3

Armenii- Un popor menit să

trăiască

Urartuul, teritoriul pe care s-a

dezvoltat ulterior poporul armean, a

însemnat o comunitate de popoare,

fiind, în secolul VIII î. Hr., cea mai

importantă putere din Asia apusea-

nă, care stăpânea pământurile cu-

prinse între Lacul Van şi Lacul Ur-

mia, extinzându-şi supremaţia în

nord spre Transcaucazia, iar în sud,

spre Siria.

Primele menţiuni despre Hayas-

sa (socotit ca desemnând viitorul nu-

me al Armeniei, Hayastan), datează

din secolul al XIV-lea î. Hr., când

acest mic regat era amintit în ta-

bletele hitite descoperite la Bo-

ghazkői. În secolul al XIII-lea, regele

Salmanaser I al Asiriei menţionează

că a învins provinciile din Uruatri,

răsculate împotriva sa. În analele asi-

riene ale secolului următor îi regăsim

din nou pe locuitorii acestor pro-

vincii ca fiind înfrânţi de către regele

asirian Tukulti-Ninurta I (1255-1218

î. Hr.), pentru ca, o sută de ani mai

târziu, Tiglatpalassar să conducă do-

uă expediţii împotriva acestora, cu-

noscuţi acum sub numele de poporul

Nairi.

Odată cu reînvierea puterii a-

sirienilor, în secolul IX î. Hr., regele

lor Assurbanipal distruge sute de ce-

tăţi din Nairi, care se întindeau până

în ţinutul Urartu menţionat pentru

prima dată sub această denumire, ca-

re înseamnă „ţinutul muntos”. Urar-

tienii, un trib din Nairi de des-

cendenţă uriană, au reunit triburile

de aceeaşi origine sub conducerea lui

Aramu (cca 880 î. Hr.), fiind apoi

succesiv învinşi de regii asirieni

Salmanassar III, Sarduri şi Tiglat-

palassar III. Cu toate acestea, urar-

tienii erau buni meşteşugari şi ne-

gustori, produsele lor având căutare

în Frigia, Grecia, ba chiar şi în

îndepărtata Italie. De la urartieni

ne-au rămas scuturi, coifuri, tolbe de

bronz, pumnale, săgeţi împodobite

cu reliefuri care denotă o civilizaţie

înrudită cu cea asiriană, însă supe-

rioară acesteia. Urartienii trăiau în

cetăţi precum: Sagunia, Tuspa, Arin-

Berd, aveau temple fastuoase şi o

4

arhitectură de tipul celei asiriene, dar

stilizată.

Urartuul, teritoriul pe care s-a

dezvoltat ulterior poporul armean, a

însemnat o comunitate de popoare,

fiind, în secolul VIII î. Hr., cea mai

importantă putere din Asia apu-

seană, care stăpânea pământurile cu-

prinse între Lacul Van şi Lacul Ur-

mia, extizându-şi supremaţia în nord

spre Transcaucazia, iar în sud, spre

Siria. Ultimul rege cunoscut al urar-

tienilor a fost Rusa III (610-583), re-

gatul lor fiind apoi absorbit de către

imperiul mezilor. Mai multe veacuri

de uitare au coborât peste urartieni.

Armenii erau, potrivit „părin-

telui istoriei”, Herodot, fraţi buni cu

frigienii, pe al căror teritoriu s-au sta-

bilit ulterior. Perşii, popor ce domi-

na Urartuu, numesc la un moment

dat poporul acestui stat „Armina”.

Astfel, într-o inscripţie a regelui Da-

rius din anul 520 î. Hr., textul babi-

lonian pomeneşte de Urartu, iar cel

persan, de Armina; cu toate acestea,

nu s-a putut demonstra ştiinţific

legătura între Urartu şi Armenia. La

prăbuşirea Urartuului a contribuit,

alături de mezi şi perşi, şi uniunea de

triburi Armini-Supria. În 612 î. Hr.,

regele Paruir este recunoscut de către

mezi drept şeful celei dintâi forme de

stat autonom armean, pomenit de

profetul Ieremia. Independenţa nou-

lui stat armean nu a fost păstrată

mult timp, întrucât, între anii 546-

334 î. Hr., armenii vor fi înglobaţi

într-o satrapie a puternicului Im-

periu Persan. Ţinuturile locuite de

armeni erau străbătute de „drumul

regal”, care lega Susa de apusul A-

siei Mici, de-a lungul căruia armenii

au construit hanuri, fiind renumiţi

negustori.

Ultima dinastie persană, cea a

Ahemenizilor, s-a sfârşit odată cu

invazia macedonană. În 331 î. Hr., ca

urmare a bătăliei de la Arbela, Ale-

xandru Macedon învinge Imperiul

Persan, iar armenii intră, pentru pu-

ţin timp, în componenţa celui mai în-

tins imperiu al antichităţii: Imperiul

Macedonean. Moartea lui Alexandru

îi va aduce pe armeni în regatul ele-

nistic al seleucizilor. Pe vremea di-

nastiei seleucide, Armenia s-a îm-

părţit în mai multe regate şi prin-

5

cipate; noul titlu al regilor este cel de

„strateg”. Un asemenea „strateg” a

fost Artaxias (Artases) I, rege între

190-159 î. Hr., care a întemeiat dinas-

tia Artasizilor, cea mai importantă

dinastie armeană. Datorită mărimii

stăpânirii sale, teritoriul stăpânit de

acesta poate fi numit, pe drept cu-

vânt, Armenia Mare.

Unul dintre descendenţii lui

Artases a fost Tigran al II-lea cel

Mare (95-55 î. Hr.). Încă de la înce-

puturile domniei, el a încercat să-şi

extindă regatul. Patru regi vecini i-au

devenit vasali, apoi a anexat nordul

Mesopotamiei, Siria, Palestina, astfel

încât stăpânirea armeană se întindea

de la Marea Caspică la Marea

Mediterană şi din Mesopotamia pâ-

nă în Alpii Pontici.

În sudul Turciei, Tigran şi-a

clădit o nouă capitală, Tigranoterka,

pe care a populat-o cu evrei şi ca-

padocieni, asirieni, arabi, cilicieni şi

greci, neamuri care, potrivit lui Lu-

cullus, trăiau în deplină armonie. Al

treilea fiu al lui Tigran, care îi râvnea

puterea, ajutat de generalul roman

Pompei, l-a înfrânt în anul 66 î. Hr.

Însă Pompei, cu flerul său de

politician roman, a preferat să-l men-

ţină pe tronul Armeniei pe bătrânul

Tigran, devenit vasal al Romei. După

moartea bătrânului, tronul i-a revenit

celui de-al doilea său fiu, Artavazd

II, omorât, împreună cu soţia şi cei

doi copii, în torturi îngrozitoare

poruncite de regina Egiptului, Cleo-

patra. Ultimului Artaxid, Tigran IV-

lea, i-a urmat, în perioada primei

jumătăţi de secol al noii ere creştine,

o dinastie georgiană.

Regele Perşilor, Vologases I,

l-a înscăunat pe fratele său, Trdat I,

rege al Armeniei, astfel întemein-

du-se dinastia Arsacizilor (care a

domnit până în 428), în timpul căreia

armenii s-au reîntors la civilizaţia

orientală. Împăratul roman Traian

6

(98-117) a transformat Armenia în

provincie romană.

Prin pacea de la Acilisene (387),

împăratul Teodosie şi regele persan

Sapur III împart Armenia în două

regiuni: cea de influenţă persană (de

cinci ori mai mare decât cealaltă),

numită Persarmenia, şi cea de influ-

enţă bizantină. Nobilii armeni din

Persarmenia cerură abolirea propriei

lor monarhii, astfel încât, începând

din 428, vreme de patru veacuri,

Armenia a fost scindată între trei-

zecişipatru de familii nobiliare pre-

cum Mamikomian, Bagratid, Kam-

sarakan, care şi-au fabricat genea-

logii spectaculoase, afirmând că des-

cind din David (regele Iudeii) sau

din neamul împăraţilor Chinei. Prin

Edictul dat de Persia în 449, orice

armean care se opunea mazdeis-

mului urma să fie ucis, iar soţia şi

copiii săi, exilaţi. Strigătul de ajutor

adresat Bizanţului a rămas fără

rezultat. Cu toate acestea, în anul

485, Sassanizii au acordat armenilor

libertatea de cult.

Deși sub domnia împăratului

Justinian (527-565) al Imperiului Bi-

zantin, Armenia ar fi trebuit să cu-

noască vremuri mai bune (generalul

Narses fiind armean de origine), abia

la următorul împărat, Mauriciu (582-

602) fiind şi el de origine armeană,

prin Tratatul din 578 aduce hotarul

imperiului până la lacurile Van şi Se-

van. Armenii au fost deportaţi în

masă întrucât, aşa precum îi scria

Mauriciu regelui persan: „Armenii

constituie o naţie neascultătoare şi ti-

căloasă..., de vor rămâne în propria

lor ţară, nu va exista linişte pentru

noi”.

Între timp, Islamul devenise o

mare putere, cucerind teritorii şi de-

venind o forță căreia Bizanţul şi Per-

sia nu-i mai puteau face faţă. În-

cepând din 640, sarazinii şi-au înce-

put incursiunile pe teritoriul armean,

iar Armenia a fost recunoscută ca

stat independent, tributar arabilor.

Armenilor li se propunea însă şi tre-

cerea la mahomedanism, în timp ce

se revărsau invaziile kazarilor şi hu-

nilor, de aceea armenii s-au retras în

Bizanţ în număr din ce în ce în ce

7

mai mare; din rândurile acestora

s-au ridicat numeroşi generali şi îm-

păraţi.

Familiile Ardsruni şi Bagra-

tuni, rămase pe loc, au dobândit

titlul de prinţ al Armeniei şi au dat

regi precum Aşot I şi Sambat I, ale

căror domnii au rămas în amintire ca

o epocă de prosperitate, în care

„înşiși păstorii porniseră să se îm-

brace cu straie de mătase”.

Armenia a cunoscut o mare

înflorire în secolul X, însă renaşterea

interesului bizantin pentru această

regiune, bandele dalaimiţilor veniţi

din Azerbaidjan şi turcii selgiucizi au

făcut ca oraşe populate să devină

„sălaşul fiarelor, iar câmpiile din jur

păşune pentru vânat. Palate cu bolţi

înalte, spaţioase şi mult râvnite

ajunseră locuinţe şi magazii ale

satirilor” (scria cronicarul Aristakes

din Lastivert).

De dezastrul armean au profi-

tat turcii, care şi-au impus stăpânirea

asupra teritoriului locuit de armeni

vreme de aproape o mie de ani. Doar

regiunea cuprinsă între Munţii Tau-

rus şi Antitaurus, numită Cilicia Ar-

menească, se va bucura de o oarecare

autonomie, reuşind să stăpânească şi

cetăţile Malatia, Maras, Edessa şi An-

tichia. În timpul cruciadelor, cavaleri

apuseni s-au căsătorit cu fiice ale

marilor nobili armeni, astfel încât

legăturile matrimoniale, iscusinţa

politică şi priceperea în afaceri a

adus acestui regat al Ciliciei o recu-

noaştere generală. În timpul cru-

ciadelor, acest stat a fost organizat

după model francez, iar importanţa

comercială a crescut datorită nenu-

maratelor sale oraşe-porturi şi a legă-

turilor comerciale cu genovezii şi

veneţienii.

Regele Hetum I (1226-1269) a

fost cel dintâi suveran străin care, în

1253, la Karakorum, a făcut o vizită

curţii mongole. Turcii au pătruns

însă în Cilicia în 1266, iar până la

sfârşitul secolului al XIV-lea le-au

luat armenilor orice independenţă.

Titlul de rege al Armeniei a

fost moştenit de Casa Lusignan al

Ciprului, apoi a fost preluat de Casa

de Savoy. Deşi Melikii, regi ai dis-

trictului Karabag din Armenia Cau-

caziană au păstrat acest titlu până în

8

1805, istoria Armeniei se sfârşise

definitiv.

Secolele XIV-XVIII au însem-

nat o perioadă nefastă a istoriei ar-

menilor.

Doar Biserica armeană a păs-

trat anumite drepturi de proprietate

asupra pământurilor sale, precum şi

unele atribute de autoritate. Datorită

unor catolicoşi patrioţi, s-au putut

păstra legăturile cu armenii din dias-

pora şi unele centre de cultură, astfel

încât Biserica a devenit singura re-

prezentantă a naţiunii armene şi sin-

gura instituţie naţională unanim re-

cunoscută.

Poporul armean a supravie-

ţuit în absenţa unui stat propriu

până în 1918, când, în urma unei

bătălii decisive cu armata otomană

soldată cu deportări, exiluri și mii

de schingiuri, s-a constituit Republica

Armeană independentă, cu o exis-

tenţă de doar de doi ani şi jumătate.

În 1920 Armata Roşie a trans-

format-o în Republică Sovietică pen-

tru ca, pe 23 august 1990, Parlamen-

tul armean să adopte Declaraţia de

independenţă a ţării, iar la 23 sep-

tembrie 1991 să se proclame Repu-

blica Armenia, stat independent al

naţiunii armene. Aceasta se află si-

tuată pe vechiul teritoriu al Armeni-

ei răsăritene, ocupând doar a zecea

Harta a deportărilor

1915 - 1918

9

parte din suprafaţa de peste 300.000

km Armeniei istorice.

Armenii sunt primul popor

creştin al omenirii, adoptând creşti-

nismul ca religie oficială în anul 301.

Din această cauză, ei au avut de su-

portat exterminările, persecuţiile şi

presiunile vecinilor de alte credinţe

(perşi, romani, bizantini, arabi, sel-

ciucizi, mongoli, tătari, otomani).

În zilele noastre, armenii sunt

printre cele mai vechi popoare care

trăiesc pe Glob. Invaziile nimicitoare

perpetue, conflictele dintre nobilii ar-

meni, factorii naturali (desele cutre-

mure şi chiar o motivaţie pozitivă,

precum legăturile economice şi co-

merciale cu străinătatea) au condus

la formarea unei puternice diaspo-

re armeneşti. Preocupările diasporei

s-au îndreptat spre comerţ şi cultură.

Oriunde s-au stabilit, armenii au

înălţat mai întâi o biserică, au clădit o

şcoală şi au înfiinţat publicaţii, pen-

tru a-şi păstra credinţa, limba şi, im-

plicit, conştiinţa naţională.

Prima carte tipărită în limba

armeană a fost editată la Veneţia

(1512), iar primul ziar armenesc a

apărut la Madras. Astăzi, diaspora

armenească numără peste 3 milioane

de armeni, răspândiţi în 70 de ţări,

reprezentând cam jumătate din na-

ţiunea armeană.

Prezenţa armenilor în Europa

răsăriteană se leagă de exodurile din

secolele XI-XIV, după prăbuşirea Re-

gatului Armeniei Mari. Astfel, în

1064, armenii au emigrat spre Cilicia,

Crimeea şi Polonia. A urmat al doi-

lea val de migraţie, după 1239, când

armenii s-au aşezat în Polonia şi

Moldova, iar după 1299 au întemeiat

o colonie în Crimeea, stabilind le-

gături comerciale cu Moldova. Cu-

tremurul din anul 1319 şi invazia

mongolilor în Vestul Armeniei au

fost urmate de alte exoduri.

Dintre coloniştii aşezați în Cri-

meea, mulţi au plecat spre Galiţia,

Moldova, Polonia, Moravia, formând

grupuri etnice distincte.

Cea mai veche dovadă a pre-

zenţei armenilor în spaţiul românesc

o constituie inscripţia de la Cetatea

Albă din anul 967 (416, după calen-

darul armean). Cronicarii Simon de

10

Keza şi Thurogzi afirmă că, în timpul

lui Geza (972-997) şi al regelui Ştefan,

în Transilvania s-au stabilit polonezi,

greci, spanioli şi armeni, cărora li

s-au acordat privilegii şi titluri nobi-

liare. Istoricul Ghevond afirmă că

armenii ar fi fost prezenţi, în secolul

al XIII-lea, în oastea celor şapte

triburi ale ungurilor, luând parte la

cucerirea unor teritorii din răsăritul

Europei. Este posibil ca armenii să fi

venit din Transilvania în Balcani

odată cu oştirile împăraţilor bizan-

tini Mauriciu şi Focas (secolele VI-

VII), iar în secolul al X-lea, odată cu

paulicienii, duşi în Bulgaria.

