Testul 1.Notiunea dreptului privat roman1.1.dreptul roman se poate spune că el cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite şi sancţionate de statul roman, ce constituie un sistem

extrem de vast şi complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice aflate într-unproces continuu de transformare şi intercondiţionare .Din punct de vedere etimologic cuvintul drept deriva din latina « directus »,  « dirigo », semnifica drept, direct în linie dreapta, in limba latina cuvintul

care corespunde dreptului este „ius”, presupune ideea de justete, echitate, lege si dreptate. Dreptul mai organizează funcţuinarea generală a statului, disciplinează conduita oamenlor priviţi în mod individual sau colectiv,le armonizează interesele în funcţie de valorile ocrotite din cadrul unei societaţi. Romanii se consideră părinţii dreptului si in accepţiunea semantica a termenului credeau in perpetuitatea acestuia, ce era emanat de insasi societatea ca atare, afirmind ca acolo unde e societate exista si drept. „Ubi societas ubi ius” juristul roman Ulpian încerca să dea o definiţie dreptului şi afirma

că principiile de drept sunt: a trăi în mod onest, a nu vătăma pe nimeni şi a da fiecăruia ce i se cuvine. Din definiţia relatată uşor putem observa că „a trăi în mod onest şi a nu vătăma pe nimeni” sunt nişte principii de morală, pe când „a da fiecăruia ce i se cuvine” este un principiu de drept.O altă

definiţie aparţine juristului Celsus care zicea că dreptul este arta binelui şi a echităţii Justinian (împăratul) care scria că: ştiinţa dreptului sau jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept. Este odefiniţie mai aproape de adevăr. Anume

împăratul Iustinian a fost cel care a contribuit mai târziu la alcătuirea dreptului privat roman.

1.2. Dreptul roman, ca ansamblu de norme de conduită instituite ori sancţionate de statul roman, era împărţit în conformitate cu concepţia romană în drept public şi drept privat. Astfel, jurisconsultul Ulpian arată criteriul de distincţie între dreptul public şi dreptul privat: „dreptul public este acela

care priveşte organizarea statului roman, iar dreptul privat, interesul particularilor” , .Dreptul public este acel ansamblu de norme juridice care reglementează organizarea statului, pe de o parte, iar pe de alta, reglementează relaţiile dintre stat şi persoanele particulare Delimitarea dreptului public de dreptul privat roman consta in - Dreptul public urmăreşte de a proteja interesele statului, în timp ce dreptul privat - interesele fiecărei

persoane luate în parte.- Normele dreptului public sunt mai rigide, poartă caracter imperativ şi nu pot fi modificate prin simpla înţelegere a persoanelor. În schimb normele dreptului privat sunt flexibile, poartă caracter dispozitiv (permisiv)şi pot fi transformate la voinţa părţilor (de exemplu, la încheierea unui contract, părţile sunt libere să stabilească care va fi denumirea şi conţinutul acelui contract), numai să nu încalce principiile generale de drept.- Dreptul public se deosebeşte de cel privat şi prin modalităţile de apărare a drepturilor încălcate. Astfel,în cazul

încălcării unui interes public, protecţia acestuia este realizată de către stat, prin intermediul unui proces administrativ sau penal. Pe când apărarea interesului privat se face în baza unui proces civil şi numai la cererea- În fine, dreptul privat se divide în 4 părţi: a) ius civile, b) ius gentium, c) ius

naturale, şi d) ius pretorium,pe când în dreptul public nu există o asemenea clasificare. Dreptul privat tine de reglemetarea realtiilor patrimoniale (cu continut banesc )si personal nepatrimoniale (rudenia spre exemplu, adica cele ce nu sint exprimate in bani) , dreptul public era distins prin ramurile,

administrativ, canonic, penal, internationa

1.3. Importanţa dreptului roman poate fi examinată pe mai multe planuri:a) Din punct de vedere istoric, cu toate că au trecut mai mult de 2.000 de ani, majoritatea legilor,documentelor, contractelor, noţiunilor şi principiilor alcătuite de juriştii romani rămân a fi perfect valabileSpre deosebire de

legislaţia altor state antice (Babilon, India, Syria etc.),care îşi păstrează numai o valoare arhiologică, în cazul dreptului roman situaţia este total diferită. Roma este singurul popor antic care a dat naştere unor adevăraţi jurisconsulţi,. Chiar dacă alte popoare antice (grecii, asirienii, babilonienii

ş.a.) au creat norme juridice înaintea romanilor, unele fiind poate mai bune, nimeni nu a reuşit, precum romanii, să ridice dreptul la rangul de ştiinţă..b) Din punct de vedere ştiinţific, romanii sunt creatorii vocabularului juridic pe care îl folosim în prezent..c) Contribuie la dezvoltarea gândirii juridice şi a educaţiei juridice prin numeroase principii, maxime şi adagii celebre care s-au păstrat până în prezent şi sunt transmise din generaţie în generaţie. d) Constituie baza (temelia) pe care s-a format sistemul juridic al Republicii Moldova. Sistemul romano-germanic de drept, din care face parte Republica Moldova, România şi majoritatea statelor europene,are la bază dreptul alcătuit de romani. Deşi în decursul anilor au fost efectuate

unele modificări şi completări,totuşi în esenţă, dreptul privat roman a rămas acelaşi.În prezent, dreptul privat roman stă la baza formării dreptului în Italia, Franţa, Spania, Portugalia .Maitârziu, dreptul roman a suportat o puternică influenţă germană, astfel încât a luat naştere sistemul romano-

germanic. În alte state, cum sunt Germania, Federaţia Rusă, Suedia, Danemarca, Olanda ş.a., la baza alcătuiriidreptului stă la fel dreptul roman, însă la ei este mai pronunţată influenţa germană. La momentul actual,succesoarea dreptului privat roman în ţara noastră (dar şi în alte state) este

disciplina numită Dreptul civil

2.1. Elementele obligaţiei. Raportul juridic obligaţional presupune următoarele elemente: o persoană numită creditor, o persoană numită debitor (subiectele raportului juridic), obiectul şi sancţiunea.Debitorul (subiectul pasiv) este cel care trebuie să efectueze prestaţia în favoarea altei persoane, iar dacă nu o face, în privinţa lui se aplică forţa de constrângere. Creditorul (subiectul activ) este partea care în virtutea unei legături juridice, poate

să ceară altei persoane să execute ceva.Obiectul obligaţiei - constă în a da, a face sau a nu face ceva. Obiectul obligaţiei trebuie să întrunească anumite condiţii: să fie licit, să fie posibil, să fie determinat, să prezinte interes pentru creditor, să se facă numaiîntre două părţi - debitor şi creditor (romanii

nu recunoşteau executarea obligaţiei faţă de altul).

2.2. In clasificarea lor conform criteriului După sancţiune, se cunosc:a) obligaţii civile;b) obligaţii naturale.Obligaţiile civile sunt cele sancţionate printr-o acţiune pusă la îndemâna creditorului. Astfel, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia la termen din proprie iniţiativă, poate fi constrâns să-şi execute acea obligaţie pe calea unei acţiuni în justiţie. Obligaţii naturale nu sunt sancţionate pe cale de acţiune. Dacă debitorul nu plăteşte de bună

voie, nu poate fi constrâns să facă plata, iar creditorul nu are acţiune împotriva lui. În situaţia când debitorul plăteşte de benevol, nu poate cere restituirea plăţii pe care a făcut-o. Cu alte cuvinte, în cazul obligaţiei naturale, creditorul nu are la îndemână careva mijloace juridice pentru a-l impune pe debitor să-i întoarcă datoria. Apariţia obligaţiei naturale este legată de situaţia juridică a sclavului. Aşa cum se ştie, sclavul nu avea

capacitatejuridică şi nu putea încheia acte juridice în nume propriu. El putea cel mult să efectueze careva acţiuni prin care făcea mai bună situaţia stăpânului. Treptat însă, s-a constatat că sclavii pot aduce beneficii mari stăpânilor. În consecinţă, romanii au inventat obligaţia naturală. Ori de câte ori sclavul încheia un contract, întrucât actul se făcea în interesul stăpânului, pretorul îi recunoştea valabilitatea, considerând că în sarcina sclavului

s-a născut o obligaţie naturală. Tot ce dobândea sclavul, revenea stăpânului2.3. Obligaţii solidare (coreale) constituie o excepţie de la regula .Presupune că dacă sunt mai mulţi debitori, oricare dintre ei va putea valorifica întreaga creanţă. Şi invers, dacă sunt mai mulţi debitori,fiecare dintre ei va putea fi ţinut pentru întreaga datorie. Aşa cum se vede, creanţele şi datoriile sunt indivizibile. Oricare creditor poate cere tot, respectiv oricare debitor poate plăti tot. Un singur creditor poate cere suma de bani

(datoria) în numele tuturor creditorilor, iar pe de altă parte, un singur debitor poate fi obligat să plătească suma de bani (datoria) pentru toţi ceilalţi debitori. După ce unul din debitori a plătit, obligaţia se stinge. Dacă părţile nu sunt pe picior de egalitate, vor exista două situaţii: adstipulatio şi

adpromissio. Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor (numit adstipulator) se alătură unui creditor principal şi primeşte împuterniciri de a cere plata datoriei de la debitori.Creditorul accesor poate să-l dea în judecată pe debitor, poate obţine plata de la acel debitor, dar nu o poate păstra

pentru sine, ci trebuie să o transmită creditorului principal.Adpromissio este actul prin care un anumit debitor (numit adpromissor), se pune ca garant pentru debitorul principal. În cazul în care debitorul principal nu are de unde să plătească datoria faţă de creditorul său, datoria în locul său o va plăti garantul. Orice obligaţie este creată pentru a fi executată. Executare de bună voie. Dacă debitorul nuo face, atunci creditorul este nevoit să-l

constrângă pe debitor să-şi execute obligaţia.Rezultă două feluri de efecte ale obligaţiilor: efecte normale şi accidentale .normal:constă în dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei;- accidental: reprezintă dreptul creditorului de a pretinde pe cale judiciară repararea prejudiciilor(daune-

interese morale) de la debitorul care nu şa îndeplinit obligaţia.

