ANUL 3 NR . 8 22 OCTOMBRIE 2011

Din cuprins: Ioan (Jan) Astefanoaie , la 80 de ani—ofițerul care a refuzat la o tragere de război să predea conducerea bateriei elevilor Academiei Militare Teodor Epure

Tricentenar brăilean (1711-2011) Dr. Dan Prodan

Moment aniversar în familia profesorului Aurel Murarașu Teodor Epure

Ctitorii unei comune moderne—Vorniceni—, Toader Fasolă ș i Ovidiu Corleciuc Ion Istrate

Paveliuc P.Vasile—veteranul nostru care a fost în Tatra ș i care a avut fericirea de a-l salute pe Regele Mihai astfel— ,,Să trăieș ti Majestate!” Gheorghe Gherman

www.vorniceneanul.ro

2

ANUL 3 � NR. 8

Cuprins

Ioan (Jan) Astefanoaie, la 80 de ani—ofițerul care a refuzat la o tragere de război să predea conducerea bateriei elevilor Academiei Militare Teodor Epure

3

Inedit (Tabel cu parohiile din jud. Botoșani) Istoric, Ionel Bejenaru

5

Tricentenar brăilean (1711-2011) Dr. Dan Prodan

7

Noutăți în învățământul vornicenean. Reportaj realizat de prof.Teodor Epure cu directorul școlilor vornicenene, prof. Florin Jîjîie Teodor Epure

9

Moment aniversar în familia profesorului Aurel Murarașu Teodor Epure

11

Ctitorii unei comune moderne—Vorniceni—, Toader Fasolă ș i Ovidiu Corleciuc Ion Istrate

13

Istrate Il. Costache– un veteran mereu ,,pus pe glume”, om de lume, gospodar care n-a făcut politică niciodată ș i n-a fost judecat Gheorghe Gherman

14

Paveliuc P.Vasile—veteranul nostru care a fost în Tatra ș i care a avut fericirea de a-l salute pe Regele Mihai astfel—,,Să trăieș ti Majestate!” Gheorghe Gherman

15

Todircan Aurel—veteranul agricultor ș i … pe jumătate muncitor, în comună Gheorghe Gherman

17

Iancu Ionesei—veteranul ș i meș terul făcea case ș i de toate Gheorghe Gherman

18

Danila Mircea—omul bun la toate Gheorghe Gherman

19

Danalache C. Aristita—cea care-ti povesteste, din minte, ca si cum ar citi un roman istoric Gheorghe Gherman

19

Stefan D. Gheorghe—crescator de oi, agricultor bun dar acordionist si mai bun Gheorghe Gherman

20

A plecat un fiu al Vorniceniului— Ioan Ungureanu Ovidiu Corleciuc

21

De la Sfântul Munte Athos, o scrisoare 23

, ,Vorniceneanul” Publicaţie fondată în 2009

Vorniceneanul (Vorniceni)

ISSN 2067 – 1105 Apare trimestrial în data de 28 ale ultimei luni din

trimestru. Numărul semnal al revistei a apărut la 26

octombrie 2009. Numărul inaugural a apărut la 28 decembrie

2009 (Vorniceni, 681 ani de la prima atestare documentară).

Fondatori: Ion V.M. Istrate; Teodor Epure; pr. Ciprian

Ivanovici; Ştefan Aionesei; Dumitru Gh. Chirilă; Maria şi Constantin Maxim; Constantin Haisuc

Colegiul de redacţie

Director: Ion Istrate Redactor şef: Teodor Epure Redactor şef adjunct: Constantin Haisuc Redactori: Dumitru Chirilă,

Prof. Gheorghe Gherman, Ing. Doina Ivaniciuc Secretar de redacţie: Ştefan Aionesei Responsabili logistică: Maria şi Constantin Maxim Administratori site/web: Doru Ştefănescu şi Alex Chirilă Redactori şi colaboratori ai revistei sunt voluntari

care vor fi evidenţiaţi în fiecare număr. În acest număr am fost onoraţi de contribuţia

D-lor Ionel Bejenaru, istoric și dr.Dan Prodan.. ©Editor: Editura Agata® Botoşani ©Design & Tipar: Infocont Record S.R.L.

Conţinutul acestei revistei nu reprezintă în mod oficial opinia publicaţiei ,,Vorniceneanul”, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea şi coerenţa informaţiilor prezentate, precum şi eventuale consecinţe revine autorilor, conform

prevederilor legale.

Adresa redacţiei: România, Botoşani, str. 1 Decembrie, nr. 25 (Centrul Istoric) email: redactia@vorniceneanul.ro Subredacția Vorniceni: tel.: 0231 56 35 99 Email: revista@vorniceneanul.ro

www.vorniceneanul.ro

3

ANUL 3 � NR. 8

IOAN (JAN) AŞTEFĂNOAIE, LA 80 DE ANI – OFIŢERUL CARE A

REFUZAT LA O TRAGERE DE RĂZBOI SĂ PREDEA CONDUCEREA BATERIEI ELEVILOR ACADEMIEI MILITARE

i drept în ochi și fără să se miște. Respingea orice informație care nu era pe placul ei. Copilăria lui Jan Aştefănoaie a fost marcată de povestea dramatică a unei rude : Gheorghe Ș uhan, vărul mamei sale, Elena, care a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic din anul 1913. După cum știm, în această luptă au murit mulți români, a curs sânge fără stavilă, înroșind bucatele pământului. Moartea a secerat oameni care cu o clipă înainte de-a muri nu se gândeau la moarte. Mulți dintre ei s-au îmbolnăvit de holeră și apoi au fost duși la groapa comună. Printre aceștia s-a aflat și Gheorghe Ș uhan. Groparii însă au observat că mai suflă și l-au lăsat pe marginea gropii până a doua zi. În zorii zilei următoare a trecut pe-acolo un

bulgar, împreună cu cei doi fii ai săi și, văzând că acesta este în viaţă, l-au luat pe targă, l-au dus acasă și i-au acordat primul ajutor. După un timp, și-a revenit, rămânând în continuare să trăiască alături de familia bulgarului. Pentru că i-a salvat viața, bulgarul îl obligă să se căsătorească cu fiica sa Zvetlana, care era mai în vârstă ca el și cam urâtă. După o perioadă de căsătorie, Gheorghe Ș uhan, împreună cu socrul său, bulgarul, pleacă la Giurgiu să cumpere o pereche de boi. Printr-un șiretlic, reușește să fugă din fața bulgarului, retrăgându-se într-un restaurant, unde a rugat pe un chelner să-i aducă un costum românesc (pe atunci românii foloseau costume naționale) și un frizer, ca să-i radă mustățile și să-i taie pletele. Pleacă apoi pe jos dar și cu o trăsură (bani avea suficienți, căci luase banii cu care trebuia să cumpere boii) spre București, apoi cu trenul până la Dorohoi. De aici pleacă spre Cristinești, satul său natal iar pe drum este ajuns de niște consăteni. Aceștia foarte binevoitori îl iau cu căruța trasă de cai. De la ei află că soția sa, Marghioala, trăiește și a crescut cei trei copii pe care i-a lăsat mici înainte de-a pleca în război, iar în săptămâna următoare fiica lor cea mai mare se căsătorea. A ajuns la casa părintească, s-a uitat cercetător la curte, la grădină, a recunoscut fântâna din fața casei, a mai ocolit casa crunt cu privirile în pământ, a stat apoi la sfat cu mama sa (tatăl decedase nu de mult timp) care nu-l recunoaște, dar se plânge că are un fecior, care a murit în

“Ca să-ți iubești patria, trebuie să începi întâi

prin aceea că ești din țara ta, ai firea și obiceiurile ei

și ești legat de dânsa prin amintirile ei.”

Michaud

Î ntr-o seară târzie, a sunat telefonul. Ridic receptorul și

aflu că la capătul celălalt al firului era colega mea, Aștefănoaie Olga. M-a rugat s-o ajut să extragă mierea de la câteva familii de albine.

A doua zi, într-o duminică, când soarele prinse a zâmbi din înaltul cerului, prevestind arşiţa de la amiază printr-o aprigă zăpușeală, cu înțepături ușoare de răcoare, am intrat în curtea sa. Un lătrat de câine răgușit, care m-a întâmpinat chiar de la poartă, m-a făcut să tresar. În fața casei, pe un scaun. mă aștepta domnul Jan. Am rămas nemișcat, cu ochii țintă la el, văzând cum pe obrajii săi tremura adierea unui zâmbet de bucurie. S-a ridicat încetișor de pe scaun, mi-a sărutat obrazul cu ardoare și cu gesturi obosite. Nu demult timp sosise de la spital, fiind deocamdată în convalescenţă. Faţa lui era palidă iar ochii săi albaștri erau limpezi și blânzi. Slăbise mult și tâmplele ii încărunțiseră, dar vorbele îi curgeau în cascadă. Așa am început să aflu destinul său şi al familiei sale.

S-a născut la 4 iulie 1931 în Vorniceni, din părinții Vasile și Elena Aștefănoaie. Bunica sa a declarat în fața notarului că fiul său Vasile este al Ș tefanei şi aşa ajunse să poarte numele Aștefănoaie. Tatăl său a absolvit Şcoala de cântăreți de la Târgu-Neamț și a păstorit biserica din Vorniceni vreme de peste 45 de ani. A avut întotdeauna certitudinea că intrarea lui în biserică, lăsând afară “toată grija cea lumească” era o intrare într-un spațiu sfânt și înălţător, unde cerul coboară pe pământ, iar cei de pe pământ cântă slava lui Dumnezeu împreună cu îngerii din cer. Era invitat mereu ca prim solist la toate conferințele cântăreților din fostul județ Dorohoi. Mama sa, Elena Ș uhan, născută în Cristinești, într-o familie înstărită, era o femeie frumoasă, neștiutoare de carte, dar foarte înțeleaptă. Avea o privire veselă și blajină și un glas dulce și hotărât. Asculta cu mare atenție pe cei din jur, privindu-

Autor: Prof. Teodor EPURE

4

ANUL 3 � NR. 8

cere aprobarea să conducă bateria mai departe, pentru a ocupa poziția de rezervă de tragere și să termine aplicația. Pentru acest act de curaj a fost avansat la gradul de locotenent major.

În anul 1956 s-a căsătorit cu învățătoarea Olga Olărașu. Chiar de la începutul carierei sale militare soția sa a fost alături de el, funcționând ca învățătoare în diferite școli din orașul Ploiești. Din căsătorie au rezultat 2 copii: Cătălina și Mihaela. Cătălina este absolventă a Facultății de Chimie Industrială și a Facultății de Psihologie și lucrează în prezent ca expert la comisia de supraveghere a asigurărilor din Iași iar fiica cea mai mică, Mihaela, este absolventă de liceu și lucrează la o societate comercială din Dorohoi.

