al treilea".

În raport cu aceste reglementări, obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în situaţiile la care se referă art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală nu poate privi, în cazul în care partea vătămată este minor, decât pe minorul parte vătămată, prin reprezentant legal, potrivit distincţiilor făcute în cuprinsul acestor dispoziţii.

În această privinţă este de observat că dispoziţiile menţionate se referă la cazuri de obligare a părţii vătămate şi a altor părţi, calitate pe care nu o poate avea, potrivit art. 24 din Codul de procedură penală, decât minorul care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, iar nu şi reprezentantul său legal cu rol de simplu participant în procesul penal.

Or, în aceste condiţii, este evident că părinţii, respectiv tutorii sau curatorii, ca reprezentanţi ai minorului, solicitând tragerea la răspundere penală a autorului infracţiunii, doar îndeplinesc în numele minorului actele pretinse de lege pentru declanşarea şi desfăşurarea procesului penal, astfel că efectele reprezentării, între care şi eventuala suportare a cheltuielilor judiciare avansate de stat, trebuie să se răsfrângă direct asupra minorului reprezentat sau căruia i s-a dat încuviinţare să exercite acele acte, în raport cu distincţiile făcute, în art. 105 din Codul familiei, cu privire la vârsta ce prezumă absenţa totală sau parţială a capacităţii de exerciţiu.

Aşa fiind, în cazul când, partea vătămată fiind minor, plângerea prealabilă a fost introdusă prin reprezentant legal sau cu încuviinţarea acestuia, se impune ca cheltuielile judiciare avansate de stat să fie suportate, în situaţiile la care se referă art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, de către minorul parte vătămată, prin reprezentantul său legal.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că, în cazul când partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei se suportă de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal.


În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 192 alin. 1 pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

În cazul în care partea vătămată este minor, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea cauzei vor fi suportate de minorul parte vătămată, prin reprezentant legal.

Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

112


DECIZIA Nr. LIX (59)din 24 septembrie 2007


Dosar nr. 30/2007


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal, referitor la problema dacă bunurile ce au făcut obiectul infracţiunii se restituie persoanelor care le-au dat în cazul în care denunţă fapta anterior sesizării organului de urmărire penală, precum şi cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, atunci când mituitorul se denunţă, iar fapta este încadrată conform Legii nr. 78/2000.


Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute la art. 61 din Legea nr. 78/2000, nefiind incidente şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 din Codul penal şi, respectiv, la art. 257 din acelaşi cod şi nici în cazul altor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000.

Totodată, a solicitat să se mai decidă că operarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal este limitată la cazul infracţiunii de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal.

SECŢIILE UNITE,


În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal.

Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile art. 61 din Legea nr. 78/2000, de nepedepsire şi, respectiv, de restituire a banilor, valorilor sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al celorlalte infracţiuni la care se referă Legea nr. 78/2000.

113

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20257

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20256

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20257

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20256

lnk:LEG%20PRL%2078%202000%200

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200


Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, "promisiunea, oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani".

Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că "făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă".

În fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se mai prevede că "banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", pentru ca în alin. (4) să se precizeze că "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)".

În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi, s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 256 alin. 2 şi ale art. 257 alin. 2 din Codul penal nu au fost înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare din legea specială.

Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii nr. 78/2000 cuprind reglementări cu caracter particular special în raport cu cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeaşi materie.

Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 61 din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe traficantul de influenţă.

În acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 61 alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracţiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenţa infracţiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.

Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat", nu sunt aplicabile decât atunci când este incidentă dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii prevăzute la art. 61 alin. (1) din această lege.

De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256 şi, respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunţarea faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute în vedere de legiuitor.

Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situaţie juridică, nu se poate pretinde nici identitate de tratament juridic.

Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, incidente pentru infracţiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la cazurile de dare de mită săvârşite de subiecţii calificaţi la care se referă Legea nr. 78/2000.

114

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20257

lnk:LEG%20PRL%2078%202000%200

lnk:LEG%20PRL%20161%202003%200

În această privinţă, trebuie avut în vedere că subiecţii infracţiunii de dare de mită specificaţi la art. 1, art. 7 alin. (2), art. 81, 82, 13 şi 185 din Legea nr. 78/2000, calificaţi în raport cu reglementarea dată infracţiunii de dare de mită în Codul penal, atrag şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol social mai ridicat.

Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul infracţiunii de dare de mită săvârşite în condiţiile Legii nr. 78/2000, a cauzei de nepedepsire cuprinse în art. 255 alin. 3 din Codul penal.

Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art. 255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepţia în materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi cod, iar reglementarea excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se reţină că atât timp cât, prin art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost preluate dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul penal, fără să se facă nicio distincţie în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au denunţat fapta, nu se poate considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită restituirea bunurilor mituitorului care a făcut denunţul.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 61

alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile şi dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.


În numele legii

D E C I D:


În aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se interpretează în sensul că:

- dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute de legea specială;

- dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.

Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

115

lnk:CPP%20PRL%201000000%201997%20414

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20255

lnk:LEG%20PRL%2078%202000%200

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20255

lnk:LEG%20PRL%20304%202004%200

lnk:CPE%20PRL%201000000%201997%20118

RIL 2007

Documents

Transcript of RIL 2007