Testul 2.Sistemele de baza ale dreptului privat roman

1.1.Ius-ul iniţial este creaţia pontifilor răspunzători de organizarea instituţională a religiei romane arhaice,ei fiind totodată deţinătorii, păzitorii şi interpreţii principalelor cunoştinţe de drept ale colectivităţii din care făceau parte. Crearea dreptului are la bază vechile tradiţii strămoşeşti - mores -

şi s-a manifestat sub forma unor răspunsuri ale pontifilor la întrebările cetăţenilor.a) Ius civile (dreptul civil) este ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile dintre romani. Cu alte cuvinte, este dreptul de care se foloseau numai cetăţenii romani.- era excesiv de formalist, adică

presupunea respectarea unor condiţii de formă extrem de complicate.Cauza era vechii romani nu făceau deosebirea între normele moral-religioase şi cele juridice, astfel încâttoate actele juridice au fost însoţite de gesturi rituale, jurăminte etc. - se confunda cu jurisprudenţa (activitatea de cercetare ştiinţifică a jurisconsulţilor). - cuprindea întregul drept privat, cu excepţia dreptului pretorian, care a fost creat de pretori pentru aacoperi lipsurile

dreptului civil. b) Ius gentium (dreptul ginţilor) este ansamblul de reguli care reglementau relaţiile dintre cetăţenii romani şi străini. Ius gentium este considerat dreptul internaţional al romanilor.c) Ius pretorium (pretorian) este dreptul creat prin activitatea magistraţilor romani şi în special

apretorilor. Aceştea emiteau ordine, hotărâri, decizii, care luate împreună alcătuiau dreptul pretorian.Ius pretorium a venit în ajutorul lui ius civile, deoarece la un moment dat, ultimul ajunsese a fi rigid şi foarte greu de aplicat. Romanii gândeau că ius civile a fost lăsat de zei şi nu lăsau să se

intervină în schimbarea lui.Pentru a găsi soluţii practice în lucru de zi cu zi, pretorii erau nevoiţi să se descurce cumva. Ei emiteau de sine stătător ordine şi hotărâri prin care ius civile era doar completat şi îmbunătăţit, fără a-l modifica.

1.2.Ius civile poate fi definit ca un sistem de drept caracteristic in special epocii vechi a dreptului roman, format din un sir de norme juridice cu caracter rigid si strict formalist, se aplica doar pentru cetatenii romani, necetatenii (peregrinii) nu aveau posibilitatea de a folosi normele ius civile in relatiile cu cetatenii, avind caracter formalist si se distinge de ius gentium dupa continut. Sistemul ius gentium a fost creat de jurisconsulti si praetori

pentru a reglementa relatiile dintre cetateni si peregrini.Domeniul ius gentium in conceptia romanilor cuprinde relatiile dintre razboi si pace, delimitarea terenurilor, constructia edificiilor, vinzarea si cumpararea bunurilor, alte contracte cu exceptia celor ce tin de ius civile. Sclavia era

tratata de romani tot ca o institutie a ius gentiumului.Ius gentium este lipsit formalism si e mai flexibil in comparatie cu ius gentium.

1.3. Perioadele istorice de evoluţie a statului şi dreptului romanÎn evoluţia sa istorică, statul roman a cunoscut trei mari perioade de dezvoltare: regalitatea (753 î.Hr.- 509 î.Hr.), republica (509 î.Hr. - 27 î.Hr.) şi imperiul - cu cele două diviziuni ale sale: principatul (27 î.Hr. -284 d.Hr.) şi dominatul (284 - 565). În ce priveşte dreptul roman, acesta cunoaşte patru perioade de evoluţie,şi anume: perioada străveche, veche, clasică şi postclasică. La inceput a existat ius civile in independenta de celelalte drepturi fiind reglementate doar relatiile cetatenilor romani, cu timpul

observindu-se ignorarea completa atit a sclavilor, cit si a peregrinilor s-au instituit norme cu privire la reglementarea unor relatii noi. Conform juristului Gaius « Toate popoarele se conduc in parte de un drept propriu, drept civil, in conformitate dreptul sau, natural rinduit printre toti

oamenii este « ius gentium » A mai existat si ius preatorium care dupa afirmatia lui Marcianus se distinge de ius civile dupa izvor, fiind edictele praetorilor, care reprezinta un sistem de norme juridice create de praetori pentru utilitatea societatii, activitea lor fiind manifestata in 3 directii  :

1)ajustarea vechilor norme ius civile la relatiile noi din societate2)suplinirea normelor ius civile cu norme noi ce ar reprezenta interesele diferitor categorii de persoane.

3)Modificarea ius civile conform necesitatilor noi in cadrul societatii. Deja in a III-a periada de dezvoltare anul 212 s-a unificat practic ius civile cu ius gentium odata cu adoptarea unui edict de catre imparatul Carracala, prin care s-a acordat cetatenia romana tuturor locuitorilor in afara de

peregrinii deditici, o categorie aparte care se considera ca s-ar fi opus armatei romane si astfel ei sint lipsiti de drepturi.Alaturi de ius gentium evidentiem si ius naturale, un sistem de principii valabile tuturor vietatilor in toate timpuri

Dreptul de posesie

2.1. Posesiunea este stăpânirea de fapt a unui lucru. Pentru a exista, posesiunea are nevoie de o voinţă şi un obiect material, asupra căruia să se răsfrângă acea voinţă. Aceste două elemente poartă denumirea de corpus şi animus. Prin corpus (elementul material) se înţelege deţinerea materială a lucrului. Animus (elementul intenţional) presupune voinţa posesorului de a avea lucrul pentru sine; convingerea personală că el este proprietar. Dacă

unul din elemente dispare, posesiunea încetează.Incapabilii (copii, bătrânii, bolnavii psihic) nu aveau animus. La fel, se considera că nu au animus persoanele capabile, dar lipsite de discernământ în anumite momente, spre exemplu: dacă celui care doarme, în timpul somnului i se pune în mână un

lucru oarecare, el nu are animus, fiindcă nu şi-a dat acordul

2.2.Posesorul era protejat din punct de vedere juridic prin intermediul interdictelor.Interdictele posesorii (interdictum possessorium), erau acele ordine date de catre praetor, prin care se constituiau mijloace juridice de aparare a posesiunii, care de cele mai multe ori asigurau si protectia

proprietarului acesta fiind si posesorul.Interdictele aveau ca scop redobindirea unei posesiuni pierdute- recuperando possessionis causa, sau cele care vizează pastrarea unei posesiuni”rentiendaepossessionis causa”.In ceea ce privesc interdictele pentru redobindirea posesiunii pierdute acestea

erau”unde vi” , deoarece prin violenta, interdictele „de praecaria” si „de clandestinapossessione”, cele „undi vi” sint printre primele interdicte date de pretor si imbraca formele”undi vi cottidiana” si „unde vi armata”. Primele se aplicau in cazul deposedarii prin violenta obisnuita, iar cele din

urma se aplicau in cazul deposedarii facuta de o persoana inarmata sau catre o banda. Undi vi era prescriptibil sub aspect extindiv, in timpul unui an de zile, pe cind interdictul undi vi armata era imprescriptibil si nu impunea o posesie neviciata din partea posesorului.Interdictul de praecaria a luat nastere pentru a se fixa pe pozitiile procesuale ale reclamantului si piritului in cazul unui proces de revindecare. A fost creat in legatura cu folosirea

lui ager publicus, dar apoi sa fie folosit si la cazuri similare.Prin acest interdict cel ce transmitea un lucru cu titlu precar putea reintra oricind in posesia lui, detentorul fiind obligat sa-i restuie indata lucrul la cerere.Interdictul de clandestina possessione sanctineaza pe cel care ocupa lucrul altuia

fara acordul proprietarului. A avut aplicabilitate in domeniul pasunatului unde elementul corpus se facea prin acte materiale ce aveau o anumita discontinuitate. Interdictele rentinendae possessionis causa se dadeau in vederea pastrarii posesiunii existente si erau in nr de 2 utipossessionis dupa

cum posedati si utrubi, care din doi, ubi possidentis era acordat in materie de imobile, dadundu-se celui ce poseda lucrul la momentul eliberarii interdictului, iar ubi utrubi, era aplicabil bunurilor mobile, se cerea ca posesia sa fie lipsita de vicii in ultimul an

2.3. posesia nelegitimă (possessio iniusta sau vitiosa) - când cel ce posedă bunul, nu are dreptul de a-lposeda. Este numită şi posesie vicioasă. Poate fi de două feluri:- posesie de bună credinţă - posesorul lucrului nu ştie despre faptul că lucrul nu-i aparţine lui;- posesie de rea credinţă - posesorul ştie

că lucrul nu-i aparţine lui, dar se comportă în aşa mod, ca şi cum lucrul i-ar aparţine lui. Este folosită viclenia (dolul), poate fi tras la raspundere.

Testul 3.Izvoarele dreptului privat roman.

1.1 Izvoarele formale ale dreptului privat roman: obiceiul, legea, senatusconsultele, constituţiile imperiale, edictele magistraţilor, jurisprudenţa a) Obiceiul (juridic) Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. El îşi are originea în epoca străveche, când obiceiul nu a avutcaracter juridic, ci era o

simplă normă de conduităb) Legea Prezintă interes faptul că legea romană purta numele magistratului care prezenta propunerea în faţa poporului. În acelaşi timp, în practică, magistratul avea grijă să nu prezinte în faţa poporului propuneri care ar fi putut întâmpina opoziţia senatului.Legea a

fost cel mai important izvor de drept în perioada republicii, însă odată cu instaurarea monarhiei,legea şi-a pierdut din importanţă. Toate legile romane adoptate mai târziu, au avut ca reper Legea celor XII Table. Prin c)senatus consulte se înţeleg hotărârile care erau luate de către senat. Acestea au devenit izvoare de drept începând cu secolul I î.Hr., în timpul domniei împăratului Hadrian (117-138) şi până în secolul III, Aşadar,

senatus consultele au exista numai în perioada principatului. Fiindcă principele încă nu aveaputeri depline pentru a hotărî de unul singur, iniţiativele veneau din partea sa, iar luarea hotărârilor o făcea senatul. Situaţia s-a schimbat în perioada dominatului: împăratul a devenit monarh absolut şi nu mai avea nevoie de ajutorul senatului. În consecinţă, senatus consultele au dispărut. d) Constituţiile imperiale Constituţiile imperiale erau tot felul de

hotărâri date de împărat în timpul aflării sale la putere, pe diferite domenii aflate în competenţa sa – politic, administrativ, militar, social etc. Constituţiile imperiale au constituit izvor de drept în perioada monarhiei (imperiului), Începând din secolul al II-lea d.Hr., În legătură cu aceasta, Ulpian afirma că „ceea ce rânduieşte împăratul are putere de lege”. La fel, un alt mare jurist roman, Gaius, spunea: „... niciodată n-a fost pus la

îndoială că acestea (n.n. – adică constituţiunile) nu ar avea putere de lege, Constituţiile imperiale erau de 4 categorii: edictele, mandatele, decretele şi rescriptele.Edictele (edicta) erau date de împărat în calitate de magistrat suprem al statului. pe care împăratul le dădea fie în domeniul public, fie în

domeniul privat. se căsători cu femei din provincia pe care o conduc etc.Decretele (decreta) erau hotărâri judecătoreşti date de către împărat în procesele pe care le judeca. Rescriptele (rescripta) erau consultaţiile pe care le dădeau împăraţii în probleme de drept.Se consideră că jurisprudenţa a

constituit izvor de drept numai în epoca clasică.