La 1 septembrie 1961 este trecut în rezervă conform Tratatului de la Varșovia, care a prevăzut reducerea efectivelor militare. I s-au oferit servicii în Ploiești și un salariu de ofițer pe timp de un an. Dar părinții fiind în vârstă, au insistat foarte mult să revină pe meleagurile natale. Este numit secretar al comitetului executiv al Sfatului Popular din comuna Borzești, regiunea Suceava (în prezent satul Borzești face parte din comuna Ungureni) apoi a lucrat ca secretar de școală în Vorniceni până în anul 1965. Alături de soția sa a fost un adevărat animator al muncii culturale din satul său natal. Soția sa fiind solistă de muzică populară iar el ca regizor a pus în scenă diferite piese de teatru, care au fost prezentate atât pe scena căminului cultural din Vorniceni, cât și pe scenele căminelor culturale din satele vecine. A funcționat apoi ca planificator-dispecer la autobaza Săveni până în anul 1971 când a fost ales președinte al cooperativei de consum din Vorniceni. Pentru că n-a reușit să îndeplinească planul de achiziții și prestări servicii, i s-a tăiat o parte din salariu și alocația pentru copii. În asemenea împrejurări nu putea să asigure cele necesare celor 2 copii care urmau diferite școli din județ. Este obligat să renunțe la această funcție și să lucreze la mina Leșul Ursului din județul Suceava până la pensionare, în anul 1990. Venind acasă, s-a hotărât să devină un adevărat gospodar, să lucreze pământul moștenit de la părinți și să crească animale, așa cum au făcut și înaintașii săi dar această hotărâre n-a durat mult timp și a trebuit să renunțe pentru că s-a îmbolnăvit. Pentru faptele sale în activitate militară a fost decorat cu “Meritul militar” clasa I si a II-a.

* La ieșirea mea din curte, am fost petrecut de familia

Aștefănoaie. Pe drumul spre casă, mi-am îndreptat privirea spre cer, dorind să cadă peste ochii mei deschiși lumina puternică a soarelui dar am observat că peste obrazul cerului au început să se întindă norii. Erau fumurii și veneau dinspre Cordăreni, unde părea că se sfârșește pădurea (Dealul Holmului). S-au întâlnit cu alți nori, apăruţi de nicăieri şi au răbufnit deasupra Vorniceniului. Aceștia erau mai mari, mai negri și mai apropiați. Tunetele au început să se audă din ce în ce mai des iar fulgerele brăzdau cerul ca nişte bice uriaşe de foc. Înainte de a ajunge acasă, ploaia a început să răpăie și să pârâie pe acoperișurile de tablă. Mi se părea că mă pierdusem în ploaie, în vânt și în întuneric…

război. Mai află că soția sa a fost la o ghicitoare care i-a spus că soțul său nu e mort și că va veni în curând acasă. În acel moment i se așezase parcă un nod în gat și nu mai putea să vorbească. Înșirase câteva cuvinte fără rost, pe care mama sa nu le înțelese și apoi o sărută îndelung imaginându-și că e emoționată de venirea sa. După ce este recunoscut, află că toate hainele sale au fost date pomană la cei săraci, i-a rămas numai costumul național și sapa, pe care a luat-o și s-a dus la soția sa la câmp. În drumul său spre țarină simțea în suflet emoția reîntâlnirii, iar sub haina sa inima se zbătea puternic. Ș i-a scos batista ștergându-și fața murdărită de sudoare și praf. Soția sa îl recunoscu repede iar pe obrajii săi se scurgeau lacrimi de bucurie și tot sângele îi năvăli în față. Cei trei copii s-au așezat în fața lui, ii sărutau mâinile și nu le venea să creadă că este tatăl lor. Așa cum i-a mărturisit mama sa, Gheorghe Ș uhan în săptămâna următoare a fost foarte fericit că și-a văzut fata cea mare, Aspazia, mireasa.

* Ioan (Jan) Aștefănoaie a urmat cursurile primare la

școala din Vorniceni, sub îndrumarea învățătorilor Ion și Aglaia Hrib. În anul 1951 este incorporat la școala regimentală de artilerie antiaeriana de la Otopeni, unde a început să urmeze cursurile de pregătire a ofițerilor în rezervă. Într-o zi, în timp ce era de gardă, a sosit în unitate generalul Doncea, șeful secției artileriei antiaeriană. Acesta a purtat discuții cu el, de unde a constatat că este un bun cunoscător al regulamentelor militare (regulamente pe care le-a aplicat odată cu sosirea sa în unitate) și un bun executant. Pentru aceste calități pe care le avea, generalul îi propune să urmeze școala de ofițeri activi. Se prezintă la examene unde a participat un număr mare de concurenți, tineri civili și militari. Fiind militar și candidat la examene, îndeplinea în același timp și unele sarcini militare (făcea de gardă, planton, servicii la bucătărie) lucru pe care civilii nu-l realizau. În urma unui examen destul de exigent și a unui control medical foarte minuțios este admis la Ș coala Militară de Ofițeri Activi din Brașov.

La 23 august 1955, în urma absolvirii Ș colii Militare de Ofițeri Activi este repartizat comandant de pluton la un regiment de artilerie antiaeriană de la Bucov-Ploiești. În calitate de comandant de pluton a rezolvat și unele probleme de ordin tehnic. La o aplicație tactică, poziția de tragere pregătită și ordonată de șeful statului major a fost luată greșit. Tragerea trebuia să fie reglată cu 5 proiectile, dar la primul proiectil, bătaia unui tun și-a schimbat brusc traiectoria, schijele s-au împrăștiat în direcții necunoscute iar țeava unui tun s-a defectat. Nu şi-a pierdut cumpătul, a agățat tunul defect de mașini și, împreună cu întreaga baterie, a ocupat poziția de tragere de rezervă cu un tun mai puțin, continuând aplicația.

În perioada anilor 1955-1956 s-a aflat la Leningrad, la specializare, pentru a studia tunurile grele de 150 mm. Sigur pe sine şi pe cunoştinţele sale, în anul 1958 participă împreună cu bateria la o tragere de război de la Capul Midia, unde au luat parte și elevii Academiei Militare. Văzând că aceștia au deteriorat materialul pregătitor necesar tragerii și neavând cunoștințe practice, ofițerul Ioan Aștefănoaie refuză să predea comanda bateriei acestora. Îl informează pe Ministrul Forțelor Armate și-i

5

ANUL 3 � NR. 8

INEDIT

Autor: Prof. Ionel Bejenaru

6

ANUL 3 � NR. 8

7

ANUL 3 � NR. 8

abreviat A.DVN). Lucrarea este alcătuită din: Cuvânt-înainte, partea I, partea a II-a, încheiere, fotocopiile documentelor otomane, ilustraţii ale unor obiecte din metal şi izvoare lapidice de la Muzeul Judeţean Brăila.

În partea I (Brăila otomană la cumpăna secolelor XVII-XVIII, pp. 11-64), universitarul bucureştean Mihai Maxim, fost director al Institutului Cultural Român „Dimitrie Cantemir” din Istanbul (2005-2011), cu rang de ministru-consilier, a prezentat tematic secvenţe din istoria otomană a Brăilei între mijlocul secolului XVI-1711, pe baza interpretării critice a documentelor otomane specifice din fondul arhivistic anterior amintit (pp. 13-20): Kaza-ua Brăilei în sistemul administrativ-militar otoman (pp. 21-

26), Muhafîzii şi nazîrii de Brăila la finele secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea (pp. 27-36), Kadiii de Ibrail în epoca lui Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir (pp. 37-50), Cetatea Brăilei (Kale-i Ibrāil)-(pp. 51-58), Aspecte economico-financiare şi sociale (pp. 59-64). Partea a II-a lămureşte locul şi rolul cetăţii Brăila în cadrul campaniei de la Prut (1711): Brăila în contextul desfăşurării campaniei de la Prut (pp. 67-78); Brăila şi invazia „ghiaurilor moscoviţi” (Moskov keferesi istilāsı), în lumina documentelor Cancelariei Divanului Imperial (A.DVN)-(pp. 79-86); Alte implicaţii ale campaniei de la Prut în spaţiul dunărean (pp. 87-97). În Încheiere, turcologul Mihai Maxim a precizat că a elaborat prima micro-monografie consacrată Brăilei otomane bazată aproape exclusiv pe documente arhivistice otomane inedite, care lucrare a împins înainte în mod semnificativ imaginea istoriografică a cetăţii-port dunărene în deceniile riverane bornei cronologice 1700. Fotocopii lizibile ale unor documente otomane utilizate în lucrare, potenţial utilizabile şi în activităţile practice la paleografia otomană (pp. 101-110) şi fotografii ale unor piese muzeale de la Muzeul Brăilei întregesc structura noii contribuţii turcologice a prof. univ. Mihai Maxim. Lipsesc, totuşi, un rezumat într-o limbă de circulaţie internaţională şi un indice tematic. Al doilea volum, Brăila 1711. Documente

C ronologia evenimentelor este relativ simplă. În perioada aprilie-iulie 1711 s-a derulat

aventura moldavă a aliaţilor antiotomani Petru I cel Mare al Rusiei şi Dimitrie Cantemir al Ţării Moldovei. Deşi ţelurile politico-militare ale acţiunii au fost justificate, totuşi socotelile de la Moscova-Luck/Luţk-Iaşi nu au coincis cu realităţile concrete de pe malurile Prutului inferior. Colaboratori antiotomani prin tratatul de alianţă de la Luck/Luţk, semnat la 13/24 aprilie 1711, încercuiţi şi înfrânţi la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711), ocupanţi ai cetăţii otomane Brăila pentru doar două zile (15-17 iulie 1711), victorie locală, de palmares, umiliţi prin tratatul de pace de la Vadu Huşilor, Petru I şi Dimitrie Cantemir s-au retras în Rusia, colaborând în diferite domenii şi după 1711. Ruşinea moldavă a lui Petru I a determinat o atitudine propagandistică de contracarare: cancelarul Golovkin a ordonat publicarea în limba germană a broşurii cu jurnalul expediţiei ruso-române de la Prut, destinată guvernelor landurilor germane şi a ţărilor nordice, din coaliţia anti-suedezo-otomană, prin care dorea să explice eşecul şi să atenueze impresia deplorabilă după înfrângerea de la Stănileşti şi pacea de la Vadu Huşilor.

