Pag

e1

REZUMATELE STUDIILOR BIBLICE

DIN CICLURILE DE TEME EVANGHELISTICE:

„ADEVĂRUL NE FACE LIBERI”

* * *

„DE CE ȚINEM SÂMBĂTA? VĂ EXPLICĂM!”

* * *

„EXISTĂ VIAȚĂ DINCOLO DE MORMÂNT? RĂSPUNDE BIBLIA!”

DE

PASTORUL ȘTEFAN RADU

DOCTOR ÎN TEOLOGIE PRACTICĂ (DOCTOR OF MINISTRY)

Pag

e2

TEMA NUMĂRUL 1 CEA MAI IMPORTANTĂ CARTE

Biblia sau Sfânta Scriptură este inspirată de Dumnezeu, de aceea o numim Cuvântul lui Dumnezeu (2 Petru 1,21; 1 Tesaloniceni 2,13; 2 Timotei 3,16.17). Ea a fost scrisă de persoane pioase cărora Dumnezeu le-a comunicat mesajele Sale prin vise, viziuni, impresii mintale, sau îngeri. Aceştia au fost circa 40 de scriitori cu diferite grade de cultură şi experienţă, care au scris cele 66 de cărţi ale Bibliei în decursul unei perioade de aproape 1600 de ani, şi, totuşi, scrierile lor expun o absolută unitate şi armonie.

Există probe puternice în favoarea originii divine a Bibliei:

(01) Scriitorii biblici afirmă acest lucru (Exodul 17,14; Ieremia 36,1-4).

(02) Biblia nu ar fi supravieţuit atât de mult dacă scriitorii ei ar fi prezentat idei contradictorii (Matei 12,25).

(03) Împlinirea prezicerilor biblice atestă inspiraţia lor divină (Deuteronom 18,21.22; Matei 24,35).

(04) Indestructibilitatea sau invincibilitatea Bibliei de-a lungul veacurilor demonstrează originea ei divină (1 Petru 1,24.25).

(05) Efectul transformator asupra vieţii oamenilor este o dovadă indubitabilă că Biblia este o carte de origine supranaturală (Evrei 4,12; 1 Petru 1,23).

Vechiul Testament acoperă 75,35 %, iar Noul Testament 24,65 % din întreaga carte. Pe vremea primei biserici, nu exista Noul Testament, de aceea ei L-au predicat pe Mântuitorul folosindu-se numai de Vechiul Testament, pe care îl putem numi Biblia apostolilor.

În studierea Bibliei, trebuie să se ţină cont de regula contextului, să se evite asociaţii nerezonabile şi să se aibă în vedere faptul că textele se explică unele pe altele, Biblia fiind astfel cel mai bun comentariu al ei. Biblia avertizează cu tărie împotriva folosirii ei incorecte, ceea ce înseamnă, printre altele:

(01) Adăugări sau eliminări (Deuteronom 4,2; Proverbe 30,5.6; Apocalipsa 22,18.19).

(02) Răstălmăcirea înţelesului (2 Corinteni 2,17; vezi felul cum Satana a citat Psalmul 91,11.12 în Matei 4,5.6; interpretarea forțată dată textului din 2 Petru 3,8).

(03) Speculaţii (Matei 28,19 în legătură cu Fapte 2,38, despre botezul în numele Domnului Isus Hristos; Mântuitorul nu avea un singur nume, vezi Matei 1,21.23 şi Isaia 9,6).

Orice studiu biblic trebuie însoţit de rugăciune, pentru călăuzire din partea Duhului Sfânt (Ioan 16,13). Dispoziţia de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu este condiţie de bază pentru înţelegerea conţinutului (Ioan 7,17). Ajutorul călăuzelor umane poate fi de folos; de fapt, acesta este rostul predicării evangheliei (Matei 28,19.20), dar răspunderea este personală.

Pag

e3

TEMA NUMĂRUL 2 ÎNCHINAȚI-VĂ CREATORULUI!

In Apocalipsa 14,6.7, un mesaj din ceruri îi invită pe toţi locuitorii pământului să se închine Celui ce a creat toate lucrurile. Adevărata închinare este o reală apropiere de Dumnezeu, componentele ei fiind: atitudine reverenţioasă, devotament nelimitat, ascultare necondiţionată şi servire voioasă. Închinarea la Creator presupune credinţă în existenţa Sa (Evrei 11,6). Aşa cum a declarat apostolul Pavel în faţa filosofilor din Atena, oamenii trebuie „să-L caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi” (Fapte 17,27).

Cele mai puternice argumente în favoarea existenţei lui Dumnezeu sunt:

(01) Argumentul cauzalităţii (nici un lucru nu se produce singur, ci are o cauză, iar cauza primă a tuturor lucrurilor este o Fiinţă infinită în înţelepciune şi putere, este Dumnezeu).

(02) Argumentul teleologic sau al finalităţii (oriunde există un scop, o inteligenţă trebuie să-l fi plănuit şi realizat).

(03) Argumentul convertirii inimii omeneşti (care se poate realiza numai pe cale supranaturală).

(04) Argumentul preştiinţei (omul nu poate cunoaşte viitorul, dar în Biblie Dumnezeu a descris evenimente cu sute şi mii de ani înainte ca acestea să aibă loc).

(05) Argumentul experienţelor providenţiale (rugăciuni ascultate în cele mai dificile împrejurări şi pe cele mai surprinzătoare căi). Nu există absolut nici o contrazicere între ştiinţa adevărată şi Sfânta Scriptură, pentru că prima se ocupă de natura creată de Dumnezeu, iar a doua este Cuvântul sacru inspirat de El (1 Timotei 6,20; Romani 1,19.20 etc.). Întregul univers este opera directă a lui Dumnezeu. Teoria evoluţionistă nu este vrednică de încredere, deoarece ea este:

(01) Neştiinţifică (transformările de care vorbeşte sunt simple presupuneri, ele nu se pot observa în natură sau reproduce în laborator).

(02) Nerealistă (pentru că nu există auto-perfecţionare în natură, ci continuă degradare).

(03) Inconsecventă (pentru că se schimbă de la o zi la alta).

(04) Frauduloasă (multe date au fost falsificate pentru salvarea teoriei).

(05) Ridicolă (se presupune că, în urmă cu circa 15 miliarde de ani, a avut loc ceea ce în limba engleză se numeşte big bang, adică o explozie uriaşă, care a dat naştere universului, dar este evident pentru oricine că exploziile distrug, ele nu organizează).

Biblia spune că Dumnezeu este izvorul vieţii (Psalmul 36,9) şi că toate lucrurile au fost create în mod instantaneu prin cuvântul gurii Sale (Psalmul 33,6.9; Geneza 1,3 etc.).

Pag

e4

TEMA NUMĂRUL 3 ADEVĂRUL BIBLIC DESPRE VIAȚĂ ȘI MOARTE

Dumnezeu este unicul izvor de viaţă (Psalmul 36,9; Fapte 17,28). El l-a creat pe Adam din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflare de viaţă, făcându-l astfel un suflet viu (Geneza 2,7). Acea suflare de viaţă, care este totuna cu duh sau spirit, nu a fost o parte din Dumnezeu, ceva nemuritor, ci o creaţie a Sa (Zaharia 12,1), ca o lumină arzând în fiinţa umană (Proverbe 20,27). Căderea în păcat a adus moartea, care este reversul acelui act de creaţie (Geneza 3,19). La moarte, încetează respiraţia, acesta este duhul care se întoarce la Dumnezeu (Eclesiastul 12,7), iar trupul se întoarce în pământ, descompunându-se. Fiinţa umană există ca un tot unitar analizabil ca duh, suflet şi trup, pe care Dumnezeu doreşte să le sfinţească pe deplin (1 Tesaloniceni 5,23); nici unul dintre aceste aspecte ale existenţei omului nu poate trăi în stare independentă de restul fiinţei.

Spiritismul este un sistem de idei şi manifestări de origine satanică. Diavolul este un mincinos (Ioan 8,44), el a minţit-o pe Eva, afirmând că nu vor muri (Geneza 3,4) dacă vor călca porunca lui Dumnezeu (Geneza 2,16.17). Crezând în doctrina nemuririi sufletului, care este de origine păgână, oamenii continuă să creadă acea minciună. Aşa-numitele experienţe din apropierea morţii sunt fie născocite, fie halucinaţii produse de o insuficientă oxigenare a creierului, ori mai rău, ele pot fi chiar manifestări satanice. Când s-a referit la experienţa răpirii sale în al treilea cer, Pavel a spus că nu ştie dacă a fost în trup, adică aevea, sau fără trup, adică în vis sau vedenie (2 Corinteni 12,2), dar nu a fost vorba de nici un fel de detaşare.

Dat fiind faptul că organismul, inclusiv creierul, putrezeşte după moarte, morţii sunt inconştienţi şi insensibili (Eclesiastul 9,5.6; Psalmul 146,3.4; Iov 7,9; 16,22; Psalmul 115,17). Această realitate face comunicarea cu morţii, reîncarnarea sau călătoria morţilor la cer sau la iad imposibile şi aberante (Fapte 2,34). În Luca 16,19-31, Domnul Isus nu a descris o stare de fapt, ci a folosit o alegorie populară pentru a comunica oamenilor unele învăţături spirituale şi anume: felul de viaţă de acum are consecinţe eterne, cei ce au decedat nu mai pot fi ajutaţi cu nimic, iar dacă oamenii resping Biblia, nu vor crede nici chiar dacă s-ar întoarce cineva dintre cei morţi. Moartea este încheierea tuturor ocaziilor de convertire, fiindcă după ea vine judecata (Evrei 9,27). Sufletul este muritor (Ezechiel 18,4.20; Matei 10,28). Numai Dumnezeu are nemurirea (1 Timotei 6,16), iar credincioşii o vor dobândi la venirea Domnului Isus (Romani 2,7).

Moartea nu este o problemă pentru Dumnezeu (Luca 20,38; Psalmul 104,27-30), pentru că El îi va învia pe morţi. Moartea este un somn (Psalmul 13,3; Ioan 11,11.14.25.43). Vor exista două învieri (Ioan 5,28.29): prima înviere, a credincioşilor, va avea loc la a doua venire (1 Tesaloniceni 4,14-18; 1 Corinteni 15,51-54), a doua – după o mie de ani (vezi Apocalipsa 20,7-10), când nelegiuiţii vor fi înviaţi pentru judecată şi distrugere totală, pentru totdeauna, prin foc, împreună cu Satana şi îngerii lui. Nu durata focului este eternă, ci consecinţele lui (Iuda 7). Mântuitorul le-a promis celor ce-L ascultă un nou cer şi un nou pământ, unde vor trăi pe vecie (Ioan 14,1-3; Apocalipsa, capitolele 21 şi 22).

Pag

e5

TEMA NUMĂRUL 4 EVENIMENTE MONDIALE PREZISE ÎN BIBLIE (I)

Pentru mintea omenească viitorul, indiferent cât de curând, fie şi numai peste câteva secunde, este învăluit în mister, de aceea, când viitorul este prezis cu acurateţe, o inteligenţă supranaturală este implicată. Dumnezeu cunoaşte tot viitorul, în veşnicie. El vede în viitor aşa cum vedem noi în prezent, ba mult mai bine, deoarece pentru El totul este veşnic prezent. Prezicerea viitorului în mod cinstit şi perfect se numeşte profeţie şi este una dintre tăriile de bază ale Sfintei Scripturi.

Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a avut un vis, pe care l-a uitat. Niciunul dintre experţii lui nu i-a putut spune visul, de aceea împăratul a ordonat executarea înţelepţilor Babilonului. Dumnezeu i-a descoperit lui Daniel într-o vedenie visul împăratului şi tâlcuirea lui. Visul este raportat în Daniel 2,31-35, iar interpretarea în versetele 37-45. În vis, Nebucadneţar a văzut un imens chip uman având capul de aur, pieptul şi braţele de argint, pântecele şi coapsele de aramă, fluierele picioarelor de fier, iar picioarele parte de fier şi parte de lut. Deodată, o piatră desprinsă din munte a lovit picioarele chipului uriaş şi l-a pulverizat, piatra însăşi crescând şi umplând pământul pentru veşnicie.

Potrivit interpretării date de Daniel prin inspiraţie, părţile chipului reprezentau 4 imperii mondiale consecutive, începând cu Babilonul. Acestea au fost: Babilonul (605-539 în. Hr.), Medo-Persia (539-331 în. Hr.), Greco-Macedonia (331-168 în. Hr.) şi Roma (168 în. Hr. - 476 d. Hr.). Aşa cum picioarele se termină cu degetele, imperiul roman a fost divizat în 10 regate barbare: vandalii, herulii, ostrogoţii, lombarzii, alemanii, burgunzii, francii, vizigoţii, suevii şi anglo-saxonii; din aceste popoare s-au format statele actuale ale Europei occidentale. Repetate încercări de reunificare a acestor state într-un imperiu, făcute de Charlemagne, Carol al V-lea, Louis al XIV-lea, Napoleon Bonaparte, Wilhelm al II-lea şi Adolf Hitler, au uşuat, aşa cum fierul nu se poate combina cu lutul. Piatra care a nimicit chipul este un simbol al împărăţiei cerului, care va lua locul împărăţiilor lumii pentru veşnicie.

