UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

ȘCOALA DOCTORALĂ „SFÂNTUL NICODIM”

REZUMATUL

TEZEI DE DOCTORAT

TAINA PREOȚIEI ÎN STRUCTURA

SACRAMENTALĂ A BISERICII, ÎNSEMNĂTATEA

SUCCESIUNII APOSTOLICE PENTRU SFINȚENIA

ȘI UNITATEA POPORULUI LUI DUMNEZEU

Coordonator:

ÎPS Acad. Prof. Univ. Dr. Irineu

POPA

Doctorand:

Pr. Iulian

CRAVCENCO

Craiova, 2020

2

CUPRINS

INTRODUCERE

PARTEA ÎNTÂI: TAINA PREOȚIEI ÎN STRUCTURA SACRAMENTALĂ A BISERICII

CAPITOLUL I: STRUCTURA SACRAMENTALĂ A BISERICII

1.1. Sfintele Taine și Ierurgiile

1.1.1. Noțiuni generale

1.1.2. Caracterul hristologic al Tainelor

1.1.3. Caracterul eclesiologic al Tainelor

1.1.4. Raportul dintre Sfintele Taine și ierurgii

1.2. Hristos, săvârșitorul nevăzut al lucrării sacramentale a Bisericii

CAPITOLUL II: TAINA PREOȚIEI

2.1. Preoția Vechiului Legământ

2.1.1. Preotul în viziunea poporului iudeu

2.1.2. Slujirea Mântuitorului Hristos în lumina Vechiului Testament

2.2. Iisus Hristos, Arhiereul Noului Legământ

2.3. Femeia ca subiect al Tainei Preoției

PARTEA A DOUA: SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ. ASPECTUL ISTORIC ȘI

SACRAMENTAL

CAPITOLUL I: PROOROCII VECHIULUI ȘI NOULUI LEGĂMÂNT

1.1. Proorocii, ca apostoli dinainte de Hristos

1.2. Persoana Logosului în viziunea proorocilor

1.3. Caracterul tipic al apostoliei proorocilor

1.4. Proorocii în Noul Legământ

1.5. Clasa proorocilor și succesiunea apostolică

CAPITOLUL II: SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ, ROD AL ARHIERIEI LUI HRISTOS

2.1. Succesiunea Apostolică în viața Bisericii

2.1.1. Aspecte introductive

2.1.2. Continuitatea apostolică – fundament al sacramentalității Bisericii

2.1.3. Succesiunea și tradiția apostolică – aspecte esențiale ale apostolicității

Bisericii

2.1.4. Episcopatul de succesiune apostolică – taina unității și comuniunii Bisericii

2.2. Preoția sacramentală și preoția generală a credincioșilor

3

2.2.1. Hristos Arhiereul cel Veșnic - izvorul preoției sacramentale și generale a

credincioșilor

2.2.2. Particularitatea și lucrarea preoției sacramentale

2.2.3. Preoția împărătească

2.2.4. Tainele de inițiere, temelie a preoției universale

PARTEA A TREIA: ÎNSEMNĂTATEA TAINEI PREOȚIEI ȘI A SUCCESIUNII

APOSTOLICE PENTRU SFINȚENIA ȘI UNITATEA POPORULUI LUI DUMNEZEU

CAPITOLUL I: ASPECTUL DE INTERSUBIECTIVITATE AL RELAȚIEI PREOȚIE

– SUCCESIUNE APOSTOLICĂ

1.1. Preoția nevăzută a lui Hristos, izvorul preoției văzute în Biserică

1.1.1. Întreita slujire a lui Hristos în Biserică

1.1.2. Preoția lui Hristos în Biserică prin preoția universală

1.1.3. Preoția lui Hristos în Biserică prin preoția sacramentală

1.2. Clerul, purtător văzut al harului dumnezeiesc nevăzut

1.2.1. Preotul, următor al lui Hristos în restaurarea comuniunii

1.2.2. Preotul, iconomul legăturii obiective a credincioșilor cu Hristos

CAPITOLUL II: ASPECTUL ICONOMIC AL RELAȚIEI PREOȚIE – SUCCESIUNE

APOSTOLICĂ

2.1. Taina Preoției, ca mijloc de manifestare a dragostei lui Dumnezeu

2.2. Preotul, părinte și păstor duhovnicesc

2.4. Rolul Preoției în unitatea Bisericii

2.5. Unitatea și sfințenia poporului lui Dumnezeu în Trupul lui Hristos

2.5.1. Unitatea și sfințenia Bisericii lui Hristos manifestate în unitatea de credință

ortodoxă și în Sfintele Taine

2.5.2. Teorii recente despre unitatea Bisericii Ortodoxe

2.5.3. Problemele unității în contextul ecumenismului actual

2.5.4. Condiții și mijloace de realizare a unității

CONCLUZII

ABREVIERI

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblice

Liturgice

Patristice

4

Canonice

Dicționare și enciclopedii

LUCRĂRIGENERALE

LUCRĂRI SPECIALE

SURSE WEB

5

Tema cercetării noastre, „Taina Preoției în structura sacramentală a Bisericii, și

însemnătatea succesiunii apostolice pentru sfințenia și unitatea poporului lui Dumnezeu”,

ocupă un loc tot mai semnificativ în studiile teologice, reprezentând, pe lângă tratarea unei

probleme de stringentă actualitate, și o datorie fundamentală față de Biserică. S-a impus de

la sine abordarea unei probleme actuale, care să răspundă atât întrebărilor unei căutări

lăuntrice, personale, cât și unei căutări de interes comun, general. Prin urmare, cercetarea de

față are ca scop scoaterea în evidență atât a rolului Preoției Mântuitorului Hristos în structura

sfințitoare a Bisericii, cât și a efectului sfințirii și unității pe care aceasta îl transmite în

Biserică, prin succesiunea apostolică.

Taina Preoției este una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii care izvorăște din

Arhieria Mântuitorului Iisus Hristos. Ea se succede în Biserică, începând de la Sfinții

Apostoli, și continuă până la sfârșitul veacurilor, fiind un element indispensabil constituției

teandrice sacramentale a Bisericii. Prin ea se săvârșește continuarea lucrării mântuitoare a

Domnului nostru Iisus Hristos în lume. Numai prin persoana episcopului, ca deținător al

plenitudinii harului preoției, sau a preotului, ca păstor al unei comunități împreună cu care

se află sub ascultarea episcopului, Mântuitorul ne poate face părtași darurilor Sale și harului

Său în chip văzut. Arhieria Mântuitorului Hristos reprezintă originea și temelia Tainei

preoției în Biserică, iar aceasta este semnul cel mai evident al iubirii lui Dumnezeu pentru

oameni, prin care ne arată intenția Lui expresă ca omul să redobândească Împărăția deschisă

pentru noi.

Jertfa Mântuitorului se actualizează în mod continuu în Biserică prin lucrarea Sfântului

Duh, ceea ce face ca Biserica să fie Una, să fie vie și dinamică. Dinamicitatea Bisericii se

datorează, însă, și mădularelor ei, care, răspunzând la chemarea Mântuitorului de a fi părtași

Tainelor Lui, prin Duhul Sfânt, se unesc cu Hristos și, prin Hristos, ele se unesc între ele,

ducând o viață de comuniune. Continuitatea jerftei se realizează, în mod văzut, prin

succesiunea apostolică. Atunci când vorbim despre succesiunea apostolică, vorbim în primul

rând despre Trupul sobornicesc al lui Hristos, în care El Își exercită întreita Sa slujire, aceea

de Învățător, Arhiereu și Conducător. Prin dăruirea voluntară și împărtășirea de Tainele Lui,

întreita dimensiune a lucrării Sale se răsfrânge și asupra fiecărui mădular al Bisericii, sub

forma preoției universale și, în condiții deosebite, sub forma preoției sacramentale. Sfântul

Duh este garantul continuității întreitei slujiri mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos

în Biserica Sa. Pogorârea Duhului Sfânt este considerată momentul apariției și întemeierii

Bisericii, iar rămânerea Duhului întru Sfinții Apostoli și în Trupul tainic al Domnului asigură

continuitatea preoției sacramentale și universale a Mântuitorului Iisus Hristos. În felul

6

acesta, unitatea și sfințenia poporului lui Dumnezeu, care alcătuiește, de altfel, întreaga

Biserică, izvorăsc din unitatea și sfințenia Sfintei Treimi. Biserica, în calitate de Trup al lui

Hristos, nu poate fi decât sfântă și integră, asemenea Capului ei, Hristos. Prin Sfintele Taine

săvârșite în interiorul ei, Biserica devine cristelnița cea mare prin care noi dobândim mintea

cea nouă în Hristos, prin Duhul Sfânt. Această unitate ontologică hristică este rezultatul

prezenței vii și nestăvilite a lui Hristos, care Se jertfește neîncetat cu Trupul și Sângele Său,

în Biserică, spre împărășirea și sfințirea tuturor mădularelor Sale. Această continuitate

apostolică se realizează prin slujitorii Domnului, episcopi și preoți, dar și prin fiecare

mădular al Bisericii, care are misiunea de a fi apostol al casei sale. Prin urmare, unitatea

Bisericii o creează doar cei care Îl trăiesc pe Hristos într-un mod viu, fiindcă Hristos ne

sfințește și ne susține din interiorul nostru ca să putem rămâne deschiși față de iubirea și de

comuniunea cu Dumnezeu și cu întreg cosmosul.