Tricentenarul evenimentelor din 1711, prin care cetatea Brăila a devenit cunoscută în Europa centrală-vestică, fiind singura reuşită tactică a ruşilor în campania militară antiotomană din acel an, a determinat reacţia istoriografică pozitivă a Muzeului Judeţean Brăila: 2 volume comemorative, complementare tematic, semnate de turcologul Mihai Maxim şi de medievistul Ionel Cândea, lansate de Editura Istros, singura editură muzeală din România.

Primul volum, Brăila 1711. Noi documente otomane, Editura Istros, Brăila, 2011, 121 p., semnat de turcologul Mihai Maxim, originar din Vorniceni-Botoşani, este o istorie tematică a Brăilei otomane în perioada 1538-1711-1718, redactată pe baza documentelor otomane inedite din Arhiva Otomană din Istanbul a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri al Republicii Turcia (Türkiye Cümhüriyeti

Başbakanlık Osmanlı Arşivi, abreviat: BOA), fondul Cancelaria Marelui Vezirat (Bāb-ı Asāfi Divān-ı Hümāyūn Kalemi,

TRICENTENAR BRĂILEAN (1711-2011)

Autor: Prof. Dan PRODAN

8

ANUL 3 � NR. 8

Asediul Brăilei din 1711, I. Cândea analizează Două puncte de vedere contemporane despre tema amintită (pp. 115-122). In a doua, Cetatea Brăilei între secolele XVI-XIX, autorul prezintă tematic principalele coordonate ale evoluţiei cetăţii otomane Ibrāil: A fost Brăila cetate înainte de 1538? (Nu, doar începând cu ocupaţia otomană, a conchis I. Cândea)-(pp. 123-148); Aspecte din viaţa spirituală în cetatea Brăila (1538-1828)-(pp. 149-166); Cetatea şi oraşul Brăila în relatări ale călătorilor străini (secolele XVIII-XIX)-partea I şi II (pp. 167-186); Vechile planuri ale cetăţii şi oraşului Brăila (I. Johann von Vermatti, 1790)-(pp. 187-204). În a treia, Mitropolia Proilaviei, prof. I. Cândea identifică locaţia bisericii

mitropolitane a Proilaviei din Brăila otomană, între secolul XVII-1842 / 1846 (pp. 205-214) şi oferă noi informaţii despre amintita eparhie (pp. 215-227). In a patra, Mănăstirea Măxineni, istoricul brăilean a analizat două documente emise de cancelaria lui Constantin Brâncoveanu pentru amintitul lăcaş relogios, în decembrie 1694 şi, respectiv, în aprilie 1708 (pp. 229-252). Volumul nu cuprinde rezumatul în limbă străină şi nici indice tematic. Două volume foarte utile despre Kale-i Ibrāil, din două perspective şi din două instituţii arhivistice diferite: prima, otomană de la Istanbul; a doua, creştină ortodoxă de la Moscova. Două noi şi valoroase contribuţii istoriografice osmanistice despre istoria unei kaza-le otomane de la nordul Dunării inferioare, între secolele XVI-XIX. Drumul este deschis! Calea este trasată! Dorim noi eforturi şi cercetări multi-sectoriale, noi contribuţii turcologice care să detalieze în continuare caracterul complex al relaţiilor româno-otomane în evul mediu!

şi studii, Editura Istros, Brăila, 2011, 252 p., a fost elaborat de prof. Ionel Cândea, în colaborare cu Radu Ştefănescu, pentru traducerea textelor germane. Lucrarea cuprinde două părţi: în prima, autorul a publicat textele a două din manuscrisele Rapoartelor Golovkin (pp. 2-95) şi a broşurii cu acelaşi conţinut, tipărită la Berlin, în septembrie 1711, difuzată ulterior în Europa central-vestică (pp. 96-112), despre evenimentele politico-militare ale războiului ruso/moldo-otoman (din 1711), între 30 mai / 10 iunie-17/28 iulie 1711. Ediţia este bilingvă, cu textul în limba germană şi cu traducerea paralelă în româneşte.

Partea a doua grupează 10 articole edite ale autorului, organizate în patru unităţi tematice. In prima,

9

ANUL 3 � NR. 8

prezentat un număr de 7 cadre didactice care au fost încadrate pe posturi – catedre de la școlile cu clasele I-VIII din Vorniceni iar rezultatele obținute de acestea se află pe site-ul MECTS.

Întrebare: Am înțeles că școala de la Davidoaia nu va mai fi pe

harta vornicenilor. Unde vor urma cursurile acești elevi? Cum se vor deplasa la altă școală?

Răspuns: Datorită scăderii dramatice a numărului de copii de

vârstă școlară din satul Davidoaia, comuna Vorniceni, școala își suspendă întreaga activitate. Cei 8 elevi rămași înscriși în clasele I-IV ale acestei școli vor fi transferați la Ș coala cu clasele I-IV Dealu Crucii. Transportul acestora va fi asigurat cu microbuzul școlar aflat în dotarea unității noastre.

Întrebare: Câți elevi vor fi în clasa I pe comună? Fiecare școală

va avea întregul ciclu primar? Răspuns: În anul școlar 2011-2012 vor păși pragul școlii un

număr de 55 boboci. Aceștia vor fi distribuiți la toate școlile din comună. Ș colile care vor avea ciclu primar complet sunt Nr. 1 și Nr. 3, iar școlile Nr. 2 Vorniceni și Dealu Crucii vor funcționa cu clase simultane.

Întrebare: Se știe că începând cu noul an școlar se vor pune în

aplicare noile prevederi ale legii educației. De aceea vă rugăm să ne spuneți dacă va crește numărul de elevi pe clase și vor scădea numărul claselor.

Răspuns: Legea nr. 1 din 2011 va intra în vigoare gradual,

deocamdată la această oră nu se pune problema comasării claselor deoarece avem un număr suficient de elevi de la preșcolari și până la gimnaziu, pentru a ne putea desfășura activitatea în condițiile legii.

Întrebare: Cum se va organiza noul consiliu de administrație pe

școală? Cine va face parte și care sunt atribuțiile acestora? Ce hotărâri urgente va lua acest consiliu?

Răspuns: Consiliul de administrație se va forma și va funcționa

în anul școlar 2011-2012 conform legii 84/1995 și legii 128/1997. Din acest consiliu vor face parte: un reprezentant al părinților, un reprezentant al primăriei, unul al consiliului local, profesorii coordonatori de la structurile arondate,

Domnule Director, Sunteți în al treilea an de manager al școlii

vornicenene, dascăl tânăr, cu noi forțe de muncă, crescut și educat la aceeași școală, cu o bună pregătire profesională, cunoscător al întregii comunități vornicenene. Vă rugăm să ne spuneți ce acțiuni ați organizat în vederea deschiderii noului an școlar?

Răspuns: Înainte de a vă da răspuns întrebărilor dumneavoastră,

vreau să vă mulțumesc pentru faptul că în prag de an nou școlar, avem deosebita onoare de a vă avea printre noi, în calitate de reporter, pe cel care a condus destinele școlii vornicenene mulți ani, dascălul care a deslușit tainele limbii și literaturii române atâtor generații de elevi, profesorul care a fost și este un model pentru mine personal, în cariera profesională.

Pentru deschiderea în bune condiții a noului an școlar vă pot spune că în toate școlile de pe raza comunei Vorniceni s-a realizat o curățenie generală, s-a reparat mobilierul școlar la toate corpurile de clădire, s-au verificat instalațiile electrice și termice pentru ca acestea să funcționeze la parametri normali. Cu ajutorul unei firme specializate s-a realizat dezinfecția, dezinsecţia și deratizarea școlilor.

Întrebare: Care este situația absolvenților de clasa a VIII-a? La

care licee s-au înscris și dacă mai sunt absolvenți care vor rămâne în afara școlii din diverse motive?

Răspuns: Din elevii claselor a VIII-a, un număr de 85 din anul

școlar 2010-2011 s-au înscris la examenul de Evaluare Națională, un număr de 70 din care 69 au absolvit cu medii între 5 si 8,96. Toți acești elevi au fost distribuiți la liceele din județ. Datorită muncii depuse de cadrele didactice ale acestei unități de învățământ pot afirma că anul acesta un număr destul de mare de absolvenți au fost declarați admiși la licee de renume din județ precum “M. Eminescu”, “A.T. Laurian”, “N. Iorga” etc. Cu regret afirm că un număr de 15 elevi nu au participat la Evaluarea Națională, aceștia fiind reținuți de familiile lor la diferitele munci agricole iar situația financiară precară a fost principalul motiv pentru care aceștia nu au urmat calea celorlalți colegi.

Întrebare: Vara aceasta au avut loc examenele de titularizare în

învățământ. Dorim să știm câte cadre didactice s-au prezentat la aceste examene și care au fost rezultatele?

Răspuns: La examenele de titularizare din 13 iulie 2011 s-au

NOUTĂŢI ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL VORNICENEAN

REPORTAJ REALIZAT DE PROF. TEODOR EPURE CU DIRECTORUL ŞCOLILOR VORNICENENE,

PROF. FLORIN JÎJÎIE

Autor: Prof. Teodor EPURE

10

ANUL 3 � NR. 8

Răspuns: Privind baza materială a școlilor din Vorniceni, vă pot

spune că avem asigurate condițiile necesare pentru a oferi elevilor un act educativ la un nivel înalt. Avem în dotare 3 laboratoare AEL racordate la rețeaua de internet, softuri educaționale pentru majoritatea disciplinelor de studiu, cadre didactice cu înaltă pregătire profesională. Calitatea actului educativ este direct proporțională cu implicarea dascălului, dăruirea cu care acesta abordează fiecare oră în parte. Nu trebuie omis din această formulă educabilul, elevul, care trebuie să manifeste interes pentru educație și respect pentru cel care îl modelează.

Întrebare: Un rol important în ridicarea calității învățământului îl

are activitatea de perfecționare a cadrelor didactice. Cum se va realiza aceasta în viitorul an școlar?

Răspuns: Cadrele didactice sunt angrenate în activități la nivelul

comisiilor metodice de specialitate din școală, participă la cercuri pedagogice la nivelul județului, sunt înscrise la grade didactice, frecventează cursuri de perfecționare de la Casa Corpului Didactic Botoșani.