În Daniel, capitolul 7, ni se prezintă o vedenie a profetului, cu o expunere mai dezvoltată a aceloraşi 4 imperii mondiale, acum simbolizate prin leu, urs, leopard şi o fiară teribilă fără nume. Această a patra fiară avea 10 coarne, reprezentând Roma divizată în cele 10 regate. Între aceste coarne a crescut un corn mic, simbolizând-o pe succesoarea imperiului roman, papalitatea, care s-a dezvoltat după 476 d. Hr. şi a dominat Europa occidentală cu mână de fier timp de 1260 de ani, de la 538, când Justinian l-a întronat pe Vegilius ca papă şi cap al creştinătăţii, până la 1798, când Napoleon Bonaparte l-a detronat pe papa Pius al VI-lea. Cornul cel mic este descris în Daniel 7,8.11.19-22 şi 25 astfel: (01) Este o putere politico-religioasă; (02) îi persecută pe sfinţi, făcându-le război; (03) are autoritate absolută asupra statelor şi guvernelor timp de 1260 de ani; (04) vorbeşte cu trufie; (05) rosteşte vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt; (06) se încumetă să schimbe vremile şi legea. Speranţa credincioşilor este venirea împărăţiei lui Dumnezeu, eveniment pentru care se roagă neîncetat (Matei 6,10).

Pag

e6

TEMA NUMĂRUL 5 EVENIMENTE MONDIALE PREZISE ÎN BIBLIE (II)

Oamenii au o cunoştinţă limitată despre viitor, adică în măsura în care Dumnezeu l-a descoperit în Sfânta Scriptură. Punctul de plecare în efortul de a descifra profeţiile biblice este capitolul al 2-lea din Daniel, unde sunt înfăţişate cele 4 imperii mondiale, începând cu timpul tinereţii lui Daniel şi ajungând până la timpul sfârşitului: Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Ultima a fost divizată şi înlocuită prin zece regate, care în cele din urmă vor fi pulverizate şi înlocuite de împărăţia lui Dumnezeu.

Capitolul al 7-lea din Daniel oferă o prezentare mai extinsă a celor 4 imperii mondiale, adăugată fiind papalitatea, o putere politico-religioasă numită cornul cel mic, care a moştenit trăsăturile esenţiale ale celor 4 imperii. Această putere a dominat politica Europei şi conştiinţele oamenilor timp de 1260 de ani, de la 538 până la 1798, când a primit o lovitură mortală prin arestarea de către Napoleon Bonaparte a papei Pius al VI-lea.

In Apocalipsa 13,1-10.18, este descrisă o fiară care se ridică din mare, cu aceleaşi caracteristici ca şi cornul cel mic din Daniel, capitolul 7: rosteşte vorbe de hulă împotriva lui Dumnezeu, a numelui Său, a cortului Său şi a celor ce locuiesc în cer; face război cu sfinţii şi îi biruieşte; are stăpânire peste întreaga lume, iar supremaţia sa durează 42 de luni, echivalentul celor 1260 de zile profetice sau ani calendaristici, care în Daniel 7,25 apar sub forma de 3 vremi şi jumătate. Adăugate sunt următoarele trăsături: a primit autoritate de la balaur (identificat în Apocalipsa capitolul 12 ca fiind Satana, care a lucrat atunci prin imperiul roman); a primit o rană de moarte, care este vindecată; toţi locuitorii pământului i se vor închina, cu excepţia acelora ale căror nume au fost scrise în cartea vieţii Mielului; valoarea numerică a numelui ei, Vicarius Filii Dei, care este titlul oficial al papei în limba latină, dacă se socotesc valorile literelor, este 666.

În Apocalipsa 13,11-17, este descrisă o a doua fiară, care are două coarne ca ale unui miel. Fiara aceasta se ridică din pământ şi este Statele Unite ale Americii, devenită o naţiune în 1776, numai cu 22 de ani înainte de 1798, când prima fiară a primit rana de moarte. Cele două coarne reprezintă libertăţile civile şi religioase, acestea constituind sursa de tărie care a făcut din Statele Unite cea mai bogată şi mai puternică ţară a lumii. Numai ea este capabilă să poruncească lumii întregi să primească semnul fiarei pe frunte sau pe mână, dând un decret de executare a oponenţilor. Semnul fiarei dintâi, papalitatea, este sabatul fals al primei zilei a săptămânii, aşa cum numeroase scrieri catolice o susţin. Acest semn este în contrast cu semnul lui Dumnezeu, Sabatul zilei a şaptea a săptămânii, sâmbăta, care a fost sfinţit şi binecuvântat de Dumnezeu la creaţiune.

În final, omenirea va fi polarizată în două clase: o minoritate, închinându-I-se lui Dumnezeu prin respectatea Sabatului zilei a şaptea ca semn al autorităţii Sale, şi covârşitoarea majoritate a închinătorilor la fiară, care acceptă sabatul fals impus prin lege, ziua întâi a săptămânii, ca semn al autorităţii sale.

Pag

e7

TEMA NUMĂRUL 6 ZIUA CEA SFÂNTĂ A LUI DUMNEZEU

Dumnezeu a creat lumea noastră în şase zile literale (Geneza 1,31; 2,1; Exodul 20,11; 31,17) şi S-a odihnit în ziua a şaptea, pe care a binecuvântat-o şi a sfinţit-o ca monument al creaţiunii (Geneza 2,2.3). Cum Dumnezeu nu oboseşte niciodată, odihna Sa a fost un model pentru oameni (Isaia 40,28; Marcu 2,27). Sabatul a fost încorporat în Decalog ca a patra poruncă (Exodul 20,8-11). Hristos a participat direct la lucrarea creaţiunii (Ioan 1,1-3; Coloseni 1,15-17), de aceea El este „Domn al Sabatului” (Marcu 2,28).

Sabatul a fost ţinut de Adam şi Eva şi de patriarhi (Geneza 26,5; 18,17-19). Dumnezeu aştepta ca israeliţii să respecte Sabatul în legătură cu strângerea manei (Exodul 16,14-16.22-30). Una dintre cauzele captivităţii babiloniene a fost profanarea Sabatului (Neemia 13,15-19). Hristos a respectat Sabatul (Matei 5,17-19; Luca 4,16) şi a făcut o reformă în legătură cu observarea lui (Luca 13,15.16; Matei 12,11.12). Acuzaţiile de dezlegare sau călcare a Sabatului aduse împotriva Lui (Ioan 5,18; 9,16) au fost abandonate când a fost judecat de Sinedriu, deoarece erau false (Matei 26,61.65.66). El S-a odihnit în mormânt în ziua Sabatului şi a înviat în prima zi a săptămânii (Luca 23,54-56; 24,1). Apostolii au ţinut Sabatul (Fapte 17,2; 16,11-13). Primii creştini au fost sfătuiţi să observe ziua de Sabat decenii după învierea Domnului Isus (Matei 24,20).

După ieşirea israeliţilor din Egipt, Dumnezeu a stabilit un calendar de sărbători, unele zile fiind sabate ceremoniale, amintite în Leviticul 23: prima şi ultima zi a Sărbătorii Azimilor (versetele 7 şi 8), Ziua Cincizecimii (16 şi 21), Ziua Trâmbiţelor (24 şi 25), Ziua Ispăşirii (27-32), prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor (34-36). Acestea nu provin de la creaţiune, nu sunt o parte din Decalog şi au expirat când Hristos a murit pe cruce, fiind o umbră a morţii Sale pentru păcătoşi (Matei 27,50.51; Coloseni 2,16.17).

În Daniel 7,25, a fost prezis că papalitatea va face o spărtură în legea divină, schimbarea Sabatului în duminică fiind citată de această putere însăşi ca semn al autorităţii ei. O reparare a acestei spărturi a fost prevăzută în Isaia 58,12-14. Numai 8 texte din Noul Testament se referă la prima zi a săptămânii, fără a o numi sfântă (Matei 28,1; Marcu 16,1.2; Marcu 16,9; Luca 24,1; Ioan 20,1; 20,19; Fapte 20,7; 1 Corinteni 16,2).

Sabatul începe vineri la apusul soarelui şi se termină sâmbătă la apusul soarelui (Geneza 1,5; Deuteronom 24,15; Marcu 1,32). Biblia interzice orice muncă aducătoare de venituri în ziua de Sabat (Exodul 20,10; 34,21; Leviticul 23,3; Isaia 58,13), tranzacţii comerciale sau transporturi de mărfuri (Neemia 13,15; Ieremia 17,21.22), treburi gospodăreşti (Exodul 16,23), plăceri nespirituale sau flecării (Isaia 58,13). Sabatul este o zi de cult (Leviticul 23,3; Luca 4,16), de îngrijire a bolnavilor sau animalelor şi de intervenţii de salvare în cazuri de dezastre (Matei 12,11.12; Luca 13,15.16); el este o zi de bucurie sfântă (Isaia 58,13.14). A fost binecuvântat de Dumnezeu şi de aceea durează în veci (Geneza 2,3; Numeri 23,20; 1 Cronici 17,27; Maleahi 3,6; Isaia 66,22.23).

Pag

e8

TEMA NUMĂRUL 7 ÎNZESTRĂRI SUPRANATURALE

Înainte de înălţarea Sa la cer, Mântuitorul le-a promis ucenicilor că le va trimite un alt Mângâietor, care să rămână cu ei în veac (Matei 28,20; Ioan 14,18; 16,7; 14,15-17; 14,26; 15,26). Duhul Sfânt Îl reprezintă pe Hristos pe pământ (Ioan 16,14.15; 15,26), îi conduce pe oameni la pocăinţă (Ioan 16,8-11), îi învaţă toate lucrurile şi le aduce aminte de cuvintele Domnului Isus (Ioan 14,26), îi inspiră în actul închinării (Romani 8,26), îi călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16,13), conduce biserica în deciziile ei (Fapte 15,28; 20,28) şi oferă putere pentru vestirea evangheliei (Fapte 1,8).

Darurile Duhului produc maturitate creştină şi aptitudini pentru serviciu (Fapte 2,33; Efeseni 4,7.8.11-15; 1 Corinteni 14,1; 12,31.11; 1 Petru 4,10.11). Pavel expune patru liste de daruri spirituale (Romani 12,6-8; 1 Corinteni 12,8-10; versetul 28; Efeseni 4,11), toate fiind prezente în biserica timpului din urmă (1 Corinteni 1,7). Darul profetic s-a manifestat de-a lungul veacurilor (Iuda 14; Geneza 20,7; 28,11-17; 37,5-11; Deuteronom 34,10-12; Numeri 12,6-8; Luca 24,25.26.44; Fapte 13,1; Apocalipsa 22,9), iar făgăduinţa din Ioel 2,28-31 vorbeşte despre manifestări profetice în timpul sfârşitului.

Cel puţin unsprezece femei amintite în Biblie au fost profetese: Maria (Exodul 15,20), Debora (Judecători 4,4), Ana (1 Samuel 2,1-10), Hulda (2 Cronici 34,22), Ana (Luca 2,36), patru fiice ale lui Filip evanghelistul (Fapte 21,8.9), Elisabeta (Luca 1,42-45), Maria (Luca 1,46-55). Domnul le vorbeşte profeţilor prin vise, viziuni, impresii mintale, voci audibile sau îngeri (Numeri 12,6; Ezechiel 6,1; Apocalipsa 12,10; 21,9). Cărţile unor profeţi nu sunt incluse în Biblie (1 Cronici 29,29). Cei mai mulţi profeţi au fost persecutaţi sau chiar ucişi (Matei 23,29-32).

Biblia avertizează împotriva profeţilor falşi, cere să examinăm duhurile (2 Petru 2,1; 1 Ioan 4,1; Matei 24,24; 7,15; Fapte 5,38.39; 1 Tesaloniceni 5,19-21) şi oferă criterii de identificare: profeţii adevăraţi vorbesc în armonie cu Biblia, cu legea lui Dumnezeu şi cu soliile altor profeţi (Isaia 8,20; Luca 1,70; 1 Corinteni 14,32), recunosc întruparea şi divinitatea lui Hristos (1 Ioan 4,2), mustră păcatele chiar riscându-şi viaţa (Ieremia 23,16.17; Matei 14,3.4), prezicerile lor necondiţionale se împlinesc întotdeauna (Ieremia 28,9; Deuteronom 18,22; Iona 3,4.10) şi ei pot fi recunoscuţi după roadele lor (Matei 7,20).

Biserica Domnului din timpul sfârşitului are darul profetic (Apocalipsa 12,17; 19,10). Ellen G. White, născută în 1827 în Gorham, Maine, U.S.A., a primit darul profetic la vârsta de 17 ani şi a avut peste 2000 de viziuni și vise profetice în mai mult de 70 de ani de activitate. Cărţile rezultate din cele circa 100.000 de pagini de manuscris realizate de dânsa au contribuit la formarea şi dezvoltarea Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea şi stau la dispoziţia oricui doreşte să se convingă de autenticitatea darului său profetic. Preziceri împlinite în timpul vieţii sale sau după aceea, sfaturi despre sănătate şi alte remarcabile îndrumări atestă faptul că Ellen G. White a fost cu adevărat o profetesă al lui Dumnezeu pentru timpul sfârşitului, corespunzând tuturor criteriilor arătate aici.