Analiza noastră este una predominant dogmatică, dar și interdisciplinară, pe alocuri,

motiv pentru care am utilizat mai multe metode de cercetare. Astfel, metoda istorică ne-a

ajutat să realizăm o incursiune în evoluția Tainei preoției, începând din Vechiul Testament

și continuând cu Noul Testament, de la perioada apostolică și până în contemporaneitate.

Metoda comparativă a contribuit la o mai bună înțelegere a situațiilor asemănătoare sau

contrastante datorate anumitor circumstanțe, în ceea ce privește Taina preoției și succesiunea

apostolică. Metoda analitică ne-a ajutat să cercetăm provocările, datorate dezvoltărilor

teologice diferite, la care Biserica Ortodoxă trebuie să răspundă în exercitarea lucrării sale

misionare și ecumenice în lumea de astăzi. În fine, metoda sintetică a fost utilizată atunci

când am încercat să formulăm răspunsurile la aceste provocări amintite.

Teza cuprinde trei părți, fiecare dintre ele fiind împărțită în câte două capitole. Astfel,

partea întâi a lucrării, intitulată Taina Preoției în structura sacramentală a Bisericii,

cuprinde: Capitolul I, denumit Structura sacramentală a Bisericii, în care am ales să

prezentăm, pe de o parte, Sfintele Taine și Ierurgiile, precum și diferențele fundamentale

dintre aceste două concepte, și, pe de cealaltă parte, lucrarea lui Hristos Dumnezeu, ca

săvârșitor nevăzut al acestor Taine ale Bisericii. Sfintele Taine intră în structura teandrică

sacramentală a Bisericii și, prin ele, se asigură continuitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos

în lume; prin ele, oamenii dobândesc comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele în chip

desăvârșit. Biserica este, prin excelență, locul săvârșirii Tainelor de către organele rânduite

și împuternicite de Domnul nostru Iisus Hristos, mijlocitoare ale Lui, care sunt episcopii și

preoții. Tainele sunt săvârșite de Hristos, în chip mistic, prin mâna preotului și, astfel, acesta

din urmă este martorul și propovăduitorul unei vieți trăite în Hristos, prin Duhul Sfânt.

7

Credinciosul, prin împărtășirea de Sfintele Taine ale Bisericii, săvârșite de preot, dobândește

înfierea de către Dumnezeu Tatăl, participă deplin la propria creștere a vieții duhovnicești și

se îngrijește, în același timp, de comuniunea sa cu restul mădularelor Bisericii. Toate acestea

se fac având conștiința că Tainele nu reprezintă simple ritualuri, ci sunt mijloace de

cunoaștere a vieții creștine, de regăsire a scopului existenței și de împlinire a țelului

primordial, care este mântuirea. Botezul ne naşte în Hristos, punând temelia vieţii de

comuniune în El, harul acestei Taine fiind considerat ca o sămânţă ce va da rod prin

conlucrarea cu omul. Mirungerea are acelaşi efect pe care îl avea punerea mâinilor Sfinţilor

Apostoli peste cei nou botezaţi, adică venirea Duhului Sfânt care va pune în lucrare darurile

primite la Botez, iar Taina Euharistiei desăvârşeşte încorporarea noastră în Hristos conform

afirmațiilor Sfântului Nicolae Cabasila, care a făcut cea mai sistematică și profundă expunere

a Sfintelor Taine, având în vedere nu atât partea liturgică sau formală a lor, ci taina unirii

noastre cu Hristos sau înrâurirea harurilor Sfintelor Taine asupra vieţii în Hristos.

În Capitolul al II-lea, denumit Taina Preoției, am încercat să conturăm preoția

Vechiului și a Noului Legământ. În ceea ce privește Preoția Vechiului Legământ, a fost

menționată și descrisă preoția la poporul evreu, scoțând în evidență modul în care a fost

organizată, precum și rolul preotului în perioada vechitestamentară, modul în care este

proorocită Preoția Mântuitorului în cărțile Vechiului Testament, precum și scopul acestor

profeții. Preoția Noului Legământ a fost abordată din perspectiva Arhieriei Mântuitorului

Hristos, ca prototip al preoției sacramentale, încercând o dezvoltare a sacralității acestei

Arhierii și descoperirea provenienței sale, subliniind, totodată, superioritatea preoției celei

noi față de cea veche.

Ideea principală care se desprinde din acest subcapitol este reprezentată de faptul că

preoțiile înfățișate în Vechiul Testament, trei la număr („preoţia lui Melchisedec” care,

fiind „preotul Dumnezeului celui Preaînalt”1, l-a primit pe Avraam cu pâine şi vin, după

înfrângerea regelui Sodomei; „preoţia lui Aaron”, realizată prin „sfânta ungere”2, „din

sângele de pe jertfelnic şi din untdelemnul de ungere”3, şi „preoţia împărătească” a poporului

lui Israel, „neam sfânt”4) sunt prefigurări ale celor trei preoţii pe care le descoperim în Noul

Testament: „Preoţia lui Hristos", „după rânduiala lui Melchisedec”5, „preoţia

sacramentală”, dăruită de Mântuitorul Hristos Sfinţilor Apostoli, prin suflarea Duhului

1 Facerea 14, 18. 2 Ieșirea 30, 25. 3 Ieşirea 29, 21. 4 Ieşirea 19, 6. 5 Evrei 5, 6; 6, 20; 7, 21.

8

Sfânt6, şi transmisă de ei ierarhiei bisericeşti prin hirotonie, şi preoţia împărătească,

universală sau de obște, care este dăruită creştinilor la Sfânta Taină a Botezului. Între preoția

din Vechiul Testament și preoția din Noul Testament există anumite asemănări și deosebiri.

Asemănările se regăsesc la nivel moral, slujitorul având obligația să fie cu inima curată și

dăruită în totalitate lui Dumnezeu; de asemenea slujitorul trebuie să devină un exemplu atât

din punctul de vedere al aspectului interior cât și al celui exterior. Deosebirea între cele două

preoții constă, în fond, în caracterul de jertfă. Mântuitorul Hristos aduce o perspectivă nouă

asupra jertfei: devine El Însuși jertfa care cuprinde întreaga umanitate. Vechiul Testament

vorbește despre cele trei slujiri ale Mântuitorului Hristos într-un mod subtil și pe măsura

puterii de înțelegere pe care o aveau evreii la momentul respectiv. Conturul și conținutul

operei mântuitoare a neamurilor le descoperim în Noul Legământ, în care Hristos Se

dezvăluie ca Dumnezeu și Mântuitor. Dragostea devine indispensabilă legăturii dintre

Dumnezeu și om, de vreme ce Mântuitorul Hristos, prin exemplul Său, propovăduiește

adevărata manifestare a iubirii, autojertfirea. Această iubire nu poate cuprinde doar o singură

națiune sau neam, ci ea curprinde întreaga umanitate și întreg universul, care nu asistă pasivi,

ci sunt coparticipanți la lucrarea mântuirii și a unității lor în Trupul lui Hristos.