Întrebare: Ș i acum vă rugăm să ne spuneți dacă veți avea noi

cadre didactice și ce condiții li se vor crea pentru a realiza un învățământ potrivit noii legi ai Educației

Răspuns: Datorită faptului că la nivelul comunei nu avem cadre

didactice calificate pe toate disciplinele școlare suntem nevoiți să apelăm la serviciile cadrelor didactice navetiste și pensionare. Pentru anul școlar 2011-2012 deocamdată nu am cunoștință ce profesori noi vom avea, dar cu siguranță vor fi. Pentru anul școlar trecut vă pot spune că la profesorii navetiști am decontat contravaloarea transportului, iar orarul l-am întocmit în funcție de posibilitățile de navetă ale fiecăruia.

Întrebare: Pe lângă activitățile desfășurate la clasă, cadrele

didactice mai sunt obligate să organizeze activități de culturalizare a comunității locale din care fac parte. Ce acțiuni își va propune consiliul de administrație în acel sens?

Răspuns: Deocamdată s-a înființat o echipă de dansuri populare

condusă de profesorul Gheorghe Maxim, al cărui program a fost reprezentat pe scenele căminului cultural din Vorniceni și din satele vecine. Pe viitor, cu sprijinul Consiliului Local, se vor procura costume naționale și fluiere pentru reînființarea echipei de fluierași.

Reporterul: Domnule director, vă mulţumesc pentru timpul acordat

şi, în numele redacției Vorniceneanul, vă dorim multă sănătate dumneavoastră, tuturor cadrelor didactice de la școlile din Vorniceni, ale căror aspirații spre mai bine și mai frumos, spre perfecţiune, vor fi susținute de eforturi și trudă pentru instruirea și educarea tinerei generații, care la rândul ei, va duce mai departe tot ce a creat geniul uman. Vă dorim să păstrați flacăra vie a științei și dragostea de învățătură în inimile și sufletele tuturor copiilor pe care-i educați și instruiți.

contabilul școlii, directorul și 4 cadre didactice. Consiliul de administrație va adopta proiectul de buget și va aviza execuția bugetară la nivelul instituției, va aproba planul de dezvoltare instituțională elaborat de director și va lua toate deciziile în ceea ce privește activitatea didactică din școli.

Întrebare: Cum se va face evaluarea elevilor potrivit noii legi ai

Educației? Răspuns: Conform noii legi a educației evaluarea elevilor va fi

concentrată pe competențe, în acest sens se va realiza portofoliul educațional al elevului, care va cuprinde totalitatea diplomelor și certificatelor sau ale altor înscrisuri obținute în urma evaluării competențelor dobândite. Portofoliul educațional este elementul educațional al evaluării învățării. Utilizarea lui debutează cu clasa pregătitoare și reprezintă cartea de identitate educațională a elevului. Elevul va fi evaluat la sfârșitul clasei a II-a, a IV-a, a VI-a și respectiv a IX-a. Evaluarea constă într-o serie de examene scrise și orale și o probă practică de utilizare a calculatorului. Discipline de examene vor fi: limba și literatura română, matematica, științele, o limbă străină de circulație internațională și o probă orală transdisciplinară, de evaluare a competențelor civice și sociale. De menționat faptul că la sfârșitul clasei pregătitoare se va întocmi un raport de evaluare a dezvoltării fizice, socio-emoționale, cognitive, a limbajului și a comunicării precum și a dezvoltării capacităților și aptitudinilor de învățare.

Întrebare: Ce recomandări aveți privind temele pentru acasă la

clasele I-IV şi la clasele V-VIII? Răspuns: Temele pentru acasă trebuie tratate cu maximă

seriozitate de către elevi, acestea fiind un suport important în aprofundarea cunoștințelor asimilate în timpul programului școlar. Recomand colegilor ca temele pentru acasă să fie date nu pentru umplerea timpului liber al copiilor, să primeze calitatea și nu cantitatea temelor. În acest caz un factor important îl are și implicarea familiei în viața școlarului.

Întrebare: Ș tiind că s-au făcut modificări în structura noului an

școlar, care sunt acestea? Răspuns: Anul școlar 2011-2012 începe pe 12 septembrie 2011

și se va finaliza pe 22 iunie 2012. Elevii claselor I-IV și preșcolarii beneficiază de o minivacanță pe perioada 22-30 octombrie. Vacanța de iarna va fi în perioada 24 decembrie 2011 – 15 ianuarie 2012; vacanța de primăvara va fi între 7-22 aprilie 2012 iar vacanța de vară va începe 23 iunie și se va termina pe 9 septembrie 2012. În perioada 2-6 aprilie 2012 în școli se vor desfășura activități educative extracurriculare și extrașcolare, în cadrul programului numit „Şcoala altfel”, după un orar special.

Întrebare: În prezent învățământul este tot mai mult teoretizat,

bazat pe acumulări de cunoștințe. De aceea, dotarea materială ocupă un loc important în vederea obținerii unui învățământ calitativ. Ce ați întreprins în acest sens? Ce lipsește învățământului vornicenean pentru a fi calitativ?

11

ANUL 3 � NR. 8

“Pentru a putea trăi o viaţă care ţi-a fost dăruită, eşti dator s-o meriţi, ca om şi ca neam, în fiecare clipă.”

Nicolae Iorga Autor, Teodor EPURE

L a sfârşitul decadei a doua a lunii august, adică la 20 ale lunii, în ziua Sfântului Mucenic, Andrei

Stratilat, după calendarul ortodox, familia Aurel Muraraşu a sărbătorit 50 de ani de la căsătorie.

Era o după-amiază fierbinte, zăpuşeala s-a mai oprit puţin când nori posomorâţi au început, unul câte unul, să se adune în linişte şi să învineţească soarele, care a încetat să mai aibă aceeaşi putere, iar frunzele butucului de vie, sub acoperişul căruia ne aflam, tremurau sub adierea uşoară a vântului.

Emoţionaţi de o bucurie neîncăpută în cuvinte, soţii Muraraşu ne-au întâmpinat chiar de la intrarea în curte. Îmbrăţişându-ne, am găsit în ochii lor strălucirea entuziasmului, oameni care s-au dăruit sincer şi necontenit, atât celor trei brazi viguroşi pe care i-a crescut, educat şi plantat în diferite colţuri ale ţării, ca părinţi, cât şi comunităţii săteşti, în calitate de educatori. Deşi cam înaintaţi în vârstă, au sufletul încă tânăr şi plin de iubire pentru cei pe care i-au invitat să participe la acest important eveniment din viaţa lor. Ne-au primit în inima lor, deschisă tuturor, plină de satisfacţii şi bucuria unei vieţi trăite frumos. În acel moment am simţit cum în sufletul lor s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate.

După ce am intrat în curte, ne-am aşezat la o masă întinsă, nu după rang sau ani ci după cum am sosit. Sărbătoriţii, foarte bucuroşi de prezenţa noastră, copleşiţi de importanţa clipei pe care o trăiesc, ne-au privit mai întâi cu nişte ochi pătrunzători şi apoi ne-au invitat să servim din bunătăţile aşezate frumos pe masă. Într-o atmosferă sărbătorească s-au ciocnit primele pahare de tărie, care te ungea la suflet şi despre care o doamnă asistentă din apropiere spunea că “nici cel mai bun medic din lume nu ţi-ar spune să bei lapte dacă ar şti de gustul ei”.

Le-am dorit la acest ceas aniversar să fie mereu tineri, aşa cum i-am cunoscut la vârsta marilor speranţe. Le-am adus cuvinte de laudă şi de cinstire pentru dăruirea lor totală şi pentru pasiunea cu care au reuşit să pregătească generaţii întregi de elevi, care ne fac cinste nouă şi întregii comunităţi săteşti vornicenene.

Fiindcă suntem aproape de aceeaşi vârstă, am lucrat împreună peste 40 de ani în învăţământ, am plăcerea să prezint câteva momente mai importante din viaţa familiei sărbătorite. Au ajuns într-un moment fericit să sărbătorească 50 de ani de la căsătorie alături de întreaga familie formată din 3 băieţi, 3 nurori harnice, frumoase, cu dragoste şi respect faţă de părinţi şi 3 nepoţi. Au intrat în învăţământ ca profesori

MOMENT ANIVERSAR ÎN FAMILIA PROFESORULUI AUREL MURARAŞU

Autor: Prof. Teodor Epure

12

ANUL 3 � NR. 8

Toţi v-au dăruit gânduri frumoase Pentru-ale voastre stăruinţe. N-aţi încetat de-a face bine Aţi folosit duhul blândeţii

V-aţi construit un bun renume Şi-un triumfător destin al vieţii.

necalificaţi. Prima lor grijă a fost pregătirea profesională. Domnul Aurel Muraraşu a urmat Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Iaşi, pe care o termină în anul 1975 cu rezultate remarcabile, iar soţia sa a urmat Institutul Pedagogic de 2 ani din Suceava. Amândoi au dat examenul de definitivat iar soţia a obţinut şi gradele II şi I în învăţământ. Fără inteligenţa şi cunoştinţele lor de specialitate, fără tenacitatea şi forţa de care au dat dovadă, fără aptitudinile de educator pe care le-au avut, comuna Vorniceni ar fi fost mai săracă din punct de vedere intelectual.

În cuvântul său, profesorul Ovidiu Corleciuc, nepotul dinspre mamă al familiei sărbătorite, le-a urat multă sănătate, gânduri frumoase, multe bucurii şi împliniri. Gândurile sale zboară şi acum la anii de şcoală, la anii când era elev de liceu şi l-a avut ca profesor pe unchiul său. Nu uită niciun moment că notele sale la obiectul educaţie fizică erau mai mici pentru că unchiul era foarte sever şi cerea respectarea strică a probelor practice, unde trebuia să realizeze baremele stabilite. A demonstrat multă exigenţă şi un înalt profesionalism. De aceea, este mândru că unchiul său şi-a făcut datoria unui adevărat educator.

Profesorul Gheorghe Gherman a scos în evidenţă faptul că sărbătoriţii au fost pedagogi desăvârşiţi şi au slujit cu credinţă pe ogorul şcolii vornicenene. Sfaturile şi îndrumările lor au fost un ajutor minunat pentru tineretul dedicat învăţământului.

Cu adâncă emoţie în glas şi cu ochii celui ce retrăieşte cu pasiune viaţa pe care a parcurs-o, sărbătoritul şi-a depănat amintirile cu voioşie sufletească şi cu obiectivitate, creând o atmosferă destinsă şi solemnă.

Nimeni nu ştie când a trecut timpul. Ziua s-a pierdut încetul cu încetul, învăluindu-se în noapte iar stelele au început să clipească dintre nori. În apropiere, pe stradă, un grup de nuntaşi veseli chiuiau în ritmul muzicii, participând la bucuria mirilor care mergeau spre altar. Aşa eram şi noi în urmă cu 50 de ani şi parcă-mi răsună şi acum în amintire muzica de la nunta prietenilor noştri, Aurel şi Paraschiva Muraraşu !