Pag

e9

TEMA NUMĂRUL 8 SUPREMUL DAR AL CERULUI

În Ezechiel 28,12-15 şi Isaia 14,12-15, este descris un heruvim dotat cu excelente capacităţi şi privilegii, care a nutrit gândul de a fi ca Dumnezeu, preluându-I prerogativele. Lucifer, numit apoi Diavolul şi Satana, a stârnit un război în cer, dar Mihail l-a biruit şi l-a expulzat, pe el şi pe îngerii lui, pe pământ (Apocalipsa 12,7-9). Satana i-a amăgit pe primii noştri părinţi să calce porunca lui Dumnezeu, mâncând din pomul oprit (Geneza 2,16.17; 3,1-6). Neascultarea sau căderea în păcat este călcarea legii lui Dumnezeu, rezultatul fiind moartea (Romani 5,12; 3,23; 6,23; 1 Ioan 3,4).

Planul de mântuire prevedea întruparea Fiului lui Dumnezeu, cel mai frumos dar al cerului (Geneza 3,15; Galateni 4,4; Luca 2,9-12; Isaia 9,6; 1 Timotei 3,16; Ioan 1,1.2.14; 3,16). El a venit să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru cei pierduţi (Matei 20,28; Fapte 4,12) şi, astfel, (01) dreptatea lui Dumnezeu este confirmată (Apocalipsa 15,3), (02) pretenţiile legii sunt satisfăcute (Romani 8,3.4), (03) păcătoşii primesc iertarea păcatelor (Efeseni 1,7), (04) armonia universală este restabilită (Coloseni 1,19.20), (05) diavolul este demascat, biruit şi nimicit (1 Ioan 3,8; Evrei 2,14) şi (06) pământul este recuperat şi redat oamenilor mântuiţi (Apocalipsa 11,15; Matei 5,5).

Mântuirea este oferită în dar prin jertfa Domnului Isus (Romani 5,18; 3,24; Apocalipsa 3,20). El este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (1 Timotei 2,5), Mare Preot în templul ceresc (Evrei 8,1.2; 4,14-16). Îndreptăţirea atribuită este mântuire de vina păcatului (2 Timotei 1,9; Romani 5,1), îndreptăţirea împărtăşită este mântuire de puterea păcatului sau sfinţire (Filipeni 2,12; 1 Tesaloniceni 4,7; 5,23), iar mântuirea de prezenţa şi efectele păcatului este numită proslăvire (Matei 24,13; Evrei 9,28; Filipeni 3,21).

Hristos este unica sursă a îndreptăţirii sau neprihănirii (1 Corinteni 1,30; 2 Corinteni 5,21; Isaia 61,10; Apocalipsa 3,5). Prin Duhul Sfânt, El ne schimbă firea (Galateni 5,25; Romani 8,1), strămutându-ne în împărăţia Sa (Coloseni 1,13.14) şi conducându-ne în procesul creşterii spirituale (Efeseni 4,12.13). Convertirea este întoarcerea la Dumnezeu şi constă în: (01) convingere de păcat, produsă de Duhul Sfânt (Ioan 16,8), (02) pocăinţă (Fapte 2,38; 2 Corinteni 7,10), (03) sinceră mărturisire a păcatelor (1 Ioan 1,9), (04) rugăciune pentru iertarea păcatelor (Matei 6,12), (05) părăsire a păcatelor (Proverbe 28,13; Isaia 55,7) şi (06) restituire, ori de câte ori aceasta este încă posibilă (Luca 19,8.9).

Apostazia, reversul convertirii, este un permanent pericol pentru credincioşi (1 Corinteni 9,27; 10,12). Cei apostaziaţi pot fi reconvertiţi (Iacov 5,19.20; Ioan 6,37), dacă nu a avut loc împietrirea inimii şi, astfel, imposibilitatea reconvertirii (Evrei 6,4-6), acesta fiind păcatul împotriva Duhului Sfânt (Matei 12,31). Noi avem viaţa veşnică în Hristos (Ioan 6,47; 1 Ioan 5,11.12), ca făgăduinţă şi ca nădejde (Ioan 14,6; Tit 1,2), dar în fapt ea va fi dobândită la revenirea Domnului Isus (Luca 18,30; 1 Corinteni 15,51.52).

Pag

e10

TEMA NUMĂRUL 9 O ARCĂ PENTRU TIMPUL SFÂRȘITULUI

Biserica a fost fondată de Hristos (Matei 16,16.18), care este Capul ei (Coloseni 1,18; Efeseni 1,22), şi e prezentată ca: (01) trup (1 Corinteni 12,12.13), (02) turmă (Ioan 10,1-16, în special versetele 11 şi 16; Fapte 20,28), (03) familie (Efeseni 3,14.15), (04) mireasă (Efeseni 5,25; Apocalipsa 19,7.8), (05) clădire (Efeseni 2,20-22). Ea poate fi: (01) adevărată (Apocalipsa 12,1-17) ori falsă (Apocalipsa 17,1-8), (02) locală (Romani 16,5) ori universală (Efeseni 5,25), (03) vizibilă (Matei 18,17) ori invizibilă (Matei 16,18), (04) luptătoare (Efeseni 5,25-27) ori biruitoare (Apocalipsa 19,7).

Biserica apostolică a predicat adevărul nealterat (1 Tesaloniceni 2,13), deşi au existat învăţători falşi (2 Tesaloniceni 2,1.2; 2 Timotei 2,17.18; 2 Petru 2,1; 1 Ioan 4,1-3; Fapte 20,29.30). În anul 313 al erei creştine, Constantin cel Mare a legalizat creştinismul; astfel, s-a format un cler plătit de stat şi biserica a adoptat ritualuri, sărbători, simboluri şi crezuri păgâne. Această apostazie a fost prezisă în 2 Tesaloniceni 2,3.4 şi a avut loc în secolele 4-6 d. Hr. Biserica a devenit despotică şi prigonitoare, ceea ce a dat naştere obscurantismului evului mediu, marcat de fărădelegi şi intoleranţă.

Mai târziu, unele dogme ale bisericii au fost puse la îndoială, ca de pildă: pretenţia papei de a fi locţiitorul lui Hristos pe pământ, pretenţia de infailibilitate a bisericii şi a capului ei încoronat, eclipsarea lucrării de mijlocire a lui Hristos prin preoţia omenească şi sacrificiul liturgic, natura meritorie a faptelor bune, doctrina penitenţei, a indulgenţelor şi a purgatoriului, pretenţia că biserica şi tradiţia ei sunt mai presus de Biblie. Începând cu secolul al 14-lea, Dumnezeu a folosit reformatori pentru restaurarea adevărului, printre care John Wycliffe, Ioan Hus, Ieronim de Praga, Martin Luther, Ulrich Zwingli, Jean Calvin etc. Două mari adevăruri au fost redescoperite şi promovate: (01) sola Scriptura, Biblia şi numai Biblia drept unica regulă de credinţă şi practică religioasă, și (02) îndreptăţirea păcătosului prin credinţa în Hristos, adică mântuirea oferită ca dar al harului divin acceptat prin credinţă.

Reformaţiunea a stagnat, de aceea noi entităţi bisericeşti s-au format ca rezultat al redescoperirii altor adevăruri biblice, culminând cu biserica adevărată a zilelor din urmă sau biserica rămăşiţei, uşor de identificat, deoarece are următoarele caracteristici : (01) este creată de Dumnezeu la o dată profetică, 1844 (Daniel 8,13.14; 9,23-27; Ioan 1,12.13), (02) crede, practică şi predică toate adevărurile biblice în puritatea lor (Isaia 8,20; 1 Corinteni 4,6; Galateni 1,6-8), (03) adepţii ei ţin toate poruncile lui Dumnezeu (Apocalipsa 12,17; 14,12), (04) este o mişcare hristocentrică (Apocalipsa 14,12), (05) are mărturia lui Isus, care este duhul proorociei (Apocalipsa 12,17; 19,10) şi (06) vesteşte adevărul divin în toată lumea (Apocalipsa 14,6-12; Matei 24,14). Singura biserică corespunzând tuturor acestor criterii este Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea. Numele ei exprimă două adevăruri fundamentale ale Sfintelor Scripturi: revenirea lui Hristos şi Sabatul zilei a şaptea. Aceasta este corabia de salvare din cataclismul universal care îi va nimici pe păcătoşii neconvertiţi.

Pag

e11

TEMA NUMĂRUL 10 ECUMENISMUL SFINTEI SCRIPTURI

Termenul grecesc oikoumene înseamnă lume, pământ locuit, omenire, apărând în 15 texte ale Noului Testament. Ecumenismul este încercarea de unire a bisericilor. Ar fi minunat dacă toţi cei ce se consideră creştini ar deveni una în Hristos, aşa cum S-a rugat El în Ioan 17,20-23. El a fondat o singură biserică, iar acum există sute de entităţi religioase care poartă numele Său. Două serii de motive explică această colosală diversitate: (01) motive negative – schisme bazate pe răstălmăciri ale Scripturilor, scandaluri financiare, ambiţii personale sau de grup, controverse de orice natură; (02) motive pozitive – separări necesare ca măsură de protecţie împotriva apostaziei majorităţii şi a tratamentului brutal aplicat nonconformiştilor.

Numeroşi învăţători falşi s-au strecurat în biserică chiar în timpul apostolilor (Fapte 20,29.30); în secolele următoare, s-a produs marea apostazie prezisă în 2 Tesaloniceni 2,2-4, creştinismul fiind invadat de păgânism, iar slujitorii credincioşi ai lui Dumnezeu fiind persecutaţi. În urmă cu câteva secole, a avut loc Reformaţiunea. Preoţi şi călugări catolici sinceri au încercat să determine o reformă a bisericii, dar opoziţia Bisericii Catolice faţă de adevăr a cauzat constituirea treptată a diferitelor biserici protestante, numite aşa după Protestul din Speier, în 1529, al prinţilor germani reformaţi, împotriva intoleranţei religioase. Aceste biserici nu au continuat Reformaţiunea, ci, în timpuri mai noi, au arătat un interes sporit pentru apropierea de „biserica mamă” (vezi Apocalipsa 17,5), de unde au plecat.

Consiliul Mondial al Bisericilor, fondat în 1948, cu sediul la Geneva, este organizaţia care reuneşte numeroase biserici protestante, biserica anglicană şi bisericile ortodoxe, în aspiraţia lor ecumenică. Între 1962 şi 1965, s-a ţinut la Roma Conciliul Vatican II, care s-a ocupat cu reforma liturgică şi cu unitatea creştină, operând unele schimbări, precum: (01) înlocuirea limbii latine cu limba naţională în serviciul liturgic; (02) promovarea citirii Bibliei de către credincioşii laici. Eforturile ecumenice sunt negocieri pentru găsirea unui teren comun, prin ignorarea diferenţelor şi nu prin eliminarea erorilor. În ziua de 31 octombrie 1999, a avut loc în oraşul german Augsburg o întrunire a Bisericii Luterane şi a Bisericii Romano-Catolice, la care s-a adoptat un document, „Declaraţia comună cu privire la doctrina despre îndreptăţire”, prin care, practic, Reformaţiunea a fost anulată, în acelaşi oraş unde în 1530 prinţii reformaţi au susţinut în faţa Dietei Confesiunea din Augsburg, care este clasica mărturisire de credinţă protestantă.

Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea nu poate adera la acest efort ecumenic, el nefiind idealul unităţii de credinţă în jurul lui Hristos şi al adevărului, aşa cum este descris în Efeseni 4,4-6. Potrivit cu Apocalipsa 14,4, poporul lui Dumnezeu nu trebuie să se întineze cu doctrine păgâne, ci să rămână loial adevărului divin. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea este ea însăşi ecumenismul ideal, integrându-i în rândurile ei pe toţi cei ce acceptă apelul divin din Apocalipsa 18,4, de a ieşi din Babilon şi a forma o singură turmă condusă de Păstorul cel Bun (Apocalipsa 14,6-12; Ioan 11,49-52; 10,16; Matei 7,13.14).