1.2. Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. El îşi are originea în epoca străveche, când obiceiul nu a avut caracter juridic, ci era o simplă normă de conduită.La început, viaţa socială a poporului roman se întemeia pe tradiţii, formate din repetarea anumitorcomportamente. Obiceiul purta caracter nejuridic şi nu era obligatoriu, deoarece la acel moment încă nu se formase statul, iar în rezultat, nu avea cine să impună obligaţia ca obiceiurile să fie executate. După fondarea statului, obiceiurile convenabile celor ce deţineau puterea politică au fost recunoscute decătre stat şi s-au transformat, din

simple tradiţii populare, în obiceiuri juridice, impuse ca obligatorii întregii societăţi. În legătură cu aceasta, trebuie să facem deosebirea între obiceiul nejuridic, care reprezintă o tradiţie obişnuită, şi obiceiul juridic, numit cutumă, care prezintă importanţă juridică. Se consideră că numai obiceiul

juridic (cutuma) este izvor de drept. Totodată, obiceiul juridic devine rigid, formalist, pierzându-şi din importanţă. Multe din obiceiurile juridice nu erau aduse la cunoştinţa poporului. Erau ţinute în secret de către pontifi (preoţii cultului roman), care afirmau că obiceiurile le-au fost încredinţate lor de către zei, şi numai ei, pontifii, le pot interpreta. Aceşti pontifi erau aleşi din rândul patricienilor, şi dacă se declanşa vre-un conflict între un

patrician şi un plebeu, părţile se adresau pontifilor. Pontifii erau suspectaţi că dau răspunsuri în favoarea patricienilor. De să le cunoască. Acest lucru s-a întâmplat în anul 451 î.Hr., când a fost adoptată Legea celor XII Table, prin care locul obiceiului juridic este preluat de lege. Până atunci însă,

obiceiul a fost singurul izvor al dreptului roman. Obiceiul juridic îşi recapătă importanţa sa tocmai în epoca postclasică. Este important să cunoaştem că în epoca veche şi cea clasică, ca izvoare de drept au fost recunoscute şi obiceiurile altor popoare, numai în măsura în care aceste obiceiuri nu

veneau în contradicţie cu principiile şi legile romane. persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci când intervenea între magistrat şi popor, avea înţelesul de lege.Apariţia legii ca izvor de drept a fost rezultatul unei confruntări dintre patricieni şi plebei. Motivul confruntării era că patricienii

ţineau în ascuns obiceiurile juridice, iar plebeii, care nu participau la conducerea ţării, nu puteau să şi facă dreptate atunci când era vorba de probleme juridice. Nemulţumiţi fiind, plebeii luptau să-şi facă dreptate. Ei cereau ca toate obiceiurile juridice să fie codificate şi publicate, astfel încât.

în anul 451 î.Hr.a fost adoptată Legea celor XII Table.

1.3. Dintre edictele emise de magistraţi, cel mai mare interes îl prezintă edictele pretorului, deoarece pretorul exercita şi atribuţii cu caracter judiciar. Ceilalţi magistraţi, deşi aveau unele atribuţii judiciare, îşi desfăşurau activitatea în domeniul administrativ, astfel încât edictele lor nu prezintă un

interes special pentru dreptul privat Ansamblul edictelor emise de către pretori alcătuia dreptul pretorian. Dreptul pretorian nu înlocuia dreptul civil (ius civile), ci venea în ajutorul acestuia din urmă, pentru a-l completa şi îmbunătăţi. Pretorul putea să introducă în edict unele procedee care să

înlesnească aplicarea prevederilor dreptului civil: completa lacunele din lege, se pronunţa asupra legii care trebuie aplicată, explica conţinutul legilor etc. Dacă iniţial dreptul civil (ius civile) şi dreptul pretorian (ius pretorium) existau în mod separat, mai târziu,în epoca postclasică, aceste două

rânduieli juridice s-au apropiat până la contopire, alcătuind un singur drept.Dreptul pretorilor s+a manifestat pe 3 cai fiind un sistem de norme juridice create de praetori pentru utilitatea societatii, activitea lor fiind manifestata in 3 directii :

1)ajustarea vechilor norme ius civile la relatiile noi din societate2)suplinirea normelor ius civile cu norme noi ce ar reprezenta interesele diferitor categorii de persoane.

3)Modificarea ius civile conform necesitatilor noi in cadrul societatii. Acesta a tins spre dezvoltare prin un plan de idei propus in timp de un an de zile cit isi extindea activitatea si a reprezentat o noua cale in dezvoltarea dreptului privat roman

2.1. Orice obligaţie este creată pentru a fi executată. Executare se efectuează de bună voie. Dacă debitorul nu o face, atunci creditorul este nevoit să-l constrângă pe debitor să-şi execute obligaţia.Rezultă că există două feluri de efecte ale obligaţiilor: efecte normale şi efecte accidentale.- efectul normal: constă în dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei;- efectul accidental: reprezintă dreptul creditorului de a pretinde pe cale

judiciară repararea prejudiciilor(daune-interese materiale, morale) de la debitorul care nu şi-a îndeplinit obligaţia.Condiţiile executării cuvenite a obligaţiilor:a) Obligaţia trebuie să fie executată de persoana cuvenită.b) Executarea obligaţiilor trebuie să fie îndeplinită faţă de persoana cuvenită.

Acesta poate fi creditorul,dacă este capabil să dispună de averea sa, reprezentantul legal, persoana împuternicită indicată în contract caavând dreptul la executare.c) Executarea trebuie să fie îndeplinită la modul cuvenit, adică să corespundă conţinutului obligaţiei. Cu consimţământul ambelor părţi,

în locul prestaţiei indicate în contract, poate fi înaintat pentru stingerea obligaţiei altceva. d) Obligaţia trebuie să fie executată la locul cuvenit. De regulă, locul executării obligaţiei este stabilit la domiciliul debitorului, însă părţile pot stabili în contract şi altfel (de exemplu, în cazul unei case sau a unui lot de pământ - la locul de aflare a acestor bunuri).e) Obligaţia trebuie să fie executată în termenul cuvenit. Termenul este cel stabilit în contract

sau carereiese din împrejurările de fapt.

2.2Obligaţiile se sting prin două moduri: voluntare şi nevoluntare:Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor sunt următoarele: plata, darea în plată, novaţiunea,compensaţiunea, remiterea de datorie.Plata constituie modul obişnuit de stingere a obligaţiilor. Se realizează prin îndeplinirea obişnuită a prestaţiei. Plata nu eneapărat plata unei sume de bani. Achitarea se poate face şi cu bunuri, servicii,executare de lucrări etc. Darea în plată constituie un mod de stingere a obligaţiei ce constă în faptul că debitorul, cu acordul creditorului,

stinge obligaţia prin plata altui lucru decât cel datorat.Darea în plată a fost creată de cei bogaţi în scopul de a-i lipsi de pământuri pe ţărani. Bogaţii ofereau împrumuturi băneşti ţăranilor, cu dobânzi mari. Întrucât ţăranii erau săraci, la scadenţă ei nu aveau de unde restitui datoria, fiind nevoiţi să întoarcă, în locul banilor, anumite suprafeţe de pământ. Novaţiunea constă în înlocuirea unei vechi obligaţii cu alta nouă, înlocuire care se face prin

contract.Pentru ca novaţiunea să-şi producă efectele era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:- să existe o obligaţie veche;- să se dorească înlocuirea ei cu alta nouă;- noua obligaţie să i-a naştere printr-un contract verbal;- noua obligaţie să aibă acelaşi obiect ca obligaţia veche;- să existe

intenţia de a nova;- să existe un element nou, care să deosebească obligaţia veche de cea nouă.Compensaţiunea constituie modul de stingere a obligaţiilor care constă în compensarea reciprocă a unordatorii.Pentru a evita efectuarea a două plăţi distincte, se face o scădere a celor două datorii şi se plăteşte numaidiferenţa. Remiterea de datorie se mai numeşte iertare de datorie şi constă în renunţarea de către creditor la creanţa (datoria) sa. Imposibilitatea de executare.Atunci când obiectul obligaţiei este un lucru individual determinat şi acesta piere fără vinaAşadar, pentru ca datoria să se stingă prin imposibilitatea de executare, este necesar, Lucrurile determinate generic nu pier, fiindcă ele oricândpot fi înlocuite cu altele, de aceea,

nu se sting prin imposibilitatea de executare.Dacă lucrul piere (se distruge) cu voinţa sau cu vinovăţia debitorului, nu există imposibilitate deConfuziunea este reunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de debitor şi de creditor. Moartea poate fi de două feluri naturală (biologică) şi civilă În ambele cazuri, cel decedat nu mai are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, astfel că raportul.Cesiunea de creanţă se aplica numai drepturilor

de creanţă nu şi drepturilor reale, care presupuneau moduri speciale de înstrăinare (cum ar fi tradiţiunea, ocupaţiunea, uzucapiunea etc.).

2.3. Importanţa de aplicatii de tipuri de mijloace  este foarte mare, deoarece acestea pot face în diferite cazuri şi circumstanţe diferite. În acelaşi timp, înseamnă a extins dreptul de a diferitelor castelor obligational sociale acel momen

Testul 4.Jurisconsultii

1.1.Jurisconsulţii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de bogată, prin capacitate de analiză şi sinteză, de generalizare şi sistematizare, printr-o logică severă cu care rezolva diverse controverse, prin raţionalism juridic elegant şi limpede, prin precizia cu care fixau sensul conceptelor

juridice. Dintre cei mai de seamă jurisconsulţi ai epocii clasice menţionăm pe:

Sabinus, care a dat şi denumirea acestei şcoli - Şcoala Sabiniană;

Longinus, fiind elevul lui Sabinus, a continuat ideile profesorului său;

Gaius - a întocmit un preţios manual de drept roman, numit Institutiones, în care a înlocuit abordarea cazuistică a dreptului care se practica până atunci (baza pe speţe), cu una sistematică. Prima parte a lucrării a fost descoperită în anul 1816 în Italia, iar a doua parte în anul 1933 în Egipt.