În secolele XI-XII, în Galiţia,

Polonia şi Moldova au venit negus-

tori, meşteşugari şi nobili, care au

obţinut privilegii şi au contribuit la

dezvoltarea comerţului şi meşteşu-

gurilor. Între Carpaţi şi Dunăre, ar-

menii s-au aşezat mai târziu, în seco-

lul al XIV-lea, venind din Armenia şi

Crimeea. Astfel, în prima parte a se-

colului al XV-lea, izvoarele istorice îi

pomenesc pe armenii din Bucureşti,

Piteşti (în acest oraş, veniţi din Bul-

garia), Giurgiu, Târgovişte (unde e-

xistau importante colonii de armeni),

Craiova. Noi emigranţi s-au stabilit

în Muntenia şi în secolele al XVI-lea

şi al XVII-lea. Pe teritoriul Dobrogei,

armenii sunt semnalaţi abia după

anul 1500.

Dacă în secolele al XIV-lea şi

al XV-lea mii de armeni se aşezaseră

în Moldova, iar în 1848 în Transil-

vania locuiau 20.000 de armeni, în

1932, pe întreg teritoriul României

întregite trăiau aproximativ 25.000.

În a doua jumătate a secolului al XX-

lea, din cauza regimului comunist, ei

s-au repatriat ori au emigrat în Oc-

cident, ajungând astăzi în România

la o cifră incertă (circa 2.000). Scă-

derea gradată şi progresivă a nu-

mărului de armeni reprezintă un fac-

tor negativ atât pentru comunitatea

armeană, cât şi pentru societatea

românească în ansamblul său. Efec-

tul dispariţiei negustorimii armene s-

a resimţit mai ales pe plan economic.

Asimilarea armenilor din Ro-

mânia s-a produs, în mod paradoxal,

tocmai datorită factorilor care au

menţinut vie naţiunea armeană, greu

încercată şi traumatizată în decursul

11

istoriei: religia şi limba. În ceea ce

priveşte religia, integrarea era inevi-

tabilă din cauza similitudinii cu orto-

doxismul românesc, în timp ce limba

română a început a fi preferată de

armeni în locul limbii strămoşesti în

perioada interbelică.

Armenii care au trăit pe teri-

toriul românesc şi în oricare alt loc

din lume au ştiut să se integreze

pretutindeni. Iată de ce marele istoric

al neamului românesc, Nicolae Iorga,

afirma, într-o conferinţă ţinută în

1929, că: „armenii din România cu-

nosc maniera, grea şi delicată, de a

reuni două datorii: datoria faţă de

religia şi rasa lor, pe care nu le-au

uitat niciodată şi datoria faţă de ţara

unde ei înşişi şi strămoşii lor s-au

stabilit de atâta vreme. Ei sunt

pentru noi fraţi, buni fraţi, rămânând

pentru vechea lor patrie buni fii. Or,

nu cunosc un elogiu mai frumos care

s-ar putea face unei mari naţii nefe-

ricite care, păstrând întreaga sa co-

moară morală, nu poate recrea şi

înălţa patria sa la înălţimea de care ar

fi capabilă”.

Mai aproape de noi, aceeaşi

idee este exprimată de V. Bănăţanu:

„Armenii sunt datori să-şi păstreze

tradiţiile, să fie mândri de vechimea

lor ca popor şi de istoria lor glo-

rioasă. Îmi vine greu să cred în asi-

milarea lor. Dacă în ciuda atacurilor

şi persecuţiilor din cursul istoriei lor

zbuciumate au ştiut să se menţină ca

popor, înseamnă că sunt de o rară

vitalitate, un popor menit să tră-

iască”.

Prof. dr. Doina Calistru

Prof. Aurel Rusu

Colegiul Naţional „M. Eminescu”, Iaşi

Diaspora armeană, ca

repercusiune a unui genocid

nesancţionat

Ceea ce avea să fie calificat

drept primul genocid al secolului XX

urma să aibă pentru istoria armeană

consecinţe nefaste mult mai ample şi

de durată decât plănuiseră iniţiatorii

şi făptuitorii lui.

Menţionarea genocidului în le-

gătură cu evenimentele din 1915-

1918 în Imperiul Otoman nu relevă

12

decât o parte a tragediei armene, şi

anume - cea referitoare la anihilarea

fizică. Al doilea aspect al aneantizării

întreprinse în acei ani îl constituie

negarea genocidului. Cele două eta-

pe ale programului de exterminare

care ar fi trebuit să ducă la dispariţia

totală a armenilor din Asia Mică de

pe propriul lor teritoriu istoric au

fost: mai întâi, eliminarea fizică şi

eradicarea materială a prezenţelor

armeneşti din estul imperiului, iar

apoi, negarea sistematică a geno-

cidului comis. Nu s-a aflat, însă, în

intenţia Junilor Turci supravieţuirea,

fie şi parţială, a celor pe care ei îi

condamnaseră la o decimare totală.

Ca rezultat al politicii de ni-

micire a populaţiei armene din Asia

Mică, a apărut o nouă diasporă, com-

pusă din cei care supravieţuiseră ma-

sacrelor şi deportărilor. Dacă arme-

nocidul n-a reuşit să extermine total

o etnie, el s-a completat cu un ge-

nocid alb, prin asimilarea diasporei

armene în naţiunile străine care-i

găzduiesc. Genocidul exemplar, inte-

gral, ca etnocid continuat în deceniile

de după consumarea evenimentelor

propriu-zise, va fi avut loc atunci

când armenii din diasporă nu vor

mai fi supravieţuind decât prin

trupurile lor, când memoria originii

lor va fi rămas ruptă de realitate,

când ei se vor fi înecat în valorile

ideologiilor dominante în străinătăţi,

când unii vor fi crezut că prin bani

sau prin carieră ar putea zăgăzui

mormanele de cadavre ignorate, iar

alţii se vor fi dedicat unui cult

anacronic şi steril al lumii defun-

cţilor, în sfârşit - când noile gene-

raţii, din cauza aculturalizării, nu vor

fi ştiut să aprecieze valorile pro-

priului lor neam.

*

Genocidului armean i-au pre-

mers deportarea şi masacrarea gre-

13

cilor în 1914. Liderii otomani au fost

încurajaţi de succesul obţinut în ex-

pulzarea populaţiei greceşti, încât au

decis să aplice aceeaşi metodă tu-

turor celorlalte naţionalităţi din im-

periu. Turcizarea Anatoliei, plănuită

de Junii Turci, avea să se facă prin

purificare etnică, vizând toate naţi-

unile creştine şi neturcice din im-

periu: armeni, greci, bulgari, mace-

donieni, albanezi, bosniaci, cretani,

kurzi, circasieni. Modificarea compo-

ziţiei etnice a populaţiei prin stră-

mutări de grupuri naţionale a cul-

minat cu deportarea şi decimarea

armenilor.

Organizarea genocidului armean

a fost facilitată, în plus, de contextul

primului război mondial, care permi-

tea turcizarea Anatoliei fără impedi-

mente. De mai mulţi ani, cei mai fa-

natici dintre panturcişti îşi exprimau

dorinţa de a se debarasa de armeni,

afirmând că războiul le-ar permite-o

fără să rişte represalii din partea pu-

terilor europene. Şi astfel, planul ela-

borat în cel mai strict secret este pus

în aplicare. Decizia de exterminare a

armenilor a fost luată la începutul a-

nului 1915, proiectul legii de li-

chidare a armenilor fiind semnat la

15 februarie de trei dintre capii Ju-

nilor Turci de curând veniţi la putere

în Imperiul Otoman - Talaat, Şakir şi

Naazım.

14

Comitetul Central al Ittihadului

(Partidul Unire şi Progres al Junilor

Turci, cu denumirea originală com-

pletă Ittihad ve Terakki Teşkilati) stabi-

lea ca debarasarea de elementul ar-

mean să se facă, spre deosebire de

masacrele anarhice anterioare, prin-

tr-o centralizare birocratică planifi-

cată, iar executarea operaţiilor, pusă

sub un control exclusiv, să se facă

total, curat, discret, cu minime ris-

curi şi cu minime cheltuieli. În pri-

vinţa datei, ea depindea de răgazul

pentru aplicarea structurilor pe care

le cerea planul general de extermi-

nare şi de evenimentele care puteau

fi exploatate ca pretext. În funcţie de

acest plan, s-a prevăzut ca, în fiecare

provincie şi conform unei cronologii

prealabil definite în raport cu datele

geografice, procedura să aibă urmă-

toarea succesiune: dezarmarea solda-

ţilor armeni şi regruparea lor în

batalioane de muncă; rechiziţionarea

armelor; deportarea armenilor.

Taberele de deportare aveau să

fie doar un pretext pentru masacrare,

dovadă - decretul adresat de Talaat

valiilor în septembrie 1915: „Dreptul

armenilor de a trăi şi de a munci pe

teritoriul Turciei este total abolit.

Guvernul, asumându-şi toate respon-

sabilităţile în această privinţă, a ordonat

să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din

leagăne“. Valiii şi responsabilii locali

ai Ittihadului sunt informaţi oral sau

prin telegrame asupra misiunii pe

care o au. Executarea programului

este încredinţată jandarmilor şi

bandelor din Organizaţia Specială.

Este instituită o Comisie a deportă-

rilor, cu sediul în Constantinopol,

sub direcţia lui Mithat Şükrü, se-

cretar general al Comitetului Central

al Ittihadului, avându-şi centrul ope-

rativ în Alep, unde se afla sub di-

recţia generală.

15

Marea inovaţie a genocidului o

constituie deportarea, întrucât până

atunci armenii erau masacraţi la lo-

curile lor de domiciliu, unde supra-

vieţuitorii aveau apoi posibilitatea

să-şi reconstruiască viaţa. Deporta-

rea trebuia să soluţioneze definitiv

Chestiunea armeană. Dezrădăcinaţi

şi alungaţi, armenii aveau să dispară

în cursul exilului. Pretextul furnizat

de război este îndepărtarea de front a

populaţiei suspecte, în fapt - cetăţeni

inocenţi şi inofensivi, loiali impe-

riului. După declararea războiului, în

ianuarie-februarie 1915, soldaţii ar-

meni sunt acuzaţi de spionaj şi de-

zertare, brutarii armeni sunt sus-

pectaţi că otrăvesc alimentele, iar să-

tenii sunt învinuiţi că procură hrană

şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi.

La începutul lui februarie, auto-

rităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe

jandarmii armeni, grupându-i în ba-

talioane de muncă de câte 50-100 de

persoane, după care, la scurtă vre-

me, aceştia sunt exterminaţi. Circa

300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în

Armata Otomană sunt dezarmaţi şi

lichidaţi, ceea ce va face imposibilă

rezistenta armată a armenilor, cum

se întâmpla în trecut. Simultan, func-

ţionarii armeni sunt concediaţi, iar

documentele care le permit arme-

nilor să se deplaseze în interiorul ţă-

rii sunt anulate. Cenzura militară va

asigura discreţia şi va bloca infor-

maţiile.

Contrar aşteptării armenilor, noul

sistem otoman de recrutare militară

universală nu numai că nu a ame-

liorat situaţia armenilor din imperiu,

16

dar, în conjunctura războiului, i-a

furnizat în masă pe aceştia anihilării

prin exterminare.

Executarea a zeci de mii de

soldaţi armeni de către colegii lor din

armata aceluiaşi stat, care avea mi-

siunea de a-şi apăra cetăţenii, este

un act criminal rareori întâlnit în

istoria mondială. S-a făcut evidentă

existenţa unui plan de eradicare a în-

tregului grup etnic căruia îi apar-

ţineau militarii, căci eliminarea băr-

baţilor recrutaţi facilita considerabil

îndeplinirea programului.

*

Când, la sfârşitul lui martie 1915,

flota aliată, care ajunsese la Dar-

danele, se retrage pentru a se pregăti

de debarcare lângă Gallipoli, Itti-

hadul se vede liber să lichideze

Chestiunea armeană.

Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Con-

stantinopol, o razie vastă se soldează

cu arestarea intelectualilor şi a nota-

bililor armeni, echivalentă cu decapi-

tarea comunităţii armene private ast-

fel de liderii săi. Ea începe la redacţi-

a publicaţiei „Azadamard“, organul

partidului naţionalist Federaţia Re-

voluţionară Armeană, şi se continuă

la şcoli, la biserici, la Patriarhia

Armeană. În noaptea de 23 spre 24

aprilie, 235 de oameni politici, clerici,

savanţi, profesori, avocaţi, medici,

scriitori etc., dintre care mulţi erau

prieteni ai Junilor Turci, sunt ridicaţi,

apoi deportaţi şi, în cursul lunilor

17

următoare, asasinaţi. Operaţia conti-

nuă câteva zile, timp în care numărul

celor arestaţi şi deportaţi urcă la pes-

te 600. Numai celor doi deputaţi din

Parlamentul Otoman, Vartkes Seren-

ghiulian şi Krikor Zohrab (un repu-

tat prozator), datorită legăturii lor de

amiciţie cu conducătorii Junilor Turci

li se amână cu câteva săptămâni

soarta, însă când vor fi duşi spre

Diyarbakır pentru a fi judecaţi chi-

purile de un consiliu de război, îna-

inte de a ajunge la destinaţie, chiar a

doua zi de la plecare, în apropiere de

Alep, sunt ucişi cu bestialitate.

Planul arestării intelectualilor

armeni din Constantinopol fusese

elaborat de şeful poliţiei, Bedri Bey,

şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi

Reşad Bey, cu concursul comisarilor

de poliţie din cartierele Üsküdar şi

Pera. El a fost, însă, rezultatul de-

ciziei luate de membrii Comitetului

Unire şi Progres la 21 aprilie, de a

extermina populaţia armeană. La 24

aprilie, însuşi Guvernul Otoman va

recunoaşte că 235 de intelectuali şi

oameni politici armeni din Con-

stantinopol au fost arestaţi în mod

abuziv.

Ministrul de interne Talaat,

capul Junilor Turci, va declara diplo-

maţilor germani: „Desigur, dintre de-

portaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.

*

Cabinetul Marelui Vizir (prim-

ministru) Said Halim a aprobat, în

mai 1915, proiectul Legii temporare

de deportare, care-i fusese trimis la

13 mai, Halim aprobându-l la 16 mai,

cu o zi înainte de acceptul guver-

nului său. Talaat n-a aşteptat forma-

lităţile oficiale: încă la 14 mai, presa

anunţa promulgarea legii, iar proce-

dura deportărilor demarase cu săp-

tămâni în urmă, devenind un fapt

împlinit înainte de a fi fost auten-

18

tificată. Talaat ataşase un memo-

randum secret la propunerea sa

făcută la 13 mai Marelui Vizir pentru

a soluţiona Chestiunea orientală prin

exterminarea armenilor. În acel text,

el formulase sintagma soluţie radi-

cală, care apărea pentru prima oară

într-un document oficial, ca un eufe-

mism pentru exterminare: „Este nece-

sară o soluţie radicală pentru a încheia şi

a şterge complet problema“. Pretinzând

că armenii nu sunt demni de în-

credere şi l-ar putea ajuta şi susţine

pe inamic, întrucât se află într-o stare

de iminentă rebeliune generalizată,

Talaat ordonă deportarea acestora

din zonele de război în deşerturile

Siriei şi Mesopotamiei.

În perioada mai-iulie, armenii

din vilayetele răsăritene, adică circa

1,2 milioane de persoane, aveau să

dispară de pe un teritoriu care fusese

centrul Armeniei Mari istorice. Tea-

trul de operaţii acoperă îndeosebi

trei vilayete: Erzurum, Van, Bitlis.