Pag

e12

TEMA NUMĂRUL 11 UN NOU ÎNCEPUT

Dumnezeu este etern şi neschimbător (Psalmul 90,1.2; 102,24-27; Evrei 13,8); El a creat toate lucrurile prin Hristos (Ioan 1,1-3; Romani 11,36; Coloseni 1,16.17; Evrei 1,2; Apocalipsa 4,11) şi, de aceea, este proprietarul lor (Deuteronom 10,14; Psalmul 24,1; 50,10-12; Hagai 2,8; 1 Corinteni 4,7). Îi aparţinem lui Dumnezeu prin creaţiune şi prin mântuirea oferită prin jertfa lui Hristos (Maleahi 2,10, prima parte; 1 Corinteni 6,19.20). Nimic nu ne aparţine în mod absolut, ci suntem doar administratori ai bunurilor încredinţate nouă de Dumnezeu (1 Corinteni 4,1.2; 1 Petru 4,10), numite talanţi, de care vom răspunde la venirea lui Hristos (Matei 25,14-30; versetele 31-46; Luca 12,47.48). Timpul este un talant (Eclesiastul 3,1-8; Geneza 1,14-19; Psalmul 31,15; Fapte 17,26), atât timpul sfânt (Geneza 2,2.3; Exodul 20,8-11; 31,13.17), cât şi orice altă clipă (Exodul 20,9; Proverbe 6,6; Eclesiastul 9,10; Efeseni 5,15.16; Evrei 3,15; 4,1; 2 Corinteni 6,1.2; Evrei 10,37; Neemia 6,3). Finanţele sunt un alt talant, credincioşii devotaţi folosindu-le atât pentru trebuinţele lor, cât şi pentru sprijinirea lucrării lui Dumnezeu şi a persoanelor mai puţin favorizate (Maleahi 3,10, ultima parte şi 11; Marcu 10,17-22). Trupul nostru este, de asemenea, un talant, un templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6,19.20) . Alimentaţia şi orice altă practică trebuie să fie în armonie cu voinţa lui Dumnezeu (1 Corinteni 10,31). Consumarea băuturilor alcoolice nu a fost niciodată aprobată de Dumnezeu, care niciodată n-a produs alcool (Proverbe 20,1; 23,31.32; 23,20; 6,27.28; Ioan 2,1-11). În timpurile biblice, oamenii aveau metode de conservare a mustului de struguri, una fiind preparea lui sub formă de gem, folosit apoi diluat cu apă, un bun remediu pentru afecţiunile digestive (1 Timotei 5,23). Alcoolul este toxic şi conduce adesea la crime, boli mintale, accidente, divorţuri, decese. Fumatul şi consumul de droguri nocive ruinează organismul, care are nevoie de o bună nutriţie, aer curat, exerciţii fizice, apă sănătoasă, lumină solară, cumpătare în cele bune, odihnă raţională, încredere în Dumnezeu. Dieta prescrisă de Dumnezeu iniţial a constat din plante (Geneza 1,29); după potop, El a îngăduit consumarea de carne curată (Geneza 7,2), dând instrucţiuni detaliate în Leviticul 11,1-47 şi Deuteronom 14,3-21. Ce e corect şi sănătos nu se schimbă cu timpul; chiar în Apocalipsa 18,2, la sfârşitul Bibliei, citim despre păsări necurate. Generaţia care trăieşte imediat înainte de arătarea în glorie a lui Hristos se va abţine de la ce este necurat, iar împotrivitorii vor fi nimiciţi (Isaia 66,15-17; 1 Corinteni 3,16.17). Un talant important este influenţa pe care o exercităm prin orientarea noastră în muzică, lectură, vizionare, relaţii cu alte persoane etc. (Romani 14,7; Matei 6,24; Efeseni 4,27; Coloseni 3,2). Hainele au fost inventate de Dumnezeu (Geneza 3,21) şi sunt necesare pentru decenţă, protecţie şi frumuseţe. Orice îmbrăcăminte extravagantă, nesănătoasă, ruşinoasă sau ridicolă trebuie evitată de copiii lui Dumnezeu, a căror inimă, viaţă şi purtare trebuie să dea pe faţă smerenie (Iacov 4,6; Matei 23,12; 1 Petru 3,3.4; 5,6). Toţi cei ce vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să facă un nou început, numit de Hristos naşterea din nou (Ioan 3,3.5).

Pag

e13

TEMA NUMĂRUL 12 FERICITA NOASTRĂ NĂDEJDE

Biblia descrie revenirea lui Hristos ca pe un eveniment: literal (Tit 2,13), personal (Fapte 1,11), vizibil (Apocalipsa 1,7; Matei 24,30), audibil (Apocalipsa 16,18.20; 6,15-17; 2 Tesaloniceni 1,7.8; Isaia 25,9), glorios (Matei 24,30.27), culminant (Apocalipsa 19,11), decisiv (Iuda 14 şi 15; Matei 13,49.50), fiind obiectul multor făgăduinţe: Evrei 9,28; Ioan 14,1-3; Apocalipsa 22,12 etc. Trebuie să fim gata în orice clipă (Matei 24,44.36), pentru că nu ştim data venirii Domnului, deşi o mulţime de semne în cosmos, în natură şi în societate anunţă apropierea acestui eveniment (Matei 24,6.7.32.33; Apocalipsa 11,18). Totuşi, semnul hotărâtor care marchează sfârşitul lumii este încheierea vestirii evangheliei în toată lumea (Matei 24,14). Toţi oamenii vor fi judecaţi de Hristos (Eclesiastul 12,14; Fapte 10,42; Ioan 5,22.27). Judecata a început de la casa lui Dumnezeu (1 Petru 4,17; 2 Corinteni 5,10), la 22 octombrie 1844, adică la încheierea celor 2300 de ani prevăzuţi în Biblie (Daniel 8,14; 9,24-27). Atunci urma să înceapă curăţirea templului din cer (Apocalipsa 11,19), aşa cum a fost prefigurată în sistemul ceremonial ebraic prin Ziua cea Mare de Ispăşire (Leviticul 23,26-32; 16,1-34; Apocalipsa 14,6.7), percepută de evrei ca o zi de judecată (Leviticul 23,29). Biblia vorbeşte în mod repetat despre cartea vieţii (Exodul 32,32.33; Psalmul 69,28; Luca 10,20; Filipeni 4,3; Apocalipsa 3,5; 13,8; 17,8; 20,12.15; 21,27; Daniel 12,1). În cartea vieţii, sunt scrişi cei care mărturisesc numele Domnului Isus şi acceptă neprihănirea Lui (Matei 10,32.33; Psalmul 69,28); judecata are ca rezultat păstrarea sau ştergerea unui nume scris în cartea vieţii. Numai cei rămaşi scrişi în cartea vieţii vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Hristos Se va arăta în slava Sa şi a Tatălui Său, cu toţi sfinţii îngeri (Matei 16,27; 25,31; Apocalipsa 19,11-16). Sfinţii adormiţi în Domnul vor fi înviaţi (1 Tesaloniceni 4,16.17), iar cei găsiţi în viaţă vor fi schimbaţi (1 Corinteni 15,51.52). Nelegiuiţii din morminte vor continua somnul lor până la sfârşitul mileniului (Apocalipsa 20,5), iar cei găsiţi în viaţă vor fi nimiciţi imediat (2 Tesaloniceni 1,7.8). În timpul mileniului, cei mântuiţi vor fi în cer, judecându-i pe îngerii căzuţi şi pe nelegiuiţi (1 Corinteni 6,2.3); nemaiexistând oameni vii pe pământ pe care să-i ispitească, Satana este considerat întemniţat (Apocalipsa 20,1-6), iar pământul este pustiu (Isaia 34,1-3; Ieremia 4,23-26). La sfârşitul mileniului, Ierusalimul ceresc, cu Dumnezeu, îngerii sfinţi şi toţi mântuiţii, se va coborî pe pământ (Apocalipsa 21,2.3), nelegiuiţii vor fi înviaţi şi, conduşi de Satana, vor încerca să cucerească cetatea, dar foc va cădea din cer şi-i va preface în cenunşă (Apocalipsa 20,7-9; Maleahi 4,3). Pământul va fi înnoit şi va deveni patria celor mântuiţi, centrul universului pentru eternitate (Apocalipsa 21,1-5; Isaia 65,17; 1 Corinteni 2,9). Înainte de a pieri, Satana, îngerii căzuţi şi oamenii pierduţi Îl vor mărturisi pe Hristos ca Domn, plecându-şi genunchii înaintea Lui (Filipeni 2,9-11). Noi putem accelera venirea zilei Domnului prin activitate misionară (2 Petru 3,11.12; Matei 24,14)) şi prin rugăciune (Apocalipsa 22,20).

*******************************************

Pag

e14

TEMA NUMĂRUL 1 ORIGINEA SABATULUI

În Psalmul 139,23.24, autorul Îl roagă pe Dumnezeu să-i arate dacă este pe o cale bună, iar dacă nu, să-l ducă pe calea veşniciei. Când El ne arată calea Sa, trebuie să mergem pe ea, părăsind orice altă cale. Pe calea care duce la pieire şi care este largă merg mulţi, în timp ce puţini merg pe calea îngustă, care duce la viaţa veşnică (Matei 7,13.14).

Cuvântul Sabat este de origine ebraică (shabbath = odihnă). Dumnezeu a creat lumea noastră în şase zile literale (Geneza 1,1-31), apoi a privit la toate lucrurile pe care le făcuse şi iată că erau foarte bune. În 2 Petru 3,8, apostolul spune că la Domnul o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi, în sensul că Dumnezeu nu depinde de timp ca să facă ceva, dar aceasta nu este o formulă pentru măsurarea zilelor creaţiunii. Acelea au fost zile ca zilele noastre, aşa cum reiese din multe argumente, cel mai important fiind porunca a patra, în Exodul 20,8-11, unde Dumnezeu le cere oamenilor să lucreze şase zile şi să se odihnească în ziua a şaptea, aşa cum El Însuşi a făcut la creaţiune.

Anul, luna şi ziua sunt unităţi de timp determinate prin fenomene naturale, dar pentru săptămână nu există altă explicaţie decât crearea ei de către Dumnezeu la începutul istoriei pământului. În Geneza 2,1-3, se arată că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea, a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Profetul Isaia spune, în capitolul 40,28, că Dumnezeu nu oboseşte, de aceea, singurul motiv pentru care El S-a odihnit a fost ca să ne dea nouă un exemplu de comportare. S-a odihnit înseamnă că a încheiat lucrarea aceea; a binecuvântat ziua a şaptea înseamnă că Şi-a pus numele asupra ei (Numeri 6,24-27), declarând-o ziua Lui; a sfinţit-o înseamnă că a pus-o deoparte ca pe o zi specială.

În Exodul 20,1-17, sunt prezentate Cele Zece Porunci, pe care Dumnezeu le-a rostit cu voce tare în auzul poporului Israel şi le-a scris cu mâna Sa pe două table de piatră. Acestea interzic acceptarea altor dumnezei, idolatria, nesocotirea numelui lui Dumnezeu; cer respectarea zilei a şaptea ca zi sfântă de odihnă; de asemenea, îi cheamă pe oameni să-şi cinstească părinţii, să evite uciderea, adulterul, furtul, minciuna, poftele păcătoase. În Iacov 2,10.11, ni se spune că violarea unei singure porunci îl face pe individ vinovat de călcarea tuturor poruncilor divine, pentru că nesocotirea unei singure porunci înseamnă conflict cu Legiuitorul (Iacov 4,12). Mântuitorul a confirmat Cele Zece Porunci când i-a cerut tânărului bogat să le păzească (Matei 19,16-19). În Matei 5,17-19, Hristos a arătat că legea divină este eternă, durabilă cât cerurile şi pământul şi că niciun fragment din ea nu este neglijabil.

Păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3,4; Romani 4,15), de aceea, nesocotirea Sabatului este păcat. În 1 Petru 3,15, se arată că Hristos trebuie sfinţit în inimă ca Domn (vezi şi Efeseni 3,17; Coloseni 1,27), dar Hristos are legea divină în inima Sa (Psalmul 40,7.8; Evrei 10,7) – de aceea, prin acceptarea Sa în inimă, individul primeşte, în mod implicit, legea divină.

Pag

e15

TEMA NUMĂRUL 2 IDENTIFICAREA SABATULUI

În Geneza 1,1, ni se spune că, la început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Cuvântul „Dumnezeu” folosit în acest text este traducerea ebraicului „Elohim”, care are formă de plural şi înseamnă „Dumnezei”. Ideea este că Sfânta Treime a creat împreună lumea noastră, aşa cum şi în Geneza 1,26 ni se spune că Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră.” Hristos este membru al Sfintei Treimi, numit „Dumnezeu Fiul”; în această capacitate, El a participat la crearea lumii (Ioan 1,1-3.14). De aceea, când ni se spune în Geneza 2,3 că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea, a binecuvântat-o şi a sfinţit-o, Fiul lui Dumnezeu, Hristos, era inclus (vezi şi Coloseni 1,15.16). Astfel, Sabatul a fost întemeiat de Hristos, de aceea El S-a declarat „Domn al Sabatului” (Marcu 2,28), acesta fiind Sabatul creştin.

Evangheliile ne arată că Hristos a înviat în dimineaţa zilei întâi a săptămânii (de exemplu, Marcu 16,9). Cum oricine ştie că ziua în care a înviat Mântuitorul se numeşte astăzi duminică, rezultă că aceasta, adică duminica, este prima zi a săptămânii. Orice calendar care începe săptămâna cu luni greşeşte, pentru că Isus nu a înviat luni, ci duminică. Numărând astfel potrivit cu rânduiala biblică, zilele săptămânii se desfăşoară în următoarea ordine: duminică, luni, marţi, miercuri, joi, vineri, sâmbătă. Ziua a şaptea a săptămânii este astfel sâmbăta şi această zi este Sabatul zilei a şaptea, ziua stabilită de Dumnezeu la creaţiune ca zi de odihnă sfântă şi binecuvântată.