Meritul lui Gaius se manifestă şi în faptul că a reuşit să expună împreună dreptul civil şi dreptul pretorian;

Pomponius - a scris comentarii asupra dreptului civil şi celui pretorian;

Papianus - mulţi îl consideră ca cel mai însemnat jurist roman din epoca clasică;

Paulus - a scris cele mai multe fragmente din Digeste;

Ulpianus şi Modestinus - autori a mai multor monografii valoroase

1.2.Şcolile de drept – sabiniană şi proculiană. La începutul epocii clasice s-au creat două şcoli de drept:

sabiniană şi proculiană. Şcoala sabiniană era conservatoare, fondată de Capitole şi avându-l pe Sabinius în frunte,iar şcoala proculiană era inovatoare, fondată de Labeo şi avea la conducere pe Proculus.Între aceste două şcoli adeseori aveau loc confruntări de idei. Fiind mai progresistă,

şcoala proculiană folosea tehnica juridică, în timp ce şcoala sabiniană se baza pe tradiţii şi elemente primitive. De exemplu, în ce priveşte majoratul la

băieţi. Proculienii ziceau că trebuie fixată vârsta de 14 ani la atingerea căreia orice băiat să poată fi considerat major, pe când Sabinienii erau împotrivă, spunând că majoratul trebuie acordat numai după o cercetare corporală

1.3. Se consideră că jurisprudenţa a constituit izvor de drept numai în epoca clasică.Deşi a avut o anumită importanţă, în epoca veche şi cea postclasică jurisprudenţa nu a fost izvor de drept.Juriştii erau asemeni unor povăţuitori, atât pentru cei care aveau nevoie de consultaţii juridice, cât şi pentru oricine avea nevoie de sfat. Dacă cineva vroia să-şi facă imagine şi carieră profesională, mai întâi trebuia să cunoască dreptul. Un jurist bun

era acela care ştia să spună cuvinte solemne în faţa magistratului, să redacteze actele juridice, să răspundă la întrebări, să dea consultaţii, să scrie tratate şi alte lucrări de drept.Jurisprudenţa religioasă. La începuturi, această meserie era monopolizată de pontifi. Deoarece dreptul nu era separat

de religie, patricienii au decis ca păstrarea documentelor legate de drept să fie încredinţată pontifilor. Fiind lideri religioşi, pontifii se alegeau din rândul patricienilor şi trebuiau să ţină jurisprudenţa în secret. Ori de câte ori cetăţenii aveau nevoie să se judece, erau trimişi la pontifi, pentru a afla

ce formuleCâtă vreme jurisprudenţa a avut un caracter religios, aflându-se sub semnul spiritului conservator şi părtinitor al pontifilor, nu a putut face progrese notabile. De altfel, anume pontifii erau cei mai interesaţi să menţină confuzia dintre drept şi religie..Jurisprudenţa în epoca veche. Pontifii şi patricienii se aflau la conducerea statului şi cunoşteau formule solemne, procedura de judecată, calendarul judecătoresc, obiceiurile

juridice, însă informaţia o păstrau în secret.Nemaiputând suporta aceasta, în anul 301 î.Hr., Flavius a divulgat poporului formulele procedurii de judecată. Ca urmare, orice persoană avea acces liber la formulele solemne, putând să-şi apere drepturile în judecată. Numărul celor interesaţi de studierea dreptului devenea tot mai mare. Chiar dacă se simţeau progrese, jurisprudenţa veche se baza pe soluţii de speţă (răspunsuri la cazuri practice), dar aceasta nu era îndeajuns pentru dezvoltarea dreptului. Juriştii erau preocupaţi mai mult de practică, în timp ce baza teoretică a

dreptului nu era pusă la punct. Jurisprudenţa în epoca clasică. Jurisprudenţa în epoca postclasică. În epoca postclasică jurisprudenţa nu mai este izvor de drept. Avândo putere absolută, împăratul nu avea nevoie de jurişti cu renume. Or, voinţa împăratului putea deveni oricând izvor de drept.

Ori de câte ori era necesar să fie soluţionate probleme juridice, consilierii compilaudin lucrările juriştilor clasici şi propuneau aceste extrase împăratului spre aprobare.

2.1. Prin bunuri se înţeleg lucrurile utile omului în vederea satisfacerii necesităţilor sale materiale şi culturale care pot fi dobândite în proprietate.

a)Bunurile principale sint acelea care se folosesc in mod independent, in timp ce cele accesorii se folosesc la intrebuintarea unui bun principal. „Bunul accesoriu urmeaza totdeauna soarta bunului principal”

B) După natura lor: bunuri determinate generic şi determinate individual. În opinia romanilor, erau determinate generic bunurile care se individualizau prin cântărire, măsurare, numărare; spre exemplu, o turmă de vite, 5 saci cu grâu, 20 de metri de stofă ş.a. În schimb bunurile

determinate individual aveau caracteristici proprii numai lor: o casă, un lot de pământ, un tablou etc.

c) După natura bunurilor, romanii distingeau între bunuri mobile şi imobile. Mobile sunt lucrurile care se mişcă singure sau pot fi mişcate de cineva, fără a aduce atingere valorii lor (de exemplu, animalele, mobila din casă). Lucrurile imobile sunt lucrurile care îşi modifică substanţa dacă sunt

mutate dintr-un loc într-altul(de exemplu, casele, arborii, podurile

2.2.Bunurile extra commercium = in afara comertului, in commercio = in comert (in circuitul civil) în bunuri aflate încircuitul civil (majoritatea) şi bunuri scoase din circuitul civil (aerul, pădurile, apele curgătoare, corpurile cereşti)

2.3. Din aceasta speta bururile consumtibile sunt cinci butoaie de vin si doua lazi de portocale, bunurile neconsumtibile sunt statuia Venerei si vesela din argint. Bunurile genera sunt cinci butoaie de vin, doua lazi de portocale si vesela din argint. Bunurile species sunt statuia Venerei

Testul 5.Notiunea de persoana si capacitatea juridica la romani

1.1.Termenul persoana il determina pe om ca element sociologic si o acceptiune juridica in care acesta detine anumite drepturi si obligatii.În dreptul roman, ca şi în prezent, omul putea participa la viaţa socială numai dacă avea capacitate(numită şi personalitate). Numai cei ce aveau capacitate

(caput) puteau să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Doar oamenii liberi aveau capacitate (cetăţenii, latinii, peregrinii, colonii), în timp ce sclavii, erau singurii care nu aveau capacitate, de aceea ei erau consideraţi lucruri. Capacitatea începea odată cu naşterea. Exista o singură excepţie, şi

anume: copilul care trebuia să vină la moştenire (copilul născut după moartea tatălui său era considerat moştenitor, de rând cu ceilalţi copii).Capacitatea înceta în momentul morţii. Întrucât patrimoniul nu putea rămâne nici o clipă fără de proprietar, se considera că în intervalul de

timp cuprins între moartea persoanei şi momentul numirii unui moştenitor asupra patrimoniului decedatului, proprietar era însuşi decedatul. Capacitatea înceta şi în cazul când individul pierdea libertatea, cu toate că continua să fie în viaţă (de exemplu, un peregrin devenea sclav).Cel care

pierdea capacitatea era considerat că se află în moarte civilă: capitis deminutio

1.2. Capacitatea era de două feluri: deplină şi restrânsă. Aveau capacitate deplină numai cei care întruneau 3 cerinţe: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitas) şi calitatea de şef de familie (pater familias).Prin urmare, se bucurau de capacitate deplină numai cetăţenii romani şefi de

familie1. Celelalte categorii de oameni liberi (latinii, peregrinii), aveau capacitate restrânsă.

Capacitatea juridică restrânsă a persoanei (capitis deminutio)Se putea întâmpla ca în unele cazuri, o persoană să întrunească cele trei elemente (libertatea, cetăţenia, şef de familie), dar să nu se comporte normal. De exemplu, să fie bolnavă psihic, să consume excesiv băuturi alcoolice,

bătrâneţea etc. În asemena situaţii, persoanei i se acorda o capacitate juridică restrânsă, numită şi Capacitatea juridică restrânsă se manifesta prin una din următoarele 3 forme: a) capitis deminutio maxima, intervenea când se pierdea libertatea. De exemplu, cetăţeanul roman b) capitis deminutio

media sau minor, când se pierdea cetăţenia; c) capitis deminutio minima, când se pierdeau drepturile de familie.

1.3.Virsta persoanei nu avea un atit de mare rol in exercitarea capacitatii, mai mare importanta se datora statului juridic si clasei sociale sau cetateniei, deoarece copiii erau in posesiunea lui pater familias reyulta ca ei nu erau liberi nu aveau capacitatea si nu exercitatau in mod deplin

capacitatea lor.Uneori si un copil conceput putea privit ca si nascut, in cazul in care se cereau interesele lui.

2.1 a)Ocupaţiunea constă în luarea în posesiune a unui lucru care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni proprietar. Lucrurile care nu aparţin nimănui se numesc şi lucruri fără stăpân. Aceastea sunt:a) Produsele mării, ca: scoicile, perlele, peştele;b) Produsele pădurii, ca: animale sălbatice,

pomuşoare, ciuperci etc.;c) Lucrurile părăsite de stăpânul lor (abandonate, când nu mai avea nevoie de ele);d) Lucrurile luate de la duşmani. În concepţia romanilor, inamicul nu avea dreptul de proprietate.La romani, prin ocupaţiune puteau fi dobândite lucrurile mobile şi cele imobile. În prezent, prin ocupaţiune pot fi dobândite numai lucrurile mobile. Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor prin

îndelungata folosinţă a lor. cel ce stăpâneşte un bun mobil timp de un an de zile sau un imobil timp de doi ani, dobândeşte dreptul de proprietate asupra respectivului lucru.Condiţiile uzucapiunii sunt 1) posesiunea. Lucrul trebuie să fie posedat un anumit interval de timp.2) termenul. Era

necesar ca posesiunea să dureze un timp oarecare: lucrurile mobile (uneltele de muncă,un sclav) trebuiau să fie posedate timp de 1 an de zile, iar cele imobile (o casă, un teren) - 2 ani. Se cerea ca posesiunea să fie neîntreruptă (continuă) pe tot acest interval de timp.3) lucrul să fie susceptibil de a fi

uzucapat. Nu puteau fi uzucapate lucrurile: extra patrimonium (care nu puteau aparţine persoanei, de exemplu, cetăţile, drumurile); furate; luate în posesiune cu violenţă; cele religioase (bisericile, templele, obiectele de cult). 4) justa cauză,se înţelege că luarea în posesiune s-a făcut prin mijloace legitime (adică fără aplicarea violenţei, fără viclenie).5) buna credinţă. Este convingerea uzucapantului că a dobândit lucrul de la un proprietar.

Dobândirea dreptului de proprietate prin efectul legii avea loc atunci când legea însăşi prevedea că o situaţie sau alta duce la transferul dreptului de proprietate. Cele mai multe reglementări le cuprindea Legea celor XII Table, spre exemplu: bunurile confiscate la vamă treceau în proprietatea

statului; persoana care prelucra un pământ aflat în paragină, devenea proprietarul acestui pământ etc.