Le adresez încă o dată urări încărcate de roua timpului şi luminate de razele apusului şi le dedic următoarele versuri:

Aţi urcat treptele vieţii

Ca un soare îndrăgit de lume Şi-aţi ajuns în ceasul senectuţii Să culegeţi roade, o mulţime.

Avut-aţi bucurii şi foloase V-aţi îndeplinit multe dorinţe

13

ANUL 3 � NR. 8

vorbească cineva, pentru că le văd şi beneficiezi de ele ori de câte ori trec prin s a t u l m e u n a t a l , Vorniceni, cu drumuri modernizate, cu școli r e n o v a t e ș i b i n e întreținute, un sediu nou ș i impunător pentru primărie străjuit de un parc imens de utilaje și mașini pentru întreținerea drumurilor, salubrizare și alte servicii necesare comuni tăți i să t eș t i . A c e s t e i n i ț i a t i v e înfăptuite nu prea le

întâlnești în comunele noastre. Ș i mai e un lucru, pe care trebuie să-l semnalez, dacă

tot, pertinent, am încercat această comparație: și la unul și la altul găsim ceva comun, un sentiment plin de dragoste pentru tradiția strămoșească și valorile satului. Toader Fasolă tot timpul mergea prin sat și la primărie în costum național, iar Ovidiu Corleciuc nu scapă nici o ocazie sau un eveniment mai desosebit să nu îmbrace prețioasa piesă de tezaur din colecţia familiei sale.

Nu de mult, la o întâlnire unde s-a discutat și perspectiva comunei Vorniceni, Ovidiu Corleciuc, deși e scump la vorbă când e vorba de laudă, ne-a mărturisit: ,,Daca sătenii mei îmi vor acorda încrederea și mai rămân la primărie 4-5 ani, vreau să impun reabilitarea bisericii vechi din lemn – bun din Patrimoniul Național Cultural – și să construim o biserică nouă, langă aceasta, pentru a conserva în bune condiții pe cea istorică și nu pot să trec cu vedere înființarea unui muzeu al satului, reabilitarea Căminului cultural – sau poate construirea unui nou, construirea unei baze sportive, a unei băi comunale și de ce nu, idenitifcare unei surse de apă și realizarea alimentării cu apă a satului, a unei rețele de salubrizare, crearea unui sistem adecvat pentru valorificarea energiei verzi şi nu în ultimul rând grija faţă de căile de acces.”

La așa inițiative nu cred că vornicenenii nu vor acorda sprijinul și încrederea necesară, fiindcă s-au convins că promisiunele Domniei Sale nu au fost deşarte! De ceva vreme, fața comunei este alta! Sincer să fiu, eu personal, mă mândresc cu faptele actualului primar și cu ceea ce reprezintă Vorniceniul azi.

La Mulți Ani domnule primar, Ovidiu Corleciuc! Aveți sprijinul meu și vă acord toată încrederea pentru

ceea ce doriți să faceți în Vorniceni și pentru fiii acestei străvechi așezări. 14 septembrie 2011

Este nevoie să vorbim despre oameni și faptele lor. Oamenii simt nevoia să audă că se vorbeşte despre ei și munca lor. Toți simțim nevoia să auzim și să vedem că ceea ce facem este perceput de cei din jur. Cei mai mulți sunt de bun simț și dovedesc o modestie notorie când realizează fapte mărețe, demne de lăudat și, atunci, lasă pe alții să-și spună părerea, adică se călăuzesc de o vorba înțeleaptă: ,,eu sunt așa cum vorbesc oamenii despre mine și nu așa cum cred eu că sunt”. Deci, e important ce spun cei din jur și nu ceea ce impresionează pe sine.

Acum, eu simt nevoia să mai vorbesc odată despre un Om și faptele sale, deși am mai scris în această publicație despre Ovidiu Corleciuc. Este necesar, fiindcă bunul simț mă îndeamnă, ca astăzi – 14 septembrie 2011 – când profesorul Ovidiu Corleciuc își serbează ziua de naștere, să spun că Vorniceniului i-a fost scris ca după o sută de ani să aibă în fruntea sa un Om cu aceleași calități, și la fel de contestat, de unii doar, precum a fost Toader Fasolă.

Toader Fasolă, fost primar (1887-1888; 1890-1919), și Ovidiu Corleciuc (primar de zece ani încoace) au făcut să reînoade destinul vornicenenilor, făptuind lucruri de căpătâi, prin modul lor de a fi.

Despre faptele fostului primar, Taoder Fasolă, am auzit de la tatăl meu, care mereu îl pomenea. Odată mergeam la Săveni și după ce am trecut de Lutărie – Podul Ibăneasa și urcam Dealul Prepeleac, caii trăgând din greu masiva căruță, tata îmi arată întinderile Ibănesei și a instat foarte mult pe faptul cum Toader Fasolă a facut ca vornicenenii să ajungă să stăpânească această moșie. Tot de atunci, am reținut multe din faptele mărețe ale acestui primar, care a pornit ideea construirii unei biserici noi și a acordat un sprijin substanțial la finalizarea ei, mergând pe același principiu precum s-a procedat la cumpărarea moșiei Ibăneasa, adică primăria a garantat și a împrumutat bani din bancă (CEC), bani care au fost înapoiați prin efortul comunității în anii bugetari următori. În felul acesta primăria a contribuit la bugetul construirii bisericii noi cu peste 80%. Tot pe timpul lui Toader Fasolă s-au realizat: localul școlii vechi (1913-1914), sediul primăriei (vechi), o baie populară – 1905 – (nu mai există), o moară pusă în mișcare de un motor și o bancă populară.

Despre faptele actualului primar nu e nevoie să-mi

CTITORII UNEI COMUNE MODERNE – VORNICENI – , TOADER FASOLĂ

ŞI OVIDIU CORLECIUC Autor: Ion ISTRATE

14

ANUL 3 � NR. 8

pentru că nu avea carte. În 1947 s-a căsătorit cu mătuşa Hareta, pe timpul foametei.

Ceea ce mi-a povestit m-a înfiorat. Atât adulţi, bătrâni şi copii mâncau chir, ştir, borhot din sfeclă de zahăr (doar câte o strachină primeau de la primărie); căutau pe câmp vreo bucată de ogor cu grâu, furau o sarcină, o „băteau” în tindă, pe ascuns, fierbea boabele şi îşi atâmpărau cât de cât foamea. Pe câmp mergeau cu picioarele goale şi mai rar cu opinci. Atât de gravă era foametea încât un bătrân aflat pe patul de moarte, înainte de „a-şi da sufletul” a înhăţat lumânarea din mâna celui ce i-o aprinsese la cap şi a început s-o mestece. Era mizerie îngrozitoare, păduchi şi foamete. Venea „ituba” şi locuitorii erau obligaţi să ducă toate cămăşile şi flanelele de cânepă la dezinfectat sau acasă era folosită leşia.

După căsătorie, s-a ocupat cu agricultura, lucrând la prăşit, cosit, tăiat porumb şi floarea soarelui totdeauna până astăzi. A crescut vaci, boi, oi, păsări. S-a înscris de la început la întovărăşirile agricole; secera grâul, punea în clăi, căra snopii la arie şi îi aşeza în girezi, treiera grâul şi în final cu foarte puţin grâu venea acasă, restul fiind luat „la stat”. Venea doar cu pleava şi paiele.

La colectivă s-a înscris greu. A stat fugar vreo 2 săptămâni. Echipele de „convingători”, care acţionau unitar, l-au convins, şi pe el, şi pe soacră, cu numeroasele promisiuni, că vor primi tot felul de bunătăţi. A lucrat în CAP, s-a îngrijit de pământ, de casă şi i-a plăcut să fie un om de lume, gospodar, încercând să nu se amestece în politică şi, după cum zice singur, „N-am avut niciodată nimic cu nimeni şi n-am fost judecat”.

După cum vedem, nea Costache, este un vornicenean cu idei sănătoase despre ce trebuie să facă un om în viaţă şi însăşi viaţa sa a fost presărată de numeroase momente vesele.

Să trăieşti nea Costache!

S -a născut la 12 octombrie 1925 în Vorniceni şi părinţii săi au fost Ilie şi Leonora. În

familie au fost 9 copii din care unul a murit; ceilalţi 6 băieţi şi 2 fete trăiesc şi sunt răspândiţi peste tot.

Fiind primul dintre fraţi, tatăl său nu l-a mai lăsat la şcoală, ci de mic l-a luat la treabă. Poate şi din această cauză a fost supus greşelilor, încă de mic. Pe la 10 ani, în puţinul timp liber pe care-l avea, a jucat „la bani” (obişnuit obicei pentru copii la acea vreme). Dar bani nu avea tot timpul şi acest lucru „l-a împins” la rele. Împreună cu unul din bunii lui prieteni, Ungureanu Dumitru, au intrat într-o casă bătrânească, acoperită cu paie, la bunicii prietenului său, furând fiecare câte 20 de lei. Bunicul a descoperit furtul (lipsa banilor) şi făptaşii, anunţând pe tatăl lui nea Costache de „isprava” feciorului. Dar n-a fost singura „aventură”. Pe la 12 ani, împreună cu acelaşi prieten, a furat un miel, pe care l-a tăiat, carnea au aruncat-o la câini iar pielea au vândut-o lui Benchi, pentru care au obţinut 40 lei. Aşa aveau bani „de cheltuială”. Aventurile lui nea Costache au continuat şi continuă după vârsta de 15 ani. I-au fost dragi tot felul de ochi ai fetelor şi femeilor. A rămas toată viaţa incorigibil. Pe la 17-18 ani făcea intrucţie „la premilitară”. Dar pentru că o dată a lipsit de la o astfel de instrucţie, şi-a primit plata. Când s-a prezentat următoarea dată „a luat” la spate 25 lovituri de vargă. În 1941 cotingentul său a fost „ridicat” şi trimis la Focşani (zona Călieni, Vadu Roşca şi Suroaia), 6 luni, la construirea cazematelor. Au mers pe jos, desculţ, pe frig şi chinuiţi de păduchi. Ajunşi acolo le-au fost arse hainele cu care au venit, li s-au dat altele şi au fost puşi la muncă. Când ruşii „au rupt” frontul de est, pe linia Chişinău-Iaşi, li s-a dat voie să plece, de data aceasta, nu în mod organizat, ci s-au împrăştiat câte 2-3 „ca potârnichile”, evitând drumurile foarte circulate. Chiar localnicii acelor ţinuturi îi sfătuiau: „-Măi, feriţi-vă să mergeţi pe aceste drumuri că vă arestează ruşii şi vă trimit pe front”. A urmat o altă perioadă zbuciumată din viaţa lui nea Costache pentru că 1951 a fost trimis „la munci”. A peregrinat aproape toată ţara; 3 luni la calea ferată Salva-Vişeu, 3 luni la ferma Dubina, 2 ani şi 2 luni la Medgidia la construirea blocurilor, la Bucureşti, la Halele Obor, la Suceava, la Piatra-Neamţ şi în final, la Baia Mare. Nu s-a bucurat prea mult de protecţie