La Muntele Sinai, 2.500 de ani după creaţiune, Dumnezeu le-a cerut israeliţilor, prin porunca a patra (Exodul 20,8): „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.” Nu era ceva nou, altfel nu s-ar fi pus problema să-şi aducă aminte. Ziua de odihnă data de la creaţiune, dar evreii nu o respectaseră în timpul sclaviei din Egipt, de aceea a fost nevoie să-şi aducă aminte de ea şi să o restaureze în viaţa lor. În evanghelii, se vorbeşte despre Paşte şi alte sărbători ca fiind „praznice ale iudeilor” (Ioan 2,13; Ioan 6,4; Ioan 11,55; Ioan 7,2; Ioan 5,1), dar niciodată Sabatul zilei a şaptea nu este numit aşa, ci, pur şi simplu, Sabat (Ioan 9,14; Luca 4,16; Fapte 16,13). În Marcu 2,27, Hristos a afirmat că „Sabatul a fost făcut pentru om”, adică pentru orice fiinţă omenească, nu numai pentru evrei; de altfel, Adam şi Eva au fost părinţii întregii omeniri, nu doar ai evreilor.

Din cele mai vechi timpuri, a existat un cult al soarelui (2 Împăraţi 23,5.11; Deuteronom 4,19; Iov 31,26-28; Romani 1,25; Ezechiel 8,5-16). Păgânii au închinat soarelui prima zi a săptămânii, care în unele limbi încă se numeşte „ziua soarelui” (germană – Sonntag, engleză – Sunday). Prima lege de celebrare a acestei zile a fost dată de Constantin cel Mare la 7 martie 321. În Luca 23,54-56 şi 24,1-3, observăm că Sabatul este ziua dintre vinerea răstignirii şi duminica învierii. Ucenicele Domnului Isus au serbat sâmbăta aceea „după lege”. În peste 105 limbi, numele sâmbetei este derivat de la cuvântul „Sabat”, de exemplu în spaniolă Sábado. Dumnezeu nu Se schimbă niciodată, de aceea ziua Sa sfinţită şi binecuvântată la creaţiune rămâne aşa în veci (Maleahi 3,6; Evrei 13,8).

Pag

e16

TEMA NUMĂRUL 3 NECESITATEA SABATULUI

Nu există perpetuum mobile. Mişcarea presupune consum de energie, iar consumul necesită realimentare. Pentru viaţă, sănătate şi activitate optimă, orice fiinţă omenească are nevoie de odihnă periodică. Dumnezeu a creat planeta noastră, cu tot ce este pe ea, inclusiv viaţa umană, acum 6.000 de ani şi ceva. Pentru menţinerea şi funcţionarea ei în condiţii ideale, Creatorul a prevăzut factorii corespunzători şi i-a anunţat imediat: dieta trebuincioasă (Geneza 1,29), munca (Geneza 2,15) şi odihna (Geneza 2,3; Marcu 2,27).

Odihna, ca şi mişcarea, face parte din viaţă; ea e o condiţie fundamentală a acesteia, iar nesocotirea ei se plăteşte scump, fiind un păcat împotriva organismului şi a Celui ce l-a creat (1 Corinteni 6,19.20; 1 Corinteni 3,16.17).

Sinuciderea, fie bruscă, adică prin curmarea voită și conștientă a vieţii proprii în mod subit, fie lentă, prin ruinarea treptată a sănătăţii datorită unor practici nocive, este păcat şi Dumnezeu îl va pedepsi. Când se îmbolnăvesc, mulţi oameni Îl învinuiesc pe Dumnezeu, pentru că, aşa cum gândesc ei, El nu are grijă de ei. Alţii se roagă pentru vindecare însă, când ei în mod conştient îşi subminează sănătatea, o astfel de rugăciune este o insultă la adresa Aceluia Căruia Îi este adresată (Proverbe 28,9). În porunca a patra din Exodul 20,8-11, care este porunca Sabatului, Dumnezeu S-a îngrijit de odihna tuturor, până şi a animalelor.

Viaţa este un proces bazat pe ritmul dintre efort şi odihnă, iar Dumnezeu a stabilit ca, după cele şase zile de lucru, de duminică până vineri, oamenii să se odihnească sâmbătă. Până şi în condiţiile de mediu ideal şi viaţă perfectă din Eden, omul avea nevoie de muncă şi odihnă, aşa cum i-a prescris Dumnezeu (Geneza 2,15; Marcu 2,27). După cădere, munca s-a îngreunat (Geneza 3,17-19) şi, totuşi, ea rămâne o binecuvântare, atunci când se desfăşoară după formula lui Dumnezeu. Încă din cele mai vechi timpuri, El S-a interesat de sănătatea copiilor Săi (Exodul 15,26; Exodul 23,25; Proverbe 3,1.2.8; 2 Corinteni 13,11; 3 Ioan 2). Adventiştii de ziua a şaptea sunt cel mai sănătos grup de oameni de pe pământ, prin abţinerea totală de la alcool, tutun, alte droguri nocive, practicarea unei alimentaţii sănătoase, încredere în Dumnezeu şi odihnă raţională, după Sfintele Scripturi.

Sfânta Scriptură ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat (1 Tesaloniceni 5,17; Luca 21,36). Şi, totuşi, aranjamentul divin prevede să respectăm timpul sacru al Sabatului ca o ocazie de intensificare a legăturii noastre cu Atotputernicul, adică, închinare permanentă, cu un apogeu al acestei închinări când Dumnezeu Se întâlneşte în mod deosebit cu poporul Său. Credinţa, ca să dureze, trebuie să fie alimentată (Romani 10,17; Evrei 11,6), Sabatul fiind o astfel de ocazie (Leviticul 23,3; Luca 4,16; Fapte 17,1.2). Dumnezeu a prevăzut o întâlnire specială cu poporul Său, pe care nimeni nu are dreptul să o schimbe. Această întâlnire este o pregustare a conlocuirii cu Dumnezeu în veşnica Sa împărăţie. În felul acesta, noi ne adaptăm la atmosfera cerului. În Psalmul 42,1.2, autorul îşi exprimă setea după Dumnezeu, iar acest dor depăşeşte farmecul oricărei alte aprinderi sentimentale.

Pag

e17

TEMA NUMĂRUL 4 PERPETUITATEA SABATULUI

Din afirmaţia Mântuitorului că „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27), om însemnând omenirea în general, reiese că Adam şi Eva au ţinut ziua a şaptea de la începutul vieţii lor, aceasta fiind prima lor zi completă de 24 de ore. Nu există niciun motiv să se creadă că ei au început vreodată să ţină altă zi. Este de neconceput ca vreo întrerupere în celebrarea zilei sfinte să fi fost vreodată aprobată de Dumnezeu, care a zis în Maleahi 3,6: „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb; de aceea, voi, copii ai lui Iacov, n-aţi fost nimiciţi.”

Se raportează că patriarhii au ţinut toate poruncile lui Dumnezeu, de aceea, nu trebuie dovedit că ei nu au lucrat sâmbăta (Geneza 26,5; 18,17-19). Dumnezeu a dat poporului Israel în pustie în fiecare săptămână mană timp de şase zile, dar în ziua a şaptea nu cădea, de aceea au fost instruiţi să adune vinerea o cantitate dublă şi să o pregătească pentru Sabat (Exodul 16,13-16.22-30). Unul dintre motivele ducerii israeliţilor în captivitatea babiloniană a fost nesocotirea zilei de Sabat (Neemia 13,17.18). După robia aceea, cei ce s-au întors au stabilit reguli stricte de păzire a Sabatului, care au dus la exagerările fariseice din timpul Domnului Isus. El a afirmat cu toată claritatea că nu a venit să strice legea, ci să o împlinească (Matei 5,17-19). Această împlinire înseamnă respectare (Romani 13,8-10; Iacov 2,8; Evrei 10,36).

Hristos a făcut o reformă în ce priveşte ţinerea Sabatului, arătând că salvarea vieţii oamenilor şi a animalelor sau îngrijirea de sănătatea lor este în armonie cu sfinţenia zilei de Sabat (Luca 13,15.16; Matei 12,11-13). El ne-a dat un un exemplu de ţinere a Sabatului (Luca 4,16). Iudeii Îl învinuiseră uneori de nesocotirea Sabatului (Ioan 5,18; 9,16), dar la judecată nu au amintit lucrul acesta, deoarece nu era adevărat (Matei 26,65.66; versetele 60.61). Isus dezlega Sabatul de lanţurile fariseismului, aşa cum Lazăr a fost dezlegat de fâşiile de pânză când a fost înviat (Ioan 11,44). Isus S-a odihnit în mormânt în ziua de Sabat (Luca 23,54-56; 24,1-3). Ucenicii au fost sfătuiţi de Isus să respecte Sabatul şi după învierea Sa (Matei 24,20). Prin hotărârea bisericii din Ierusalim, creştinii dintre neamuri au fost sfătuiţi să se ferească de anumite lucruri păcătoase (Fapte 15,19-29); nu a fost nevoie să fie amintită ţinerea Sabatului, deoarece ei erau deja instruiţi în acest sens (versetul 21). Apostolii au respectat ziua de Sabat (Fapte 13,14.42.44; Fapte 17,1.2; Fapte 16,11-13).

Nu s-a produs nicio perturbare a ciclului săptămânal, aşa cum ne arată logica (evreii şi cei ce ţin duminica nu ar fi fost de acord), astronomia (Observatorul Astronomic din Greenwich confirmă acest lucru) şi istoria (multe documente istorice arată că Sabatul a fost respectat de unii creştini în toate secolele de la Hristos încoace). În Daniel 7,25, se arată că o putere ostilă lui Dumnezeu urma să schimbe vremile şi legea, dar un popor al Domnului avea să restaureze Sabatul în timpul sfârşitului (Isaia 58,12-14; Apocalipsa 14,12; 12,17). Sabatul se va ţine şi pe noul pământ în veci (Isaia 66,22.23).

Pag

e18

TEMA NUMĂRUL 5 UNICITATEA SABATULUI

În Marcu 2,27, Isus a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat” (compară cu 1 Corinteni 11,9), subliniind astfel obligativitatea Sabatului pentru toţi urmaşii lui Adam. Din Grădina Edenului, oamenii au moştenit căsătoria şi Sabatul, amândouă fiind instituţii dumnezeieşti care trebuie să fie respectate.

După ieşirea din Egipt, Dumnezeu le-a dat israeliţilor un calendar de sărbători, unele zile fiind sabate ceremoniale, numite „sabatul vostru” (Leviticul 23,32), în timp ce ziua a şaptea este „Sabatul Domnului”. Au fost şapte sabate anuale: (1) prima zi a Sărbătorii Azimilor (Leviticul 23,7); (2) ultima zi a Sărbătorii Azimilor (versetul 8); (3) Ziua Cincizecimii (versetele 15-21); (4) Ziua Trâmbiţelor (versetele 24 şi 25); (5) Ziua Ispăşirii (versetele 27-32); (6) prima zi a Sărbătorii Corturilor (versetele 34 şi 35); (7) ultima zi a Sărbătorii Corturilor (versetul 36). Acestea s-au împlinit în moartea lui Isus (Matei 27,50.51; Ioan 1,29; Evrei 10,1; Romani 14,5.6), nemaifiind necesare. În Leviticul 23,37.38, se distinge între aceste sabate şi Sabatele Domnului.

Ziua Domnului din Apocalipsa 1,10 nu era alta decât Sabatul Domnului (vezi Exodul 20,10; Isaia 58,13; Marcu 2,28). În Evrei 4,7, se spune că „El hotărăşte din nou o zi”; contextul arată că este o zi de pocăinţă, odihna promisă fiind spirituală, acceptarea lui Hristos ca Mântuitor (Matei 11,28). Ziua întâi a săptămânii nu este amintită niciodată în Evrei 4, dar ziua a şaptea, Sabatul, este amintită în versetele 4,9,10. Ziua menţionată în Psalmul 118,24 era o zi de sărbătoare ebraică în care se aduceau jertfe la templu şi poporul se bucura de ea. Tradiţiile omeneşti au modificat adesea Cuvântul lui Dumnezeu, dar Hristos ne trimite la ce a fost la început (Matei 19,8; 15,5.6).

Ziua întâi este amintită de opt ori în Noul Testament, dar niciodată nu este declarată sfântă (Matei 28,1; Marcu 16,1.2; Marcu 16,9; Luca 24,1; Ioan 20,1; Ioan 20,19; Fapte 20,7; 1 Corinteni 16,2). Istoria arată că, la 7 martie 321, împăratul roman Constantin cel Mare a legiferat sărbătorirea zilei întâi a săptămânii ca zi a soarelui, iar în 364 d. Hr., episcopii catolici întruniţi în Laodicea au declarat-o zi a Domnului. Biserica Romano-Catolică recunoaşte cu emfază că ea a făcut această schimbare.

Daniel 2,31-45 şi 7,2-8.19-27 descriu patru imperii mondiale: babilonian, medo-persan, greco-macedonean şi roman. Din ultimul s-a dezvoltat puterea papală, descrisă şi în Apocalipsa 13,1-10.18 ca o fiară ieşind din mare, căreia întreaga lume îi aduce închinare, afară de cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Versetele 11-17 vorbesc despre o a doua fiară, care iese din pământ şi care este Statele Unite ale Americii. Ea dă autoritate papalităţii şi porunceşte întregii lumi să i se închine, impunând un semn pe frunte sau pe mâna dreaptă, adorarea zilei întâi a săptămânii, în contrast cu semnul lui Dumnezeu, Sabatul zilei a şaptea (Exodul 31,13.17; Ezechiel 20,12.20); noi trebuie însă să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fapte 4,19; 5,29).