2.2. Mancipaţiunea Este cea mai veche modalitate de transmitere a proprietăţii, avându-şi începuturile în epoca străveche. Presupunea îndeplinirea unor forme solemne: prezenţa a cel puţin 5 martori cetăţeni romani, prezenţa lui libripens (cel ce cântărea metalul-preţ cu o balanţă de aramă)16,

prezenţa mancipantului (cel care vindea), a lui accipiens (cel care cumpăra), precum şi a lucrului ce urma să fie transmis. Cel care urmează să dobândească proprietatea (n.n. - accipiens), pune mâna pe obiectul mancipaţiei şi rosteşte formula: „declar solemn că acesta este lucru meu şi l-am

cumpărat cu această aramă şi balanţă”. După ce dobânditorul loveşte balanţa de aramă cu bucata de aramă, i-o înmânează întrăinătorului în loc de preţ. Folosită pe larg în vechiul drept roman şi în epoca clasică, mancipaţiunea nu se mai foloseşte în epoca postclasică, fiind înlocuită cu tradiţiunea

care, prin simplitatea formelor ei, avea superioritate. Mancipaţiunea dispare în secolul al VI-lea. b) Tradiţiunea La transmiterea dreptului de proprietate prin tradiţiune, se cereau următoarele condiţii: a) Cel care transmite lucrul trebuie să aibă capacitatea de a-l înstrăina, adică să fie

proprietar; b) Voinţa de a transmite şi, respectiv, de a dobândi proprietatea lucrului.c) Remiterea materială a lucrului. La început, remiterea lucrului se făcea de la mână la mână, dar în epoca clasică s-a admis că remiterea lucrului se poate reduce la unele forme simbolice, acestea fiind:- traditio

longa manu: se săvârşea între prezenţi, dar fără contactul direct cu bunul. De exemplu, în cazul vânzării unui teren, nu mai era nevoie ca cumpărătorul să parcurgă tot terenul, ci era suficient să se urce împreună cu vânzătorul pe o înălţime şi ultimul să indice limitele terenului.-

tradiţiunea simbolică: în cazul vânzării unei case, nu era necesar ca cumpărătorul să viziteze casa, fiind suficientă numai remiterea cheilor de la casă. - tradiţiunea brevi manu: este cazul chiriaşului care cumpără de la proprietar casa în care locuieşte. Într- o asemenea situaţie, chiriaşul nu mai

restituie imobilul proprietarului, pentru ca acesta să-l retransfere la rândul său, ci începe să posede din momentul convenţiei. - constitutul posesoriu: este situaţia inversă celei de mai sus. De exemplu, proprietarul vinde casa în care locuieşte şi rămâne să locuiască mai departe în calitate de chiriaş

2.3. Această speranţă este întemeiată deoarece în cazul în care obiectul este utilizată o lungă perioadă de timp, devine proprietatea utilizatorului prin Usucaption

Testul 6.Statutul juridic al cetatenilor romani

1.1Dobândirea cetăţeniei: a) Cel mai frecvent, cetăţenia romană se dobândea prin naştere;b) Cetăţenia mai putea fi dobândită prin efectul legii. Străinul care întrunea condiţiile cerute de lege pentru dobândirea cetăţeniei, devenea cetăţean roman;c) Prin naturalizare, când se vota o lege specială cu privire la acordarea cetăţeniei unor categorii de persoane. De exemplu, în anul 212 d.Hr., printr-un edict, împăratul Caracalla a acordat cetăţenia

romană la toţi locuitorii liberi ai imperiului.d) Prin dezrobire - sclavul dezrobit de un cetăţean dobândea şi el cetăţenia.

1.2. Cetăţenii erau cei care locuiau în cetatea Romei. Ei aveau toate drepturilor civile şi politice. Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele:Ius commercium - dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman;Ius connubium - dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform

dreptului civil;Ius militiae - dreptul de a fi soldat în legiunile romane;Ius sufragii - dreptul de a alege;Ius honorum - dreptul de a candida la o funcţie în stat.Numele cetăţeanului era compus din 5 cuvinte: numele de familie, porecla, ginta, prenumele tatăluişi tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi

exercita dreptul de vot. De exemplu, Marcus Tullius Marci fiul luiCornelius din tribul Cicero.Latinii erau rude de sânge cu romanii. Iniţial romanii şi latinii constituiau acelaşi popor, doar că mai târziu latinii au rupt legăturile cu romanii, izolându-se cu traiul.Cei mai vechi latini se numeau veteres.

Ei trăiau în localitatea Latium şi se supuneau romanilor.Existau mai multe categorii de latini: a) latinii coloniari, locuiau în coloniile fondate de romani în regiunea Italiei de azi; b) latinii uniani, erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Ei nu puteau lăsa bunurile lor prin

testament.Peregrinii - oamenii liberi care nu erau nici cetăţeni, nici latini. Ei nu putea beneficia de dreptul civil (ius civile), fiindcă nu erau cetăţeni romani, în schimb se bucurau de dreptul ginţilor (ius gentium), de care profitau toţi străinii Imperiului Roman.În funcţie de condiţia lor juridică,

peregrinii erau de două categorii: a) peregrini ordinari (obişnuiţi) şiperegrini deditici.- Peregrinii ordinari (obişnuiţi) erau locuitorii cetăţilor învinse de Roma. Fiecare cetate îşi păstra propria organizare politică, propriile instanţe de judecată şi propriul drept peregrin. Spre deosebire de cetăţenii

romani, peregrinii obişnuiţi nu aveau drepturi politice şi nici drepturi civile. Pentru a putea întreţine relaţiicomerciale cu Roma, peregrinilor obişnuiţi li s-a acordat ius comercium.Peregrinii obişnuiţi dobândeau cetăţenia Romei prin efectul legii şi prin naturalizare (de exemplu, legea lui

Caracalla din 212 d.Hr.).- Peregrini deditici. Ei alcătuiau o categorie inferioară de peregrini, fiindcă nu aveau dreptul de a veni la Roma şi nu puteau dobândi cetăţenia romană. Nu aveau drepturi politice, civile şi nici comerciale.

1.3. Peregrinii care aveau ius comercium puteau incheia acest contract in ius civile. Cei care nu aveau ius comercium, faceau contractum in sistemul de ius gentium. Deci depinde de sistemul de drept care a reglementat tranzactia.

2.1. Prin condiţiile de valabilitate ale contractelor se înţeleg acele elemente fără de care orice contract nu ar putea exista ca contract.Condiţiile de valabilitate ale contractului mai sunt numite şi elementele contractului. Acestea sunt înnumăr de 3 (trei): obiectul, consimţământul şi capacitatea. În

lipsa unui din aceste elemente nu există contract.1) ObiectulObiectul contractului constă în a da, a face sau a nu face ceva.2) ConsimţământulPrin consimţământ înţelegem manifestarea de voinţă a unei părţi în scopul încheierii unui act juridic (unuicontract).Pentru încheierea contractului este necesar acordul de voinţă al ambelor părţi. O parte vine cu oferta, iar adoua parte acceptă oferta. Numai aşa poate fi încheiat un contract. Partea

care vina cu oferta o poate retrage până ca ea să fi fost acceptată. Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte juridice. De exemplu, cetăţeanul roman avea toate drepturile politice şi civile, în timp ce sclavul nu avea nici un drept, fiind asimilat cu lucrurile.

2.2. În legătură cu exprimarea consimţământului, există viciile de consimţământ11, care distrug consimţământul. Acestea sunt: neseriozitatea, eroarea, violenţa.

a) Neseriozitatea apare atunci când consimţământul a fost dat în glumă sau în împrejurări din care se deduce clar că partea nu a intenţionat să se oblige (de exemplu, afirmaţia actorului pe scenă).

b) Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări. În patru cazuri, eroarea duce la nulitatea contractului:Eroarea asupra naturii contractului, apare atunci când o parte intenţionează să încheie un anumit contracte, pe când în realitatea era un alt contract.Eroarea în privinţa persoanei - o

parte crede că a încheiat contractul cu o anumită persoană, pe când în realitate l-a încheiat cu altcineva (de exemplu, Titus crede că se căsătoreşte cu Vera, pe când în actul de căsătorie pe care l-a semnat, figura numele unei alte femei, Gella).Eroarea în privinţa lucrului - o parte crede că obiectul

material al contractului este un anumit lucru, iar cealaltă parte crede că este vorba de alt lucru (de exemplu, Liviu crede că vinde un lot de pământ, în timp ce Pilat crede că cumpără o casă).Eroarea în substanţă - o parte crede că a dobândit un lucru făcut dintr-o anumită materie şi în realitate

dobândeşte un lucru făcut din altă materie (aramă în loc de aur).c) Teama. Prin teamă, în sens juridic, înţelegem violenţa care se exercită asupra unei persoane pentru a o determina să încheie contractul. Violenţa este de două feluri: violenţa fizică şi violenţa psihică.d) Dolul înseamnă mijloacele

viclene utilizate de o parte, în scopul de a determina pe cealaltă parte să încheie contractul.

2.3a). persoana a spus una, dar a vrut să spună altceva,a) nu a spus cel mai important pentru contractul dat, (viclenie)

b) a considerat că i se donează, dar i se acorda în împumut, (eroare in natura contractului)h)a crezut că este posibil, dar s-a dovedit a fi interzis de lege (El a trebuit să cunosca Legea)

Testul 7. 1. Condiţia juridică a sclavilor.

1.1. Izvoarele sclaviei sunt nasterea, razboiul si anumite fapte pedepsite cu pierderea libertatii.In ceea ce priveste nasterea, se aplica regula potrivit careia copilul nascut in afara casatoriei dobandeste conditia juridica a mamei sale din momentul nasterii. Prin urmare, fiul scalvei este intodeauna sclav intrucat scalvii nu pot incheia o casatorie valabila si ca atare scalva nastea intodeauna in afara casatoriei. De la aceasta regula exista o singura

exceptie si anume cazul in care in intervalul legal al conceptiunii femeia respectiva a fost un singur moment om liber.Al doilea izvor important al sclaviei este razboiul; prizionerii de razboi ai statului roman erau vanduti ca sclavi pe pietele Romei de catre questori.Cel de-al treilea izvor al sclaviei

il reprezinta o serie de fapte sanctionate cu pierderea libertatii, intre care mentionam dezertarea, nesupunerea la incorporare, prinderea hotului in flagrant delict, condamnarea la munca silnica in mina, executarea silita asupra persoanei, ce pot duce la vanzarea debitorului insolvabil ca sclav. Alte fapte pedepsite cu pierderea libertatii erau escrocheria, adica cel care de convienta cu alte persoane se dadea drept scalv, lasandu-se "vandut: de catre

acea persoana, iar apoi facea dovada ca este om liber, impartind castigul cu vanzatorul

1.2. Sclavul nu avea capacitate juridica, nu avea personalitate, asupra lui stapanul avea dreptul de viatasi de moarte, nu putea incheia acte juridice si nici nu avea patrimoniu, nu putea fi proprietar, creditor sau debitor şi nici să lase acestora o moştenire. El nu putea să se căsătorească, deoarece

această instituţie era rezervată numai celor liberi. Având statutul juridic de lucru, sclavul nu se poate plânge în justiţie, nu putea- intenta o acţiune. Dacă a fost rănit, lovit sau nedreptăţit într-o formă oricât de gravă, el nu se putea adresa magistratului. Acest drept aparţinea numai stăpânului său.