Hirotonia femeii este, de asemenea, un subcapitol abordat în cadrul acestui capitol,

care reprezintă un subiect intens dezbătut de Consiliul Ecumenic al Bisericilor din pricina

presiunilor Protestante, adepte ale conceptului de noutate și evoluție și repulsive în privința

păstrării tradiției. Această acceptare, neconformă cu Sfintele Scripturi și cu Sfânta Tradiție,

crează probleme în drumul spre unitatea de învățătură și comuniune a Bisericilor, dialogul

teologic devenind și mai dificil din cauza faptului că anglicanii au acceptat să practice

hirotonia femeii. Biserica Ortodoxă își menține cu fermitate poziția și aduce argumentele

necesare sprijinite pe Sfânta Tradiție a Bisericii, care însumează Sfânta Scriptură, scrierile

Sfinților Părinți, Sinoadele și Canoanele Bisericii Ortodoxe. Astfel, aceasta din urmă

încearcă să evidențieze, înainte de toate, rolul femeii în Biserică, care a existat și a fost de

mare importanță încă din primele secole, și care există și are aceeași importanță și astăzi.

Preoția sacerdotală este încredințată de Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos numai

bărbaților, însă femeile nu se poziționează, din această cauză, pe o treaptă inferioară

bărbatului, întrucât creștinătatea are drept fundament principiul hristocentric, în care se

anulează diferența de gen și nu mai există nici parte bărbătească, nici parte femeiască, toate

mădularele Trupul lui Hristos fiind deținătoare de preoție împărătească. Inclusiv Sfinții

6 Ioan 21-23.

9

Părinți, influentați de iudaism și de concepțiile orientale, dar și de dreptul civil roman, au

încercat, de fiecare dată când demnitatea femeii a fost lovită, să o restabilească prin

argumentul egalității persoanei umane în Hristos Iisus. Pentru a susține această egalitate, o

aduceau, drept exemplu, pe Maica Domnului, prin care firea femeiască a fost ridicată la o

înălțime neajunsă nici de îngeri. Un alt exemplu adus erau sfinții, atât bărbați, cât și femei,

care, lepădându-se de sine, s-au îndumnezeit și au devenit vas ales al Duhului Sfânt.

Actualmente, participarea femeii la viața sacerdotală (care a existat, sub forma diaconiei

feminine, până în secolul al XI-lea, și s-a impus datorită conjuncturii acelor vremuri, și care

se păstrează și astăzi, sub o altă formă, în cadrul mănăstirilor de monahii) poate fi reevaluată

și, de ce nu, reimplementată acolo unde este necesară comunității bisericești. Acestă

inițiativă trebuie, însă, analizată riguros din toate punctele de vedere, pentru a determina

necesitatea și implicațiile pe care le-ar putea avea reintroducerea ei în rânduiala Bisericii.

Partea a doua a cercetării noastre, denumită Succesiunea Apostolică. Aspectul istoric

și sacramental, este, de asemenea, împărțită în două mari capitole: Capitolul I, denumit

Proorocii Vechiului Legământ, care ilustrează în cuvinte rolul proorocilor, în calitate de

apostoli dinainte de Hristos, și descrie caracterul tipic al apostoliei acestora. Acest capitol

prezintă, totodată, asemnănările și diferențele dintre proorocii Vechiului Testament, clasa

proorocilor din Noul Testament și Sfinții Apostoli.

Esența acestui capitol constă în faptul că Dumnezeu a dezvăluit parțial, prin prooroci,

planul mântuirii Sale dinaintea întrupării efective a Mântuitorului Iisus Hristos, cu scopul de

a pregăti poporul pentru primirea Fiului lui Dumnezeu, Răscumpărătorul întregii umanități.

Poorocii au fost purtătorii învățăturii dumnezeiești, pe care au împărtășit-o poporului,

prevestind apropierea timpului răscumpărării. Mai mult decât atât, proorocii sunt primii care

au gustat din bucuria mântuirii, prin descoperirea făcută de Dumnezeu, aceea a Întrupării

Mântuitorului Hristos. De altfel, întreg Vechiul Testament, cu faptele și relatările lui,

prezintă lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu îndreptată și orientată spre întruparea Sa, pentru

ca umanitatea să fie pregătită pentru un Nou Legământ, care urmărește biruința asupra morții

și învierea în Hristos, ca Persoană Supremă în relație cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Harul

proorociei era un dar al lui Hristos Însuși, prin care Se lăsa descoperit, în măsura în care

poporul era pregătit să Îl primească la acea vreme. Rolul deosebit pe care-l au proorocii în

Biserica Ortodoxă se datorează faptului că ei au fost apostoli dinainte de Hristos sau apostoli

dinainte de Apostoli. Ei au fost cei care L-au cunoscut primii pe Mântuitorul Hristos și care

au dat mărturie despre El. Deși, din punct de vedere sacramental, proorocii nu se hirotoneau

și nu proveneau dintr-un anumit rang social, ci erau oameni simpli sau învățați, misiunea lor

10

se aseamănă, în mare măsură, cu cea a Sfinților Apostoli, prin purtarea harului Duhului Sfânt

și prin propovăduirea către mulțimea popoarelor. Ei au fost învățători și tâlcuitori iscusiți,

cu chip smerit, neîncrezându-se în raționamentele lor personale, ci în ceea ce le descoperea

Dumnezeu, și premergători ai comuniunii omului cu Dumnezeu. Pentru a înțelege măreția

profeției și importanța ei este de ajuns să ne raportăm la „cel mai mare dintre prooroci”7, la

Sfântul Ioan Botezătorul, cel care a văzut Logosul întrupat și a atins cu mâna sa creștetul

capului lui Hristos Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul a fost vestitorul, înainte-mergătorul

și botezătorul Mântuitorului Hristos. El Îl recunoaște pe Iisus ca fiind Mielul lui Dumnezeu,

Cel ce ridică păcatul lumii, care a fost înaintea lui și pe care L-a făcut cunoscut poporului

Său.

Continuitatea funcției apostolice a episcopiei a fost asigurată prin hirotonia, de către

Sfinții Apostoli, a ucenicilor și colaboratorilor acestora. Episcopatul de succesiune

apostolică a fost și este transmițătorul tuturor darurilor și harismelor pe care Sfântul Duh le

revarsă, începând de la Sfinții Apostoli. Prin acest ministeriu se menține sfințenia și se

lucrează unitatea și comuniunea Bisericii, întrucât comunitatea bisericească se adună în jurul

lui. Prin harul primit la hirotonie, episcopii (și preoții) se transformă în intermediari vizibili

ai darurilor prin care comunitatea eclezială este susținută, în organe sfințitoare ale poporului

lui Dumnezeu și în păstori duhovnicești care își îndreaptă turma spre obiectivul ei final,

mântuirea. Comunitatea păstorită nu asistă pasiv la acest demers, ci ea participă și aprobă

candidatul dăruit de Însuși Mântuitorul Hristos pentru a fi succesor al Lui în vederea

exercitării celor trei slujiri mântuitoare, aceea de învățător, arhiereu și conducător în cadrul

comunității încredințate. Săvârșirea Tainei Hirotoniei în cadrul Sfintei Liturghii arată faptul

că principala îndatorire a episcopului, respectiv preotului, constă în perpetuarea Sfintelor

Taine instituite de Hristos, îndeosebi a Tainei Euharistiei, prin care poporul lui Dumnezeu

se împărtășește cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos.

În Capitolul al II-lea, denumit Succesiunea apostolică, rod al arhieriei lui Hristos,

am ales să prezentăm, în prima parte a lui, rolul succesiunii și importanța sa în viața Bisericii,

succesiunea apostolică în viața Bisericii drept Trupul sobornicesc al lui Hristos, în care El

își exercită întreita Sa slujire, ca Învățător, Arhiereu și Păstor, iar în cea de-a două parte, o

paralelă între preoția universală și preoția sacramentală.

Sinteza acestui capitol surprinde puterea Sfinților Apostoli, care s-a transmis la

episcopi prin sucesiunea apostolică a ierarhiei, harul episcopatului curgând fără întrerupere

7 Matei 11, 11.

11

de la Sfinții Apostoli până la episcopii contemporani care au fost hirotoniți sau instituiți de

ei sau de ucenicii Apostolilor. Acest har s-a transmis din generație în generație, asigurând

comuniunea sau unitatea Bisericii. Fară acest har al succesiunii apostolice, nu putem vorbi

nici de unitatea Bisericii și nici de Tainele Bisericii, deoarece, fără el, lucrarea mântuitoare

a lui Hristos nu poate fi perpetuată. Prin succesiunea apostolică, preotul, care este sfințit de

Hristos prin puterea Duhului Sfânt la Taina Hirotoniei, este singurul care poate să sfințească

în numele Domnului, săvârșind Taina Botezului și a Mirungerii și, investind, astfel,

mădularele Bisericii cu harul preoției împărătești, și singurul care poată să aducă jertfa lui

Hristos pentru întreaga comunitate, în cadrul Sfintei Taine a Euharistiei. Succesiunea

apostolică este fundamentul sacramentalității Bisericii, întrucât ea asigură săvârșirea

continuă a Sfintelor Taine, prin care oamenii dobândesc împăcarea cu Dumnezeu. În felul

acesta, credincioșii au posibilitatea de a se uni cu Ziditorul lor, sub puterea Sfântului Duh,

în Tainele Bisericii, prin care Mântuitorul Hristos Se dăruiește în chip văzut și nevăzut.