Pag

e19

TEMA NUMĂRUL 6 RESPECTAREA SABATULUI

Dumnezeu a stabilit ziua de odihnă: „. . . vedeţi că Domnul v-a dat Sabatul” (Exodul 16,29). El nu a lăsat la aprecierea oamenilor să stabilească modul cum să fie tratată ziua Sa cea sfântă, ci El Însuşi a dat instrucţiuni precise şi amănunţite în Cuvântul Său. Ziua de Sabat începe, ca orice zi, odată cu apusul soarelui (Geneza 1,5; Deuteronom 24,15; Marcu 1,32). Astfel, Sabatul este intervalul de timp dintre două apusuri de soare, vineri seara şi sâmbătă seara. Sabatul a fost inclus între Cele Zece Porunci, desfăşurat în porunca a patra (Exodul 20,8-11; Deuteronom 5,6-21). El nu a fost instituit odată cu ieşirea poporului Israel din Egipt, ci a fost stabilit la creaţiune, dar reînnoit pentru poporul Israel după sclavia egipteană, începând cu cuvintele: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă!”

Nicio muncă producătoare de venituri nu este îngăduită în ziua Domnului (Exodul 20,10; Leviticul 23,3; Exodul 34,21; Isaia 58,13). Cele 24 de ore ale Sabatului sunt în întregime un timp care-I aparţine lui Dumnezeu, de aceea nu-l putem folosi în scopuri particulare (Exodul 16,23; 35,3; Isaia 58,13). Activităţi gospodăreşti, cum ar fi: gătitul, curăţenia casei, a curţii, a maşinii, a îmbrăcăminţii, a încălţămintei, trebuie să fie efectuate înainte de sosirea zilei sfinte; există o zi de pregătire în acest sens şi anume vineri (Luca 23,54; Exodul 16,23; 19,10.11.14.15). Tranzacţiile comerciale şi transporturile de mărfuri sunt incompatibile cu caracterul sfânt al zilei de Sabat (Neemia 13,15; Ieremia 17,21.22.24-27). Astfel, în Sabat evităm orice vânzări sau cumpărări, cu excepţia procurării unui medicament în caz de situaţie critică.

Orice satisfacţii nespirituale şi nevitale, chiar nevinovate în sine, trebuie să fie oprite înainte de sosirea zilei sfinte (Isaia 58,13). Acelaşi text interzice flecăriile în Sabat, adică purtarea de conversaţii neconforme cu caracterul sacru al Sabatului, de pildă discuţii despre lucruri vremelnice – emigrare, călătorii, construcţii, maşini, rostirea de glume etc. Literatura nereligioasă şi orice alte asemenea materiale trebuie lăsate la o parte. Se poate şi posti în Sabat, dar nu este un lucru obligatoriu (Exodul 16,25; Luca 14,1). Acţiunile cu caracter umanitar, în situaţii critice, cum ar fi: salvarea vieţii oamenilor sau a animalelor, hrănirea sau îngrijirea de sănătatea lor, sunt îngăduite în Sabat (Matei 12,11-13; Luca 14,5; 6,1). E, totuşi, nevoie de prudenţă şi seriozitate, pentru că Dumnezeu nu poate fi înşelat (Galateni 6,7). În experienţa cu mana, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi cum trebuie păzit Sabatul (Exodul 16,14-18.28.29; Psalmul 78,24).

Binecuvântarea Sabatului afectează întreaga desfăşurare a vieţii din cursul săptămânii, încălzind viaţa spirituală (compară Iacov 3,6: „aprinde roata vieţii”). Sabatul nu este o zi de trândăvie, ci de activitate pentru Dumnezeu, în special pentru participare la serviciile publice de închinare (Leviticul 23,3; Luca 4,16; Fapte 2,46). Călcarea Sabatului în mod intenţionat este considerată de Dumnezeu o faptă gravă, pentru care vinovatul îşi va lua pedeapsa (Numeri 15,32-36; compară cu Leviticul 24,10-14.23). Nu teama de pedeapsă, ci ascultarea din iubire trebuie să fie motivul respectării Sabatului (1 Samuel 15,22.23; Ioan 14,15).

Pag

e20

TEMA NUMĂRUL 7 GRANDOAREA SABATULUI

Ca urmaşi biologici ai lui Adam şi urmaşi spirituali ai lui Avraam (Galateni 3,29), noi, românii, avem tot dreptul la celebrarea zilei de Sabat, pentru că „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27). Isaia confirmă acest lucru, arătând că străinii care respectă Sabatul sunt primiţi de Dumnezeu (Isaia 56,2.6.7). Adversarii Sabatului scot din context unele texte biblice pentru a-şi susţine părerile (Romani 6,14; Galateni 3,13; Romani 10,4; 3,28; Matei 22,37-40). Păcatul este călcarea legii (1 Ioan 3,4) şi, „unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege” (Romani 4,15). A fi sub lege înseamnă a fi călcător al legii şi sub condamnarea ei; abia prin ţinerea legii omul moare faţă de ea (Galateni 2,19). Hristos ne-a scăpat de blestemul legii, nu de lege însăşi; El este sfârşitul legii în sensul că este ţinta şi scopul ei. Numeroase texte arată armonia dintre lege şi har, legea descoperind păcatul şi osândindu-l, ea fiind sfântă, dreaptă, bună şi duhovnicească, iar harul fiind puterea salvatoare a lui Hristos (Romani 3,31; 7,7; 3,20 ult. p.; 7,12; 7,14; Deuteronom 6,5; Leviticul 19,18).

Păzirea legii lui Dumnezeu este posibilă prin puterea Lui (Filipeni 4,13), pentru că, în noul legământ, Dumnezeu scrie legea Sa în mintea şi în inima oamenilor (Evrei 8,7-10), făcând din ea o parte din fiinţa şi existenţa lor. În felul acesta, este asigurată o viaţă în armonie cu legea lui Dumnezeu, din iubire faţă de Dătătorul ei (Ioan 14,15; 1 Ioan 5,3).

Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea, a binecuvântat-o şi a sfinţit-o (Geneza 2,3), iar ce binecuvintează El rămâne binecuvântat pentru veşnicie (Numeri 23,20; 1 Cronici 17,27). Fiind binecuvântat, Sabatul îi binecuvintează pe oameni, fiind sfinţit, îi sfinţeşte, iar fără sfinţire „nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17,30). Iertaţi sunt numai cei ce se pocăiesc, dar toţi ceilalţi vor pieri (Romani 2,12). Întrebarea este nu numai dacă oamenii au ştiut sau nu, ci şi dacă ar fi putut afla şi ce au făcut în scopul acesta. Călcarea Sabatului este o mare pierdere personală, deoarece umblarea cu Dumnezeu este o sursă de eternă bucurie. Umblând pe calea poruncilor omeneşti, oamenii practică o închinare zadarnică (Matei 15,9).

Adevărul biblic trebuie să fie urmat fără întârziere (Psalmul 62,11) şi toţi cei ce îl caută îl vor găsi (Matei 7,7.8). O publicitate la scară mondială are loc acum, pentru ca toţi oamenii să cunoască adevărul divin, inclusiv cel despre Sabat, şi să-l practice (Matei 28,19.20; Marcu 16,15.16; Fapte 1,8; Apocalipsa 14,6.7), iar credincioşia faţă de Dumnezeu trebuie să ţină până la moarte (Apocalipsa 2,10 ult. p.). Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Matei 6,24; 7,21-23); cei ce aud adevărul şi nu-l practică zidesc pe nisip şi vor suferi eşec (Matei 7,26.27). Satisfacţia produsă de respectarea Sabatului este înţeleasă numai prin experienţă personală (Psalmul 34,8; Isaia 58,13.14). Păzitorii credincioşi ai Sabatului vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Psalmul 24,3; Psalmul 15,1.2) şi vor continua să-l sărbătorească în vecii vecilor (Isaia 66,22.23).

*******************************************

Pag

e21

TEMA NUMĂRUL 1 CREAȚIUNE ȘI ANTICREAȚIUNE

Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor şi unicul izvor de viaţă (Psalmul 36,9; Fapte 17,28). El i-a creat Adam şi pe Eva (Geneza 2,7; 3,21.22). Moartea nu a fost opera lui Dumnezeu, ci urmarea călcării de către oameni a poruncii lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, care era testul credincioşiei lor faţă de Creator (Geneza 2,16.17; 3,1-6). Dumnezeu i-a avertizat că neascultarea va aduce moartea, în timp ce Satana, deghizat în şarpe, a asigurat-o pe Eva că nu vor muri. Eva a ascultat de şarpe şi l-a atras şi pe Adam în neascultare. Păcatul este călcarea legii divine (1 Ioan 3,4) şi a adus moartea asupra tuturor oamenilor (Romani 5,12; 6,23). Există, totuşi, speranţă, datorită morţii în locul păcătoşilor a Mântuitorului trimis de Cer (Geneza 3,15; 22,7.8).

Antropologia biblică începe cu Geneza 2,7, unde citim că, pentru crearea omului, Dumnezeu a folosit pământ şi suflare de viaţă, rezultând un suflet viu. Aceeaşi putere creatoare a lui Dumnezeu produce orice nouă fiinţă umană (Psalmul 139,14-16). Moartea este reversul creaţiunii: Dumnezeu Îşi retrage suflarea, omul devenind din nou ţărână (Geneza 3,19). Sufletul nu este ceva divin plantat în om, nu este nemuritor, ci omul viu şi întreg (1 Petru 3,20; Fapte 7,14; 2,41; 27,37; Geneza 46,27). Duhul sau suflarea de viaţă este o creaţie a lui Dumnezeu şi nu ceva nemuritor (Zaharia 12,1); el se întoarce la Dumnezeu în clipa morţii (Eclesiastul 12,7), dar această întoarcere nu este o călătorie, ci o întrerupere, o oprire.

Iată cuvinte ebraice de antropologie folosite în Vechiul Testament: nephesh, tradus de obicei cu „suflet”, dar înseamnă mai mult: viaţă (Geneza 9,4), persoană (Geneza 14,21), pronume (eu, al meu – Geneza 27,4); ruach, însemnând: vânt (Geneza 8,1), spirit (Eclesiastul 12,7); neshama, având aproximativ aceleaşi sensuri ca şi ruach, şi a fost folosit în Geneza 2,7. Iată cuvinte greceşti de antropologie folosite în Noul Testament: psuche, echivalentul ebraicului nephesh, care poate fi tradus cu: viaţă (Ioan 10,11), persoană (1 Petru 3,20), pronume (eu, al meu – Matei 12,18); pneuma funcţionează ca termenii ebraici ruach/neshama şi se traduce cu: vânt (Ioan 3,8), spirit (Fapte 7,59). Niciunul dintre aceste aspecte ale existenţei umane nu apare ca nemuritor: nephesh (Numeri 31,19; Leviticul 19,28; Ezechiel 18,4.20); psuche (Matei 10,28; Apocalipsa 16,3). La fel stau lucrurile cu ruach/neshama, respectiv pneuma. Pavel a preconizat sfinţirea deplină – duh, suflet, trup (1 Tesaloniceni 5,23), aceasta fiind o abordare analitică a fiinţei omeneşti, în care duhul este inteligenţa (Efeseni 4,23), sufletul – viaţa afectivă (Matei 26,38), iar trupul – organismul fizic (Matei 6,25).

Suflarea de la Dumnezeu întreţine viaţa oricărei creaturi, fie om, fie animal (Iov 34,14.15; Psalmul 104,29.30). Oamenii pot răpi existenţa aceasta, dar nu viaţa viitoare în împărăţia cerurilor, în timp ce Dumnezeu poate să distrugă trup şi suflet în gheenă (Matei 10,28). În 2 Corinteni 12,2, Pavel contrastează starea de „în trup”, care înseamnă aevea, cu aceea numită „fără trup”, ca în vedenie sau vis. În 1 Corinteni 5,3, el vorbeşte despre prezenţa sa în duh, fiind departe de credincioşi, aceasta însemnând colaborare, împreună simţire. Există trup firesc, aşa cum avem noi acum, şi trup duhovnicesc, cum vor avea credincioşii înviaţi sau proslăviţi (Filipeni 2,6-8; Luca 24,39; 1 Corinteni 15,44.50-52). Prin păcat, Satana a încercat să distrugă creaţiunea

Pag

e22

şi a produs multă stricăciune, dar restaurarea prin lucrarea mântuirii va aduce toate lucrurile într-o stare chiar mai bună decât la început (Geneza 1,31; Apocalipsa 21,5).

Pag

e23

TEMA NUMĂRUL 2 NEMURIRE NATURALĂ?

Nemurirea este calitatea de a exista la infinit în stare vie şi conştientă. Biblia ne spune că numai Dumnezeu este nemuritor (1 Timotei 1,17; 6,14-16). Isus, ca toate Persoanele Dumnezeirii, este nemuritor şi sursă de viaţă (Ioan 5,26; 14,6; 11,25). Nu există nemurire naturală în fiinţele create; ele au viaţă împrumutată, primind nemurirea de la Creatorul lor, dar pot muri, chiar îngerii pot muri şi vor muri a treia parte dintre ei, îngerii căzuţi (2 Petru 2,4; Iuda 6; Romani 16,20). Moartea este o curmare totală a vieţii (Geneza 2,16.17; 5,5), de aceea, expresiile româneşti „încetare din viaţă”, „stingere din viaţă”, „trecere în nefiinţă” sunt corecte. La moarte, trupul (ţărâna) se întoarce în pământ, iar duhul (suflarea de viaţă) „se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat” (Eclesiastul 12,7). În Geneza 2,7, este descrisă crearea omului, iar în Geneza 3,19, dezintegrarea lui prin moarte. Moartea este o întoarcere la starea dinainte de creaţiune, este o anticreaţiune. Creaţiunea înseamnă pământ plus suflare de viaţă, având ca rezultat sufletul viu; moartea sau anticreaţiunea înseamnă sufletul viu minus suflarea de viaţă, având ca rezultat ţărâna.