Să descoperim pe sătenii noştr i

ISTRATE IL. COSTACHE UN VETERAN MEREU „PUS PE GLUME”, OM DE LUME, GOSPODAR CARE N-A FĂCUT POLITICĂ

NICIODATĂ ŞI N-A FOST JUDECAT

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

15

ANUL 3 � NR. 8

început iar în gamela soldatului ajunge ca bulgăraşul de la sfârşit şi că superiorii trebuie să ia la cunoştinţă de această lipsă de normalitate. Într-adevăr Măria Sa Regele ştia exact ce se întâmplă. Iată că aflat la Bălteni, judeţul Olt, unde se lucra la construcţia unor bordeie pentru armată, în pământ, nenea Vasile povesteşte că într-una din zile bucătarul, în cârdăşie cu alt superior, a luat carnea pe care trebuia s-o amestece în mâncarea soldaţilor şi au ascuns marmida în tufişuri. Numai că ofiţerul de serviciu verificând în marmidă n-a mai găsit carnea şi i-a arătat unde este, l-a

„raportat” la regiment (pe bucătar) şi l-a trimis pe front. Măria Sa Regele vorbea frumos cu soldaţii, era apropiat de ei, deşi era destul de tânăr (19-20 de ani). Mare i-a fost fericirea când după 50 de ani, nenea Vasile aflat la Arad, în vizită, la copii, l-a aşteptat pe Majestatea Sa, la Lipova, şi i s-a strâns mâna, bărbăteşte, atunci când l-a salutat aşa: „Să trăieşti Majestate!”, (după care regele a intrat într-o biserică).

Revenind la viaţa lui de militar, nenea Paviliuc, când deja era sergent a fost trimis, la Timişoara, cu unitatea şi a fost „îmbarcat” în tren cu direcţia Cehoslovacia la circulaţie şi ordine, spre Munţii Tatra. Unitatea sa era la Lucenic, la poalele Munţilor Tatra. Deşi misiunea sa era de a orândui subunităţile spre linia frontului se poate spune că vedea „ca-n strachină” cum plecau proiectilele, gloanţele spre inamic (german). Luptând alături de ruşi, toţi prizonierii germani, de prin toate părţile erau adunaţi aici, pe platou şi „sortaţi” apoi trimişi în Siberia. Ei se temeau foarte tare de ruşi (nu de români). Înaintarea subunităţii sale a fost până dincolo de Tatra (era deja în 1945). A urmat întoarcerea, în ţară, pe jos, în săptămâni întregi, până la Lipova.

În Cehoslovacia, germanii lăsaseră grămezi de cartofi şi alte alimente dar cărora le dădea foc, în retragere sau până să fie capturaţi. Îşi aduce aminte, cu nostalgie de compatrioţi cu care a luptat, fie din

N ăscut la 25 august 1925, la Vorniceni mi-a dat

ocazia să-l intervievez, să-l felicit cu o zi înainte de a î,plini vârsta de 86 de ani. Părinţii săi Petrea şi Maranda au avut 3 copii (2 băieţi şi o fată, care la 18 ani, a murit), nenea Vasile fiind mezinul. Când a ajuns la vârsta şcolii a trebuit să urmeze doar 3 clase pentru că tata avea nevoie de el la lucrul celor 5 ha de pământ, la crescutul animalelor şi alte treburi gospodăreşti. Aşa că de la 12 ani, tot de munca la câmp a ştiut. S-ar putea spune că nu prea a avut timp „să facă prostii” şi acum şi mai târziu, când era un flăcău chipeş. Pe la 20 de ani a plecat în armată şi s-a hotărât că este bun pentru securitate (jandarmerie) (vezi imaginea din livret). A ajuns la Bucureşti, făcând parte din contigentul 1945. În armată a rămas 3 ani, la Regimentul 29 Infanterie, la Legiunea Alba Iulia, la Batalionul 4 Operativ – adică zona operativă de pază şi ordine 45 Bucureşti. La scurt timp a fost detaşat la Codlea-Braşov pentru paza unui depozit de muniţie rămas de la germani, săpat în munte. Totuşi la Bucureşti n-a fost oriunde ci chiar la pază şi ordine, la Palatul Regal. Şi cum Măria Sa Regele României, Mihai I mai lipsea „măria lor” soldăţeii, „se proţăpeau” măcar şi pentru 2-3 minute pe tronul regal. Voiau şi ei să se simtă mari, chiar dacă aveau 19-20 de ani. Se pare că regele era interesat de soarta soldaţilor, inclusiv dacă li se dă raţia ordonată, cu caloriile stabilie. Ca să-i convingă pe soldaţi de interesul lui faţă de soarta lor, aflat la Alba Iulia, la şcoala la care erau trimişi unii din ei, ce aveau să fie ridicaţi în grad şi să primească unele munci de răspundere (chiar el, nenea Vasile, a fost caporal şi s-a eliberat cu gradul de sergent major), a luat în pumn un bulgăr de zăpadă, pe care l-a bătătorit, apoi l-a trimis în mâinile soldaţilor şi superiorilor (este clar că s-a tot topit) şi la urmă a cerut bulgărul (din care rămăsese un mic bulgăraş). Pilda voia să-i conştientizeze, pe cei prezenţi, că raţia alimentară ordonată pentru fiecare în parte este ca bulgărul de la

PAVILIUC P. VASILE – veteranul nostru care a fost în Tatra ş i care

a avut feric irea de a - l saluta pe Regele Mihai ast fe l – „Să trăieşt i Majestate !”

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

16

ANUL 3 � NR. 8

au îndoit”, au muncit şi astăzi sunt pensionari. Dacă numeroasele boli nu i-ar chinui, la bătrâneţe, „ar mai trăi o viaţă”. Dragă Domnule Paviliuc Vasile la despărţire îşi strâng mâna, te îmbrăţişez şi-ţi doresc să te bucuri de câţi mai mulţi ani, de aici înainte.

Vorniceni (Maxim Ioan – profesor locotenent, Rădăcină Gheorghe şi Chiorescu Dumitru) fie din alte sate (Livenii-Prut): Merticaru Petru şi Paşa Constantin.

Întors acasă s-a căsătorit cu o fată destoinică dintr-o familie numeroasă chiar în anul distrugătoarei secete, din 1947. În acel an ploile au venit spre sfârşitul lunii august, încât porumbul n-a mai putut ajunge la maturitate, fiind nevoiţi să-l usuce în cuptor sau la veche baie comunală. Cu drag spune c-a luat-o în căsătorie pe tanti … din plăcere (rar la acea vreme, când se căsătoreau averile.pământurile, perechile de boi ş.a.). Au venit pe lume 3 băieţi din care 1 a decedat, de mic, iar ceilalţi au urmat şcoli „înalte”, unul fiind azi, colonel (r) Ionel şi altul la o şcoală tehnică (Academia tehnică de tancuri) – Dumitru. Ei trebuiau „purtaţi” în şcoli, trebuiau bani. De aceea mama lor lucra pământul, tata a lucrat la câmp şi la iazurile Piscicolei, mai primeau în gazdă fete, care învăţau la Liceul Vorniceni şi aşa reuşeau. Nu-i aşa că se sacrificau pentru că le-a plăcut ca băieţii lor să înveţe carte şi să trăiască bine? Chiar dacă a tot fugit să nu-şi lase pământul la întovărăşirile agricole, la gospodăria colectivă n-au avut încotro şi „s-

17

ANUL 3 � NR. 8

(la vârsta de 14 ani). Pământul ei, rămas de la părinţi, era arat şi semănat de rudeniile apropiate. Hărnicia celor doi tineri căsătoriţi a făcut ca acesştia să ajungă destul de apreciaţi în sat. Lucrul la întreţinerea culturilor agricole şi creşterea animalelor pentru nevoile casei au fost principalele preocupări. Cele 2,50 ha de pământ au fost cultivaţi cu grâu (0,50 ha), porumb, floarea soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi. Pentru că „s-a lăsat greu convins” să intre în colectivă a fost trimis acasă, de la primărie, unde tocmai intrase ca îngrijitor la taurii comunali, folosiţi la însămânţările vitelor (în 1956-1957). Cu voie sau fără de voie „au dat” pământul la întovărăşirea agricolă şi apoi la GAC. Numai că Dumnezeu a avut grijă de familia lui. Având oportunitatea de a avea casă aproape de primărie, ştiind puţină carte, fiind disciplinat din fire şi gospodar, a fost încadrat ca îngrijitor la Consiliul popular – Sfatul popular (astăzi numindu-se primărie) Vorniceni. Aici a lucrat 33 de ani. Iată că moşul Aurel era jumătate agricultor şi jumătate muncitor sau s-ar putea spune şi că o jumătate de zi era muncitor iar după orele 15-16 era agricultor. Aşa au trecut anii până la pensionare.

Astăzi, la cei 85 de ani, pe care îi are, cu toate că bolile nu l-au ocolit, încă se mişcă, încă se gospodăreşte singur şi încă mai stă de vorbă cu vecinii sau intră câteodată în crâşmă. Este mulţumit de viaţa pe care o duce, de pensia pe care o primeşte şi de copiii săi (Ana şi Mariana), dar plânge după Vasile, unicul băiat, care s-a stins prea devreme. Este mulţumit de aceşti ultimi ani de viaţă pe care-i trăieşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu care l-a vegheat toată viaţa.

Să-ţi fie viaţa numai bucurie şi de aici încolo, moşule Aurel.

M oşul Aurel Todircan s-a născut la 22 noiembrie 1925, în comuna Vorniceni.