Deplasarea de populaţie este o so-

luţie extremă în caz de război, dar

strategică. S-ar putea crede că auto-

rităţile militare au cerut evacuarea

populaţiei armene din zonele de ope-

raţii şi transferarea ei în interiorul

ţării pentru a asigura securitatea

liniilor de comunicaţii şi pentru a

preveni divulgarea planurilor şi a

mişcărilor de trupe. Dar, dacă s-ar

admite că armenii, care reprezentau

un pericol militar în timp de război,

trebuiau îndepărtaţi de teatrul de o-

peraţii, se pune întrebarea de ce au

19

fost ei deportaţi din zone aflate a-

dânc în spatele liniilor frontului, mai

mult - au fost trimşi în interiorul zo-

nelor de luptă, foarte aproape de Ar-

mata a 6-a Otomană, din Deir ez-Zor,

sau în spatele Armatei a 4-a, din

Hawrān. O asemenea deplasare, pe

de altă parte, necesita luarea de mă-

suri pentru ca populaţia să nu sufere

prejudicii. Însă nu au fost asigurate

condiţiile minime necesare unei exis-

tenţe decente fie pe drum, fie la des-

tinaţie, iar asistenţa oferită de state

străine şi de organizaţii inter-

naţionale a fost refuzată. Faptele con-

trazic presupusa intenţie a auto-

rităţilor şi fac evident adevărul că

deportarea a fost pretextul în spatele

căruia se ascundea o operaţie de ex-

terminare minuţios pregătită şi sis-

tematic executată. Deportările au în-

ceput în februarie 1915, ca măsuri de

război locale, în Cilicia.

O telegramă dispunea ca „niciun

singur armean să nu rămână în regi-

unea Erzin“ şi „armenii din Dörtyol să

fie trimişi la Osmaniye, la Adana şi la

Ceyhan“. Pretextul l-a constituit spio-

najul britanic din zonă. Tineri armeni

au fost trimişi la lucrările de dru-

muri, dar curând a sosit ştirea că ei

fuseseră ucişi de colegii lor mu-

sulmani. A urmat, în martie, depor-

tarea locuitorilor din Zeytun care, la

începutul lui aprilie, au fost expe-

diaţi spre interiorul Anatoliei, iar

apoi - împinşi spre deşertul Deir

ez-Zor.

Guvernul decretează depose-

darea armenilor de proprietăţile lor

considerate abandonate şi ordonă

băncilor transferarea valorilor arme-

20

neşti către comisiile de lichidare in-

stituite de stat. Ordinul din 1 ia-

nuarie 1916 al Ministerului comer-

ţului către bănci dovedeşte incon-

sistenţa teoriei turceşti că deportările

au fost temporare. Mai mult, direc-

tivele din telegramele lui Talaat dis-

puneau ca aşezările, munţii, râurile

etc. preluate de musulmani în pro-

vinciile armeneşti „curăţate“ de pre-

zenţa autohtonilor să fie rebotezate

dacă aveau nume armeneşti sau în

general creştine.

Operaţia se desfăşoară, aşadar,

în două etape: asasinarea bărbaţilor

valizi şi deportarea restului popu-

laţiei. Deportarea este doar a doua

fază, în care cei exilaţi pornesc pe jos,

uneori în căruţe, cu un minim de

bagaje. Unele convoaie sunt nimicite

chiar la ieşirile din localităţi, cei care

continuă drumul urmând a fi deci-

maţi pe parcurs. Jandarmii puşi să

escorteze convoaiele fac, adesea, ei

înşişi această operaţie. În regiunile

populate de kurzi, grupuri de no-

mazi îi atacă pe armeni, jefuindu-i

şi răpind femei şi copii.

Bandele Organizaţiei Speciale

înfiinţate ad-hoc şi formate din per-

soane declasate şi infractori, la rân-

dul lor, masacrează convoaie întregi.

Cei din convoaie nu primesc hrană

după ce li se termină proviziile luate

cu ei. Selecţia naturală completează

opera criminalilor şi a tâlharilor. Bol-

navi şi epuizaţi, unii dintre depor-

taţi se opresc fără a mai putea conti-

nua drumul şi sunt ucişi de jan-

darmi. Treptat, populaţia supravie-

21

ţuitoare se scurge spre sud, desti-

naţia teoretică a deportărilor, în care

cei mai mulţi dintre cei ajunşi acolo

îşi vor lăsa oasele în deşert.

Măsurile de deportare trebuiau

să acopere o suprafaţă de 880.000

km2: Armenia apuseană, Kurdistan,

Asia Mică, Siria de Nord, Meso-

potamia. Ele nu puteau avea, deci,

cauze întâmplătoare, care să fi scăpat

de sub control. În Imperiul Otoman,

elementele etnice şi religioase au

trăit împreună în pace vreme de

veacuri. Abia la sfârşitul secolului

XIX metoda de guvernare a sulta-

nilor – divide et impera – a redus

populaţia la un sfert, iar la începutul

secolului XX, măsurile luate de Gu-

vernul Otoman au depopulat şi mai

mult imperiul, dar nu prin aţâţarea

reciprocă a etniilor, ci pe cale admi-

nistrativă. Nu poate fi acuzată po-

pulaţia musulmană de a-i fi masacrat

pe concetăţenii armeni, ba chiar au

existat cazuri disparate ale unor

familii de turci care au ascuns şi

salvat armeni sortiţi deportării. Deşi

au existat bande şi grupuri de cri-

minali organizate, asmuţite împo-

triva deportaţilor, marea majoritate a

victimelor trebuie puse în seama

guvernanţilor, a jandarmilor şi a mi-

liţiilor otomane.

*

Supravieţuitorii genocidului,

fie ei adulţi sau orfani, s-au refugiat

şi au găsit adăpost în alte ţări. Idealul

otoman de a suprima întreaga naţi-

une armeană pentru a se facilita jonc-

ţiunea panturanică spre est cu cele-

lalte neamuri musulmane asiatice

eşuase, în ciuda masei mari de vic-

time rezultate din acţiunea geno-

cidară întreprinsă de Junii Turci.

Naţiunii armene urgisite de soartă

22

i-a fost însă refuzată o evoluţie

istorică firească şi clivajul produs de

genocid a fost fatal pentru viitorul

său. Dizlocarea populaţiei de pe teri-

toriul propriei sale patrii a definitivat

acapararea unei ţări şi implicit dis-

trugerea civilizaţiei autohtone de

către o hoardă nomadă. Diaspora

armeană rezultată din golirea Arme-

niei istorice de locuitorii săi milenari

s-a edificat, în mare parte, cu preţul a

un milion şi jumătate de jertfe.

O parte dintre armenii scăpaţi

din masacre şi din deportări au

trecut în Armenia răsăriteană, aflată

sub dominaţie rusească şi în care, în

1918, avea să fie proclamată o

Republică Armeană independentă,

cu o existenţă efemeră de numai doi

ani şi jumătate, urmând bolşevizarea

acelui stat devenit apoi o republică

sovietică în componenţa URSS. Cei-

lalţi supravieţuitori s-au stabilit, prin

forţa împrejurărilor sau prin con-

junctura faptelor, în ţări învecinate

din Orientul Mijlociu-Liban, Siria,

Iordania, Irak, Iran etc., ori au ajuns,

prin diferite mijloace, în Europa, în

SUA şi chiar în Africa - în state ca

Egipt şi Etiopia. Astfel s-a format o

diasporă armeană comparabilă ca

mărime şi ca răspândire cu cea evre-

iască, acoperind circa 70 de state.

În fapt, existenţa diasporei ar-

mene se întinde mult în urmă faţă de

începutul de veac XX. Începuturile

acesteia datează din anul 368, când

regele pers Şapur II, ocupând Arme-

nia, a deportat câteva mii de armeni

în Persia. Etapa următoare în istoria

diasporei armene, cea a emigrării în

Bizanţ, a fost determinată de pri-

goana continuată de aceiaşi perşi

sasanizi, dar şi de strămutările făcute

de bizantini în Balcani.

Serviciul militar în armata bi-

zantină staţionată în Africa de nord

23

şi în Levant, stăpânirea arabă în Ar-

menia cu consecinţele ei (războaie,

jafuri, biruri, convertiri religioase),

incursiunile selgiucizilor - toate aces-

tea au dus la difuzia populaţiei ar-

mene în alte regiuni ale Mediteranei

şi ale Rusiei kieviene.

Odată cu întemeierea Arme-

niei Mici Ciliciene, în secolul XI, are

loc stabilirea armenilor în această

zonă nord-estic mediteraneană (sau

în sud-estul Asiei Mici), iar căderea

acestui ultim regat armean, în 1375,

va duce la răspândirea populaţiei cu

precădere în Italia şi în Franţa. La în-

ceputul secolului XVI, o nouă depor-

tare comisă de un şah pers, de data

aceasta Abbas I, prin care Armenia

răsăriteană şi o parte din Armenia

apuseană se depopulau, a făcut să

apară pe hartă o nouă localitate per-

sană, Noua Djulfa, curând prosperă

datorită comerţului armean. La fel,

un veac mai târziu, armenii din Mol-

dova, stabiliţi acolo încă din secolul

XI, după căderea capitalei Ani a

Armeniei Mari, emigrând în Transil-

vania în urma prigoanei dezlănţuite

de domnitorul Ştefan Rareş aveau să

întemeieze în noul lor ţinut de

reşedinţă două localităţi, Armeno-

polis (actuala Gherla) şi Elisabetopol

(Dumbrăvenii de azi), în care au

înflorit meşteşugurile şi negoţul.

Ultimul mare exod al arme-

nilor din propria lor ţară ocupată de

otomani a fost determinat de geno-

cidul comis în 1915-1918. Generaţiile

actuale din comunităţile diasporei

armene sunt descendenţii celor care

au scăpat cu viaţă ori au fugit în

cursul masacrelor perpetuate încă

din 1895. Există, în primul rând, o

aşa-zisă „diasporă internă“, cea din

fostele republici sovietice şi în spe-

cial din Rusia, unde armenii s-au

24

stabilit vieţuind, în definitiv, în ace-

laşi stat, dar unde continuă să ră-

mână, ba chiar să emigreze şi astăzi,

din cauza condiţiilor social-econo-

mice precare din patria lor acum

independentă.

Un aflux nedorit din Armenia,

diminuând populaţia de puţin peste

trei milioane a ţării, se produce în

zilele noastre înspre statele occiden-

tale, unde creşte astfel ponderea di-

asporei. Comunitatea cea mai puter-

nică nu doar numeric, de circa un

milion de suflete, o constituie cea din

SUA, care s-a întărit cu precădere pe

seama emigrării din alte ţări şi în-

deosebi din Orientul Mijlociu, în

urma destabilizării situaţiei politice

din această regiune intens populată

de armeni. Alte două state americane

cu importante comunităţi armene

sunt Canada şi Argentina, iar în

Europa, cei mai mulţi cetăţeni de

origine armeană, în număr de peste

400.000, trăiesc în Franţa.

Se cuvine spus că există o

relaţie patrie-diasporă de cooperare

şi de reciprocă ajutorare. Este semni-

ficativ că în Armenia a fost înfiinţat

un Minister al diasporei, după cum e

concludent că oameni de afaceri ar-

meni din diasporă investesc sume

mari în proiecte importante de ame-

liorare a infrastructurii, de ridicare a

nivelului de trai şi altele în Armenia.

Transferul mutual de valori materia-

le şi spirituale între patrie şi diasporă

e menit să ducă la propăşirea acelu-

iaşi unic neam risipit pe o întindere

planetară.

25

Diaspora armeană şi-a asumat

dintotdeauna o vocaţie culturală care

a contribuit hotărâtor la supravie-

ţuirea unei naţiuni lipsite de sta-

talitate vreme de cinci secole şi jumă-

tate. Oriunde în lume s-au stabilit,

armenii mai întâi au înălţat un lăcaş

religios, apoi au clădit o şcoală şi au

înfiinţat o publicaţie - premise pen-

tru conservarea identităţii naţionale,

a limbii şi implicit a conştiinţei de

neam.

Primul ziar în limba armeană

avea să apară în India, la Madras, în

1794, după cum prima carte tipărită

în armeneşte a fost editată în 1512

la Veneţia, acolo unde fiinţa şi acti-

va congregaţia călugărilor catolici ar-

meni mkhitarieni, cea care, vreme de

secole, în condiţiile absenţei unui stat

armean a îndeplinit cu succes rolul

de ferment cultural pentru păstrarea

şi continuarea valorilor spirituale

armeneşti.

Problema diasporei este, însă,

alta şi este cea a oricărei diaspore de

orice etnie. Este problema inevi-

tabilei asimilări a unei comunităţi

alogene în masa populaţiei locale în

cadrul căreia aceasta vieţuieşte. În

funcţie de mărimea acelei comu-

nităţi, dar mai ales de conştiinţa ei de

sine, asimilarea se produce variabil

în timp, mai rapid sau mai lent, însă

are ca punct final un singur rezultat -

anihilarea. Pierderea limbii materne,

adoptarea valorilor străine, renun-

ţarea la cutumele populare, ignora-

rea propriei istorii naţionale sunt tot

atâţia factori care duc la metamor-

fozarea din persoane cu o identitate

etnică precisă în elemente incerte

tolerate într-o societate deschisă unui

multiculturalism amorf. Nu altfel se

întâmplă cu diaspora armeană, înre-

gistrându-se consecinţe diversificate

de la o comunitate la alta. Astfel, în

26

ţările de cult musulman din Orientul

Mijlociu, armenii trăiesc – în mod

civic adaptaţi – nu neapărat ca în-

tr-un ghetto, însă concentraţi pe viaţa

lor comunitară datorită apartenenţei

lor la creştinism, de aceea fără a fi

asimilaţi în restul populaţiei.

În ţările creştine din Europa şi

din cele două Americi, asimilarea se

produce în mod natural prin căsă-

torii mixte şi depinde doar de mări-

mea comunităţii pentru ca această

asimilare să nu fie recepţionată ca

fenomen diasporan sau de conştiinţa

individuală pentru ca ea – la modul

ideal – pur şi simplu să nu aibă loc.

În unele ţări, cum e Australia, s-a

format o diasporă a diasporei, adică

o comunitate de armeni imigraţi din

alte ţări în care anterior fie ei, fie

ascendenţii lor imigraseră din patria

străbună; lipsa de vechime şi lipsa

de coeziune ale unei astfel de comu-

nităţi o fac vulnerabilă unei asimilări

mult mai facile decât la alte comu-

nităţi care dăinuiesc de veacuri şi au

o unitate structurală rezistentă la

destrămarea lor.

Există, în sfârşit, un aspect

care ţine de multiplul paradox ar-

mean. În acest caz, paradoxul genoci-

dului pune în discuţie efectul... be-

nefic al armenocidului. Fără a ig-

nora sau a diminua câtuşi de puţin

caracterul monstruos al ororilor pe-

trecute în anii 1915-1918 pe teritoriul

otoman, se poate afirma că diaspora

rezultată ca o consecinţă a acelor de-

portări şi masacre este utilă şi efi-

cientă pentru progresul naţiunii ar-

mene, deci are un atribut pozitiv.

27

Lăsând de-o parte realitatea a-

mară a unei vieţi de apatrid şi luând

în considerare ipoteza menţinerii va-

lorilor naţionale în cadrul comunitar,

se pot consemna atât succese indi-

viduale sau colective care, în con-

diţiile ofertante pentru realizarea lor,

impun pe plan internaţional noţi-

unea de armenitate, cât şi valo-

rificarea în folosul Armeniei a unor

oportunităţi de ordin politic, eco-

nomic, ştiinţific, cultural etc. Di-

asporanul armean poate deveni, ast-

fel, un mesager în străinătate al pa-

triei sale virtuale, acţionând după

propriile puteri în pentru prospe-

ritatea întregii lui naţiuni.

În definitiv, trei comanda-

mente ar trebui să călăuzească exis-

tenţa oricărui armean din diasporă:

să conserve limba maternă ca ele-

ment fundamental şi decisiv în păs-

trarea identităţii naţionale, să pro-

page valorile armeneşti de orice fel

în interiorul societăţii în care trăieşte

pentru a face cunoscute în acest fel

străinilor istoria şi civilizaţia armea-

nă, să ajute pe orice cale Armenia în

efortul acesteia de a se redresa din

starea sa precară. A te naşte armean

e simplu; a rămâne armean e dificil.

Dar merită.