Succesiunea apostolică nu este numai rodul Preoției sacramentale a Mântuitorului

Hristos, ci și rodul Preoției Sale împărătești. Preoția împărătească, pe care o dețin toți cei ce

devin parte a Trupului lui Hristos, prin Sfânta Taină a Botezului și a Mirungerii, și care

presupune asumarea rolului de mărturisitor, călăuzitor și slujitor al aproapelui, face din

fiecare mădular al Bisericii un apostol al casei sale. Fiecare creștin botezat și miruns în

numele Sfintei Treimi trebuie să își asume responsabiliatea preoției sale obștești și să

slujească aproapelui său. Din acești deținători ai preoției împărătești, prin rânduială

dumnezeiască, sunt chemați unii spre a fi episcopi sau preoți. Ontologic vorbind, nu există

nicio deosebire între slujirea împărătească și cea sacramentală, de vreme ce Sfânta

Evanghelie și chemarea la pocăință și dobândirea mântuirii sunt adresate tuturor

credincioșilor, laici sau preoți, monahi sau ieromonahi. Cu toate acestea, preoția

împărătească nu se poate exercita valabil decât prin preoția sacramentală și prin ascultarea

de Biserică. Toată nevoința și jertfa spirituală și materială personală a fiecărui credincios nu

este bineprimită de Dumnezeu decât dacă o parte din aceasta este adusă și sfințită prin preoția

specială, și alăturată jertfei Mântuitorului Hristos. În ceea ce privește raportul dintre laicat și

cler în Biserică, dat fiind faptul că uneori au existat tendințe fie de clericalism, fie de

exacerbare a preoției universale a mirenilor, concluzia este că această dihotomie laicat-cler,

denaturată adesea în mod artificial, nu se află într-un antagonism sau într-o relație de tip

vasal, ci aceste două categorii se pot împleti într-o lucrare comună pentru folosul Bisericii și

al lumii întregi prin asumarea sănătoasă a locului fiecăruia în Biserică, căutând mai întâi

slava lui Dumnezeu și a Bisericii Sale și nu pe a noastră înșine.

12

Ultima parte a prezentei noastre cercetări, intitulată Însemnătatea Tainei Preoției și a

succesiunii apostolice pentru sfințenia și unitatea poporului lui Dumnezeu, este, asemenea

părților anterioare, împărțită în două capitole. Capitolul I, denumit Aspectul de

intersubiectivitate al relației preoție – succesiune apostolică abordează Preoția nevăzută a

lui Hristos, ca rod al preoției văzute în Biserică, și clerul, în calitate de purtător văzut al

harului dumnezeiesc nevăzut, urmărind scoaterea în evidență a întreitei slujiri mântuitoare a

Mântuitorului Hristos, care este continuată prin Taina preoției. Plecând, în cercetarea

noastră, de la etimologia cuvântului preot din limba slavă (sfeșenic-sfințitor), devine aproape

evident rolul lui atât în comunitatea pe care o reprezintă cât și pentru întreaga Biserică, acela

de următor al Preoției lui Hristos și de garant al legăturii obiective a credincioșilor cu

Mântuitorul Hristos, care săvârșește Sfintele Taine ce sfințesc toate mădularele și le așează

pe calea mântuirii.

În Capitolul al II-lea, intitulat Aspectul iconomic al relației preoție – succesiune

apostolică am încercat să subliniem iconomia lui Dumnezeu, planul Său de mântuire a lumii

care s-a concretizat prin întruparea, răstignirea și învierea Fiului Său. Privind din această

perspectivă, Taina preoției este un mijloc de manifestare a dragostei lui Dumnezeu, întrucât,

prin misiunea pe care preotul o are în sânul comunității păstorite, el învață, călăuzește și

sfințește, prin harul Duhului Sfânt, această comunitate spre unirea deplină cu Dumnezeul cel

Treimic. Rolul episcopului și, respectiv, al preotului în centrul comunității este de a-L

prezenta pe Hristos viu în faptele și în viața sa, El fiind Cel care poate să-i coaguleze pe cei

care cred în El și Îl urmează. Mântuitorul Hristos este Capul Bisericii și El este Cel care

menține unitatea Bisericii și a mădularelor sale, nu independent, ci prin implicarea activă și

autodăruirea acestora din urmă, iar preotul este un mijlocitor, un conlucrător al Lui, care prin

ascultare totală de Capul său, prin dăruire totală față de turma sa și prin Sfânta Euharistie

săvârșită de el, în timpul căreia Mântuitorul Se dăruiește desăvârșit celor care participă la

viața Bisericii, reușește să mențină unitatea poporului lui Dumnezeu. În măsura în care

episcopul sau preotul se lasă purtat de harul lui Dumnezeu, în aceeași măsură va putea

transmite acest har comunității și o va putea călăuzi spre mântuire, întrucât, deși unitatea

Bisericii este un dar de la Dumnezeu pentru om, ea este, în același timp, și un obiectiv de

atins sau, citându-l pe renumitul profesor Nicolae Mladin, unitatea „nu e numai ceva dat, ci

și o țintă; ea nu e numai ceva ce se păstrează în liniște, ci și o necontenită cucerire, care se

menține prin luptă fără răgaz împotriva forțelor dizolvante”.

Unitatea Bisericii se oglindește, în primul rând, în unitatea de credință, care înseamnă

aceeași mărturisire, fără a exclude, bineînțeles, unitatea în taine, precum afirmă Sfântul

13

Apostol Pavel: „Este un Domn, o credință, un Botez”8. Unitatea de credință sau de

mărturisire presupune proclamarea Mântuitorului Hristos ca Dumnezeu adevărat și Om

adevărat aflat în comuniune eternă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar de la Întrupare, în

comuniune veșnică cu noi, umanitatea asumată de El și unită în El. Prin Sfintele Taine se

lucrează atât unitatea, cât și sfințenia poporului lui Dumnezeu, care este o consecință firească

a participării și împărtășirii de Tainele Lui. Biserica devine un laborator al sfințeniei prin

pogorârea Duhului Sfânt, în momentul epiclezei, care precedă fiecare Sfântă Taină,

săvârșind lucrarea sfințitoare. Oamenii se sfințesc și capătă un chip tot mai deplin al lui

Hristos pe măsură ce înaintează în primirea Tainelor.

Concluzii

Ideea fundamentală a lucrării, care o parcurge ca un fir roșu în toate secțiunile ei, este

aceea că taina Preoției din Biserică reprezintă semnul cel mai evident al iubirii lui Dumnezeu

pentru oameni, pentru că ne arată intenția Lui expresă ca omul să redobândească Împărăția

Cerească. De asemenea, preoția instituită de El ne indică și voința Lui ca omul să se

mântuiască printr-un alt om, transmițându-ne prin aceasta importanța smereniei și

comuniunii în Biserică și în veacul viitor. El nu vrea ca omul să se lege de Dumnezeu decât

printr-un frate de al său. Deci, preoția este semnul cel mai evident al respingerii egoismului

și al mândriei din viața Bisericii și a eshatonului.

Pe de altă parte, preoția exprimă și delicatețea lui Dumnezeu, fiindcă El vrea să Se

ofere pe Sine omului sub chipul smerit al materiei, potrivit condiției actuale a omului, dar și

prin mâna unui alt om. Deci El nu violentează pe cei credincioși cu slava dumnezeirii Sale,

ci vrea ca spre îndumnezeire omul să fie călăuzit și ajutat de slujitorii sfințiți ai Domnului.