Mai apoi insa la finele epocii republicane sclavul a dobandit posibilitatea de a incheia acte juridice dar nu in nume propriu. Totodata, sclavul a dobandit posibiltatea de a stapani anumite bunuri cu titlu de peculiu.Pe cand dezrobitii aveau unele drepturi; sclavii eliberaţi prin mijloace

formaliste- Liberţii cetăţeni- Din categoria drepturilor politice, aveau doar dreptul de a alege. Nu aveau dreptul de a fi ales şi nici dreptul de comandă în cadrul legiunilor romane. Aveau totalitatea drepturilor civile (casatorie, nume, testament etc),corelate însă, cu o serie de obligaţii faţă de fostul

stăpân. Liberţii latini – erau sclavii eliberaţi prin mijloace neformaliste de drept pretorian. Din categoria drepturilor civile şi politice, nu aveau decât jus commercii (era dreptul de a încheia orice act juridic prevăzut de dreptul civil) şi dreptul de a promova acţiuni în justiţie.Datorită faptului că nu

puteau testa, se spunea despre ei că trăiau ca oameni liberi, dar mureau ca sclavi

1.3. In epoca veche a dreptului privat roman sclavul nu avea capacitate juridica, nu avea personalitate, asupra lui, stapanul avea dreptul de viata si de moarte, nu putea incheia acte juridice si nici nu avea patrimoniu, nu putea fi proprietar, creditor sau debitor şi nici să lase acestora o moştenire. El nu putea să se căsătorească.. Acest drept aparţinea numai stăpânului său.Dacă aceasta era situaţia juridică a sclavului în epoca veche a dreptului roman,

ea se schimbă la finele epocii republicane. Pretorul intervine şi limite, potrivit necesităţilor economice şi sociale ale epocii, capacitatea juridica sclavului de a încheia acte juridice în numele şi în interesul stăpânului şi de a-l face în consecinţă, în egală măsură creditorul şi debitorul acestor

tranzacţii.In epoca clasica se acordă sclavilor posibilitatea de a administra şi fructifica o parte a averii stăpânului. Acest mic patrimoniu se numea peculiu, şi putea fi mărit sau diminuat fără ştirea sau acordul stăpânului.Reformele dreptului pretorian au dat posibilitatea sclavilor de a conduce

afaceri de comerţ maritim sau terestru. În sfârşit, la aceeaşi epocă, sclavilor li s-a acordat posibilitatea să încheie anumite convenţii, numite pacte, în nume şi interes proprii. Aceste pacte erau: pactul de eliberare din sclavie, pactul de libertate, pactulprin care se micşorează datoria sclavului, pactul

de iertare de datorie.Mai târziu, în epoca imperială, economia sclavagistă îşi începe declinul, contradicţiile sociale se ascut treptat, iar munca sclavilor devine din ce în ce mai puţin productivă. Pe de altă parte, numărul acestora scade cu mult sub nevoile producţiei. Războaiele nu mai procura ca

odinioară numărul de sclavi de care avea acum nevoie Roma imperială. Autoritatea de stat intervine încercând să pună o frână arbitrarului stăpânilor ai căror victime erau sclavii (omorâţi fără scrupule pentru vini mărunte sau în jocuri de gladiatori la circuri).. De aici necesitatea de a se

interveni pecale legislativă pentru a fi apăraţi. În Legea Petronia din anul 61 e. n., stăpânii sunt opriţi să-şi dea sclavii fărăîncuviinţarea magistraţilor, să fie devoraţi de fiare la jocurile de circ. Împăratul Claudius (41 51 e. n.) lipseşte de dreptul de proprietate pe stăpânul care îşi abandonează un sclav

bătrân şi bolnav, iar Antoninus promulga două constituţii: prima pedepseşte ca omucid pe stăpânul care şi-a ucis fără motiv sclavul, iar o adoua îngăduie magistraţilor să silească pe stăpânii prea cruzi să-şi vândă sclavii pe care-i maltratează.Astfel evoluaza sclavii in diferitele perioade ale

dreptului privat roman.

2. 1. Superficia este dreptul de a folosi terenul altuia în vederea edificării şi exploatării unei construcţii,deasupra ori sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii deja existente. Dreptul de superficie se referă custricteţe la relaţia care se crează între imobil (edificiu, locuinţă, construcţie etc.) şi

terenul pe care acesta este amplasat. Din acest considerent, deseori se menţionează că dreptul de superficie este un drept imobiliar (adică se referă la imobile).Părţile se numesc superficiarul (cel care ia în superficie) şi nudul proprietar (cel care acordă terenul său însuperficie). Superficia nu este gratuită. În schimbul pământului de care se folosea, superficiarul plătea nudului proprietar o sumă de bani, numită solarium. Superficiarul avea

drepturi foarte întinse: putea să transmită dreptul de superficie prin testament, să-l vândă, să-l doneze, să-l ipotecheze, să-l greveze sau să dobândească servituţi în favoarea lui etc.Pentru a-şi apăra dreptul de superficie, superficiarul avea la dispoziţie două feluri de interdicte: a)

interdictul de superficie, putea fi înaintat împotriva oricărei persoane ce l-ar fi tulburat pe superficiar în exercitarea dreptului său, chiar şi împotriva proprietarului pământului; b) interdictele posesorii, deoarece superficiarului îi era recunoscută în acelaşi timp şi calitatea de posesor.Proprietarul

lucrului asupra căruia se exercita dreptul de superficie avea împotriva superficiarului (dar şi a altora care pretindeau la teren) acţiunea în revendicare.Încetarea superficiei poate avea loc: a) la expirarea termenului pentru care a fost constituită; b) în cazul refuzului superficiarului la

dreptul său de superficie; c) la întrunirea în una şi aceeaşi persoană a ambelor calităţi (atunci când superficiarul devine şi proprietar al terenului, prin cumpărarea acestuia, sau invers, când proprietarul devine şi superficiar, prin cumpărarea construcţiei).

2.2. Asemanari superficie şi emfiteoză.: -drepturi reale care constau in dreptul de proprietate ce-l are o persoana; - drepturi asupra unor terenuri ale altora in privinta carora se dobandeste un drept de folosinta pe un anumit termen; -ele nu sunt gratuite, in schimbul pamantului utilizat se platea

periodic o suma de bani; -aceste drepturi se nasteau prin contracte si erau ocrotite de un interdict şi de o acţiune; - ambele sunt drepturi transmisibile; - in ambele cazuri se plateau impozite aferente proprietăţii;- daca nu se achitau platile la timp actualii posesori se decadeau din drepturile reale.Deosebiri superficie şi emfiteoză: Superficia- era dreptul real de a folosi terenul altuia în vederea edificării şiexploatării unei

construcţii, deasupra ori sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii deja existente insa emfiteoza era un drept real de folosinţă asupra terenului agricol al altuia, pentru cultivare şi pentru roada; -in cazul superficiei persoanei careia i se acorda dreptul de proprietate se numea - superficiar pe cand in cazulemfiteozei - ea se numea emfiteot; - termenul folosit pentru suma care trebuia achitata era la emfiteoză numit-canon, iar la superficie

suma era numita – solariu

2.3. . Cererea lui Iulius poate fi satisfăcută in baza catorva temeiuri: b) Tiberius în decurs de trei ani nu a achitat canonul;- caci conform contractului daca emfiteotul nu făcea aceste plăţi pe o perioadă mai mare de trei ani, el era decăzut din drepturile sale. c) a vîndut fără acordul lui Iulius 2/3 din

pămînt;- nu avea dreptul deplin de a vinde terenulCererea nu putea fi satisfacuta in baza urmatoarelor temeiurilor: a) Tiberius a testat urmaşilor săi dreptul real; - conform caracteristicilor

emfiteozei, dreptul de emfiteoza poate fi lasat ca legat.

si d) Tiberius i-a transmis în uzufruct lui Marcus ½ din pămînt- conform caracteristicilor emfiteozei, dreptul de emfiteoza poate fi dat in uzufruct.

Testul 8.Familia romana1.1.Cuvântul familia a fost utilizat de romani în 3 sensuri: a) ca totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva;b) un grup de persoane aflate sub

aceeaşi putere; c) totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în puterea unui pater familias.În epoca veche la romani, era prezentă familia patriarhală. Figura centrală în familie era şeful acesteiacare se numea pater familias. Puterea şefului de familie se numea manus (mână), simbol al forţei

fizice.Şeful familiei era tot timpul de parte masculină, fiind considerat singurul conducător în casă; avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra tuturor membrilor familiei; era proprietarul întregului patrimoniu familial; singuruljudecător al celor de sub puterea sa.Pater familias se considera singurul independent în familie (sui iuris), pe când soţia şi copiii de sub puterea lui se aflau în supunere (alieni iuris), iar sclavii - nişte simple lucruri, obiecte de proprietate (res).Cu timpul, în procesul dezvoltării relaţiilor sociale şi a ideilor juridice, puterea lui pater familias s-a dezmembrat în mai multe

puteri distincte. Astfel, cuvântul manus, îşi pierde vechiul înţeles, desemnând numai puterea bărbatului asupra soţiei. Puterea asupra copiilor şi nepoţilor era numită patria potestas, puterea asuprasclavilor - dominica potestas, iar asupra bunurilor - dominium.Rezultă aşadar, că vechea familie

romană era întemeiată pe legătura de putere dintre şeful de familie şi cei aflati sub autoritatea sa.1.2.Agnaţiunea este legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeaşi putere, dintre persoanele care au fost sub aceeaşi putere în trecut

sau dintre persoanele care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă mai trăia pater familias. Rudenia agnată este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, deoarece puterea se exercita şi se transmitea doar prin bărbaţi. La moartea şefului de familie, numai urmaşii săi masculini de prim grad deveneau şefi de familie. La rândul lui, fiecare din aceştea alcătuiau o nouă familie.Urmaşii mai îndepărtaţi ai capului de familie (de exemplu, nepoţii, nepoatele),

treceau acum în noile familii, schimbându-şi doar puterea sub care se aflau.Toate aceste persoane se numeau unele faţă de celelalte agnaţi, in schimb Cognaţiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un autor comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeaşi putere.Cognaţii nu sunt întotdeauna şi agnaţi. Astfel, sora trece prin căsătorie sub puterea bărbatului şi înceteazăsă mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea tatălui,

dar continuă să fie cognată cu el.Gradul de rudenie agnată şi cognată se calculează la fel, şi anume: se numără generaţiile care despart pe una din cele două persoane, de autorul comun, apoi generaţiile care despart pe autorul comun de cealaltă persoană şi la urmă se face suma celor două

numere.Astfel, fraţii sunt între ei rude de gradul doi, deoarece de la frate până la autorul comun (părintele) este un grad şi de la acesta până la celălalt frate, al doilea grad.Verii sunt rude de gradul patru, deoarece de la fiecare din ei până la autorul comun (bunicul) sunt câte două grade, în total patru

grade.1.3.Puterea deţinut de pater familias a fost numit patria potestas, "paternă putere".. Actul de tabele douăsprezece a dat pater familias vitae necisque potestas; "puterea de viaţă şi de moarte" pe copiii lui, soția sa și sclavi lui, care a exprimat lor sub manu, "în mâna lui.". Pentru un sclav devine un

om liber, el trebuie să fie lansat la "mâna" pater familias, prin urmare, termenii manumissio şi emancipatio. Conform legii, a fost decizia pater familias absolută şi finale. El a avut puterea de a vinde copii sa ca sclavi, precum şi să adopte cu altele; Cu toate acestea, în conformitate cu dreptul Roman, dacă un copil a fost vândut ca un sclav de trei ori, a fost mai mult obiectul unei potestas patria. Pater familias avut puterea de a accepta sau