Sergiu Selian

Nicolae Iorga, clarvăzător al

genocidului armean

Apreciat de Andrei Pippidi ca fiind

un mare „istoric căruia i-a fost dat să

dovedească acel har profetic cu care

sunt îndeobşte înzestraţi poeţii”,

istoricul Nicolae Iorga avusese când-

va premoniţia de a da un verdict tul-

burător şi unic în privinţa armenilor:

„Când a dispărut cel din urmă Stat

armenesc, armenii ar fi rămas numai

un nisip omenesc la îndemâna oricui,

dacă nu ar fi fost această admirabilă

28

solidaritate din întreaga lor aşezare,

veche şi nouă, dacă nu ar fi avut acel

lucru care poate înlocui până şi

Statul: religia, şi literatura pe care

aceasta o inspiră. Dar, atâta vreme

cât o naţiune păstrează un element

moral în jurul căruia se poate aduna,

această naţiune trăieşte mai mult

decât alte naţiuni cu teritorii mult

mai întinse, din care însă lipseşte acel

element sufletesc capabil de a înlocui

pe celelalte şi, la ceasul cuvenit, a le

crea din nou”. Credinţa creştină a

fost motiv de persecuţie în patria

mamă, dar şi liant pentru armenii

care şi-au găsit refugiul în ţări care

nu le aparţineau, dar care i-au

adoptat şi în care s-au integrat fără

probleme. „Armenia a fost prima

naţiune care a îmbrăţişat creştinis-

mul în mod oficial”. Citim aceste

cuvinte în The Oxford Dictionary of

the Christian Church, cap. Armenian

Christianity, dar aceeaşi idee o regă-

sim în orice enciclopedie sau dicţio-

nar de teologie care vorbeşte despre

creştinismul din Armenia. Armenii

au rămas credincioşi bisericii creş-

tine. Armenii pot fi consideraţi nu

numai „primul popor care a devenit

creştin în mod oficial, dar şi primul

popor creştin care a făcut din cre-

dinţa sa axa identităţii şi temeiul su-

pravieţuirii”, amintea Victor Opaschi

cu ocazia vizitei în România a

Sanctităţii Sale KAREKIN al II-lea,

Catolicosul şi Patriarhul Suprem al

Tuturor Armenilor. „Multe eveni-

mente petrecute în Armenia şi-au

avut corespondentul lor tardiv în

spaţiul creştinismului bizantin sau

european”, afirmă Daniel BUDA.

„Nu ar fi pentru prima dată când

istoria poporului armean ar sluji ca şi

termen de comparaţie”, ne spune şi

Nicolae Iorga, în cunoscuta sa comu-

nicare din 1913 la Academia Ro-

mână, intitulată „Armenii şi românii:

o paralelă istorică”. Marele nostru

istoric a fost fără îndoială spiritul

românesc cel mai vast şi mai profund

ce s-a aplecat asupra feno-menului

armean. Nicolae Iorga a fost lumină

călăuzitoare pentru H. Dj. Siruni care

mărturisea că la vârsta de 32 de ani,

în calitate de secretar general al

scriitorilor şi artiştilor armeni din

Bolis/Constantinopol, „trecând prin

29

România, îl vizitasem pe Nicolae

Iorga pentru a-i înmâna diploma de

onoare din partea Casei Culturale

Armene din Constantinopol. El m-a

reţinut aici şi de atunci m-am stabilit

aici.” Familia lui Siruni n-avea să fie

singura familie supravieţuitoare a

genocidului, care și-a găsit în Ro-

mânia o a doua patrie. Interesul pe

care ilustrul Iorga l-a manifestat faţă

de armeni nu era numai de natură

academică.

Primul contact cu comunitatea

armeană al marelui istoric şi scriitor

se petrecea în 1880 la Botoşani, iar

impactul a fost copleşitor. Nepotul

de pe mamă al lui Iorga, scriitorul

Andrei Pippidi, avea să afirme că

„amintirile din copilărie l-au urmărit

întreaga viaţă, păstrând intactă ima-

ginea caselor primitoare, albe, încon-

jurate de grădini, în care, în oraşul

său natal, se adăpostea această co-

munitate, veche cât începuturile aşe-

zării urbane […]”. Ulterior, studiile

pe care Iorga le-a întreprins la Paris,

cursuri consacrate cruciatei târzii (se-

colele XIV-XV), l-au făcut să se ocupe

de regatul franco-armean din Cicilia.

Armenia, patria considerată de Iorga

ca fiind „o vatră a succesivelor valuri

de diasporă”, l-a făcut să se apropie

de comunitatea armeană cu prilejul

lucrărilor realizate între anii 1905-

1918. Bun cunoscător al istoriei ar-

menilor din România, Nicolae Iorga

afirma în Choses d'art arméniennes

en Roumanie (1935): „S-a constatat

prin documente existenţa armenilor

din Moldova de prin secolul al XIV-

lea. Ei erau aici înainte chiar de în-

temeierea principatului. Cum prin-

cipatul Moldovei a fost în realitate

creat pe calea comerţului, acei cari au

urmat această cale a comerţului au

devenit colaboratori la crearea sta-

30

tului naţional în Moldova. Aşa încât

armenii sunt oarecum părinţii Mol-

dovei."

Tot el afirma categoric: „Armenii

sunt ca şi noi urmaşi ai tracilor”. Pe

aceşti strămoşi comuni Herodot îi

considera cei mai numeroşi după lo-

cuitorii Indiei şi credea că ar putea fi

cei mai puternici din lume, dacă ar

reuşi să fie uniţi. Pentru orice român

care meditează la destinele celor do-

uă popoare, acest paralelism apare

impresionant deşi un popor este aşe-

zat în Europa, iar celălalt la poalele

muntelui Ararat. Amândouă au avut

parte de încercări asemănătoare, s-au

confruntat cu uriaşe forţe ce şi-au

disputat stăpânirea asupra lor, au re-

curs la soluţii adesea identice spre

salvarea fiinţei naţionale, în condi-

ţiile în care a trebuit să vieţuiască sub

stăpâniri străine, şi au experimentat

crunte dezamăgiri cu privire la cei în

care şi-au pus speranţele de ajutor.

Însă asemănarea încetează când este

vorba de tragismul istoriei armeni-

lor.

Relatările controversatului am-

basador Morgenthau, scenele sânge-

roase pe care le-a văzut în Constan-

tinopol, cruzimi ce erau săvârşite

asupra armenilor, l-au făcut pe Nico-

lae Iorga să îşi schimbe decisiv pers-

pectivele despre „Junii turci”. Her-

bert Adams, autorul cărţii clasice

„The Blackest Page of Modern His-

tory: Events in Armenia”, din pers-

pectiva de martor la masacrele din

Adana, i-a pus la dispoziţie istori-

cului român o operă unică şi au-

tentică referitoare la evenimentele

petrecute în acea perioadă, docu-

ment ce joacă un rol important în

istoria armenilor, fiind una dintre

atestările masacrelor şi holocaustului

propriu-zis.

31

Armenii au fost alungaţi de pe

pământul unde şi-au dus existenţa şi

s-au afirmat în istoria şi cultura uni-

versală. Ei au reuşit să-şi creeze un al

doilea stat, Armenia Mică sau Cili-

ciană, pe malurile Mediteranei, în A-

sia Mică, dar şi acesta a fost des-

fiinţat în 1375 de musulmanii din

Egipt. Valurile celor porniţi în beje-

nie au atins ţărmurile nordice ale

Mării Negre, unde a fost creată un fel

de „Armenie din Crimeea”, cum o

numea în 1934 Nicolae Iorga într-o

conferinţă. Aceasta, cu centrul la Caf-

fa, existând pe pământ străin şi sub

stăpânire străină, a fost la rându-i

lichidată de turcii otomani în 1475 şi

atunci a rămas numai ceea ce tot

Iorga numeşte „A patra Armenie” -

aceea care a luat naştere prin refu-

giaţii din regatul Polon şi din Mol-

dova. Celor din urmă, Alexandru cel

Bun le acorda, în iulie 1401, printr-un

act solemn, o episcopie proprie şi în-

treaga sa protecţie. „Creştinismul a

fost şi pentru armeni şi pentru ro-

mâni elementul hotărâtor în defi-

nirea identităţii etnice şi spirituale”,

subliniază acelaşi Victor Opaschi,

punându-şi pecetea pe toată istoria

lor şi conferindu-le un merit special

în istoria umanităţii. Desprinzând

marea lecţie a istoriei poporului ar-

mean, Nicolae Iorga punea în lumi-

nă, importanţa gestului lui Alexan-

dru cel Bun. În formulări categorice

şi totodată pline de simţul solida-

rităţii cu cei goniţi din ţara lor, dar

purtând în suflet această putere in-

vincibilă, domnul Moldovei le crea,

de fapt, nu numai o episcopie ci şi o

nouă patrie, mai la adăpost de fur-

tunile îndurate până atunci. Când şi

Moldova, în secolul al XVII-lea, va fi

pustiită de războaiele turco-polone,

cea mai mare parte din armenii de

aici vor trece munţii în Transilvania,

rămânând astfel tot pe pământ româ-

nesc şi păstrând neatinsă legătura de

suflet cu neamul românesc. În 23

ianuarie 1929, la Uniunea Armeană

32

din Paris, în cadrul conferinţei de-

spre Armenii din România, acelaşi

Nicolae Iorga ţinea să accentueze

faptul că între români şi armeni ,,n-a

existat decât un singur moment de

intoleranţă religioasă, către mijlocul

secolului al XVI-lea, şi el este datorat

unui domn pe jumătate nebun, care a

şi fost omorât câteva luni după aceea

de către boieri”. În cadrul unei con-

ferinţe ţinute la Bucureşti, Nicolae

Iorga arată că poporul armean a fost

nevoit să-şi caute noua sa patrie,

când au venit zilele de groază, pen-

tru că „niciodată un popor nu a re-

zistat la atâtea nedreptăţi şi nu a

suferit atâta cruzime, ca poporul ar-

mean”. Istoricul conchide: „trebuie

să adaug, pentru ca să termin, că Ar-

menii din România cunosc greaua şi

delicata artă de a uni două îndatoriri.

O datorie faţă de religia şi naţiunea

lor pe care n-au uitat-o deloc, și o

datorie faţă de acea ţară în care ei şi

strămoşii lor sau stabilit din timpuri

foarte îndepărtate. Pentru noi ei ne

sunt fraţi, fraţi nobili, fiind în acelaşi

timp copii aleşi ai vechii lor patrii.

Deci, nu este o mai mare laudă ce să

se poată aduce unui popor mare şi

nefericit, care, păstrând întreaga sa

comoară morală, este în neputinţă de

a creea din nou şi de a ridica patria

sa la o aşa înălţime la care rasa ar fi

fost în stare”. Aşa cum proorocea

Iorga, poporul armean a reuşit să

devină un exemplu rar de supra-

vieţuire în condiţiile pierderii inde-

pendenţei de stat şi a ocupării teri-

toriului de către imperii expan-

sioniste.

Vorbind despre cel care i-a ser-

vit drept model, Siruni afirmă că „a

studiat poporul armean şi a găsit în

el un popor care chemase în Orient

gândirea Occidentului şi dusese în

Occident mistica Orientului, care a

tins spre adevăr, care găsise frumo-

sul şi-l împletise în cântece şi poezii

nemuritoare, pe pergamente şi pe

turle. El a găsit în Armeni acest po-

por şi l-a iubit din suflet, l-a iubit cu

plăcere, fără ca cineva să cerşească

de la el milă, fără să aştepte un

cuvânt de gratitudine.” Chiar dacă

s-au scurs mulţi ani de la recunoaş-

terea oficială şi solemnă a împletirii

destinelor românilor şi armenilor, cu

33

beneficii pentru ambele părţi, gene-

raţia noastră are bucuria de a trăi îm-

plinirea a ceea ce spunea Nicolae Ior-

ga, cu aproape trei sferturi de veac în

urmă: „Un popor nefericit, un popor

care a suferit mult, are mult de

aşteptat de la viitor. Dorim pentru

poporul armenesc despăgubirea la

care are dreptul, şi pentru partea pe

care a dat-o civilizaţiei omeneşti”. În

1981 preşedintele SUA, Ronald Rea-

gan, a semnat o proclamaţie în care

genocidul armenilor era menţionat

printre crimele împotriva umanităţii.

În iunie 1987 Parlamentul European

de la Strasbourg a adoptat o rezo-

luţie de recunoaştere a genocidului

armean. În octombrie 2009 Armenia

şi Turcia au semnat un acord pentru

stabilirea de relaţii diplomatice şi

redeschiderea graniţei comune, care

încă n-a fost ratificat. Aşadar, în

ultimii 20 de ani s-au făcut paşi, unii

fermi, alţii şovăielnici, pentru recu-

noaşterea internaţională a chinului

(Marele Rău - Medz Yeghern) prin

care au trecut milioane de armeni

pentru a-şi păstra identitatea naţio-

nală.

Aceşti paşi, oricât de mici şi

oricât de târziu ar fi făcuţi, stau măr-

turie că vizionarul Iorga a avut drep-

tate când afirma că „şi în sufletul

oricăruia dintre ascultătorii cari nu a-

parţin naţiunii armeneşti s-a deş-

teptat aceeaşi dorinţă: ca dreptatea

care începe să se întindă asupra tutu-

ror popoarelor şi asupra acelora care

poate nu erau vrednice de dânsa, să

se coboare în sfârşit şi asupra popo-

rului care o cere de două mii de ani”.

Patricia Băndălău

Miracolul salvării

Noi, românii, ştim puţine lu-

cruri despre armenii din ţara noastră

şi încă mai puţine despre poporul ar-

mean. În România sunt puţini pre-

oţi şi puţine comunităţi armene, în-

34

tru-cât, după război, numărul arme-

nilor a scăzut dramatic. La nivel in-

ternaţional, numărul armenilor este

de aproape opt milioane, dintre care

doar trei milioane mai sunt astăzi în

Armenia. Migraţiile către România

s-au produs în mai multe valuri, ulti-

mele petrecându-se la sfârşitul seco-

lului al XIX-lea şi începutul secolului

XX. Biserica armeană este o biserică

creştină veche, autonomă şi autoce-

fală, naţională prin limbă, rit şi sis-

tem ierarhic propriu, arhitectură şi

artă specifice. Ea a fost simbolul pa-

triei pierdute pentru poporul ar-

mean, căci el s-a păstrat unitar în ju-

rul ei, lipsit fiind secole la rând de un

stat independent. Biserică de rit orto-

dox, este considerată ca având ori-

gine apostolică nemijlocită, întrucât

creştinismul a fost introdus, propo-

văduit şi răspândit în Armenia de

către apostolii Tadeu şi Bartolomeu.

Având astfel de rădăcini, ipoteza că

autonomia propriu-zisă a acestei bi-

serici începe abia după anul 301, du-

pă încreştinarea oficială din acest an,

odată cu cel dintâi Patriarh armean,

Grigor Lusavorici, Luminătorul, este

respinsă de armeni, şi, din acest mo-

tiv, şi eticheta de gregoriană. În cărţile

de istorie bisericească creştine este

enumerată printre bisericile vechi o-

rientale, alături de biserica coptă, cea

siriană, cea abisiniană şi cea mala-

bară. Puţini dintre noi ştim că rup-

tura bisericii armene de cea bizantină

a fost determinată de cauze doc-

trinare dar şi politice. Şi mai puţini

cunoaştem că secole întregi, armenii

au fost nevoiţi să combată o acuzaţie

veche de erezie, acuzaţie ce i-ar sepa-

ra de doctrina creştină corectă cu

privire la persoana Fiului lui Dum-

nezeu întrupat ca om. Este vorba de

Sinodul ecumenic de la Calcedon

(451), care a respins erezia lui Euti-

chie, când armenii, neparticipând cu

reprezentanţi, biserica lor a fost eti-

chetată pe nedrept monofizită, deci

eretică. Iată, de fapt, care au fost îm-

prejurările istorice: „Biserica armeană

se afla în acei ani într-o încordare extre-

mă pentru apărarea prin luptă armată

împotriva religiei lui Zoroastru din Per-

sia. Ea nu a avut timp să îşi stabilească

35

poziţia, urmărind îndeaproape disputele

hristologice ce aveau loc în Imperiul Ro-

man. În timpurile acelea, Biserica creş-

tină era de fapt împărţită în trei mari ca-

tegorii, cu trei definiţii diferite ale cre-

dinţei: Învăţătura sinodului de la Calce-

don prima în Roma şi în tot Vestul,

monofizitismul în spiritul Henoticon-

ului împăratului roman Zenon (474-

475, 476-491) trona în Bizanţ, iar nesto-

rianismul în Persia.”