Prin preoți oamenii se împărtășesc cu Dumnezeu după har și se apropie de El și se

unesc cu El în modul cel mai intim. De aceea, preoția noutestamentară se deosebește de cea

a Legii vechi și sub acest aspect al relației dintre popor și Dumnezeu, în sensul că preoția nu

se interpune ca o barieră rigidă între credincioși și Domnul, ci chiar facilitează transparența

relației și a unirii. Această taină este evidentă în Sfânta Liturghie, unde cei credincioși ajung,

prin lucrările liturgice și prin rugăciune, lângă Hristos Cel pogorât euharistic. Sfântul Disc

exprimă imaginea unirii tuturor celor din cer și de pe pământ în jurul lui Hristos, uniți toți în

Același Duh al lui Hristos. Această apropiere și unire a tuturor în jurul lui Hristos arată că

8 Efeseni 4, 5.

14

cei credincioși devin casnici ai lui Dumnezeu și prieteni ai Lui. Dar minunea aceasta

Dumnezeu o înfăptuiește prin mâinile preotului slujitor.

Se vede clar că preotul nu este doar un instrument prin care Hristos asigură legătura

nevăzută, harică dintre mădularele Bisericii, ci și cel care, asemenea lui Hristos, poartă în

rugăciunea lui liturgică și particulară pe toți cei încredințați lui. Rezultă de aici că irerahia

preoțească nu este o realitate pentru sine și în sine, ci pentru popor și spre cele către

Dumnezeu. Aceste două coordonate îl definesc pe preot ca mijlocitor, deci ca cel ce nu este

el însuși sursa harului, ci Duhul Sfânt. Atitudinea corectă a preotului este aceea de a-I

permite lui Hristos să iasă în față, deci nu să atragă și să concentreze atenția credincioșilor

asupra lui însuși.

Darul preoției Mântuitorului transmis prin Sfinții Săi Apostoli cu puterea Duhului

Sfânt ne arată faptul că succesiunea apostolică nu se reduce doar la această continuitate a

punerii mîinilor, ci la întreaga lucrare și tradiție a îndumnezeirii omului, ca scop final al

lucrării lui Hristos și a Duhului Său în Biserică. Deci, succesiunea apostolică implică

transmiterea acestui dar al preoției lui Hristos în timp, dar și o perpetuare a evenimentului

Cincizecimii, care se arată în Biserică drept taina curățirii și îndumnezeirii creației. De aceea,

Cincizecimea se arată lucrătoare în chip actual în Biserică prin lucrarea Duhului Sfânt de a-

i face pe oameni asemenea lui Hristos, deci de a–i îndumnezei. Existența și nașterea mereu

a sfinților în Biserică indică această perepetuare cincizecimică, precum și continuitatea

apostolică.

Contemporaneitatea noastră, în modul liturgic, cu evenimentele mântuitoare sunt

posibile doar prin rămânerea și prin manifestarea Succesiunii apostolice în viața Bisericii.

De aceea, continuitatea apostolică trebuie înțeleasă în spectrul ei holistic, deci nu doar ca

transmitere a harului prin hirotonie, ci și ca transmitere a dreptei credințe și a întregii tradiții

apostolice privitoare la îndumnezeirea omului în Hristos. Prin urmare, nu doar simpla

descendență prin hirotonie asigură acea Succesiune apostolică, ci și rămânerea în dreapta

propovăduire a Sfinților Apostoli și în dreapta evlavie sau nevoință a împlinirii poruncilor

Domnului. De aici rezultă acel truism că atunci când tradiția îndumnezeirii este întreruptă

este clar că vorbim de o întrerupere a succesiunii apostolice.

Precizarea locului esențial, indispensabil, al preoției primite prin hirotonie, ca

modalitate aleasă și rânduită de Hristos ca omul să se elibereze de puterea morții, a diavolului

și a păcatului asupra lui, să redobândească înfierea, să se îndumnezeiască, constituie un

reper, de asemenea, central în dialogurile care se practică în cadrul ecumenismului actual.

Comuniunea între creștini cu Hristos nu se poate realiza decât prin împărtășirea cu aceeași

15

Pâine-Hristos și cu Același Duh Sfânt, iar pentru a se realiza acest lucru trebuie recunoscută

doar o singură tradiție a transmiterii preoției lui Hristos în care darul Cincizecimii se

perpetuează ca putere a sfințirii reale a pâinii și vinului euharistice.

Unitatea actuală dintre Biserici este o unitate creștină, o unitate în multiplicitate, un

fel de „simfonie” policonfesională9, care aduce beneficii societății, răspunzând la problemele

contemporaneității. Unitatea aceasta parțială este o unitate de atitudine și se manifestă în

conlucrarea activă și frățească a creștinilor pentru rezolvarea anumitor probleme sociale, este

o unitate realizată pe temeiul iubirii, nu, însă, și pe cel al adevărului.

Un obstacol esențial în calea succesului acestui dialog intercreștin este orgoliul.

Dinspre partea ortodocșilor, acesta poate fi sesizat în atitudinea încrederii în propriile puteri,

în propria inteligență și în forța argumentelor, care le conferă sentimentul unei izbânzi

glorioase ce va purta numele lor personale. Această atitudine triumfalistă îi costă pe mulți

dintre ei, pentru că nu doar cu forța argumentelor se convinge o inimă sau mai multe, ci cu

ajutorul lui Dumnezeu. Din zona romano-catolicilor și a protestanților, observăm același

orgoliu exprimat sub măști specifice, mai ales sub forma rivalităților personale. Deci, vorbim

de o deturnare a scopului adevărat al întrunirilor. Rivalitățile la nivel macro și micro sunt

evidente, iar esența lucrurilor trecută pe ultimul plan. Nimeni nu vrea să se plece

argumentelor celorlalți, pentru că aceasta este văzută ca o îngenunchiere instituțională, nu

ca o bucurie a aflării Adevărului. Din acest motiv, nu se vrea îmbrățișarea Tradiției

apostolice, pentru că este asociată eronat cu rivalitățile personale sau instituționale.

Cu alte cuvinte, pe lângă dialog, consfătuiri și acțiuni comune, este nevoie mai ales de

dragoste și rugăciune. Prin dragoste se înlătură nesiguranța, neîncrederea, ranchiuna;

dragostea este cea care leagă prietenia și oferă înțelegerea; dragostea și unitatea se află într-

o relație direct proporțională: cu cât crește dragostea, cu atât se încheagă mai bine unitatea.

Iar izvorul acestei dragoste nu este nimeni altul decât Hristos Dumnezeu, pentru că el este

iubire și numai iubindu-l pe El devenim capabil să ne iubim și unii pe alții și să ne unim în

cuget și-n simțiri. Prin rugăciune se obține harul Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului”, care pe

toate le împlinește, dacă sunt cerute din dragoste și sinceritate. Dacă s-ar schimba percepția

diferită asupra comuniunii sau a conceptului de koinonie, sub chipul smereniei, al căutării

sincere a Adevărului în Iisus Hristos, rezultatul ar fi, în acest caz, o unitate în diversitate,

asemenea celei care există, de altfel, pretutindenea între Bisericile Ortodoxe autocefale, și

se păstrează, nefiind alterată de diferențe de opinii, de simțire, de obiceiuri sau tradiții locale.

9 Pr. Prof. Dr. Grigorie T. Marcu, „Problema unității creștine în lumina epistolelor pauline”, în Studii Teologice,

Seria a II-a, XVII, 5-6, 1965, p. 284.

16

În concluzie, întregul organism al Bisericii nu este rodul acțiunilor exclusiv omenești,

ci Rodul iconomiei Dumnezeului-Om, Hristos, împreună-lucrător cu Tatăl și cu Duhul.

Apoi, toate Tainele instituite în Biserică cu scopul îndumnezeirii omului nu sunt nici ele de

sorginte omenească, chiar dacă au fost rânduite prin oameni. Dar acești oameni au fost Sfinți,

deci oameni purtători de Dumnezeu, care au alcătuit formele lucrărilor sfinte din Biserică

potrivit voinței și cu puterea lui Dumnezeu. Ca atare, ele nu nu pot constitui obiectul

negocierilor. Istoria vechi-testamentară și noutestamentară ne arată limpede că există o

continuitate a aceleiași tradiții în jurul persoanei lui Hristos și transmisă apoi în Biserica

Apostolică prin preoția sacramentală și universală întemeiate pe Preoția lui Hristos,

lucrătoare în chip actual și eficient în Biserica Ortodoxă.

17

Bibliografie selectivă

IZVOARE

Biblice

Biblia sau Sfânta Scriptură – ediție jubilară a Sfântului Sinod, Editura Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001.

Библейская энциклопедия, книга 2, трудь и издание Архимандрита Никифора,

Москва, 1891.

Liturgice

Aghiasmatar, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2016.