Cuvântul „suflet” este folosit în Biblie de circa 1.600 de ori, dar niciodată nu se spune că ar fi nemuritor. Nimic în fiinţa omenească nu este nemuritor; pentru a avea nemurirea, oamenii trebuie să o caute şi o vor primi la venirea Domnului Isus (Romani 2,7). În Coloseni 2,8, suntem avertizaţi împotriva filosofiei păgâne. Credinţa în nemurirea sufletului este de origine păgână, provenind de la babilonieni, egipteni, greci, romani etc., şi nu este susţinută de Biblie, care spune clar că „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezechiel 18,4.20). În Matei 10,28, Hristos a arătat că sufletul şi trupul vor fi distruse în gheenă; aceasta este o clară dovadă că sufletul nu este indestructibil, nu este nemuritor. Dumnezeu a spus că, prin călcarea poruncii Sale, omul va muri; Satana a spus, din contra, că omul nu va muri (Geneza 2,16.17; 3,4). Credinţa în nemurirea sufletului este bazată pe această născocire a Satanei, pe care Isus l-a numit „tatăl minciunii” (Ioan 8,44). La moarte, oamenii nu se duc nici în cer, nici în altă parte (Fapte 2,34), ci în mormânt, unde se odihnesc până la înviere.

Tâlharului pocăit, Isus i-a promis o întâlnire când va veni în împărăţia Sa, nu imediat, nu la moarte (Luca 23,42.43; Ioan 19,31-33; 20,17). Povestirea din Luca 16,19-31, despre un bogat şi săracul Lazăr, este o pildă, o istoririre populară care trebuie să fie interpretată; Isus a arătat prin ea că morţii nu pot fi ajutaţi cu nimic, pentru că felul cum e trăită această viaţă are consecinţe veşnice. În Apocalipsa 6,9-11 (vezi şi Apocalipsa 20,4 şi Fapte 7,60), sufletele de sub altar înseamnă cei ce dorm în morminte, pământul fiind altarul pe care s-a adus marea jertfă mântuitoare; cei amintiţi acolo au fost martiri, a căror cauză cere dreptate şi Dumnezeu o va face în curând. Haina albă primită de ei în timp ce încă dorm în morminte este reabilitarea lor în faţa opiniei publice mondiale prin Reformaţiune, care a arătat că ei nu au fost şarlatani, ci martiri, eroi ai credinţei creştine.

Înţelegerea corectă a învăţăturii biblice despre viaţă şi moarte ne scuteşte de mari rătăciri, mai ales de cursa spiritismului, care este lucrarea lui Satana. Nemurirea se poate obţine numai prin Hristos, la revenirea Sa glorioasă (Ioan 11,25.26). Prin jertfa Sa mântuitoare, Domnul Isus Hristos a pregătit şi a garantat pentru cei credincioşi moştenirea nemuririi (2 Timotei 1,9.10).

Pag

e24

TEMA NUMĂRUL 3 REDUCERE LA ABSURD

Dacă admitem părerea populară că oamenii continuă să trăiască după moarte, o serie de texte biblice îşi pierd valoarea, deoarece acestea ne învaţă că morţii sunt inconştienţi şi insensibili, şi nu poate fi altfel după ce creierul a încetat să lucreze. Iată astfel de texte: Eclesiastul 9,5.6.10; Psalmul 146,3.4; 115,17; 88,10-12; Iov 14,21; 7,9.10; 16,22; Isaia 38,11.18.19. În Evrei 11,4, autorul afirmă că Abel continuă să vorbească prin jertfa sa, „măcar că este mort”; precizarea ar fi inutilă dacă morţii ar vorbi cu adevărat.

Singura soluţie pentru moarte este învierea. Nu există viaţă între moarte şi înviere, iar concepţia despre nemurirea sufletului şi cea despre înviere se exclud reciproc. Eclesiastul 12,7 spune că duhurile se întorc la Dumnezeu cu prilejul morţii, dar nu se face deosebire între buni şi răi – este vorba despre suflarea de viaţă, pe care o retrage Dumnezeu şi pe care o restituie la înviere, aşa cum reiese şi din Psalmul 104,25-29. Biblia declară de 53 de ori că moartea este un somn; iată unele dintre aceste texte: Psalmul 13,3; Daniel 12,2; Matei 9,23.24; 1 Corinteni 15,6.17.18.51; 1 Tesaloniceni 4,13-15; Ioan 11,11.14; Fapte 7,60. În aceste condiţii, este inutil să ne străduim a demonstra că sunt false concepţiile despre comunicări cu cei morţi, reîncarnare, călătorie la cer sau iad după încetarea din viaţă.

Biblia susţine că morţii se transformă în ţărână (Geneza 3,19), aşteptând, în mod inconştient, intervenţia lui Dumnezeu. Aşa-numitele experienţe din apropierea morţii pot fi născociri, halucinaţii cauzate de insuficienta oxigenare a creierului sau intervenţii satanice. În Psalmul 16,10, David şi-a exprimat nădejdea că Dumnezeu nu va lăsa sufletul său (nephesh în ebraică) în locuinţa morţilor, iar acest text a fost aplicat de Petru la Hristos, în sensul că sufletul Său nu va fi abandonat în locuinţa morţilor (Fapte 2,27). Cuvântul nephesh a fost folosit şi pentru cadavre, ca în Numeri 5,2, iar termenii pentru locuinţa morţilor sunt hades în greacă şi sheol în ebraică.

Dumnezeu nu-i răsplăteşte pe oameni imediat după moarte (Evrei 11,39.40; 1 Tesaloniceni 4,13-18), tocmai pentru că ei se odihnesc în pământ. Răsplata se aplică în bloc, la vremea cuvenită, atât cea pozitivă, pentru cei „binecuvântaţi”, cât şi cea negativă, pentru cei „blestemaţi” (Matei 25,31-46).

În Eclesiastul 3,18-20, Solomon declară că există un punct comun între oameni şi animale şi anume, modul cum se produce moartea; din moment ce aşa stau lucrurile, de ce sufletele oamenilor ar continua să trăiască, iar ale animalelor nu? Desigur, dincolo de această asemănare, adică transformarea în ţărână inconştientă (și altele anatomice și fiziologice), deosebirile sunt mari: omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1,26.27; 2,21.22), el are raţiune, conştiinţă şi răspundere, el poate avea un viitor fericit în împărăţia lui Dumnezeu. Întrucât între momentul morţii şi cel al învierii omul nu ştie nimic, el nu percepe scurgerea timpului, care i se va părea la înviere ca o clipă, ceea ce înseamnă că, în mod subiectiv, venirea Domnului este ca şi realizată, indiferent cât timp ar trece până atunci; aşa trebuie să fie înţelese unele expresii ale lui Pavel din 2 Corinteni 5,4.6.8; 12,2.3; Filipeni 1,23.24. În 1 Petru 3,18-20, se vorbeşte despre moartea şi învierea lui Isus, dar nu se spune nimic despre vreo călătorie a Sa în iad cât timp a fost mort; în orele acelea, duhul lui Isus s-a

Pag

e25

odihnit în mâinile Tatălui ceresc (Luca 23,46). Totuşi, înainte de întrupare, Duhul lui Hristos a vorbit prin toţi profeţii adevăraţi ai Vechiului Testament (1 Petru 1,10.11), inclusiv prin Noe, care i-a îndemnat la pocăinţă pe contemporanii săi ţinuţi de Satana în închisoarea păcatului.

Pag

e26

TEMA NUMĂRUL 4 O LUME A SPIRITELOR?

În Geneza 2,7, citim că „Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Această suflare de viaţă este totuna cu duh sau spirit de viaţă şi nu este o entitate independentă, nemuritoare, implantată în corpul omului, ci principiul de viaţă care pune în acţiune organismul pentru a fi un suflet viu. Termenul „duh”/”spirit” înseamnă însă mai mult decât acea suflare de viaţă; el se referă şi la fiinţe superioare omului, precum Persoanele Dumnezeirii (Ioan 4,24; 14,17; 1,1-3.14; Luca 24,39) şi îngerii, atât cei sfinţi (Evrei 1,13.14), cât şi cei căzuţi (Luca 7,21; Efeseni 6,12; Matei 10,1; Luca 10,20). Imaginaţia populară a creat şi o lume a spiritelor umane dezcorporalizate, care, chipurile, nu pot pieri, ci supravieţuiesc morţii fizice, fiind eterne şi beneficiind de calităţi extraordinare, între care şi capacitatea de a se arăta oamenilor şi a le transmite cunoştinţe speciale. Biblia demască aceste fenomene ca fiind manifestări satanice.

Dumnezeu a creat toate lucrurile (Psalmul 33,6.9); el i-a creat pe îngeri, între care serafimi şi heruvimi. Unul dintre heruvimi, care era conducătorul tuturor îngerilor, a dorit să fie ca Dumnezeu, ocupându-I locul în cârmuirea universului (Ezechiel 28,11-19; Isaia 14,12-15). El a atras de partea sa a treia parte din îngeri în război ideologic împotriva lui Dumnezeu (Apocalipsa 12,3.4.7-9); în urma acelui război, Lucifer, devenit Satana, împreună cu îngerii lui, deveniţi demoni, au fost aruncaţi pe pământ. Satana a reuşit să-i conducă pe oameni la păcat, ispitindu-i să calce porunca lui Dumnezeu. Păcatul este un mister, nu are nicio scuză ca să existe şi va fi lichidat pentru totdeauna prin planul de mântuire. Până atunci, demonii au acces la toţi oamenii, ispitindu-i în toate felurile pentru a le ruina viaţa.

Ideea că spiritele omeneşti continuă să trăiască după moarte este fundamentul filosofiei spiritiste. Spiritismul este un sistem de idei şi practici de natură satanică, pretinzând că duhurile celor morţi trăiesc şi pot să comunice cu cei vii, de obicei cu ajutorul unui intermediar numit medium. Prima şedinţă spiritistă a avut loc în Grădina Edenului, când Eva a stat de vorbă cu Satana deghizat într-un şarpe ca medium (Geneza 3,1-6). În toate timpurile şi la toate popoarele au existat practici spiritiste (Exodul 7,11.12; 8,18.19; Ezechiel 21,21; Daniel 2,2; 2 Cronici 33,6). Biblia condamnă cu tărie toate formele de spiritism (Deuteronom 18,10-12; Leviticul 19,26.31; Isaia 8,19.20). Psalmul 1,1 îi declară fericiţi pe cei ce nu se duc la sfatul celor răi şi aici se poate încadra cu siguranţă şi spiritismul. Cei neştiutori, care au fost prada spiritismului, pot fi recuperaţi, ca unii locuitori din Efes (Fapte 19,18.19). În contrast cu aceştia, împăratul Saul a apelat la serviciile unei vrăjitoare şi a avut, fără să-şi dea seama, o discuţie fatală cu Satana, care a apărut sub chipul şi înfăţişarea profetului Samuel (1 Samuel 28,7-20).

Spiritismul modern a început în Hydesville, New York, în 1848, sub forma unor ciocănituri ciudate pe care le-au interceptat surorile Fox; acestea au creat un alfabet sonor cu ajutorul căruia au putut conversa cu interlocutorul necunoscut, care pretindea a fi duhul unui mort, dar în realitate era un demon. Astfel de comunicări s-au extins şi au devenit o religie universală, penetrând toate bisericile care cred în nemurirea sufletului (Apocalipsa 16,13-16; 18,2). Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea rămâne la învăţătura biblică despre viaţă şi moarte, de

Pag

e27

aceea ea oferă protecţie sigură împotriva primejdiei spiritismului. Domnul Isus ne-a învăţat să ne rugăm pentru o astfel de izbăvire (Matei 6,13).

Pag

e28

TEMA NUMĂRUL 5 REALITATEA ÎNVIERII

Aşa cum citim în Biblie, morţii dorm în morminte, iar din acest somn nimic şi nimeni nu-i poate tulbura, dar nici nu mai pot fi ajutaţi cu nimic, pentru că ei nu ştiu nimic, fiind transformaţi în ţărână. Statutul lor moral înaintea judecăţii divine este fixat pentru totdeauna; nimic şi nimeni nu-l mai poate schimba, de aceea, nicăieri în Biblie nu este încurajată rugăciunea pentru cei morţi. Păcatele pot fi iertate numai în timpul vieţii, în urma unei atitudini corespunzătoare a vinovatului, care constă în regret, mărturisire şi părăsire a păcatului (1 Ioan 1,9; Proverbe 28,13; Isaia 55,7). În Psalmul 106,28, sunt condamnate jertfele pentru cei morţi. Singura soluţie pentru fenomenul morţii este învierea.