Monofozitismul, una din erezi-

ile primelor secole privitoare la per-

soana lui Iisus Hristos, susţinea că

după întruparea Lui ca om, n-a mai

rămas decât natura divină, iar cea

umană era doar o aparenţă. Teologii

moderni ai bisericii armene au fost în

măsură să restabilească adevărul is-

toric conform căruia, încă de la si-

nodul particular de la Aştişat, (435),

cu 16 ani înainte de Calcedon, bise-

rica armeană recunoscuse cele două

naturi ale lui Iisus prin formularea:

„Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, a

primit natura umană de la Fecioara şi

s-a făcut om adevărat şi fiu de om”.

Explicând sensul suferinţei pe

nedrept a acestui neam, din acest

punct de vedere, exegeţi ai istoriei

armenilor afirmă că ambiţia acestora

de a-şi păstra biserica i-a lăsat fără

aliaţi, în schimb le-a asigurat su-

pravieţuirea politică, deoarece, sub

dominaţiile sasanidă şi arabă, când

creştinismul armean era ameninţat

cu apostazia, neidentificarea Bisericii

Armene cu Biserica Bizantină i-a de-

terminat pe adversari să renunţe la

tentativa lor de convertire la maz-

deism sau musulmanism. Totuşi, în

1177, Patriarhul din Constantinopol

a recunoscut într-o scrisoare adresată

patriarhului armean Grigor IV Ta-

gha, ortodoxia armeană, numindu-i

pe armeni prin cuvintele „ortodocşi

şi fraţi”.

Ca un alt semn al unui destin

creştin vitregit de adevăr, armenii,

împreună cu turcii sunt zugrăviţi pe

36

peretele vestic al Mănăstirii Voroneţ,

în iad. Totuşi, între cele două po-

poare, român şi armean, relaţiile au

fost mereu, excelente. Într-un sinod

din 1891 al Bisericii Române s-a cali-

ficat acuzaţia de monofizitism adusă

armenilor drept o invenţie izvorâtă din

ură. În prezent, bisericile armeană şi

românească întreţin legături per-

manente, legături care s-au dezvoltat

prin vizite reciproce, prin schimburi

de profesori şi studenţi etc. Astfel,

patriarhul Iustinian a vizitat Patri-

arhia armeano-gregoriană din Eci-

miadzin, în 1958 şi 1966, iar pa-

triarhul suprem şi catolicosul tuturor

armenilor, Vasken I, originar din Ro-

mânia, a vizitat România de câteva

ori.

Recunoscut de statul român

în 1928, cultul armean îşi înfiinţează

propria eparhie după câţiva ani. A-

ceastă eparhie stă sub autoritatea

dogmatică şi canonică din Ecimiad-

zin (Armenia), dar are şi un grad de

autonomie conform legislaţiei româ-

neşti. Episcopia armeană este con-

dusă de un Arhiepiscop, iar organul

colectiv de conducere este Congresul

Eparhial.

Ortodoxia armeană s-a remarcat

prin lupta ei cu totul aparte cu istoria

şi cu vitregiile acesteia, la fel ca

ortodoxia română din Transilvania

(de altfel, de-a lungul istoriei, şi ar-

menii aşezaţi în Transilvania, încă

din sec. al XI-lea, ca şi românii, s-au

unit cu Roma). Momentele acestor

lupte sunt, însă, tot atâtea victorii în

istoria religiei creştine şi în istoria

spirituală şi culturală a umanităţii.

De exemplu, inventarea alfabetului

armean în 406, a fost o necesitate de

cult, căci în Armenia, slujbele reli-

gioase erau oficiate în limbile greacă

şi sisiană. Pentru ca poporul să fie

dedicat cu tot sufletul însuşirii

învăţăturilor creştine, şi pentru a

37

combate rămăşiţele păgânătăţii, Sf.

Messrop a inventat alfabetul armean.

Armenii socotesc un semn al desti-

nului îmblânzit faptul că prima pro-

poziţie tradusă în limba armeană cu

alfabet armean a fost prima propo-

ziţie din Pildele lui Solomon: „Pen-

tru a învăţa înţelepciunea şi instruirea,

şi pentru a înţelege cuvintele iscusite”

(Luther 1, 2). Poporul armean, supra-

vieţuitor mai ales prin credinţa sa,

ca şi poporul român, aduce astăzi, în

faţa fraţilor săi creştini din toată lu-

mea, roadele muncii, ale inteligenţei

şi ale religiozităţii sale remarcabile:

unme de mari personalităţi date o-

menirii, momentul cultural unic al

traducerii Bibliei în alfabet armean,

traducerea în limba armeană a unei

mari părţi din literatura teologică de

bază, precum şi opere literare origi-

nale din diferite domenii: teologie,

exegeză, morală, apologetică, istorie.

Ortodoxia armeană este o rea-

litate inatacabilă şi totuşi ea pare a fi

şi un liman, un vis, un dor, un drept

cerut perpetuu. Cultul ei, prin exce-

lenţă ortodox, cuprinde sărbători co-

mune cu ortodocşii, aceleaşi Sfinte

Taine, un semn al crucii identic, cin-

stirea icoanelor, o Sf. Liturghie ase-

mănătoare rămasă de la aceiaşi Sfinţi

Ierarhi. Sf. Liturghie armeană, un-

mită Patarag, este, ca şi la ortodocşi,

slujba dedicată administrării Sf.

Împărtăşanii. Ea foloseşte, însă, azi-

mă (pâine nedospită) şi vin nea-

mestecat cu apă. Într-un altar armean

nu se poate săvârşi decât o singură

Liturghie pe zi. După Împărtăşanie,

celor care nu s-au împărtăşit, se

împarte maslul, bucăţi mici de pâine

nedospită. Ca şi la ortodocşi, aceasta

este o amintire a agapei ce se obiş-

nuia în primele veacuri după Litur-

ghie, dar şi un simbol al comuniunii

în Hristos. Cele câteva deosebiri de

formă şi nu de fond au motivaţia lor

istorică şi nu ne despart. Tainele în

Biserica Armeană sunt aceleaşi, ca şi

la noi, 7 (şapte): Botezul, Mirunge-

rea, Spovedania, Împărtăşania, Cu-

38

nunia, Hirotonia, Maslul. Sf. Maslu

nu se mai practică astăzi în Biserica

Armeană. Doar Trisaghionul conţine

un adaos, ceea ce îl face să fie

îndreptat ca o laudă pentru bună-

tatea Fiului faţă de oameni: „Sfinte

Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de

moarte, care ai fost răstignit pentru noi,

miluieştene pe noi!”. Şi acest adaos

este motivat complet, prin înţele-

gerea vitregiilor vremurilor trecute,

de exegeţi.

Astăzi, românii armeni din

mai multe generaţii caută să ajungă

la rădăcini, se autodescoperă, ni se

prezintă şi sunt demni de admiraţie

pentru tot ceea ce fac. Prin zelul lor,

pasionaţii de teologie sau de istorie

dintre noi, ceilalţi români, vom afla,

vom cunoaşte şi vom fi, astfel, mai

bogaţi. Biserica Armeană, cum e şi

firesc într-o societate modernă, se

fereşte de uitare şi, ca să o alunge se

adresează în zilele noastre tot mai

mult către ea însăşi, iar comunitatea

tânără armeană este iubitoare de

fraţi, căci astăzi devine pentru noi tot

mai clar că ni se adresează, alungând

din noi ignoranţa, o ignoranță pe care

nu o putem stăpâni de cele mai multe ori.

Prof. dr. Lucia Cîmpeanu

Școala „Ion Creangă”, Iași

Destine frânte sub cupola

imperiului otoman

An de an tragem cu nădejdea,

că sângeroasele episoade ale armeno-

cidului îşi vor găsi în întreaga lume

suportul şi recunoaşterea de care au

nevoie. De multe ori ne întrebăm

după un masacru, care este conso-

larea poporului asuprit şi dacă s-ar

putea crede oare că cele 1,5 milioa-

ne de victime ale barbarului genocid

şi-ar putea găsi răscumpărarea vreo-

dată.

Anul acesta, la 98 de ani de la

masacrul Genocidului Armean din

1915, aducem în atenţia cititorilor nu

numai aspectele istorice, ci şi detalii

privind factorii biologici şi traumele

ce şi-au pus amprenta la nivel

psihologic.

39

Astfel putem cerceta îndea-

proape traumatismele ce au rămas în

urma evenimentelor ce se desprind

cu greu din cartea de istorie.

Cauzele principale ce au avut

ca drept efect producerea armeno-

cidului ţin de aspiraţia popoarelor

caucaziene de extindere în Asia Mică

şi de anexare a Armeniei Orientale la

Imperiul Rus. Datorită poziţiei sale

geografice în Eurasia, Armenia tot-

deauna a fost văzută ca o piedică a

Turciei şi a Germaniei de extindere a

teritoriilor. La acestea se mai adaugă

şi prosperitatea economică de care se

bucurau armenii la acea vreme. Junii

turci aveau la bază ca ideologie

panturcismul şi turanismul, privind

„elementul armean” ca pe un pericol

intern ce trebuia combătut, astfel e-

xecutând naționaliști armeni și de-

portând o parte din populația ar-

menească din Anatolia. Genocidul

s-a soldat cu peste 1,5 milioane de

victime care au murit de foame, boli

și extenuare. Nimeni nu a fost scăpat

de ochii nemiloşi ai turcilor, indi-

ferent de poziţia socială, politică sau

religioasă. Genocidul propriu-zis a

constituit dezmembrarea în masa a

unui popor, ca într-un puzzle, ale că-

rui piese au fost aruncate în toată lu-

mea.

Drama trăita în astfel de cir-

cumstanţe îşi pune amprenta la nivel

psihologic, fiind indispensabilă cer-

cetărilor în domeniu, ca un trata-

ment supravegheat de un medic spe-

cialist. Este de la sine înţeles că su-

pravieţuitorii au rămas profund mar-

caţi de atrocităţile genocidului, la ni-

vel emoţional. Psihicul lui Komitas

Vardaped, important călugar şi fi-

gură emblematică a muzicii clasice

armeneşti, a fost profund afectat, o

dată cu începerea persecuţiilor, pe

data de 24 aprilie 1915, când a fost

40

arestat alături de alte personalităţi de

seamă ale intelectualităţii armeneşti

autohtone, fapt ce s-a soldat cu de-

portarea acestora în nordul Anato-

liei. Deşi a fost deţinut numai cinci-

sprezece zile, acesta a fost ulterior

eliberat datorită ambasadorului Sta-

telor Unite ale Americii, Henry Mor-

genthau şi prietenului său, poetul

turc Mehmet Emin Yurdakul.

Durerea şi atrocităţile la care a

fost martor ocular i-au schimbat via-

ţa lui Komitas, dovadă stă faptul că a

trecut în lumea spectrelor într-un

spital psihic din Paris, în 1935.

Efectele covârşitoare ale genoci-

dului armean nu l-au ocolit nici pe

artistul Arshile Gorky, pictor de fac-

tură expresionistă. Sub identitatea

numelui rus şi sub masca cromatică

a pânzei, ascunzând drame puter-

nice, Manung Adoyan pe numele

său de origine armeană, adoptă arta

abstractă ca unic refugiu. Împreună

cu cele trei surori şi mama lor, iau

calea emigrării în Rusia, fapt soldat

cu moartea fiinţei dragi răpusă de

tifos, una din bolile permanente ale

acestei perioade. Mult timp, artistul a

fost criticat de societatea vremii ca

dând dovadă de dezrădăcinare, ne-

gându-şi originile de teama peri-

colului, dar de fapt aceste vorbe au

ramas simple pledoarii de epocă.

Anxietatea sa a fost pro-

ductivă întrucât drama acestuia se

reflectă perfect în pictura abstractă,

făcând din Arshile Gorky, unul din

cei mai apreciaţi artişti de origine

armeană. Acesta a căutat refugiul în

arta abstractă a vremii şi a „îngră-

mădit” în operele sale drama unui

popor încercat de genocid. Tragedia

pierderii mamei a transpus-o în pic-

tura sa cea mai celebră, portretizân-

d-o pe aceasta cu privirea pierdută în

neant, fapt ce demonstrează pluri-

perspectivismul de care a dat do-

vadă.

41

Periodicul The New York Times

a continuat să menţioneze în rubrica

vremii că „drumurile şi râul Eufrat

sunt presărate cu cadavrele exilaţilor,

iar cei care au supravieţuit sunt con-

damnaţi morţii. Este un plan pentru

a extermina toată populaţia armea-

nă.”

Una din tehnicile trupelor oto-

mane de exterminare în masă a ar-

menilor consta nu numai în a lăsa pe

alţii să fure de la armeni, să-i omoare

sau să-i violeze, ci chiar ei înşişi par-

ticipau în activităţile respective. Pă-

răsiţi în deşertul nemilos, lipsiţi de

hrană şi de vestimentaţie corespun-

zătoare, mii de armeni au păşit în

transcendenţă.

Printre alte cauze ale genoci-

dului putem evidenţia înfometarea

şi tifosul, boală fatală al cărui singur

antidot era vaccinul anti-tifos. Dato-

rită resurselor financiare precare, ar-

menii nu puteau procura vaccinul,

drept pentru care erau condamnaţi la

pieire. Subnutriţia, afecţiunile der-

matologice sau incapacitatea locomo-

torie erau de asemenea des întâlnite

în rândul victimelor armenocidului.

Repercursiunile genocidului sunt vi-

zibile, supravieţuitorii rămânând in-

valizi sau cu răni profunde. Medi-

cina era un sector problematic din

cauza lipsei instrumentelor şi a apa-

raturii necesare, la care se mai a-

daugă carenţele de medicamente in-

dispensabile. O intervenţie de ampu-

tare de membre ar fi fost cu nepu-

tinţă datorită resurselor medicale li-

mitate. Din cauza condiţiilor finan-

ciare precare, era utilizată medicina

mercantilă, medicii refuzând să acor-

de ajutor victimelor, deoarece aces-

tea nu-şi permiteau achitarea contra-

valorii intervenţiei.

42

O supravieţuitoare a teribi-

lului masacru, afirma pentru docu-

mentarul realizat de BBC: „Mergeam

printre cadavre, flămânzi şi însetaţi;

nu mai aveam puterea de a gândi,

mergeam unde ne duceau ei. Ne

luau ca pe o turma de oi şi ne duceau

înspre munţi, pentru ca mai apoi să

ne omoare.” Locotenentul armatei

otomane Hasan Maruf, descrie cum

populaţia unui întreg sat din apro-

pierea provinciei Bitlis, a fost arsă de

vie.

Metoda implementată este una

dintre cele mai des utilizate pentru

distrugerea în masă a oamenilor.

Prizonierii turci, martori ai a-

cestor scene, au fost îngroziţi şi au

în-nebunit. S-a raportat mai târziu

ruşilor că mirosul de carne arsă a ră-

mas în aer pentru multe zile după

aceea.

Dr. Saib, un controversat doctor

de la acea vreme, a provocat moartea

a numeroşi copii prin injectarea cu

morfină. O altă metodă machiavelică

aplicată micuţilor armeni, era baia de

aburi. De asemenea, dr. Ziya Fuad şi

dr. Adnan au utilizat clădirile a două

şcoli, pentru a închide copiii la me-

zanin, locaţie în care aceştia şi-au gă-

sit sfârşitul, fiind sufocaţi cu gaz to-

xic. Copiii de origine armeană otră-

viţi în timpul masacrelor au fost lă-

saţi să moară în chinuri groaznice,

ulterior fiind puşi în coşuri şi a-

runcaţi în mare.