Arhieraticon, Ed. IBMBOR, București, 1993.

Catavasier sau Octoih Mic, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, 1987.

Mineiul pe august, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, 2003.

Molitfelnic, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, 1976.

Liturghier, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, 1995.

Patristice

Actele martirice, în coll. PSB, Vol. 11, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982.

Învățătură a celor doisprezece Apostoli, în coll. PSB, Vol. 1, Editura Institutului Biblic

și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii Universale. Despre condiția

muritoare a omului, traduceri din limba latină de Pr. prof. Alexandru I. Stan și Adina Roșu,

note de Pr. prof. Alexandru I. Stan și Ierom. Policarp Pîrvuloiu, Editura Institutului Biblic și

de Misiune Ortodoxă, București, 2013.

18

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în coll. PSB,

Vol. 41, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, ediție

digitală, București, 2000.

Despre Sfânta Treime, , în coll. PSB, vol. 40, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.

Sfântul Chiril al Ierusalimului, „Cateheza X”, în Izvoarele Ortodoxiei, Nr. 6,

București, 1943.

Cateheze, traducere, note şi comentarii de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1943.

Sfântul Clement Alexandrinul, Pedagogul, în coll. PSB, vol. 4, traducere de Pr. Prof.

Dumitru Fecioru, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, 1982.

Stromatele, în Scrieri, coll. PSB, Vol. 4, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,

București, 1982.

Sfântul Eusebiu de Cezareea, Scrieri, în coll. PSB, Vol. 13, Scrieri, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.

Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântări, traducere de Călin Popescu, Ed. Sophia și Ed.

Cartea Ortodoxă, București/Alexandria, 2009.

„Cuvântarea la Sfintele Paști”, traducere de Adrian Marinescu, în Studii Teologice,

nr. 2, 2012.

Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, în coll. PSB vol. I, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Epistola către Filadelfieni, în coll. PSB vol. I, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Epistola către Magnezieni, în coll. PSB vol. I, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Epistola către Smirneni, în coll. PSB vol. I, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Epistola către Tralieini, în coll. PSB vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor. Către iudei, Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007.

Omilii la Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, Editura Apa Vieții,

2012.

19

Scrisori din Exil. Către Olimpiada și cei rămași credincioși. Despre deprimare,

suferință și providență, Sibiu, Editura Deisis, 2003.

Tâlcuire la facere, în coll. PSB, vol. 21, traducere de Dumitru Fecioru, EIBMBOR,

București, 1987.

Sfântul Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II

Tesaloniceni, trad. de arhim Theodosie Athanasiu, Atelierele grafice I.V. SOCECU,

Bucureşti, 1905.

Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei, traducere de Ep. Theodosie

Athanasiu, București, 1923.

Comentariile sau explicarea Epistolei a doua către Timotei, traducere de Ep.

Theodosie Athanasiu, București, 1923.

Omilia a VII-a la Evrei, traducere de Ep. Theodosie Athanasiu, Tipografia Cărților

Bisericești, București, 1923.

Omilia a XIII-a la Evrei, traducere de Ep. Theodosie Athanasiu, Tipografia

Cărților Bisericești, București, 1923.

Omilii la Matei (Col. PSB, vol. 23), trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,

Bucureşti, 1994, p. 935

Predici la Sărbători împărăteşti şi cuvântări de laude la sfinţi, trad. Pr. Prof.

Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002.

Problemele vieţii, traducere de Cristian Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Ed.

Egumeniţa, Galaţi, 2004

Sfântul Irineu al Lyonului, Aflarea și respingerea falsei cunoașteri sau Contra

ereziilor, Vol. II, Traducere, introducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Editura

„Teologie pentru azi”, București, 2007.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cosmosul și sufletul, chipuri ale

Bisericii, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

„Mistagogia”, traducere de Dumitru Stăniloaie, în Revista Teologică, Nr. 7-8,

1944.

Răspunsuri către Thalasie, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți

care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși, vol. III, Traducere, introducere și

note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Apologeticum, 2005.

Sfântul Nectarie de Eghina, Despre Preoție, Editura Sophia, București, 2008.

Sfântul Nectarie al Pentapolei, Hristologia, Editura Iona, București, 2010.

20

Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, traducere de Teodor Bodogae,

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2009.

Tâlcuirea dumnezeieștii liturghii și despre viața în Hristos, Editura Arhiepiscopiei

Bucureștilor, 1989.

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor

credinței noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos și urmașii

Săi, Vol. 1, Ediție îngrijită de Protosinghel Grichentie Natu, Editura Arhipiscopiei Sucevei

și Rădăuților, 2002.

Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, în „Scrieri II”, traducere de diac. Ioan I. Ică

jr. , Ed. Deisis, Sibiu, 2003.

Cele 225 de capete teologice și practice, în: Filocalia 6, traducere de Pr. prof.

Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2004.

Despre Sfintele Taine, București, 1965.

Imne, Epistole și Capitole, Ep. 1, 39-40, traducere de diac. Iona I Ică jr., Ed. Deisis,

Sibiu, 2002.

Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la cartea profetului Isaia, în coll. PSB, Vol. 2,

serie nouă, traducere de Alexandru Mihăilă, Ed. Basilica, București, 2009.

Constituțiile ascetice, în coll. PSB, Vol. 18, EIBMO, 1989.

Cuvinte ascetice, în col. PSB, seria nouă, Vol. 5, traducere de Isabela Alina

Panaite, Florin Filimon, Laura Enache, Octavian Gordon și diac. Nicolae Mogage, Ed.

Basilica, București, 2013.

Despre Botez, Cuvântarea III, 1, traducere de Pr. Dumitru V. Georgescu, Col.

„Comorile Pustiei”, Ed. Anastasia, 1999, p. 98.

Despre Botez, în coll. PSB, seria nouă, Vol. 4, traducere de Ierom. Policarp

Pîrvuloiu, Ed. Basilica, București, 2011.

Despre Duhul Sfânt, IX, în coll. PSB, Vol. 12, Traducere, introducere, note și

indici de Preot Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae,

EIBMBOR, 1988.

Epistola 105, în coll. PSB, vol. 12, traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin

Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988.

Epistola către Diognet, traducere de diac. Prof. I. I. Ică jr., în: Canonul Ortodoxiei,

vol. I, Deisis, 2008.

21

Epistole, în coll. PSB, Vol. 3, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București,

2010.

Omilii la Hexaemeron, în coll. PSB, vol. 17, traducere de Pr. Dumitru Fecioru,

EIBMBOR, București, 1986.

Omilii la Psalmi, în coll. PSB, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986.

Scrieri, în coll. PSB, vol. 17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, București, 1986.

Scrisori, în coll. PSB, Vol. 12, Traducere, studiu introductiv, comentarii și indici

de Preot Prof. Dr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1988.

Canonice

Canoanele Bisericii Ortodoxe. Canoanele Sfinților Părinți, Canoanele întregitoare și

Prescripții canonice, traducere de Răzvan Perșa, Ediție bilingvă III, București, Editura

Basilica, 2018.

Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu,

Editura Deisis, 2005.

Drept canonic ortodox, Legislație și administrare bisericească, Vol. I, Editura

Institutului biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990.

Neofit, Patriarh al Constantinopolului, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Editura

Credința Strămoșească, 2007.

Pravila cea mare sau Îndreptarea legii, Editura Academiei Republicii Populare

Române, 1652.

Справочник православного человека. Таинства Православной Церкви,

Даниловский благовестник, Москва, 2007.

Dicționare și enciclopedii

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar Enciclopedic de

cunoștințe religioase, Ed. Diecezană, Craransebeș, 2001.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Dicționar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și

de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.

Библейская энциклопедия, трудь и издание Архимандрита Никифора, Москва,

1891.

22

Библейская энциклопедия, книга 2, трудь и издание Архимандрита Никифора,

Москва, 1891.

Ionescu, Laurențiu Gabriel, Dicționar grec-român, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu

Lăpuș, 2011.

LUCRĂRI GENERALE

Anania, Bartolomeu Valeriu, Cartea Profetului Isaia, Editura Anastasia, București,

1999.

Bobrinskoy, Boris, Taina Bisericii, traducere de Vasile Manea, Ed. Reîntregirea,

Alba Iulia, 2004.

Bot, Lucian Zenoviu, Dinamica unității ecleziale, Presa Universitară Clujeană, 2017.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Spațiul nemuririi sau eternizarea umanului în Dumnezeu,

Editura Mitropolia Moldovei și Sucevei, Iași, 1994.

Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, Vol. I, Editura Andreiana, Sibiu, 2009.

Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Editura Paideia,

București, 1997.

Clément, Olivier, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. Adevăr și libertate. Ortodoxia

în contemporaneitate, traducere de M. Maci, Sibiu, Editura Deisis, 1997.

Trupul morții și al slavei, Editura Christiana, București, 1996.

Chițescu, Prof. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. Isidor, Petreuță, Pr. Prof. Ioan, Teoologia

Dogmatică și Simbolică, Vol. II, ediția a III-a, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010.

Evdokimov, Paul, Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgoviște, 1997.

Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Popa, Arhiereu Vicar, EIBMBOR, București,

1996.

Femeia și mântuirea lumii, traducere de Gabriela Moldoveanu, Editura Sophia,

București, 2015.

Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale. Înnoirea teologiei ortodoxe

contemporane, introducere și traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Флоренский, Свещеник Павел, Из богословского наследия. Богословские

труды, Москва, 1977.

Florovsky, Pr. Georgeos, Biblie, Biserică, Tradiție – O perspectivă ortodoxă,

traducere și prefață de Radu Teodorescu, Editura Reîntrăgirea, Alba Iulia, 2005.

23

Gryson, Roger, Le ministère des femmes dans l'Eglise ancienne, Gembloux, Duculot,

1972.

Hausherr, Irénée, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în Răsăritul creștin,

Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Яннарас, Христос, Вера Церкви, Центр по изучению религий, Москва, 1992.

Ică, Pr. Prof. Ioan, Modurile prezenței personale a lui Iisus Hristos și a împărtășirii

de El în Sfânta Liturghie și spiritualitatea ortodoxă în „Despre spovedanie și împărtășirea

cu Sfintele Taine”, Editura Elena, Constanța, 2014.

Кураев, Диакон Андреи, Дары и анафемы. Что христианство принесло в мир,

Киев, 2009.

Krivoșein, Arhiepiscop Vasile, Biserica Sobornicească, texte ecleziologice, traducere

din limba rusă de Nicolae Crețu, București, Editura Sophia, 2012.

În Lumina lui Hristos. Viața și învățătura ale Sfântului Simeon Noul Teolog,

traducere de pr. prof. Ioan-Vasile Leb și ierom. Ghoerghe Iordan, Ed. IBMBOR, București,

2005.

Larchet, Jean-Claude, Biserica, Trupul lui Hristos, I. Natura și structura Bisericii,

traducere de Marinela Bojin, București, Editura Sofia, 2013.

Lossky, Vladimir, După chipul și asemănarea lui Dumnezeu, Editura Humanitas,

București, 1998.

Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, Ed. Anastasia.

Лосский, В. Н., Очерк мистического богословия Восточной Церкви.

Догматическое богословие, Свято-Троицкая Сергиева Лавра, 2010.

Лосский, Владимир, Толкование на Символ веры, Издательство храма прп.

Агапита Печерского, Киев, 2000 г.

Мень, Протоиерей Александр, Исагогика - курс по изучению священного

писания, фонд имени Александра Мень, Москва, 2000.

Mihălțean, Ep. Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și preoția bisericească, Editura

Episcopiei Oradea, 1993.

Mladin, Nicolae, Asceza și mistica paulină, Ed. Deisis, Sibiu, 1996.

Prelegeri de mistică ortodoxă, Ed. Veritas, Târgu-Mureş, 1996.

Нефедоф, Протоиерей Генадий, Таинства и обряды Православной Церкви,

Москва, 1999.

Ocoleanu, Picu, Iisus Hristos Mijlocitorul. Sensul diaconal al eticii sociale ortodoxe,

Ed. Christiana, București, 2008.

24

Petre, Mădălin Ștefan Pr., Eshatologia ortodoxă. Raportul dintre eshatologia

inaugurată la Cincizecime, eshatologia incoativă și eshatologia finală sau realizată a cetății

ce va să fie, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2019.

Помазанский, Протопресвитер Михаил, Догмтическое Богословие, Фонд

Христианская жизнь, Клин, 2001.

Popa, ÎPS Prof. Univ. Dr. Irineu, Biserica în actualitate sau actualitatea în Biserică,

Editura Academiei Române, București, 2018.

Ca toate să fie iarăși reunite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ,

Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2014.

Iconomia plinirii vremilor în Iisus Hristos, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova,

2013.

Iisus Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în veac, Editura Mitropolia Oltenia, Craiova,

2010.

Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristos, Biserică, Misiune, Ed. Arhiepiscopiei Dunării

de Jos, Galați, 2011.

Iisus Hristos Pantocrator, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, București, București, 2005.

Ortodoxie și contemporaneitate, București, 1996.

Popovici, Arhim. Iustin, Omul și Dumnezeul-Om, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Попович, Преподобный Иустин, Догматика Православной Церкви

(Екклесиология), Издательский Совет Русской Православной Церкви, 2005.

Поснов, Михаил, История Христианской Церкви, София, 1938.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Despre înnoirea și îndumnezeirea omnului în Hristos,

Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007.

Îndrumări Misionare, București, 1986.

Romanidis, Pr. Ioannis, Dogmatica Patristică Ortodoxă, traducere de Dragoș Gâscă,

Editura Ecclesiast, Sibiu, 2010.

Teologia patristică, traducere de Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, București,

2011.

Schmemann, Alexander, Introducere în teologia liturgică, traducere de Ierom. Vasile

Bârzu, Editura Sophia, București, 2002.

Селезнев, Иер. Константин, Апостольская преемственность и единство

Церкви, Покровский вестник, 12 (33), декабрь 2010.

25

Сорокин, Протоиерей Александр, Введение в Священное Писание Ветхого

Завета, Институт богословия и философии, СанктПетербург, 2002.

Arhimandritul Sofronie, Nașterea întru împărăția cea neclătită, traducere de Ierom.

Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003

Cuvântări duhovnicești, vol. I, trad. Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba

Iulia, 2004

Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, ediţia a III-a, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed.

Deisis, Sibiu, 2007.

Stăniloae, Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura

Mitropolia Olteniei, Craiova, 1987.

Viața și învățăturile Sfântului Grigorie Palama, Ed. Scripta, București, 1993

Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, Editura Omniscop, 1993.

Iubirea Creștină, Editura Porto-franco, Galați, 1993.

Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986.

Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1990.

Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. IBMBOR, 2004

Ortodoxie și românism, Ed. Basilica, București, 2014

Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi, Ediţia a IV-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

2002.

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Liturghierul explicat, Editura Institului Biblic și de Misiune

Ortodoxă, București, 1972.

Preotul în faţa chemării sale de păstor al sufletelor, Editura Mitropolia Olteniei,

Craiova, 2007.

Vlachos, Arhim. Hierotheos, Predici la marile sărbători, traducere de Daniela

Filioreanu, Editura Ecumenița, 2004.

Zizioulas, ÎPS Ioannis, Creația ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Editura

Bizantină, București.

Euharistie, Episcop, Biserică, Unitatea Bisericii în dumnezeiasca Euharistie și

episcop, în primele trei secole creștine, traducere de Pr. Dr. Ioan Valentin Istrati și Geanina

Chiriac, Editura Basilica, București, 2009.

26

Ființa Eclesială, traducere de Pr. Dr. Aurel Nae, Editura Bizantină, București,

2007.

A History of the Ecumenical Movement, vol. I (1517-1948), Londra, 1954.

LUCRĂRI SPECIALE

Afanasiev, Nikolai, „The Church which presides in love”, in „The primacy of Peter.

Essays in Ecclesiology and the Early Church”, editat de John Meyendorff, tradus din limba

franceză de Katharine Farrer, New York, 1992.

Băjău, Ioan, „Sfânta Euharistie în unitatea creștinilor”, în Mitropolia Olteniei, Nr. 1-

2, 1967.

Bot, diac. lector dr. Lucian Zenoviu, „Preoția în concepția Sfinților Vasile cel Mare și

Grigorie Teologul”, în Revista Mitropolia Olteniei, Nr. 1-4, 2019.

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, „Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură”, în

Biserica Ortodoxă Română, LXXXIII, Nr. 5-6, 1965.

„Rolul Botezului, Mirungerii şi al Sfintei Euharistii în viaţa creştină, după Nicolae

Cabasila”, în Glasul Bisericii, Nr. 10, 1956.

„Biserică şi Liturghie în opera Mistagogia a Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în

Ortodoxia, Nr. 1, 1981.