Părinţii săi, Costache şi Maria, au dat naştere la 7 copii, 4 băieţi şi 3 fete, din care Aurel era al IV-lea. Încă de mic, în familie a fost crescut în spiritul muncii şi fricii de Dumnezeu. A urmat 4 clase elementare având ca învăţători pe: Hrib Vasile, Ciubotaru Constantin (director) şi Olaru Dumitru. Aici, se pare, că se învăţa temeinic, pentru că şi mai târziu i-au fost de mare folos noţiunile de bază însuşite (măsurarea suprafeţelor, scrisul, cititulu, ş.a). Nu a uitat, totuşi, cel puţin una din năzbâtiile copilăriei. Ca şi alţi copii de vârsta lui, mai dădea buzna în grădinile unor săteni, după zarzăre, mere, pere. La o asemenea „incursiune” a fost „atacat” de un câine al Mărioarei Igant care l-a rupt de frunte.

Crescând uşor, uşor, a ajuns flăcău. Acum participa la clacă de tors cânepă, la lipit cu lut case de nuiele la Hareta lui Curcă. Îşi mai aduce aminte cum fluierarii Andrei Obadă şi Alecu Istrate le cântau jocuri şi bătute, la care fetele, care torceau, erau jucate. Unele din ele chiar mai scoteau din caier bucăţi de cânepă, pe care le ascundeau după păretare, ca să termine mai repede caierul din furca de tors să poată juca mai mult şi mai des. La clăcile de tors sau la celelalte munci cu toţii cinsteau câte 2-3 păhăruţe de rachiu şi gazda era foarte mulţumită.

Pe la 18 ani a fost luat premilitar. Toţi bărbaţii de vârsta lui au fost adunaţi la Şcoala veche şi apoi au pornit într-un „marş” de 12 zile, pe jos, până la Râmnicu-Sărat, unde au fost duşi să lucreze la deminare, în urma luptelor duse de germani şi români, împotriva ruşilor. Se fereau să meargă pe lângă căile ferate, pentru că ar fi fost prinşi şi obligaţi să lucreze la ele. După un timp, tot pe jos, s-a întors în sat. Şi aici se tot ascundea ca să nu afle, un anume NIZU – care dădea informaţii miliţiei şi noii sosiţi erau iarăşi „fugăriţi” pe front.

La 21 de ani a fost încorporat, în armată, la infanterie, în Botoşani, la paza unui depozit de muniţie, 3 ani. S-a dovedit a fi un soldat, ridicat apoi la gradul de caporal, conştiincios şi disciplinat.

S-a „eliberat” în 1948. Cei 3 fraţi ai săi, mai mari (Andrei, Vasile şi Dumitru) erau pe front. Mai târziu, Vasile a intrat în obştea mănăstirii Sihăstria.

Întors acasă, imediat, s-a căsătorit cu mătuşa Ileana, care de mică a rămas orfană de mamă (la 6 ani) şi de tată

TODIRCAN AUREL – VETERANUL AGRICULTOR ŞI . . . PE JUMĂTATE

MUNCITOR, ÎN COMUNĂ Autor: Prof. Gheorghe Gherman

18

ANUL 3 � NR. 8

(Slobozia, Cordăreni ş.a). A lucrat cu autorizaţie, pentru că altfel regimul trecut nu permitea. Nici el şi nici fraţii lui, ca şi alţi săteni n-au acceptat prea uşor să dea pământul la întovărăşire şi colectivă. Dacă-l întrebi cum crede că este viaţa lui astăzi. Răspunde, e acceptabilă pentru că ,,încă mai am putere să tai lemne singur, să-mi gospodăresc casa şi grădina şi să mă bucur de realizările celor 4 copii (2 băieţi şi 2 fete) ca şi de nepoţi”. Pentru că „intrau” mai uşor banii în casă, cu fosta soţie a cununat şi botezat peste 60 fini. Unii îşi mai aduc aminte de el, alţii poate nu. La cei 89 de ani ai săi, îşi doreşte sănătate, convieţuire liniştită cu cea de-a doua soţie şi linişte sufletească. Îmi ziceam în sine: Ce bine este când ai pe cineva în preajma ta, în primii ani de viaţă, de la care poţi învăţa atât o meserie cât şi regulile morale absolut necesare. Şi nenea Iancu, ca şi fraţii săi Andrei, Aurel şi Filip au avut de la cine învăţa meserie – de la tatăl lor. Mi-l amintesc pe nenea Iancu, cum se îndrepta spre casă, la lăsarea serii, cu geanta de scule şi unelte (rindea, gealău, ferestrău) pe umăr, venind, pe jos de la Cordăreni, Slobozia sau alte localităţi învecinate, vesel parcă n-ar fi muncit în ziua aceea.

Îţi doresc, nene Iancu, Dumnezeu să te ţină în viaţă mulţi ani înainte!

N enea Iancu a văzut lumina zilei la 10 mai 1922, în

Vorniceni. Este fiul lui Costache şi Profira, părinţi care au mai dat viaţă încă la 9 copii. El este al IV-lea printre fraţi şi surori. Cercetând lista fraţilor lui am putut observa că toţi au lucrat lemnul. După spusele lui nea Iancu, când unul din fraţi se însura sau pleca, ceilalţi îi luau locul, să-l ajute pe tatăl lor, tot meşter, de la care „furau” meserie. Aşa se face că Andrei, Aurel şi Filip, ca şi Iancu au ridicat case, au tăbluit, au construit grajduri şi magazii la CAP sau la unii săteni.

De mic, nenea Iancu a învăţat 6 clase cu învăţătorii: Hrib Vasile, Ciubotaru Constantin. A lucrat cu fraţii şi surorile pământul părinţilor dar, în paralel, îl ajuta pe tata. Flăcău fiind, mergea la joc, pe toloacă, la clacă, unde juca fetele „după fluier” cu prietenii de o seamă: Gheorghe Agachi, Vasile Agache. La 22 de ani este încorporat în Regimentul 29 Infanterie Dorohoi. Imediat a fost „aruncat” pe front, când I. Antonescu ordonase militarilor: „Soldaţi români,/Vă ordon,/Treceţi Prutul.” Aici a învăţat că pe front viaţa îţi este în „podul palmei”. Cum reuşeai să te orientezi şi să foloseşti terenul şi armamentul puteai să rămâi în viaţă sau să „dispari”. Faţă-n faţă cu duşmanul (fie ruşii, fie germanii), trebuia să-l laşi pe el să termine muniţia şi apoi să treci la atac. A înaintat până la Cotu-Donului, unde după spusele lui, era jale (căzuţi, răniţi, flămânzi). Totul era să câştigi teren, să înaintezi. Să omori, nu era ceva ieşit din comun. După victoria sovieticilor şi aliaţilor lor s-au întors armele împotriva Germaniei naziste. Nenea Iancu, n-a dat înapoi. A luptat cu ruşii împotriva germanilor şi a ungurilor „hortişti”. A participat la luptele de la Miskolkc (Ungaria), Tatra Mare şi Tatra Mică (Cehoslovacia). Deja era plutonier. Hrana era insuficientă. Nici un soldat nu putea să aibă încredere în hrana din unele gospodării ale satelor pe unde treceau trupele. Marşurile lungi, obositoare (uneori câte 50 km pe zi) erau continue.

Întors acasă, avea să se căsătorească, în 1946. Pentru că lucra cu tatăl său la tâmplărie, în special la construcţia de case, n-a prea suferit în timpul foametei din 1946. Cu toate acestea, ca şi mulţi alţi moldoveni, a fost nevoit să ajungă în Oltenia pentru a procura porumb. Anii au trecut. Pământul puţin pe care-l avea (1,50 ha) l-a determinat şi mai târziu să lucreze în tâmplărie – construcţii, atât în Vorniceni cât şi în satele vecine

IANCU IONESEI – VETERANUL ŞI MEŞTERUL

CARE FĂCEA CASE ŞI DE TOATE. . .

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

19

ANUL 3 � NR. 8

a căsătorit la 16 ani şi a locuit cu părinţii 10 ani. În 1939, bărbatul ei a fost luat la concentrare, până în 1941, când a fost trimis în război, până-n 1944. Atunci a fost luat prizonier de ruşi şi dus în Armenia. În lagăr a stat aproape 5 ani. Acolo a fost agent sanitar şi, în armată, a făcut 4 clase. A încercat să evadeze, dar n-a reuşit. În lagăr, prizonierii erau puşi să mănânce coji de cartofi. În 1948 s-a întors acasă, dar mai târziu, împreună cu mătuşa Aristiţa au avut o viaţă zbuciumată. A pus vaca sa „tovărăşie” cu tatăl ei; în timpul secetei. din 1946-1947, mânca mămăligă cu zarzavat, iar părinţii săi au tăiat oile ca să le dea de mâncare copiilor. Mânca şi ea, cu ai ei copii, lapte de la vaca părinţilor şi toamna aducea pere de la Domnica Dăscăleanu. În anii următori semăna grău, îl secera şi îl treiera la fântâna lui Sârbu. Pentru că nu voia să „se treacă” la întovărăşirea

Mătuşa Aristiţa Danalache este „veche”, pentru că s-a născut la 11 mai 1922, în Vorniceni, şi este încă „tare”. Părinţii ei se numeau Ion şi Elena Muraru şi au avut 9 copii, din care 5 copii au murit. Din ceilalţi, 2 băieţi au murit la 25 şi respectiv 21 ani, rămânând în viaţă 2 fete (Aristiţa şi Evghenia Simion). De mică era fricoasă şi chiar dacă cineva îi dădea un lucru el îl înapoia imediat. A urmat 4 clase într-o clădire de lângă „Sfat”, iar clasele II, III la „curte” (fostul dispensar uman) şi a IV-a într-o casă veche de lângă primărie. A învăţat aritmetică, religie, citirea, scrierea, gimnastica, ştiinţele naturale, dar la desen şi muzică „nu era bună”. Îşi aduce aminte de învăţătoarea Maxim Ecaterina care „stătea” (locuia) la Jan Maxim, agent sanitar.

De mică „a ieşit” la joc (la 14 ani); deja la 15 ani a făcut colac pentru flăcăul care a jucat-o la Crăciun. S-

DANALACHE C. ARISTIŢA – CEA CARE-ŢI POVESTEŞTE, DIN MINTE, CA ŞI CUM AR

CITI UN ROMAN ISTORIC

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

fost de mare folos, pentru a aduna ani de vechime, pe cartea de muncă, dar şi de a-şi câştiga existenţa, în restul vieţii.

S-a căsătorit, în 1973, cu o vorniceneancă, şi din 2000 „s-a măritat” în acest sat, pentru că s-au stabilit definitiv la casa părintească a soţiei sale. Aici face de toate. Oamenii îl roagă să le construiască geamuri, uşi, rame pentru tablouri, să le repare gardurile şi câte şi mai câte. Iată că, Vornicenii aveau nevoie de domnul Mircea, pentru că deşi la noi erau mulţi tâmplari, dogari, fierari acum fie nu mai sunt în viaţă, fie sunt foarte bătrâni şi nu mai lucrează. Ori de câte ori aveţi nevoie de Mircea, de lângă primărie, căutaţi-l. El vă rezolvă multe nevoi.