43

Machiavelismul organelor de

poliţie întrece orice limite: în Deir-ez-

Zor, aproape 2000 de copii armeni au

fost înecaţi, din ordinul şefului de

poliţie. În aceeaşi localitate, o mare

parte din comunitate a fost exter-

minată prin metoda aplicată la Bitlis:

incinerarea. Copiii din orfelinat au

fost duşi într-o localitate apropiată,

unde au fost stropiţi cu petrol şi li s-a

dat foc.

Ca o consecinţă a tuturor aces-

tor evenimente, copiii ce au supra-

vieţuit barbarelor masacre au rămas

fie orfani, fie au fost convertiţi la is-

lam. De-a lungul anilor soarta aces-

tor orfani „s-a jucat” între jugul tur-

cesc, cultura kurdă şi poporul arab.

Mulţi ani mai târziu, în urma peti-

ţiilor şi luptelor politice, mii dintre ei

au avut norocul de a fi salvaţi de or-

ganizaţii internaţionale şi persoane

influente.

Dramele psihologice prin care

a trecut acest popor şi traumele su-

pravieţuitorilor, sunt mărturia clară

a existenţei atrocitaţilor comise îm-

potriva acestora. Mutilările, schin-

giuirile şi apoi moartea în cele mai

crunte moduri a lăsat în spatele is-

toriei Armeniei una din cele mai im-

portante file. Chiar şi după decenii

întregi, aceasta pierdere rămâne ca o

durere surdă pe fundalul paginilor

de istorie.

Elena Magdalena Chirilă

Margherita Andidero

Reconstituirea unui trecut

covârșitor

Cuvintele turcilor:

„Oriunde păşesc ar trebui să

țâşnească sânge. În palmele mele,

primăvara şi toamna ar trebui să fie

turnuri. Dacă am aşeza piatră peste

piatră, casa mea ar fi o ruină. Moar-

44

tea este singura mea mulţumire, ar-

ma va fi înţelepciunea mea, iar ci-

vilizaţia mea înseamnă a distruge.

Dreptatea e tăişul săbiei mele, iar ci-

vilizaţia pe potcoavele calului. Şi voi

distruge totul în drumul meu spre

Turan, astfel încât oricine vede să

ştie că turcii au fost aici.”

Cu asemenea cuvinte năvă-

leau turcii peste teritoriul Armeniei

în timpul Primului Razboi Mondial.

Hotărâţi înspre distrugerea şi anihi-

larea tuturor elementelor potrivnice

armeneşti, cu acest moment se redes-

chid filele istoriei universale. 24 a-

prilie 1915, o duminică însângerată,

este o zi neagră în calendarul po-

porului armean şi cu timpul a deve-

nit zi de doliu, căci atunci, 600 de

intelectuali armeni au fost arestaţi la

Constantinopol. Aceștia au fost luaţi

de Haydar Paşa şi duşi în stră-

fundurile Anatoliei. Printre cei în-

chişi s-au numărat Komitas, Tiran

Kelekian, Grigori Palakian, Aknuni,

doctorul Mikael. Grigor Zohrap, im-

portant scriitor, personalitate emble-

matică a vremii, avocat şi membru

al Parlamentului turc a numit această

experienţă a oamenilor „hovarda”,

grecii i-au spus „Palicharia“, iar

turcii -… Junii turci şi-au manifestat

animozitatea faţă de talentul ora-

toric, faţă de inteligenţa vie a lui

Zohrap, faţă de calităţile lui de

necontestat.

Zohrap:

Revolta scriitorului armean face

trimitere la beneficiile de pe urma

cărora turcii au profitat în privinţa

serviciilor medicale, apelând la me-

dicii armeni pentru care răsplata ne-

cuvenită a acestora din urmă a fost

schingiuirea: „Nu moartea mea mă

îndurerează, căci ea va veni oricum

într-o zi, e doar păcat că ne-am înşe-

lat în priviința acestora… Doctorul

45

Mikael a vindecat atâţia turci şi a fost

de atâtea ori chemat la Istanbul pen-

tru a-i ajuta pe generalii armatei tur-

cești, încât, drept răsplată i-au legat

mâinile şi le-au ars, mâinile cu care a

salvat mii de vieţi turceşti.“

Doctorul Mikael:

La rândul său, doctorul Mika-

el, confuz şi depăşit de convulsia

evenimentelor, caută răspunsul la

Divinitate. Dar apoi renunţă a se în-

treba retoric, întrucât moartea sa era

mult prea aproape: „De ce, Doam-

ne...? Nu mai e nevoie să căutăm

sensul...“

Date fiind circumstanţele teri-

bilului armenocid, este aproape im-

posibil ca psihicul şi latura emo-

ţional-afectivă să nu fie dezechi-

librate. Şocul măcelului nu ocoleşte

pe nimeni. Marele compozitor ar-

mean Komitas începuse să se com-

porte straniu deoarece compara co-

pacii cu niște posibili duşmani, iar

într-o zi a început să cânte melan-

colic „Mulţumescu-Ţi Ție, Doamne“

(„Ter Voghormea”).

Pretutindeni era teroare şi era

imposibil să mai dai timpul înapoi.

Slujba religioasă oficiată de Komitas

în timpul persecuţiilor se desfăşura

într-o tăcere gravă şi toţi ochii erau

aţintiţi spre călugăr, care, palid, făcea

un ultim apel, fără speranţă, către

Dumnezeu, să-i salveze pe enoriaşi.

46

Recviem pentru Tumanyan:

„M-am trezit pentru a citi ulti-

ma rugăciune pentru nefericitele vic-

time ale neamului meu. Sate şi oraşe,

munţi şi câmpii, de la o mare la alta

sunt moarte şi risipite. “

Fiind un popor creştin, primul

din lume care a adoptat creştinismul

în 301, armenii îşi deplâng morţii

care zăceau oriunde vedeai cu ochii.

Un masacru fără sens, două milioane

de oameni crucificaţi, două milioane

de cruci care nu pot fi aşezate pe

morminte. Şi responsabilii genocidu-

lui susţin că nu există o cauză ar-

meană, pentru că nu există niciun

armean.

Mai târziu, după drama arme-

nocidului, importanţi lideri turci im-

plicaţi în genocid, şi-au găsit sfârşitul

într-o succesiune de confruntări con-

form următorului tabel cronologic:

16 aprilie 1921, la Berlin, So-

ghomon Tehlerian îl ucide pe

Talat Paşa.

19 iulie 1921, la Constan-

tinopol, Misak Tarlakian îl u-

cide pe Jivanshir, organiza-

torul masacrului de la Baku.

6 decembrie 1921, la Roma,

tineri neidentificaţi l-au ucis

pe Sayid Halim Paşa, cel care

fusese Primul Ministru al Tur-

ciei în timpul genocidului.

17 aprilie 1922, la Berlin, A-

ram Yerkanian îi ucide pe Be-

haedin Shakir şi Jemal Azmir,

implicaţi în armenocid.

25 iulie 1922, la Tibilisi, Jemal

Paşa este ucis de Petros Ter-

Pwghosian şi Artashes Gevor-

gian.

4 august 1922, în Asia Cen-

trală a fost ucis Enver Paşa, de

către Hakob Melkumov, gene-

ral al Armatei Roşii.

47

Alte mărturii…

Henry Morgenthau, ambasa-

dor al Statelor Unite ale Americii în

Turcia a reuşit salvarea călugărului

Komitas. Acesta aruncă o pată ru-

şinoasă asupra medicilor turci, fă-

când trimitere la nenorocirile cauzate

de înşişi oamenii care trebuiau să-i

vindece pe răniţi.

„Vă voi povesti despre ceea ce

au făcut reprezentanţii celei mai u-

maniste profesii, medicii turci.“

Doctorul Ali Sayib Bey a ucis

prin sufocare copii şi sugari. Pe alţii

i-a otrăvit, lăsându-i să moară în chi-

nuri cumplite, apoi i-a pus în coşuri,

ca pe câini, şi i-a aruncat în mare.

Numeroşi copiii armeni au fost

violați și schingiuiți, fapt soldat cu

moartea acestora în timp ce-și strigau

mamele. Un copil a fost crucificat,

apoi i s-au tăiat mâinile, picioarele şi

i s-au scos ochii, spunându-i-se „Să

vină acum Hristos al tău să te salve-

ze“. Doctori turci au testat pe copiii

armeni vaccinuri care le-au produs

acestora chinuri cumplite.

Cei care au asistat indiferenţi

la toate aceste atrocităţi atunci, sau le

ignoră acum, devin martori ai arme-

nocidului, indiferent câtă lume l-ar

nega. Există, însă, şi martori oneşti,

care fac auzită strigarea unei naţiuni

în suferinţă. Neamul meu le mulţu-

meşte cu recunoştinţă acestora.

Haik Harutyunyan

Amintiri tulburătoare a unei

pagini de istorie

Masacrul armenilor a început

chiar în țara celor care l-au comis. O-

rașul Van era cel mai mare oraș ar-

menesc din Turcia. Populația aces-

tuia era una dintre cele mai civilízate

48

și muncitoroare, din acea parte a ță-

rii. De aici, armenii au fost deportați

în alte orașe, activitățile economice

desfășurate de aceștia aducând pros-

peritate metropolelor.

Populația atacată era suspec-

tată, că ar avea arme. Din acest mo-

tiv, erau chemați la poliție pentru a le

depune. Cei care ascultau ordinele și

se prezentau, erau aruncați în în-

chisori, iar cei care nu o făceau erau

supuși unor torturi groaznice.

Altă cale de ucidere a arme-

nilor a fost deportarea acestora în

sud, în zone aride și secetoase. Pe

drum, dacă nu erau supuși auto-

rităților, riscau să fie pedepsiți în cele

mai cumplite moduri. Torturile de-

portaților puteau începe în fiecare

moment, pe unele dintre cele mai

absurde motive. Apa și hrana lip-

seau cu desăvârșire, fiind lasăți să se

stingă cât mai repede într-un mod

cât mai dureros.

Această „călătorie" era mai mult

un drum al morții, pe parcursul că-

reia, oricare dintre deportați, indife-

rent de vârstă sau suferințe, putea să

se stingă din viață. Cauza putea fi

lipsa de hrană, de apă, extenuarea

sau chiar torturile de neimaginat ale

turcilor prin care oricine era nevoit

sa treacă. Vârsta celor masacrați era

diversificată, aceasta ajungând să nu

mai reprezinte nici măcar un semnal

de atenție asupra atacatorilor. Aceș-

tia considerau suferința un lucru e-

sențial în ucideri, cât mai lent și cât

mai dureros posibil. Adesea preferau

să fie torturați atât fizic, cât și psihic,

uciderea oricăruia, făcându-se în fața

rudelor. Nimeni nu și-ar fi închipuit

că o țară atât de pașnică și bine-

voitoare ca Armenia ar putea ajunge

victima unui genocid atât de sân-

geros.

49

Armenia a avut și are o istorie

tragică și un genocid care a înju-

mătățit populația acesteia. Trecutul

este unul plin de lacrimi și regrete.

Nimeni nu poate spune cu încredere

că genocidul a fost recunoscut, iar

fiecare armean își plânge în fiecare zi

strămoșii pierduți într-un... „genocid

îndelung ignorat”!

Tigran Radu

Comemorarea Genocidului

Armean

Comemorea Genocidului Armean în

ţările hispano-americane

Importanța genocidului armean

devine o dată cu trecerea timpului

una dintre cele mai controversate te-

me de abordat pentru comunitățile

armene de pretutindeni. Data de 24

aprilie a fost înscrisă în calendar ca zi

de omagiu adus tututor armenilor ce

au trecut în lumea spectrelor o dată

cu masacrul din anul 1915. Astfel a-

mintirea genocidului armean rămâne

în sufletul armenilor din patria ma-

mă, cât și din diaspora ca o flacără

încă nestinsă. An de an la data de 24

aprilie comunitățile armene de pe în-

tregul glob aduc un omagiu sufle-

telor sacrificate în urma tragicului

masacru, acest gest devenind o for-

mă prin care aceștia își transpun du-

rerea în fapte.

În ziua de 24 aprilie, zi în-

chinată comemorării tragicului ma-

sacru, comunitatea armeană din Ar-

50

gentina a organizat un marș aseme-

nea „drumului deportării” în semn

de solidaritate față de patria mamă.

Solidaritatea trece granițele

Armeniei, ajungând și în Republica

Uruguay. Prin astfel de gesturi locui-

torii acestei țări își manifestă com-

pasiunea față de poporul armean.

Tinerii din Venezuela doresc

să aducă un omagiu miilor de ar-

meni ce au pierit în urma geno-

cidului, fapt ce demonstrează încă o

dată sprijinul moral și solidaritatea

de care aceștia dau dovadă.

Republica Chile sprijină popo-

rul armean în demersul recunoașterii

acestuia pe plan internațional, lup-

tând cot la cot cu armenii din patria

mamă pentru a face cunoscut acest

fapt istoric, și mai mult decât atât,

pentru a-l conștientiza.

51

Columbia sprijină poporul ar-

mean în momentele de cumpănă ale

acestuia, trecând peste frontierele

politicului, socialului, atingând doar

nivelul spiritual al acestui eveni-

ment.

Nu în ultimul rând, Peru, oferă

sprijin necondiționat fraților armeni

de pretutindeni, în semn de respect

și de solidaritate.

Franz Edwin Julca Ravichagua

Traducere: Patricia Bostan

Comemorarea Genocidului Armean în

Rusia

Comunitatea armeană din Rusia

a organizat diverse manifestații pri-

vind comemorarea genocidului în

semn de solidaritate față de miile de

suflete care și-au pierdut viața în tra-

gicele masacre.

Comemorarea Genocidului Armean în

Turcia

Pentru prima dată în istoria

poporului turc, membrilor comuni-

tății armene le-a fost permis să își

comemoreze victimele ce au murit în

urma genocidului.

52

Comemorarea Genocidului Armean în

Canada

Armenii din Canada au orga-

nizat un marș în memoria celor peste

1 500 000 de armeni care au murit în

urma tragicelor masacre.

Comemorarea Genocidului Armean în America

Comunitatea armeană din A-

merica a organizat o manifestație în

semn de solidaritate față de strămoșii

ce și-au găsit sfârșitul în anul 1915 în

timpul guvernării Junilor turci.

Comemorarea Genocidului Armean în

Franţa

Armenii din Franța, în semn

de solidaritate față de patria mamă,

organizează anual diferite manifes-

tații privind comemorarea armeno-

cidului.

Comemorarea Genocidului Armean în

Australia

Comunitatea armeană din A-

ustralia își comemorează strămoșii

an de an adunându-se în fața amba-

sadei Armeniei în semn de compa-

siune pentru patria mamă.

53

Comemorarea Genocidului Armean în

Grecia

În semn de solidaritate față de

comunitatea armeană din Grecia, an

de an se organizează diferite mani-

festații aducând un omagiu miilor de

suflete sacrificate în timpul genoci-

dului.

Comemorarea Genocidului Armean în

Belgia

Comunitatea armeană din

Belgia comemorează genocidul ar-

mean, pe de o parte menționând par-

tea istorică a tragicului masacru, pe

de altă parte din punct de vedere

religios întrucât an de an se oficiază

slujbe în memoria strămoșilor ar-

meni.

Comemorarea Genocidului Armean în

Spania

Armenii din Spania organi-

zează anual diferite manifestații în

memoria armenilor decedați în urma

masacrului din anul 1915.

Comemorarea Genocidului Armean în

Georgia

În Georgia, an de an se come-

morează tragicele evenimente de la

1915, în semn de solidaritate față de

poporul armean.

54

Comemorarea Genocidului Armean în

Bulgaria

Comunitatea armeană din Bul-

garia comemorează genocidul ar-

mean an de an în semn de solida-

ritate și compasiune față de armenii

din diaspora.

Simona Elena Minea

Comemorarea genocidului

armean în patria-mamă

Intitulat „Adana” – recitalul

marelui tenor american, Daniel Dec-

ker, are în vedere realizarea unei

călătorii inedite devenite paralelism;

pe de o parte amintindu-ne de tra-

gica pagină de istorie a poporului ar-

mean, pe de altă parte introducân-

du-ne în lumea muzicii de operă.