Bria, Pr. Prof. Ioan, Diac. Ioan Bria, „Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor

creștine” în Studii Teologice, XV, Nr. 1-2, 1968.

„Preoție și Biserică”, în Ortodoxia, Nr. 4, 1972.

Chițescu, Nicolae, „În legătură cu «Preoția femeii»”, în Ortodoxia, XXXI, Nr. 2,

1979.

„Hirotonia femeii din punct de vedere ortodox”, în Almanahul Altarul, Londra,

1976.

„Le problème de l'ordination des femmes, Commentaire sur la position de l'Eglise

Orthodoxe”, în De l'ordination de femmes, CEB, Geneva, 1964.

„Sfintele Taine”, în Studii Teologice, Nr. 7-8, 1949.

„Sobornicitatea Bisericii”, în Studii Teologice, an VII, nr. 3-4, 1955.

Cullmann, Oscar, „Sfântul Petru, discipol-apostol-martir” (în limba franceză),

Neuchâtel, Paris, 1952.

27

Florovsky, Pr. Georges, „Euharistie și sobornicitate” (în limba rusă), în Put, 19, 1929,

p. 3-22.

Galeriu, Pr. Conf. Constantin, „Preoția, Taină și slujire în viața Bisericii”, în

Ortodoxia, Nr. 4, 1982.

„Slujirea preoțească după Sfânta Sriptură și Sfânta Tradiție”, în Studii Teologice,

Nr. 1-2, 1977.

Justinian, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, „Una, Sfântă, Sobornicească și

Apostolească Biserică”, în Ortodoxia, Nr. 2-3, 1954.

Kartashev, A., „Reuniunea Ortodoxiei” (în limba rusă), in Tserkovnyi Vesinik, Nr. 5-

6, 1956, p. 4-12.

Lanne, Emmanuel, „Quelques questionées à l’Eglise Orthodoxe concernant la

”comunicatio in sacris” dans l’ Eucharistie”, în Irenikon, Nr. 3-4, 1999.

Marcu, Pr. Prof. Dr. Grigorie, „Excurs exegetic-filologic neotestamentar privitor la

înțelesurile posibile ale termenului de διάκονος”, în Mitropolia Ardealului, VII, Nr. 7-8,

1962.

„Problema unității creștine în lumina epistolelor pauline”, în Studii Teologice,

Seria a II-a, XVII, 5-6, 1965.

„Sfântul Apostol Pavel despre personalitatea religioasă-morală a păstorului de

suflete”, în Studii Teologice, Nr. 3-4, 1955.

Mihoc, Pr. Vasile, „Preoția după Noul Testament”, în Mitropolia Ardealului, Nr. 4-6,

1974.

„Sfintele Taine mijloace de mântuire și sfințire a credincioșilor”, în Mitropolia

Ardealului, Nr. 7-8, 1983.

Mircea, Pr. Ioan, „Apostolatul după Noul Testament”, în Studii Teologice, Nr. 7-8,

1970.

„Cei șaptezeci de ucenici ai Mântuitorului și problema ierarhiei bisericești”, în

Studii Teologice, nr. 9-10, 1968.

„Preoția lui Hristos și preoția sacramentală și împărătească”, în Ortodoxia, Nr.2,

1990.

Mladin, Pr. Prof. Nicolae, „Adevărata cale spre refacerea unității Bisericii lui Hristos”,

în Ortodoxia, XIV, Nr. 3, București, 1962.

„Pe calea unității Bisericii lui Hristos”, în Ortodoxia, XV, Nr. 3-4, Institutul Biblic

și de Misiune Ortodoxă, București, 1963.

28

Moisescu, Iustin, „Ierarhia bisericească în epoca apostolică”, în Mitropolia Olteniei,

VI, Nr. 1-3, 1957.

Petre, Pr. dr. Mădălin Ștefan, „Pnevmatologia cultului liturgic ortodox”, în Mitropolia

Olteniei, Nr. 1-4, 2019.

Popescu, Pr. Prof. Dumitru, „Eclesiologia romano-catolică după documentele celui

de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană”, în Ortodoxia,

nr. 3, 1972.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, „Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema

intercomuniunii”, teză de doctorat, în Ortodoxia, XXX, Nr. 1-2, 1978.

„Sfintele Taine ale Bisericii lui Hristos după Tradiția apostolică din punct de

vedere Ortodox”, în Mitropolia Ardealului, Nr. 11-12, 1980.

„Sfintele Taine în viața bisericii”, în Studii Teologice, Nr. 3-4, 1981

Schmemann, Alexander, „La notion de primauté dans l´ecclesiologie othodoxe”, în

Vol. colectiv „La Primauté de Pierre dans l´Église orthodoxe”, Neuchâtel, 1960.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, „Biserica în sensul de locaş şi de largă comuniune în

Hristos”, în Ortodoxia, Nr. 3, 1982.

„Biserica universală și sobornicească”, în Ortodoxia, Nr. 2, 1966.

„Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei”, în rev. Mitropolia Olteniei, Nr. 7-

8, 1970.

„Chipul lui Dumnezeu în om și responsabilitatea lui în lume”, în Ortodoxia, XXV,

Nr. 3, 1973.

„Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1987.

„Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox”, în Ortodoxia, XIX,

Nr. 4, 1967.

„Din aspectul sacramental al Bisericii”, în Studii Teologice, XVIII, Nr. 9-10, 1966.

„Dogma Euharistică în Sfânta Liturghie și iubirea creștină”, în Studii Teologice,

Nr. 1-2, 1967.

„Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni”, în Revista Ortodoxia, Nr. 1,

1953.

„Ființa Tainelor în cele trei confesiuni”, în Ortodoxia, nr 1, 1956.

„Iisus Hristos, Arhiereu veșnic”, în Ortodoxia, Nr. 2, 1979.

„Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea pentru slujirea

creștină în lume”, în Ortodoxia, nr. 2, 1972.

„Legătura dintre Euharistie și iubirea creștină”, în Studii Teologice, Nr. 1-2, 1965.

29

„Liturghia comunității și jertfa interioară în privirea filocalică”, în Ortodoxia, Nr.

1-2, 1978.

„Numărul Tainelor raporturile între ele și problema Tainelor din afara Bisericii, în

Ortodoxia, Nr. 2, 1956.

„Sfântul Duh și Sobornicitatea Bisericii”, în Ortodoxia, Vol. 19, Nr. 1, 1967.

„Sfintele Taine și ierurgiile bisericești”, în Ortodoxia, Nr. 7-8, 1985.

„Sinteza ecleziologică”, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1955.

„Sobornicitate deschisă”, în Ortodoxia, Nr. 2, 1971.

„Teologia Euharistiei”, în Ortodoxia, Nr. 3, 1969.

„Transparenţa Bisericii în viaţa sacramentală”, în Ortodoxia, Nr. 4, 1970.

„Unitate și diversitate în Tradiția ortodoxă”, în Ortodoxia, XXII, Nr. 3, 1970.

Șuparschi, Magis. Arhim. Melchisedec, „Superioritatea preoției Noului Testament

față de preoția Vechiului Testament, după epistola către Evrei”, în Studii Teologice, Nr. 5-

6, 1956.

Ware, Kallistos, Mitropolitul, „Temeiurile patristice ale Sfintelor Taine”, traducere de

Marinela Bojin, în Ortodoxia, Nr. 2, 2012.

Zăgrean, Arhid, Prof. Dr. Ioan, „Desăvârșirea vieții creștine prin Sfintele Taine”, în

Mitropolia Ardealului, Nr. 1-2, 1964.

„Hirotonia femeilor în contextul actual al dialogului ecumenist”, în Mitropolia

Ardealului, XXIV 4-6, 1979.

„Sfânta Taină a Hirotoniei”, în Mitropolia Ardealului, Nr. 9-10, 1971.

„Sfintele Taine”, în Mitropolia Ardealului, Nr. 3-4, 1971.

Zernov, Militza, „Women's Ministry in the Church”, în Eastern Churches Review,

Oxford, vol. VII, Nr. 1, 1975.

Zizioulas, ÎPS Ioannis, „Christ, the Spirit and the Church”, III, 1, în Being as

communion. Studies in Personhood and the Church, St. Vladimir´s Seminary Press,

Crestwood, New York, 1985.

„Eucharist and Catholicity”, în Being as communion. Studies in Personhood and

the Church, St. Vladimir´s Seminary Press, Crestwood, New York, 1985.