refuza căsătoriilor lui fii şi fiice; Cu toate acestea, un decret al împăratului Caesar Augustus adaugă mai târziu, rezerve: el nu ar putea refuza permisiune fără motiv valabil. Puterea paternă a fost însoţită de responsabilitate: pentru frauduloase sau dăunătoare actul comise de unul dintre

iuris sale alieni (persoană dependentă pe el), el a trebuit să despăgubească victima. Cu toate acestea, el ar putea livra lui iuris alieni răzbunare victimei (noxal capitularea). În epoca veche, avea o putere nelimitata , şeful de familie putea să-si alunge membrii din casa familială, să-ivândă, să-i

abandoneze (ca pe nişte lucruri), să-i căsătorească fără a le cere asentimentul şi chiar să-i omoare.Puterea părintească era perpetuă. Oricare ar fi fost vârsta descendentului şi oricare poziţie politică ar fi ocupat în stat (consul, pretor, magistrat etc.), el rămânea în puterea părintească a şefului de

familie. Descendenţii erau obligaţi ca prin toate acţiunile lor, să îmbunătăţească situaţia materială a lui pater familias. Ei nu puteau dobândi nimic pentru ei şi nici nu puteau să înrăutăţească situaţia materială a şefului de familie, ci numai să-l îmbogăţească, făcându-l creditor, proprietar etc.Seful

familiei era judecătorul suprem familiei sal. că o singură persoană în gospodărie la această poziţie.Copiii majori de sex masculin a rămas sub autoritatea tatălui lor, şi nu putea accesa drepturile unui pater familias în timp ce el era încă în viaţă. Conform legii, toate proprietățile au fost

achiziționate de tatăl lor, şi el a avut dreptul de a dispune de propriile sale. Cei care au trăit în propria casă la moartea tatălui lor-l relativ la poziţia pater familias în casele lor respective. Femeile au fost, de asemenea, sub dominația asupra pater familias.Au fost sub manu în timpul toată viaţa lor,

cu excepţia după căsătorie în acest caz au fost în mâna lor soţul.2.1. (dr. civ.) - O sarcina impusa asupra unui fond (teren) pentru utilitatea unui alt fond invecinat care apartine unui alt proprietar. Este un drept real principal derivat, perpetuu si indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru uzul si utilitatea altui imobil,

numit fond dominant, imobile care apartin unor proprietari diferiti. Exemplificand se poate spune ca dreptul proprietarului unui teren infundat de a trece peste terenurile invecinate pentru a ajunge la o cale publica reprezinta o servitute (de trecere). Servituţile pot fi constituite în folosul unui fond (unui lot de pământ), în care caz se numesc servituţi prediale. Servituţile prediale rustice, fiind strâns legate de agricultură, erau considerate bunuri mancipi, astfel că dobândirea lor se realiza prin mancipaţiune. Servituţile prediale (numite şi reale) sunt sarcinile impuse unui fond în folosul altui

fond. Deşi se vorbeşte de fond (lot de pământ; teren) în realitatea, servituţile aparţin persoanelor, singurele care au calitatea de subiecte de drepturi. Cerinţa principală este ca persoanele să deţină în proprietate fondurile respective.

Servituţile prediale presupun două imobile, care trebuie să fie învecinate sau cel puţin apropiate pentru a permite exercitarea servituţii în favoarea fondului dominant. Servituţile prediale erau de două feluri: rustice şi urbane. Deosebirea dintre ele se făcea în funcţie de felul imobilului dominant, şi

anume: dacă imobilul dominant era o clădire, indiferent unde se afla, servitutea senumea urbană, iar dacă imobilul dominant era un teren, servitutea se numea rustică. Nu are nici o relevanţă dacă clădirea sau terenul era situat la

oraş sau la ţară.Imobilul în folosul căruia lua naştere servitutea, se numea imobil dominant, iar imobilul care suporta servitutea (cel mai frecvent erau loturile de

pământ) - imobil aservit.2.2. Servituţile personale presupun existenţa unui lucru, mobil sau imobil, asupra căruia două persoanedeterminate exercită drepturi reale distincte.

Romanii au cunoscute următoarele servituţi personale:- uzufructul, dreptul de a folosi lucrul altei persoane şi a-i culege fructele;- usus este dreptul de a folosi lucrul altuia, dar fără a-i culege fructele.

- habitatio este dreptul de a locui în casa altuia.- operae servorum, dreptul de a folosi serviciile sclavilor altuia.

Cea mai importantă servitute personală este uzufructul, celelalte fiind variante ale acestuia. Uzufructul este dreptul de a te folosi de lucru (mobil sau imobil) şi de a-i culege fructele, fără a-i distruge substanţa. Părţile se numesc uzufructuar (cel ce ia în posesie şi folosinţă bunul) şi nudul proprietar (cel care dă în posesiune şi folosinţă bunul). Uzufructuarul primeşte două din cele trei atribute ale dreptuluirămâne a se păstra la nudul proprietar.

Uzufructuarul preia bunul în folosinţă şi posesiune o perioadă de timp, se îngrijeşte de el, culege fructele(fructele pot fi naturale, civile ori industriale) şi îl restituie proprietarului la expirarea termenului contractului.În aşa mod, uzufructul se aseamănă cu locaţiunea şi arenda.

Uzufructul se deosebeşte însă de locaţiune şi arendă prin faptul că este un drept real, în timp celocaţiunea şi arenda sunt obligaţii, luând naştere din contract.Spre deosebire de servitutile prediale a caror bunuri erau considerate mancipi, În afară

de uzufruct, romanii cunoşteau şi quasi-uzufructul. Ca obiect al quasi-uzufructului serveau bunurile consumptibile. Împreună cu bunul, quasi-uzufructuarul primea dreptul de proprietate asupra lor, le putea folosi după bunul său plac, iar la expirarea termenului, trebuia să întoarcă vechiului

proprietar bunuri deacelaşi fel şi în aceeaşi cantitate.Servitutile personale nu erau ca si cele prediale de tip rustic si prediale.

Testul 9.Casatoria in dreptul privat roman.

1.1. Căsătoria este unirea bărbatului cu femeia, formând o comunitate pentru întreaga viaţă. Căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea bărbatului.În epoca veche, căsătoria romană era precedată de o logodnă care se încheia la început printr-o convenţie verbală, între capul de

familie (pater familias) al fetei şi capul de familie al logodnicului, după care urma Condiţiile pentru încheierea căsătoriei:A. Consimţământul. În epoca veche a dreptului roman, căsătoria şi logodna tinerilor se încheiau de către şefii de familiei ai acestora. Mai târziu, în epoca clasică, în afară de

consimţământul şefilor de familie se cerea şi consimţământul viitorilor soţi. În vremea împăratului Iustinian (epoca postclasică), prin lege s-a dat dreptul atât băieţilor, cât şi fetelor să se adreseze magistratului cu scopul de a-l constrânge pe şeful de familie să-şi dea consimţământul La fel, în

cazul în care capul familiei era absent, nebun sau din alte motive nu putea să-şi dea consimţământul, s-a îngăduit ca tinerii să se căsătorească şi fără consimţământ. B. Vârsta. La momentul încheierii căsătoriei, fata trebuie să aibă minimum 12 ani (nubilă, aptă pentru căsătorie). În privinţa băieţilor (aşa-zisa pubertate), sabinienii o fixau de la caz la caz, luând în consideraţie nu vârsta, ci dezvoltarea fizică a tânărului, pe când proculienii o fixau la

14 ani.C. Dreptul de a se căsători (ius conubii). Soţul trebuia să aibă în conformitate cu legile romane, dreptul de a încheia o căsătorie. Existau următoarele cerinţe:a) viitorii soţi să nu fie rude între ei. Între rudele de linie dreaptă căsătoria era interzisă, iar între rudele de linie colaterală

căsătoria era interzisă până la gradul IV inclusiv.b) viitorii soţi să nu fie afini între ei. Afinitatea înseamnă raportul dintre soţ şi rudele celuilalt soţ.c) nici unul dintre soţi să nu fie căsătorit. Poligamia era interzisă de lege.d) văduva nu se putea recăsători timp de 1 an (în epoca veche) de la moartea

soţului. Acest termen era introdus din considerente morale (doliul datorat bărbatului). O altă raţiune era de a evita discuţiile asupra paternităţii copilului care s-ar naşte în acest interval.e) categoria socială constituia o piedică la căsătorie. De exemplu, mult timp căsătoria dintre plebei şi patricieni a fost oprită prin lege.f) motivele politice. Căsătoria guvernatorului de provincie cu o femeie din provincia respectivă, era interzisă.

1.2. Căsătoria la romani se făcea: a) cu manus sau b) fără manus.

La căsătoria cu manus, femeia rupea orice legătură cu familia ei de origine şi intrând în familia soţului, cădea sub puterea (manus) şefului de familie (pater familias)5. Dacă bărbatul ei era şef de familie, femeia intra în puterea lui, însă dacă bărbatul se afla în puterea unui şef de familie, atunci

femeia împreună cu bărbatul intrau sub autoritatea acelui şef de familie.Căsătoria cu manus se realiza în 3 forme: confarreatio, usus şi coemptio. În toate cazurile trebuiau respectate anumite forme solemne, şi anume:- prin confarreatio se oferea zeului Jupiter o pâine din făină de calitatea cea mai

bună, în prezenţa pontifului şi a zece martori;

- usus (deprindere, obişnuinţă) presupunea locuirea viitorilor soţi timp de un an; - prin coemptio, predarea soţiei se făcea cu balanţa şi arama, ca şi în cazul bunurilor.b) La căsătoria fără manus, femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater familias din familia de

origine. Această căsătorie se făcea fără vreo solemnitate, fiind comodă, accesibilă şi fără de formalităţi. În scurt timp, căsătoria fără manus a devenit singurul mod de încheiere a căsătoriei la romani (în timp ce căsătoria cu manus a dispărut definitiv). Dacă femeia era independentă (sui iuris), adică

nu se afla sub puterea unui cap de familie, şi se căsătorea cu manus, - intra în puterea şefului (pater familias) noii sale familie şi întreaga ei avere trecea în patrimoniul acestuia. Dacă era dependentă (alieni iuris), adică se afla sub puterea unui cap de familie, acesta trebuia s-o înzestreze cu o dotă,

odată cu intrarea ei în puterea noului cap de familie. Dota era alcătuită din diverse bunuri mobile sau imobile şi intra în patrimoniul noului şef de familie.Dacă femeia se căsătorea fără manus, urmează să facem aceeaşi distincţie, după cum era dependentă (alieni iuris) sau independentă (sui iuris). În prima ipoteză, soţia se supunea capului din familia sa de origine şi în consecinţă, tot ce dobândea rămânea acestuia. În ipoteza a doua, femeia era

proprietara averii ei.