Reci-talul său amintește de tragicele

ma-sacre din anul 1915, dar lăsându-

ne cuprinși de ritmul interpretărilor

sa-le, începem să privim conturul

unui univers nou, epoca contempo-

rană, moment concretizat prin însăși

prezența marelui artist în Armenia.

Trecând de la un moment ar-

tistic, de o valoare inestimabilă, la

unul de factură istorică, statistică,

putem aprecia numărul de oameni ce

alcătuiesc acele convoaie nesfârșite

precum cele întâlnite de-a lungul is-

toriei pe drumul deportării. Armenii

din patria mamă, în semn de so-

lidaritate față de strămoși, aduc un

55

omagiu an de an celor 1.500.000 de

suflete care au trecut în lumea spec-

trelor o dată cu suzeranitatea impe-

rialismului turc.

Amintirea eternă a victimelor

genocidului armean este simbolizată

de flacăra care arde neîncetat în cen-

trul Muzeului Genocidului și, în ju-

rul căreia, se desfășoară cele mai im-

portante momente ale comemorării

milioanelor de armeni uciși în prima

parte a secolului al XX-lea.

Robert Șuch

Comemorarea Genocidului

Armean în comunităţile din

România

Comemorarea Genocidului Armean la

București

Comunitatea armeană din Bucu-

rești a organizat o manifestație pen-

tru comemorarea genocidului ar-

mean. Scopul activității a fost con-

știentizarea actului istoric propriu-

zis și repercusiunile pe care acesta

le-a avut de-a lungul timpului în di-

aspora.

56

Comemorarea Genocidului Armean la

Cluj-Napoca

Comunitatea armeană din Cluj-

Napoca aduce an de an la data de 24

aprilie un omagiu strămoșilor care au

murit în urma tragicelor evenimente de

la 1915. La Casa de Cultură a Stu-

denţilor Cluj-Napoca a avut loc o

manifestare consacrată comemorării

genocidului armean, eveniment ce a

debutat cu o dezbatere despre con-

troversata istorie a poporului armean

de-a lungul perioadei 1915-1918. Ul-

terior a fost vizionat filmul „Ferma

ciocîrliilor” în regia lui Paolo şi Vit-

torio Taviani.

Comemorarea Genocidului Armean la

Constanţa

Uniunea Armenilor din Con-

stanţa a adus un omagiu miilor de

armeni care și-au găsit sfârșitul în

teribilul masacru din anul 1915, or-

ganizând o conferință pe tema isto-

riei controversate a genocidului la

Casa de Cultură a Sindicatelor.

Comemorarea Genocidului Armean la

Bacău și Târgu Ocna

Uniunea Armenilor din Bacău a

mobilizat membrii comunității loca-

le pentru a participa la slujba de

comemorare a celor ce și-au pierdut

viața în cadrul armenocidului. Aceș-

tia s-au îndreptat spre meleagurile ce

duc la Biserica „Sfânta Maria” din

Târgu Ocna unde a fost oficiată sluj-

ba.

Georgiana Calancea

57

Comemorarea Genocidului

Armean la Iași

Comunitatea armeană din Iași

este activă pe scena culturală ieșeană

în fiecare an, printr-un calendar de

activități culturale bine stabilit de că-

tre membrii săi. Programul cultu-

ral anual cuprinde atât evenimente

adresate comunității noastre, cât și

evenimente ce au ca grup țintă cele-

lalte minorități ieșene. Un loc special

în cadrul programului cultural al fili-

alei Iași este destinat „Genocidului

Armean”, un moment istoric dure-

ros , ce a devenit în timp dovada cla-

ră a efectelor intoleranței dintre na-

țiuni.

Prin organizarea de activități

culturale ce au ca scop conștienti-

zarea opiniei publice despre atroci-

tățile împotriva poporului armean,

se dorește o informare cât mai exactă

asupra evenimentelor petrecute și

transformarea comemorării genoci-

dului armean într-un liant cultural al

minorităților ieșene.

Printre activitățile cele mai recen-

te organizate de Uniunea Armenilor

din România – filiala Iaşi ce au ca

tema principală acest moment negru

din istoria armenilor se numără Con-

ferința „97 de ani de la Genocidul

Armean" din 24 aprilie 2012 și reci-

talul extraordinar „Rezonanţe arme-

neşti în jazz” susținut de Harry Tavi-

tian la Teatrul Luceafărul din Iași.

La ambele evenimente au par-

ticipat atât membrii comunității ar-

mene din Iași, cât și ai celorlate mi-

norități: greacă, ucraineană, lipovea-

nă, italiană etc.

58

Pentru anul 2013, filiala Iași

și-a propus organizarea unei acti-

vități deosebite pe data de 24 aprilie

care să marcheze acest eveniment, și

anume lansarea Revistei „Siamanto”

nr. 2/ 2013, cât și semnarea unui pro-

tocol de colaborare între toate mino-

ritățile din Iași, punându-se astfel ba-

zele Grupului Minorităților Ieșene,

proiect ce are ca scop o mai bună re-

prezentare a intereselor comunită-

ților din zona Moldovei.

Daria Tănăsucă

Tragedia de a fi armean pe

pământul tău natal: 1915-1923

Închid ochii şi văd, în 1923, un

tânăr care coboară dintr-un vapor la

Constanţa, venind de undeva unde

s-a produs un masacru inuman, de

neînchipuit: copii, femei, bătrâni,

bărbaţi ucişi fără altă vină decât

simplul fapt că erau armeni, trăiau

pe pământul lor râvnit de alţii, unde

domina numai vocea interesului şi a

banului. Tânărul care cobora din va-

por era tatăl meu, Ohanic Horenian.

Tatăl lui Ohanic, Rafael Horenian,

medic în Tocat, lângă Sivas, pe po-

dişul Armeniei, care azi e în Turcia,

fusese spânzurat, sora lui mai mare,

ucisă împreună cu soţul ei. Despre

mamă, Ohanic n-a putut afla nimic,

foarte probabil a murit în drumul

spre deşertul sirian, iar fratele mai

mic Garabet, copil fiind a fost vân-

dut şi turcit. N-a fost găsit niciodată.

Din toată familia, au supravieţuit

genocidului, tatăl meu şi sora lui mai

mică, Ahavni.

Tatăl meu a scăpat cu viaţa

fiind la Samsun, la un colegiu al unor

misionari americani.

Populaţia creştină a fost fie

ucisă pe loc, arsă în biserici, aruncată

în prăpăstii, ucisă cu topoare, cio-

mege, înecată în mare sau în fluviul

Eufrat, fie forţată să facă marşuri

59

spre deşertul Deir el Zor din Siria, fă-

ră asigurarea hranei, a apei, a mijloa-

celor de transport sau asistenţei me-

dicale, ceea ce a condus la moarte

prin epuizare şi boală, metodă care a

ucis sute de mii de persoane. Numă-

rul total al victimelor anilor 1915-

1923 se cifrează între 1 000 000 şi

2 000 000 de persoane. Puţinii care

s-au salvat au fugit peste hotare.

Copii mici au fost confiscaţi, duşi în

orfelinate turceşti şi turciţi: li s-a

spus că „părinţii voştrii au fost turci

dar au fost omorâţi de armeni !”.

O lume întreagă ştia, Marile

Puteri, ţările vecine, ţări îndepărtate

dar încă n-a fost recunoscut de Tur-

cia, că armenii au suferit un genocid,

primul genocid din secolul XX. Cu-

vântul genocid, clericul Rafael Lem-

kin îl foloseşte în 1946 , deci după ce

se consumaseră deja două genoci-

duri.

Sute de fotografii stau mărturie,

care arată şiruri lungi de oameni chi-

nuiţi, mărşăluind spre deşert, hăituiţi

de nişte fiinţe inumane, care poate

nici nu şi-au dat seama că săvârşesc

un păcat de neuitat. Sute de mii de

morţi, nevinovaţi care nu ştiau ce a-

cuzaţie li se aduce.

De ce această acţiune a fost

condusă în special împotriva arme-

nilor? Armenii erau creştini, harnici

şi bogaţi, reprezentau cel mai mare

pericol pentru ideea „junilor turci”

de purificare etnică. Armenii erau

numeroşi (câteva milioane), locuiau

pe un teritoriu pe care se născuseră

din timpuri imemoriale, fiind stăpâ-

nii de drept gentilic ai locurilor şi

ceea ce era şi mai neliniştitor, aveau

60

o intelectualitate puternică şi activă,

în stare să formuleze cereri revendi-

cative justificate în faţa instanţelor

internaţionale. Exterminarea lor de-

venise o urgenţă pentru „junii turci”,

partidul la guvernare care a orga-

nizat genocidul. Trebuia doar un pri-

lej, iar primul război mondial a fost

tocmai ocazia aşteptată.

Armenii nu cer decât recu-

noaşterea adevărului. Experienţa is-

torică arată că nesancţionarea răului,

a unor fapte reprobabile, cum este şi

genocidul, duce invariabil la repe-

tarea lor. Aşa s-a întâmplat în cel de

al doilea război mondial. Hitler a

declanşat operaţiuni genocidare, or-

ganizate pe scară largă, tot secrete,

declarând la consfătuirea secretă de

la Obersalzburg (1939), că nimeni nu

a pedepsit masacrarea armenilor.

Astăzi nimeni nu este la adă-

post de reapariţia acestui flagel inter-

naţional, care alături de terorismul

de grup ameninţă lumea civilizată.

Instaurarea unui climat de colabora-

re, dacă nu chiar de cooperare, între

ţările vecine pot face, cu timpul, să se

estompeze umbrele sângeroase ale

trecutului şi să se deschidă un nou

drum pe calea păcii. Dar pentru asta

este necesar un gest, un gest foarte

mic, dar foarte important: guvernan-

ţii turci să reflecteze la gestul lui

Willy Brandt, care a cerut scuze în

numele Germaniei, comunităţii evre-

ieşti, pentru holocaustul din al doilea

război mondial.

În memoria acelor armeni care

au fost ucişi pentru că au încercat să

rămână armeni, în memoria victi-

melor tuturor Genocidurilor din is-

toria omenirii, să păstrăm un mo-

ment de reculegere.

Azaduhi Varduca-Horenian

Președinte U.A.R.- filiala Cluj-Napoca

Muzeului Genocidului din

Erevan (Armenia)

Oameni pentru care istoria să

conteze la fel de mult ca pentru ar-

meni, nu întâlneşti oriunde pe acest

pământ. Istoria neamului şi istoria

Bisericii lor nu a cunoscut drumuri

separate, fiind elementul de coeziune

al unui neam lipsit de ţară. „Copacii

61

uriaşi, cum ar fi cedrii Libanului,

crescând, trag pământul după ei, îl

fixează şi îl ridică. Aşa cum s-au

ridicat oraşele, ancorate de copacul

cel mare care e biserica.”

Acasă la acest popor, în Ar-

menia, pătrunzând în inima Ereva-

nului, începi să îl admiri, să îl iubeşti

şi să îl respecţi. Un loc în care poţi

pătrunde în inima istoriei poporului

armean este Tsitsernakaberd, Muze-

ul genocidului armean.

Construcţia acestui edificiu a

început în anul 1966, deschizându-şi

uşile pentru turişti abia în 1995. Mu-

zeul este ridicat pe o colină, de unde

ai o perspectivă superbă asupra ora-

şului, iar muntele Ararat, domină

zarea.

Motivul pentru care muzeul a

fost ridicat au fost numeroasele ma-

nifestaţii ce au avut loc timp de 24 de

ore, cu ocazia aniversării a 50 de ani

de la armenocid.

Muzeul şi Monumentul Geno-

cidului sunt două construcţii austere

dedicate celor aproape două milioa-

ne de armeni torturaţi şi ucişi de tru-

pele turceşti la începutul secolului

trecut, Genocidului pe care Turcia,

dar şi alte ţări ale lumii nu îl

recunosc încă.

62

Muzeul are trei elemente: Me-

morialul, o statuie de 40 m înălţime,

flancată de 12 pietre, reprezentând

cele 12 provincii ale Armeniei isto-

rice cedate de Lenin lui Ataturk, cu

un foc etern în centru – loc de pele-

rinaj pentru armenii de pretutindeni,

o pădurice de arbori plantaţi de li-

deri politici din întreaga lume şi mu-

zeul propriu-zis.

Clădirea, impresionantă ca mă-

rime, este construită direct în coasta

colinei care îl găzduieşte, parcă toc-

mai pentru a nu distrage atenţia de

la prezenţa impunătoare a Monu-

mentului Genocidului.

Primul nivel al muzeului gaz-

duieşte birourile administrative, de

inginerie şi tehnică de întreţinere,

precum şi Komitas Hall, cu o capa-

citate de 170 de persoane. Tot la acest

nivel se află camerele de depozitare

pentru obiecte de muzeu şi obiecte

ştiinţifice, dar şi o bibliotecă şi o sală

de lectură.

Exponatele Muzeului se găsesc

la nivelul al doilea, într-un spaţiu de

mai bine de 1000 mp, care cuprinde

trei săli de expoziţie de interior şi o

galerie exterioară cu sală proprie.

Republica Armenia a inclus

vizitarea Muzeului Genocidului ar-

mean în protocolul oficial de stat,

astfel că membrii multor delegaţii

străine l-au vizitat deja. Printre aceş-

tia se numără Papa Ioan Paul al II-

lea, Vladimir Putin, în calitate de

preşedinte al Federaţiei Ruse, Jac-

ques Chiraque, preşedinte al Repu-

blicii Franceze.

Muzeul oferă excursii cu ghid

în limbile armeană, germană, rusă,

franceză şi engleză.

Menirea Muzeului Genocidului

îşi are rădăcinile în ideea că înţe-

legerea Genocidului Armean este un

pas important în prevenirea unei alte

63

asemenea tragedii, întrucât cei care

uită istoria sunt condamnaţi să o

retrăiască.

Patricia Băndălău

Siamanto – sub semnul

rezistenţei

Siamanto, pe numele său real

Atom Yorjanian, a fost un pionier în

poezia armeană. Născut în 1878 pe

malul Eufratului în oraşul Akn, scri-

itorul armean personifică idealul po-

etului erou. A rămas în conştiinţa ur-

maşilor drept un activist ardent şi un

poet respectat şi aclamat de critică.

A primit o educaţie aleasă, stu-

diind la Istambul şi Paris şi a cutre-

ierat multe ţări, printre care Elveţia,

Egipt, Anglia, Austria. În Elveţia, la

Geneva, a lucrat pentru ziarul Jur-

nalul Droshak în care şi-a publicat o

parte dintre poeziile sale. Cu multă

sensibilitate, poetul condamna prin

versurile sale autorităţile turceşti, în-

cercând să atragă atenţia forurilor in-

ternaţionale asupra calvarului la care

este supus poporul armean. Vocea sa

lirică cerea drepturi egale pentru ar-

meni şi exprima speranţa în existenţa

unei Armenii libere.

După instaurarea unui nou

guvern în Turcia şi adoptarea con-

stituţiei, în 1908, Siamanto se în-

toarce la Istanbul, eliberat de teama

persecuţiei. Cu toate acestea, masa-

crul Adana din 1909 vine să con-

sfinţească faptul că Turcia nu este un

pământ sigur pe care pot convieţui

armenii alături de turci. Profund

afectat de vărsarea de sânge nevi-

novat, va scrie Știri sângeroase de la

prietenul meu, o lucrare în versuri ca-

re reflectă durerea poetului faţă de

conaţionalii săi exterminaţi.

Poet cosmopolit, Siamanto rămâ-

ne unul dintre cei mai umanişti poeţi

64

armeni. Stilul său este nou şi unic în

peisajul literar al începutului de secol

al XX-lea. Temele predilecte au fost

marcate de soarta nedreaptă a con-

fraţilor săi – moartea, tortura, mi-

zeria, tristeţea. Poetul prezintă su-

ferinţa conaţionalilor săi, imaginând

scene terifiante care prezintă masa-

cre, execuţii prin spânzurare, străzi

însângerate, sate jefuite. În acest fel

el doreşte să–şi înăbuşe durerea şi să

prezinte drama unor oameni oneşti

cărora li s-a luat şansa de a-şi trăi

viaţa şi care au tremurat ca o frunză

purtată de o tornadă devastatoare,

neputându-se apăra de condamnări-

le necruţătoare.