În Vechiul Testament, sunt raportate unele cazuri de învieri: fiul văduvei din Sarepta (1 Împăraţi 17,17-24), fiul sunamitei (2 Împăraţi 4,32-37), un mort atins de oasele profetului Elisei (2 Împăraţi 13,20.21), ba chiar se spune, în Evrei 11,19, că Avraam l-a primit înapoi pe Isaac ca „înviat din morţi”. De asemenea, găsim în Vechiul Testament aluzii la învierea morţilor şi făgăduinţe în acest sens (Psalmul 104,24-30; Iov 19,25-27; Isaia 25,8; 26,19; Osea 13,14; Daniel 12,2; 12,13; Ezechiel 37,1-10). Iată cazuri de învieri în Noul Testament: fiica lui Iair (Marcu 5,38-43), fiul văduvei din Nain (Luca 7,11-17), Lazăr din Betania (Ioan 11,1-46), posibil şi alţii (Matei 11,5; 10,8), unii sfinţi care au înviat după învierea lui Isus (Matei 27,51-53), Tabita (Fapte 9,36-42), Eutih (Fapte 20,7-12). Noul Testament abundă în aluzii la învierea morţilor şi în făgăduinţe în acest sens (Ioan 5,25.28.29; 6,39.40.44; 11,25.26; Matei 24,31; 1 Corinteni 15,22.23.51-54; 1 Tesaloniceni 4,13-17; Apocalipsa 20,4-6.13).

În Noul Testament, se face precizarea că vor fi două învieri: a credincioşilor, pentru viaţă, menţionată în 1 Tesaloniceni 4,15-17 şi în alte texte, şi a necredincioşilor, pentru judecată; sunt amintite împreună în Ioan 5,28.29 şi detaliate în Apocalipsa 20,4-6. Cel mai documentat caz de înviere este acela al lui Lazăr din Betania; Isus nu l-a chemat din cer, ci din mormânt, unde fusese pus şi unde intrase în putrefacţie.

Întotdeauna s-au găsit oameni care s-au îndoit de posibilitatea învierii morţilor (Fapte 26,8) sau chiar au ridiculizat-o (Fapte 17,32; Matei 22,23-32). În urma învierii, credincioşii „nici nu vor putea muri”, fiind fii ai lui Dumnezeu şi fii ai învierii (Luca 20,36). Citând declaraţia lui Dumnezeu către Moise că El „este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov”, Isus a zis că El „nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii” (versetele 37 şi 38), fiind în stare să-i readucă pe morţi la viaţă oricând doreşte. Toate mediile naturii îi vor da înapoi pe cei morţi (Apocalipsa 20,13). Credincioşii vii vor deveni nemuritori, iar credincioşii morţi vor învia în trupuri nemuritoare (Filipeni 3,21; 1 Corinteni 15,42-56). Identitatea indivizilor nu se pierde prin moarte, ci va fi restabilită fidel la înviere, chiar dacă trupurile dobândesc o stare de perfecţiune (1 Petru 3,18; 1 Corinteni 2,9; 13,12; Evrei 11,35; Ioan 20,16; Luca 24,30.31.35.39; 21,16.18; Matei 10,30; Psalmul 139,16; Apocalipsa 2,17).

Trebuie păstrată o atitudine raţională şi echilibrată faţă de moarte, fără teamă de ea, dar şi fără a o idealiza. Viaţa este un dar de la Dumnezeu şi trebuie preţuită, moartea fiind un duşman pe care Dumnezeu îl va nimici (1 Corinteni 15,26; Isaia 25,8; Apocalipsa 20,14). Dumnezeu îi

Pag

e29

cheamă pe oameni la odihnă (Psalmul 90,3), dar moartea celor iubiţi de El Îi este scumpă (Psalmul 116,15), odihna lor fiind urmată de înviere şi de viața veșnică (Apocalipsa 14,13).

Pag

e30

TEMA NUMĂRUL 6 ÎMPĂRĂȚIA DE O MIE DE ANI

Termenul „mileniu” provine din două cuvinte latine, mille („o mie”) şi annus („an”); el nu se găseşte în Biblie, dar este echivalentul expresiei „o mie de ani”, folosită de 6 ori în Apocalipsa 20,1-9. Există trei concepţii fundamentale cu privire la mileniul biblic: (1) amilenialismul, interpretare introdusă de Augustin, după care mileniul înseamnă întreaga eră creştină, de la prima şi până la a doua venire a Domnului Isus Hristos; (2) postmilenialismul, conform căruia Hristos va veni la sfârşitul mileniului şi (3) premilenialismul, care susţine că revenirea Domnului are loc la începutul mileniului.

O teorie iezuită din secolul al 16-lea, preluată de protestanţi în secolul al 19-lea, pretinde că Hristos Îşi va răpi biserica la cer, lăsând în urmă lumea neconvertită, care va primi adevărul în timpul mileniului, când Satana şi îngerii lui vor fi izolaţi undeva. După „răpire”, ar urma şapte ani de strâmtorare, când templul din Ierusalim va fi reconstruit şi se vor aduce din nou jertfe de animale, iar la mijlocul acelei săptămâni de ani va interveni anticristul, un individ misterios, care va opri jertfele, se va aşeza în templu, pretinzând că este dumnezeu, şi va cârmui lumea ca dictator absolut. Toată această concepţie este extrabiblică şi nu are niciun temei. După crucificarea Mielului lui Dumnezeu, nicio jertfă animalică nu ar mai avea valoare. Va fi, în adevăr, o vreme de strâmtorare, a cărei durată nu este precizată, dar în timpul acela poporul lui Dumnezeu va fi pe pământ, ocrotit şi aşteptând venirea Domnului (Ioan 17,15; Apocalipsa 3,10). Textele din Matei 24,40.41 şi Luca 17,34-36 nu se referă la răpiri secrete, ci la despărţirea credincioşilor de cei necredincioşi, indiferent de relaţiile lor, cu ocazia revenirii Mântuitorului.

Ideea din 2 Petru 3,10, că „ziua Domnului va veni ca un hoţ”, nu înseamnă în secret, ci pe neaşteptate pentru cei necredincioşi. Venirea Sa va fi publică, vizibilă şi foarte sonoră (1 Tesaloniceni 4,16; Apocalipsa 1,7). În Apocalipsa 20,1-9, unde expresia „o mie de ani” este folosită de şase ori, sunt oferite explicaţii simple şi clare despre mileniu. Perioada aceea începe cu prima înviere, care are loc la cea de a doua venire a lui Hristos, şi se termină cu a doua înviere, când Ierusalimul ceresc coboară pe pământ. Atunci, nelegiuiţii sunt înviaţi şi, organizaţi de Satana, încearcă să cucerească cetatea sfântă, dar foc se coboară din cer şi îi mistuie pe toţi. Pământul va fi înnoit şi locuit de cei mântuiţi în vecii vecilor.

Credincioşii din morminte au parte de prima înviere, iar credincioşii vii sunt atunci schimbaţi în nemurire; împreună, ei Îl întâlnesc pe Domnul în văzduh şi domnesc împreună cu El o mie de ani în cer, judecându-i pe cei răi (Ioan 14,1-3; 1 Corinteni 6,2.3; Apocalipsa 20,4). La arătarea lui Isus, necredincioşii vii vor încerca să se ascundă, dar vor muri imediat (Matei 24,30; Apocalipsa 6,15-17; 2 Tesaloniceni 1,8-10), iar cei din morminte vor continua să doarmă până la sfârşitul mileniului (Apocalipsa 20,5). Astfel, în timpul mileniului, toţi credincioşii sunt în cer şi toţi necredincioşii sunt morţi; nu mai există oamenii vii pe pământ, de aceea Satana, neavând pe cine ispiti, este legat, adică legat de lanţul împrejurărilor, iar pământul este pustiu (Apocalipsa 20,1-3; Isaia 34,1-4; Ieremia 4,23-28; 25,33; Ţefania 1,3). După cea de a doua înviere, Satana este dezlegat în sensul că, având la dispoziţie uriaşa gloată a nelegiuiţilor, îşi poate relua activitatea de amăgire (Apocalipsa 20,7-9). Înainte însă de a fi nimiciţi prin foc,

Pag

e31

Satana, îngerii lui şi oamenii neconvertiţi se vor pleca înaintea lui Hristos, recunoscându-L ca Domn şi mărturind că judecăţile lui Dumnezeu au fost drepte (Isaia 45,23; Filipeni 2,9-11).

Pag

e32

TEMA NUMĂRUL 7 VIAȚA VEȘNICĂ

Dumnezeu i-a creat pe oameni cu perspectiva de a nu muri niciodată, dacă trăiesc în ascultare de voinţa Sa. Moartea nu a fost nici plănuită nici cauzată de Dumnezeu, care ar fi dorit ca toate creaturile Sale să trăiască în veci. Cauza expulzării lui Adam şi Eva din Grădina Edenului a fost neascultarea, care s-a manifestat prin consumarea fructului pomului oprit, la insinuarea lui Satana (Geneza 2,16.17; 3,1-6). Scopul acelei expulzări a fost de a nu mânca apoi şi din pomul vieţii şi să trăiască în veci în păcat (Geneza 3,22.24). Păcatul a adus moartea asupra tuturor oamenilor şi degradarea naturii (Romani 5,12; 8,19-22). Adam şi Eva nu au murit îndată ce au păcătuit, pentru că s-a găsit un Înlocuitor, Isus Hristos, a Cărui jertfă este singurul mijloc de mântuire (Fapte 4,12; Ioan 3,16; 1,29; 1 Petru 2,24). Mântuirea le este oferită tuturor păcătoşilor care o acceptă (1 Timotei 2,3.4; Tit 2,11; 2 Petru 3,9; Ezechiel 18,23).

Păcatul a făcut ca viaţa să fie mizerabilă şi scurtă (Iov 14,1.2; 20,8; Psalmul 103,15.16; 39,5.6; 90,5.6.9.10). Dumnezeu înviază morţii (Romani 4,17) şi aceasta este singura soluţie pentru fenomenul morţii, contrar părerilor eronate de nemurire naturală şi călătorie la cer, iad, purgatoriu, ori un proces de reîncarnare. Distrugerea nelegiuiţilor la sfârşitul mileniului va fi de scurtă durată şi ei vor deveni cenuşă încorporată în masa pământului înnoit (Maleahi 4,3; Isaia 66,22-24); acela va fi focul iadului, dar în prezent nu există nicăieri un astfel de foc. Iată două păreri extreme cu privire la distrugerea celor răi: (1) că nu va avea loc, deoarece Dumnezeu este prea bun ca să-Şi distrugă copiii, numai că aceia nu mai sunt de mult copii ai lui Dumnezeu, ci ai celui rău (1 Ioan 3,10), iar măsura aceea este excepţională şi inevitabilă, străină firii lui Dumnezeu (Isaia 28,21); (2) că actul pedepsirii va dura la nesfârşit. Cerul nu se bucură de pieirea nimănui (Luca 15,7), iar oamenii au libertatea să aleagă viaţa sau moartea (Deuteronom 30,19).

Distrugerea nelegiuiţilor va fi totală (Maleahi 4,1; Matei 10,28); o viaţă interminabilă în foc ar fi viaţă veşnică, dar viaţa veşnică este darul lui Dumnezeu pentru cei ce-L ascultă (Romani 6,23). Termenul „veşnic” are în Scriptură trei sensuri: (1) fără început şi fără sfârşit – numai Persoanele Dumnezeirii; (2) cu început şi fără sfârşit – îngerii sfinţi, lumile necăzute şi oamenii mântuiţi; (3) cu început şi cu sfârşit (Iuda 7; Ieremia 17,27; 1 Samuel 1,22.28; 1 Împăraţi 12,7). Acest ultim sens explică textele biblice care dau impresia unui foc ce nu se termină (Apocalipsa 20,10.14; 21,8; Marcu 9,47.48). „Locuinţa morţilor” redă cuvântul grecesc hades şi ebraicul sheol, care se referă la cimitir, iar gheena este focul din ziua de apoi; acesta „nu se stinge” pentru că arde cât timp are ce să ardă. În Apocalipsa 14,11, se vorbeşte despre „fumul chinului lor” şi în Maleahi 4,3, despre „cenuşa” celor răi – ambele fiind rezultate ale focului; rezultatele sunt veşnice, nu focul în sine. Biblia descrie această pedeapsă ca mistuire (Apocalipsa 20,9; Evrei 10,27; Obadia 18), nimicire (Ezechiel 28,19; Psalmul 37,9.22.38; 92,7; Matei 25,41; Obadia 16), pieire (Iov 20,6.7; Psalmul 37,20; Ioan 3,16), ştergere (Psalmul 21,10; Exodul 17,14).

Cei mântuiţi nu vor simţi durere pentru rudele pierdute, deoarece amintirile rele sau dureroase vor fi şterse din memoria lor (Isaia 65,17). Viaţa veşnică începe atunci când Îl primim pe Hristos ca Mântuitor (Ioan 5,24; 1 Ioan 5,11.12), dar se realizează practic „în veacul viitor” (Marcu

Pag

e33

10,29.30), la venirea Mântuitorului, când cei ce caută nemurirea o vor primi odată cu viaţa veşnică (Romani 2,7); acum, ei o au sub formă de făgăduință și nădejde (Tit 1,2).

*******************************************