Domnul Mircea Dănilă are o vârstă medie. E născut la 4.XII.1950 în satul Cişmea, comuna Răchiţi. Părinţii săi se numeau Petru şi Elena. Au fost 9 copii (4 băieţi şi 5 fete). După ce a urmat 8 clase, la Răchiţi, s-a înscris şi a absolvit Şcoala profesională prin Cooperaţia meşteşugărească, pe bază de contract, trimis de Cooperativa Înfrăţirea Botoşani. A devenit tâmplar mobilă şi articole tehnice.

Făcea şcoala la Timişoara, iar practica la Botoşani. A fost încadrat în 1969 la Cooperativa „Înfrăţirea”, unde a lucrat timp de 7 ani, apoi la Cooperativa „Progresul” Botoşani timp de 4 ani, iar mai târziu, la IUPS Botoşani, ca tâmplar modele turnătorie, timp de 2 ani şi jumătate. A urmat să „câştige” şi alte preocupări; la Întreprinderea „Textila”, unde a învăţat meseria de lăcătuş mecanic şi sudură. Toate acestea i-au

DĂNILĂ MIRCEA – OMUL BUN LA TOATE

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

20

ANUL 3 � NR. 8

zice Ghiţă. Dacă avea mintea de acum n-ar fi făcut aşa ceva. Da, ai dreptate... Ghiţă, i-am zis. L-am întrebat, de când a început să cânte la acordeon.

De mic îi plăcea când îl vedea pe nenea Luncă (a lui Pocriş) cântând şi de multe ori îl lăsa să apese pe clape. Uneori tatăl său îl cinstea pe Luncă să-i mai arate băiatului şi chiar la un moment el i-a dat un acordeon cu câteva clape şi başi. A trebuit ca tata să lucreze cu ziua să-i cumpere un acordeon „ca lumea”. Acum deja avea oarece experienţă, ştiind să cânte, câteva cântece. A cântat peste 27 ani şi încă ar putea să-l mai invite şi astăzi cineva să cânte la petreceri.

Dacă de mic se cam îndepărta de şcoală, mai târziu chiar a fost mai permanent prezent la toate acţiunile culturale, cântând la formaţia de dansuri a Şcolii nr. 1, la formaţia de fluieraşi, a Căminului Cultural, sub comanda domnului profesor Dionisie Pădureţ.

S-a căsătorit, are 3 copii, mari, unii în sat, alţii lucrează peste hotare. Nici unul din ei nu i-a urmat talentul. Dar Ghiţă a lui Mitru este un băiat bun, are înclinaţii artistice şi poate fi oricând rugat să sprijine activităţile cultural artistice şi formaţia de dansuri aflată în plină pregătire. Sănătate Ghiţă şi la mai mare,

Domnul Ghiţă Ştefan este un tânăr cu o mentalitate modernă şi „deschis” către orice fel de discuţie. Născut la 14 martie 1965, la Săveni, a crescut în satul Vorniceni, lângă părinţi. Provine dintr-o familie cu 3 copii, fiind fiul lui Dumitru (Mitru) şi Adela. Pentru cine-l cunoaşte el este Ghiţă a lui Mitru. A învăţat clasele I-VIII la Şcoala nr. 3 (din deal). Încercând să-i aduc aminte de viaţa de şcolar n-a putut să ascundă faptul că fugea de la orele de limba română (de la domnul Istrate Constantin), lăsa ghiozdanul într-o groapă (pe islaz) şi el umbla „hai-hui” dar când vedea că unii din colegi veneau de la şcoală lua şi el ghiozdanul şi venea acasă. Şi chiar dacă mai era „ridicat” de perciuni, la şcoală, cu toate că dirigintele său Sofroni Dumitru îl întreba pe tatăl său de ce nu-l trimite la şcoală, acesta era convins că este zilnic la ore, Ghiţă al lui. Şi-a luat „plata” când a aflat că de foarte multe ore lipsea de la ore. Şi mi-a mai povestit una: avea vreo 17 ani şi-i „mirosea” a catrinţă. Cu prietenul lui Jijie Maricel, au luat un tractor de la SMA, fără voia şefului şi a mers la hram, la Podeni. Pe drum au sporovăit ei cu cele 2 fete, pe care le-au luat din joc. La un moment dat prietenul s-a hotărât s-o conducă înapoi spre sat, pe fată. Ce să facă Ghiţă atâta timp singur. Deşi mai condusese tractorul pe brazdă dar acesta cu care plecaseră ei era cu remorcă. Încearcă să-l întoarcă în drum îngust şi... roţile au rămas pironite într-un şanţ adânc. Când Maricel s-a întors a început bătaia. Au plecat, pe jos, până la secţie, au avut noroc de nenea Mihai Sârbu pe care l-au luat să le scoată tractorul şi să-l aducă, noaptea târziu, ca să nu mai afle şeful. Acum ce

ŞTEFAN D. GHEORGHE – CRESCĂTOR DE OI ,

AGRICULTOR BUN DAR ACORDIONIST ŞI MAI BUN

Autor: Prof. Gheorghe Gherman

bună o asociere a ţăranilor pentru lucrul pământului. A avut 7 copii, din care 3 au murit pentru că „felcerul” nu venea la timp sau nu era în sat. Ceilalţi sunt vrednici gospodari în sat sau „în lume”.

Mătuşă Aristiţă, să-ţi dăruiască Dumnezeu sănătate şi viaţă tihnită!

agricolă, a fost luată de acasă şi închisă „la Sfat”. Şi la colectivă s-a înscris greu (bărbatul ei a fugit de acasă); mai târziu i-a părut rău că nu s-a înscris mai înainte pentru că primea pământul cel mai rău. La 40 de ani, lua multe parcele să le lucreze şi făcea faţă, vrând să nu rămână „în urmă”. La început, plata la CAP, pentru muncă, era mai bună, dar cu timpul s-a redus. A lucrat la CAP din 1962 până în 1983. Acum este pensionară de CAP, dar are şi o pensie de urmaş (veterani). Acum, după părerea sa, tinerii pleacă şi pământul rămâne nelucrat ori costă foarte mult lucrările agricole. Ar fi

21

ANUL 3 � NR. 8

I.Ungureanu cu fiul La ferma personala, cu cei 2

Pe data de 6 august 2011, după o cruntă s u f e r i n ță , p r o f e s o r u l I O A N

UNGUREANU, viceprimarul comunei Vorniceni, a încetat din viață. A rămas printre noi familia înlăcrimată, soția și copii zdruncinați de durere, pentru că de acum încolo, vor rămâne singuri. Rămân cu toții frânți de durere și tristețe, pentru că cel cu care au trăit o viaţă

întreagă, pleacă din casă, pe neaşteptate, din curtea unde a trăit şi lasă în umă un mare gol. Pentru ei și pentru noi vornicenenii, nimic nu va mai fi la fel de aici înainte, pentru că pleacă un om, care și-a neglijat propria viață pentru cei din jur, un Om cu care ne obișnuisem cu stilul său propriu de a fi.

În urma sa lasă copiii, care poate, încă, mai aveau nevoie de sprijinul său, cel care a stiut să-i educe, să le creeze un viitor în viaţă, să-i înveţe dreapta credinţă.

Lasă în urmă rude apropiate, prieteni, cunoştinţe, colegi de servici, vecini, un sat întreg, toţi cei pe care i-a cunoscut şi cu care a avut relaţii deosebite. Toţi îi vom duce lipsa, îi vom simţi absenţa și ne vom aminti mereu de el.

A avut o viaţă grea, cu multe încercări, necazuri şi suferinţe, peste care a trecut cu ajutorul lui Dumnezeu. A lucrat ca profesor în învățământ, a fost ales de săteni în consiliul local și desemnat ca viceprimar, unde a muncit peste puteri pentru a duce lucrurile pe făgașul cel bun.

Cine îi calca pragul, simțea ospitalitatea, buna sa credința. Era sociabil şi oricând gata sa ajute pe oricine ar fi apelat la el. De-a lungul timpului și-a atras numeroşi prieteni, vecini, cumetri, fini, cunoştinţe, care sigur, îl vor însoți pe ultimul drum.

Ştia să spună o glumă, dar și o vorba bună, și mereu căuta să nu supere pe nimeni şi să-i împace pe toţi.

Îl cunosc de mic copil şi, mai târziu, am avut multe lucruri de realizat împreună. De multe ori discutam cu el, despre treburile primăriei și problemele comunității noastre, dar și probleme de suflet şi de viaţă. Personal, mi-a dat de multe ori sfaturi și încurajări în parcurgerea p r o b l e m e l o r c u c a r e n e c o n f r u n t a m . A realizat multe lucruri frumoase în viaţa sa și vom avea multe amintiri plăcute despre el, pentru că, tocmai, ne-a părăsit prea devreme!

În acest moment de despărţire, rudelor, prietenilor, tuturor cunoștințelor și vornicenenilor oriunde se află le transmit sincere condoleanțe, cu gândul că va fi primit cum se cuvine în Ceruri, acolo sus, unde sălăşluiește dreptatea, acolo unde nu este durere și nici tristețe.

Dacă a greşit cu ceva în această viaţă, să-L rugăm pe Dumnezeu să îl ierte şi să îl odihnească în pace! Dumnezeu să îl ierte!

Vorniceni, 6 august 2011 Primar,

Prof. Ovidiu Corleciuc

A PLECAT ÎN CERURI UN FIU AL VORNICENIULUI

22

ANUL 3 � NR. 8

23

ANUL 3 � NR. 8

24

ANUL 3 � NR. 8

Per

sona

lităţi

car

e îş

i au

orig

inea

în s

atul

Vor

nice

ni

•

DIO

NIS

IE I

GN

AT

, stâ

nga

•

GH

IMN

AZ

IE I

GN

AT

, dre

apta

•

AG

AC

HI

ION

•

CU

RCĂ

DU

MIT

RU

, cu

pă

lări

a la

pic

ior

Fot

ogra

fia

din

cole

cţia

mon

ahul

ui S

imio

n Dăni

lă

(ce

se n

umea

înai

nte

de a

fi r

ebot

ezat

Dă

nilă

C

onst

anti

n), o

rigi

nar

din

Vor

nice

ni. F

otog

rafi

e pr

ezen

tată

de

Ghe

orgh

e G

herm

an.