1.3. Dacă era dependentă (alieni iuris), adică se afla sub puterea unui cap de familie, acesta trebuia s-o înzestreze cu o dotă, odată cu intrarea ei în puterea noului cap de familie. Dota era alcătuită din diverse bunuri mobile sau imobile şi intra în patrimoniul noului şef de familie. Aşa cum s-a

menţionat, cu ocazia încheierii unei căsătorii, se obişnuia să i se facă soţiei o donaţie, numită dotă (zestre), menită „să susţină sarcinile căsătoriei”. La desfacerea căsătoriei, dota urma să fie restituită celui care o constituise sau persoanei indicate de acesta. Soţul era obligat să restituie imediat toate

bunurile dotale. Dacă nu o făcea, rudele soţiei aveau la dispoziţie acţiunea în restituirea dotei, cu care se adresau în judecată împotriva soţului.Reieşind din situaţia materială a soţului, judecătorul putea dispune restituirea eşalonată a dotei, iar dacă se constata că nu avea de unde, putea

fi eliberat de obligaţia sa.

1. 2.1. Dreptul de proprietate in sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza modul de repartitie a mijloacelor de productie precum si a produselor .

2. In sens subiectiv, drept de proprietate este acea posibilitate de a stapini un lucru prin putere proprie si in interes propriu care este definit de normele dreptului de proprietate .

2.2 Apararea dreptului de proprietate era specifica fiecarei forme de proprietate spre exemplu:proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea de revendicare, prin interdictele posesorii şi prin acţiunile împotriva furtului. Proprietatea pretoriană era o situaţie temporară, iar acest tip de

proprietate este apărată de acţiunea publiciană. Ea se deosebeşte de acţiunea în revendicare prin aceea că formula cuprinde o ficţiune: Judecătorul trebuie să presupună că posesorul a posedat lucrul un an sau doi şi l-a dobândit prin uzucapiune în proprietate quiritară.Proprietatea provincială era

apărată de o acţiune reală asemănătoare revendicării, o aşa - numită actio utile.Apararea avea loc prin doua modalitati , prima fiind actiunea de revendicare si actiunea publiciana .Revendicarea sau acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar era o acţiune reală, civilă,

prin care proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care-l deţine cu orice titlu.Condiţiile acţiunii în revendicare erau:a. Se puteau pretinde numai lucrurile romane de către proprietarul roman sau peregrinul cu jus commercii b. Lucrul revendicat trebuie să fie corporal, deoarece

proprietarul pretindea posesia (coprus). c. Lucrul pretins trebuie să fie individualizat. Nu se putea revendica în principiu decât un singur obiect în acelaşi timp. Pe cale de excepţie se admite însă revendicarea unei turme. d. Reclamantul este proprietar al lucrului şi îi lipseşte posesia. El trebuie să dovedească situaţia sa de proprietar şi aceasta se făcea probând că cel de la care a dobândit lucrul era şi el proprietar şi mergând, tot aşa până la un proprietar originar.e. Pârât putea fi doar posesorul lucrului. Pretorul a admis însă şi două excepţii. Astfel, acţiunea putea fi introdusă în alte două

cazuri.:1. Împotriva celui care prin dol încetează să posede. A încetat prin dol să posede cel care a distrus, abandonat sau înstrăinat bunul în timpul procesului. 2.Împotriva celui care se lasă urmărit cu revendicarea, deşi nu era posesor.A doua modalitate adica actiunea publiciana avea urmatoarul

caracter.Acţiunea publiciană sancţionează proprietatea pretoriană. Ea permite proprietarul pretorian să dobândească posesia lucrului pe care a pierdut-o. Această acţiune a fost recunoscută posesorului de bună credinţă, care-şi exercită posesia în nume de proprietar şi în interes propriu şi care

a fost deposedat tocmai În perioada de doi ani, respectiv un an, în care uzucapa bunul imobil sau mobil, Judecătorul dădea câştig de cauză reclamantului care avea lucrul in bonis (printre lucrurile sale) şi care se găseşte pe cale de a-l uzucapa.

2.3. Apariţia şi evoluţia diferitor categorii de proprietate în istoria dreptului privat roman a fost conditionata nemijlocit de aparitia noilor categorii de persoane sau paturi sociale. Deci drepturile lor la fel urmau sa fie luate in consideratie, in consecinta a aparut propritatea dezrobitilor si al multor

alte categorii sociale , deci nu numai proprietatea quiritară care aparţinea numai cetăţenilor romani sui iuris. O alta conditie a aparitiei noilor forme de proprietate a fost contropirea noilor teritorii , astfel a aparut proprietatea provinciala.Romanii cucerind noi provincii ,au lasat locuitorilor dreptul de proprietate asupra terenurilor sale in schimbul unei plati de impozit, din acest motiv i sa dat denumire de proprietate provinciala. O alta categorie de proprietate cum de exemplu este cea peregrina , a fost conditionata de dezvoltarea comertului, si favorizarea situatiei financiare a unor peregrini

caraora statul roman a fost evoit sa le recunoasac un drept de proprietate distinct.

Testul10.Procedura civila romana.

1.1. Partile componente ale formulei in procedura formulara sunt: intentia – pretentia reclamantului; demonstratia – o baza de fapte pe care pretentiile reclamantului se sprijinesc, judeatorul trebuia sa fie asigurat de veridicitatea celor spuse de catre reclamant; adjudecarea – se intalneste de

obicei in cazurile de transfer a drepturilor de proprietate; condamnarea – judecatorul decide daca paratul va fi pedepsit sau nu, in dependenta de circumstante si cum va fi gasit acesta, vinovat sau nevinovat. Mai sunt si prescriptiile care sunt niste note aditive la o formula si ele pot fi de ajutor

atat pentru parat cat si pentru reclamant. De asemenea mai sunt si exceptiile – acestea sunt mijloace de aparare pentru parat chiar daca el nu neaga

direct pretentia reclamantului dar expune niste circumstante ajutatatoare.1.2. Procedura legisactionala a aparut cu mult mai devreme decat cea formulara. Procedura legsactionala este caracteristica pentru perioada veche, iar cea formulara pentru perioada clasica. Dar aceste doua procedure au o tangenta. Ambele proceduri au loc in doua faze: in iure si in iudicio – in fata magistratului si in fata judecatorului. O caracteristica profilica a procedurei formulare este faptul ca aceasta se bazeaza pe'o formula care este

intocmita in prima faza, de catre magistrat si este trimisa la revedere judecatorului in a doua faza pentru ca acesta sa ia decizia si sa solutioneze cazul. Procedura legisactionala, la randul sau se amplaza in baza unor legisactiuni, ca d e exmplu 'sacrementum', 'judicis arbitrive postulatio',

'condictio', 'manus iniectio' sau 'pignoris capitis..1.3.La general luand, dupa trecerea unei mari perioade de timp, procedura legisactionala – asa rigida cum era, nu facea fata noilor relatii social-poilitice aparute si mai ales nu facea fata relatiilor economice existente in perioada clasica, adica impiedica comertul intre cetatenii romani si alte

nationalitati. Din aceasta cauza s-a si trecut la procedura formulara, caci aceasta era cu mult mai simpla si comoda pentru utilizarea in cazul unor litigii economice si sociale.

2.1 2.1Drepturile reale asupra lucrului altcuiva nu este nimic altceva decat un drept de a utiliza un bun al carui proprietar este altcineva. Acest lucru nu era o problema pentru cetatenii romani. Exista chiar mai multe tipuri de drepturi relae asupra bunurilor altcuiva. Exista servitutea, aceastea se divizeaza in doua – servitutea prediala si servitutea personala. Servitutile prediale sunt dreptul real a unui om in folosinta unui lot de pamant de

exemplu. Acestea se impart in 2 tipuri, servitutile prediale rustice si urbane. Cele rustice tin de un lot de pamant, iar cele urbane de o cladire. Servitutile personale sunt cele in folosul unei persoane (cum ar fi uzufructul de exemplu). Servitutile personale sunt de mai multe tipuri – uzufructul, usus, habitatio si operae servorum. De asemenea mai exista drepturi reale asupra lucrului altcuiva ca superficia si emfiteoza. Superficia este dreptul real asupra unui teren de pamant in vederea edificarii unei cladiri pe acest teren. Pentru aceasta utilizare, superficiarul, adica cel ce ia in superficie trebuie sa achite o suma de bani nudului posesor, celui ce da terenul de pamant, numita solarium. Emfiteoza – contractul de emfiteoza este atunci

cand un imprat da unui emfiteot un lot de pamant pentru ca acesta sa'l cultive si sa'i stranga fructele in schimbul unei sume de bani numita canon.2.22.3 2.2Uzufructul – este atunci cand o persoana are dreptul de a utiliza lucrul ce apartine altuia si a'i culege fructele. Ususul – este atunci cand o persoana

re drepturi reale asupra lucrul altei persoane si poate sa se foloseasca de acesta dar nu are dreptul sa'i culeaga fructele. Habitatio - este atunci cand o persoana are dreptul de a trai in proprietatea altei persoane

2.3. In cazul dat, Marcus nu are posibilitatea de a'si restitui asa-numitul fruct, nici graul, nici fructele care'au fost sustrase de pe teren. Marcus are o intelegere daor cu proprietarul pamantului, dar acestuia Marcus nu poate inainta nici o pretentie, caci fructele si lucrul depus sunt ale lui Marcus, dupa idee. Marcus ar putea inainta o pretentie doar intr'un singur caz, daca acel care a furat ar fi fost gasit de catre Marcus. De altfel, Marcus este

pagubasul unui furt. Desigur ca exista o probabilitatea ca proprietarul ar putea fi un banuit, deoarece el unicul ar putea sti unde Marcus depoziteaza graul si cantitatea de fruct cat ar putea fura de la Marcus. Dar acestea sunt doar banuieli si litigiul ar fi fost solutionat doar in judecata.

TESTUL nr.11

1. Statutul juridic al dezrobiţilor.

1.1Caracterul institutiei patronatului era invederat de obligatiile pe care dezrobitul le avea fata de patron.Aceste obligatii erau desemnate prin termenii:bona,obsequium si operae.Bona-dr.patronului de a dispune de bunurile dezrobitului.Patronul putea exercita acest dr chiar in timpul vietii

dezrobitului,iar mai tirziu numai la moartea sa si numai daca nu avea mostenitori directi.Obsequium-respectul pe care dezrobitul il datora patronului sau.Dezrobitul nu putea sal cheme in justitie pe patron chiar daca acesta iar fi incalcat dr caci siar fi incalcat obligatia de respect.Operae -

serviciile datorate de catre dezrobit,acestea puteau fi de 2 feluri:operae oficiales-servicii obisnuite pe care le putea presta orice persoana si operae fabriles-necesitau o anumita calificare,cunoasterea unei meserii.

1.2erau 3 forme solemne de dezrobire:vindicta,censu,testamento.Vindicta-declaratie solemna facuta in fata magistratului de stapin;Censu-trecerea sclavului intre oameni liberi;Testamento-fie direct cind testatorul isi exprima cointa de a elibera pe un anumit sclav,fie indirect cind dezrobitul urma

sa aiba un patron in persoana mostenitorului.

1.3Obsequium-respectul datorat de dezrobit.Incalcarea obligatiei de respect era foarte grav sanctionata,patronul avind asupra libertului ius vitae necisque(dr de viata si de moarte).

2.1.gajul-forma originala ale garantiilor reale.

2.2