Având în vedere ideile şi sen-

timentele pe care le transmite în mod

direct cititorului, am putea aprecia că

opera sa lirică se înscrie pe două

coordonate – mobilizarea conştiinţe-

lor şi răzbunarea - care au un scop

unic - afirmarea drepturilor armeni-

lor şi recunoaşterea acestora atât pe

plan local, cât şi internaţional. Ca

orice poet revoluţionar, Siamanto a

evoluat de-a lungul anilor în înţele-

gerea statutului poporului său, reu-

şind să se tranforme într-o trâmbiţă

de alarmă care demonstra tinerei ge-

neraţii armene un adevăr de necon-

testat: indiferenţa şi lipsa de acţiune

a membrilor acestei comunităţi nu

aveau cum să îi salveze.

Preocupat intens de rolul său

de poet revoluţionar, Siamanto nu a

scris prea mult despre sine, despre

viaţa personală cu bucuriile sau ne-

reuşitele sale. Totuşi poemele sale nu

exprimă doar durerea, ci şi speranţa

într-un viitor mai bun pentru întrea-

ga comunitate pe care o reprezenta.

Dotat cu o imaginaţie debor-

dantă, el a deprins cu uşurinţă tehni-

ca simbolistă în vogă în epocă, rea-

lizând o poezie profundă, figurativă

şi impresionantă care îi asigură în

posterioritate un loc de cinste în

istoria literaturii armene.

65

Poet marcant al generaţiei sa-

le, Atom Yorjanian a fost omorât în

anul 1915 de aceleaşi autorităţi tira-

nice turceşti condamnate cu atâta ve-

hemenţă în poeziile sale şi care au

pus în practică una dintre cele mai

teribile exterminări în masă din itoria

omenirii: genocidul armean declanşat

la 24 aprilie 1915.

Prof. Loreta Mahalu

Școala „Ion Creangă”, Iași

Cartea Șoaptelor... un strigăt prin

negura istoriei

„Nu ne putem construi viitorul

fără a vindeca rănile trecutului.”

Cartea Şoaptelor, care marchea-

ză debutul lui Varujan Vosganian ca

romancier, te ia pe nepregătite, spul-

berând orice reticenţe. Te găseşti de-

zarmat în faţa unor pagini încărcate

de sensuri, de imprevizibil şi de ne-

cunoscut. E firesc să fi stârnit pasiuni

atât în rândul celor care au contes-

tat-o, dar, mai ales între cei pe care

i-a încântat, fie că au citit-o mânaţi

de un interes pentru istorie, fie că au

căutat-o în demersul lor de cunoaş-

tere a unei minorităţi tăcute a Româ-

niei.

Romanul, publicat în limba ro-

mână în anul 2009, „nu este o carte

de memorii”, după cum declară în-

suşi autorul. „Aducerile aminte din

paginile ei nu sunt amintirile mele, e

mai degrabă biografia secolului al

douăzecilea povestită de trăitorii ei.

Găsim în Cartea Şoaptelor mai toate

maladiile secolului aceluia: războa-

iele mondiale, genocidul, totalitaris-

mul, exodul şi căutarea zadarnică de

sine. Secolul XX a inventat moartea

nenumărabilă şi gropile comune.”

66

Autorul îndulceşte cadrul în care

ne vor fi istorisite poveşti fabuloase,

fapte neliniştitoare, dar adevărate.

Ne găsim în Focşaniul anilor ’50 ai

secolului trecut, pe o străduţă arme-

nească, printre aburii cafelei proas-

păt prăjite şi miresmele din cămara

bunicii Armenuhi, printre bucoav-

nele şi fotografiile bunicului Ga-

rabet. „Bătrânii armeni ai copilăriei”

lui Vosganian nu au de istorisit în-

tâmplări delectabile, povestind, ei

încearcă să se despovăreze de o tra-

umă, a lor şi a predecesorilor.Istoria

convoaielor nesfârşite de surghiuniţi

în Cercurile Morţii, în deşertul Deir-

ez-Zor, istoria genocidului din 1915

asupra armenilor, istoria armenilor

care au luat drumului exilului este

zugrăvită în paginile Cărţii Şoapte-

lor într-un mod cu totul răvăşitor.

Din naraţiune nu răzbate un aer

de ostilitate faţă de poporul turc şi

strămoşii acestuia, cum poate s-ar fi

aşteptat cititorul neavizat. Varujan

Vosganian vrea să înţelegem că exis-

tă o legătură între trecut şi viitor, că

trecutul nu aparţine doar trecutului

şi că morţii îşi cer dreptul de a fi

măcar amintiţi atunci când e prea

târziu ca să mai fie înmormântaţi

creştineşte. Sunt morţi neştiuţi doar

de ai lor, nemângâiaţi vreodată de

compasiune, care aşteaptă încă, sub

nisipurile pustiului unde zac uitaţi,

dreptatea istoriei indiferente. „A-

mintirile poporului armean trăiesc şi

în prezent, nu numai în trecut. În

acelaşi timp trăim în două lumi

paralele: reală şi imaginară, care tre-

buie unite, legate. Iar Genocidul Ar-

mean este cel care va uni cele două

lumi. Aşadar, noi trebuie să avem nu

numai o carte a tragediei ci şi una a

identităţii”, a adăugat autorul. Există

trei moduri de a reglementa o astfel

de situaţie: a uita faptele, a le răz-

buna sau a ierta. În viziunea lui

Varujan Vosganian, uitarea ar în-

semna o crimă pentru naţiunea ar-

meană, „un fel de suicid”. Răzbu-

narea ar continua la nesfârşit, produ-

când noi victime. „Trebuie să înţele-

gem că nu ne putem reduce durerea

pe seama durerii altora. Iar în cazul

iertării trebuie să fim siguri de faptul

că nu se va mai repeta toată istoria

din nou.” Cartea Şoaptelor este do-

67

vada că răzbunarea nu este cea mai

bună soluţie, cultura fiind un in-

strument de luptă mai puternic decât

discursurile politice. „Pentru iertare

este necesar un dialog. Noi încă nu

putem să iertăm, pentru că cel din

faţa noastră este orb şi surd.”

„Cartea îndeamnă generaţiile

viitoare de armeni să rămână fideli

ideilor noastre naţionale”, spunea

Artsrun Avakyan, decanul Facultăţii

de Filologie din cadrul Universităţii

de Stat din Erevan.

După ediţia în limba română,

Cartea Şoaptelor a fost tradusă în ita-

liană, spaniolă şi ebraică. În anul

2012 Cartea Şoaptelor a fost pu-

blicată şi în limba armeană – Shshu-

gneru Madian, prima ediţie fiind

lansată în cadrul evenimentelor pri-

lejuite de numirea oraşului Erevan

Capitală mondială a cărţii, iar în luna

noiembrie apărând o a doua ediţie,

revizuită. În cadrul acestui din urmă

eveniment, s-a anunţat că romanul

va sta la baza unui documentar rea-

lizat de Televiziunea Română despre

„eroi adevăraţi şi viaţa lor”. Sunt aş-

teptate să apară şi ediţii în limbile a-

rabă, persană, engleză, rusă, germa-

nă, bulgară, suedeză şi franceză, po-

trivit revistei Ararat. Dincolo de la-

ude sau critici, Cartea Şoaptelor

rămâne o modalitate de a afla po-

vestea Genocidului Armean. „În ceea

ce priveşte cartea, ea descrie soarta

poporului armean şi evreu din se-

colului XX, viaţa tuturor acelor oa-

meni, care s-au chinuit, au suferit,

supunându-se istoriei, şi nu despre

aceia care au trăit istoria”, afirmă

însuşi autorul. Este o chemare adre-

sată celor care poate şi-au uitat mor-

ţii, pentru că „noi nu ne deosebim

prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe

care fiecare îi plânge”. Este o poveste

despre cei ce nu-şi trăiau viaţa con-

form unor proceduri, ci în mijlocul

unor rânduieli şi mărturiseşte noble-

ţea armenilor şi înrădăcinarea lor,

68

căci „toată lumea are strămoşi, nobil

însă este doar cel care şi-i aminteşte”,

după cum spunea un aristocrat fran-

cez.

Romanul nu are sfârşit, nici con-

cluzie. Această concluzie trebuie să o

tragă cititorul, care, până la urmă, va

fi „judecătorul” lui.

Patricia Băndălău

Transpunerea armenocidului

în artă

După cum s-a stabilit în repe-

tate rânduri, în urma evenimente-

lor armenocidului din 1915, cei mai

mulți armeni au trăit în afara Repu-

blicii Armenia. În articolul acesta ne

vom referi în repetate rânduri la ar-

tiștii de origine armeană care și-au

desăvârșit cariera în alte țări decât în

patria mamă.

Arta post-genocidului gravi-

tează în jurul a trei elemente cheie:

mișcarea crucii - cum este aceasta u-

tilizată, unde este implementată și

cum își schimbă semnificația în pic-

turile diverșilor artiști. Un alt simbol

este portretizarea victimelor. Se în-

cearcă a se afla răspunsurile la urmă-

toarele probleme: cine sunt ei, unde

sunt și ce exprimă chipurile lor? Ba

mai mult, arta post-genocidului ana-

lizează dintr-o altă pespectivă por-

tretizarea asupritorului, făcând refe-

rire la identitatea sa, ce face și cum

este redat de către artist.

Numărul celor care au trans-

pus pe pânză sentimentele lor de

regret și jale față de masacrul de la

1915 nu a întârziat să apară. Pictura

lui Varkes Soureniants (1860-1921)

poartă amprenta efectelor ce au de-

rivat din politica aspră a Imperiului

Otoman împotriva Armeniei. Pictura

sa exprimă regretul față de pierderea

bogățiilor aparținând moștenirii cul-

turale populare armene.

69

Kevork Bashinjaghian (1857-

1925) a început să picteze peisaje din

Armenia încă dinaintea ca persecu-

țiile să înceapă oficial. Practic, aceste

asupriri erau în creștere în numărul

armenilor. În arta acestuia își fac sim-

țită prezența crucile, ce creează un

fundal atât de familiar artei geno-

cidului. Totuși, Bashinjaghian stre-

coară în „arta fără de cuvinte” ideea

unei posibile iertări a asupritorului

pentru cele comise împotriva Arme-

niei.

Armiss (Armenak Missirian)

(1901-1977) se numără printe repre-

zentanții de seamă ai acestei perioa-

de, în special pentru faptul că el a

fost martor ocular al tuturor eveni-

mentelor.Artistul, personalitate com-

plexă, ce a activat atât ca pastor,

poet, compozitor și pictor, a fost un

norocos supraviețuitor al genocidu-

lui armean și al marșului din deșertul

Deir-ez-Zor. Elementul crucii este

deosebit de important în pictura sa,

deoarece toate victimele necunos-

cute se identifică cu aceasta cruce, ce

funcționează pe post de simbol u-

niversal. Tablourile sale în creion

sunt expresive , la fel ca și poemul

compus de acesta. Ambele se bucură

de o bogăție de imagini senzoriale,

vizuale și olfactive, și de simboluri.

70

Paul Guirrogossian (1926-

1993) se face cunoscut în artă cu ra-

portare la genocidul armean reali-

zând o pictură ce înfățișează armeni

sub imperialismul otoman.

În pictura sa, acest artist își

are meritul de a fi transformat crucea

din martor sau simbol al identității

într-o parte integrală din tragedia în-

săși. Hagop Khoubesserian (n. 1931)

reprezintă în cerneală și creion mul-

tiple viziuni ale crucificării apelând

la armonie, calm, serenitate, în com-

parație cu Guirrogossian care înfă-

țișează această crucificare sub forma

unei nuanțe înspăimântătoare.

Jansem (n. 1920), „pictorul celor

săraci și suferinzi” este cunoscut în

special pentru preferința sa de a por-

tretiza aspecte cotiene din viața lip-

sită de importanță a oamenilor pre-

cari. Frustrarea artistului forțat de

circumstanțe să se maturizeze pre-

timpuriu se reflectă în pictură, gă-

sind în aceasta un refugiu în care se

poate abstrage ori de câte ori este

încercat de destin.

71

Victor Grigoryan (n. 1955) a

îmbinat în pictura sa nu numai tra-

gicul masacru, ci și alte evenimente

nefaste care au lovit poporul armean:

pogromul de la Sumgait sau cu-

tremurul din 1988, care a lăsat în

urma sa 25 de mii de victime și 500

de mii de oameni fără un adăpost.

Picturile artistului Gregoryan au fost

realizate într-o perioadă de declin

politico-economic,când oamenii erau

în căutare de noi sensuri existențiale.

Același artist afirma că a făcut uz de

mituri biblice pentru a-și putea

exprima starea emoțională la acea

vreme.

Artistul dă contur operei sale,

dă viață unor personaje transpuse pe

pânză. Arta este în esență cea

mai profundă expresie a creativității

umane. Pe cât de dificil este de de-

finit, pe atât de greu de evaluat. Arta

însăși este o îndemnare în lumea

imaginarului artistic în care orice

cadru poate fi transpus într-o formă

plasticizată pe pânză.

Elena Magdalena Chirilă

Ștefana Agop

Reprezentarea genocidului în

pictură – Jean Jansem

„Ei au căzut, spre a intra în noaptea,

Eternă a timpului, la capătul curajului

lor

Moartea i-a lovit, fără a-i întreba de

vârstă,

Pentru că purtau vina de a fi copiii

Armeniei.”

(Versuri de Charles Aznavour,

traduse din limba franceză de A.

Sahag)

72

(Autoportret)

Hovhannes Semerdjian, cunos-

cut sub numele de Jean Jansem sau

Semerjian Jean este este una dintre

figurile cele mai remarcabile din arta

franceză modernă. Născut în anul

1920 în Selez, în apropiere de Brusa,

Turcia de azi, în Armenia răsăriteană

Asia Minor, a migrat cu familia în

Grecia, de teama execuţiilor, în 1922.

A plecat în Franţa în 1931, unde a

studiat la Ecole des Arts Decoratifs.

Operele de artă ale lui Jansem sunt

cunoscute pe plan internaţional şi fac

parte din colecţii muzeale în toată

Franţa şi în Statele Unite ale

Americii.

În 1973 Jansem a vizitat Ar-

menia pentru prima dată. Se va în-

toarce acolo în 2001, la invitaţia pre-

şedintelui Republicii Armenia şi do-

nează Muzeului şi Institutului Geno-

cidului Armean colecţia de 34 pânze

intitulată „Genocid”.

Inspirat de artişti ca Bruegel şi

Goya, Jansem pictează personaje co-

pleşitoare, dar care nu-şi pierd nicio

clipă demnitatea. Picturile sale tim-

purii au fost dedicate problemelor

pur naţionale, tema sa de creaţie a-

vându-şi rădăcinile în amintiri din

copilărie, imagini ale marii neno-

rociri a naţiunii sale. „Actul de pic-

tură dezvăluie cine suntem. Suntem

trădaţi de ceea ce ne place.” (declara

artistul)

Jean Jansem este unul dintre cei

mai mari pictori ai vremurilor noas-

tre, pentru că este singurul care ştie

să traducă prin trăsătură şi culoare,

prin privire, prin atitudine şi lim-

bajul trupului personajelor sale, ceea

ce numai gândirea pură poate atinge.

„Jansem este tabernaculul în ca-

re s-a refugiat Spiritul”, afirmă exta-

ziat Christian Blanc. În străfundul

73

personajelor sale răsună glasul su-

fletelor transfigurate de suferinţă,

strigându-şi durerea nesfârşită. În-

şiruirea sufletelor este precedată de

cea a conştiinţelor care astăzi reînvie

în cea a artistului. Asta ne arată Jan-

sem prin seria de picturi dedicate

masacrului armenilor.

Genocidul pictat de Jansem de-

păşeşte graniţele picturii, este punc-

tul în care sensibilitatea umană se

uneşte cu Divinitatea.

(Requiem)

La antipod faţă de vizionarul

care prevede viitorul, Jansem este o-

glinda care ne arată o altă viaţă, tre-

cută, lumea celor care au plecat prin

tortură şi a căror amintire are dreptul

la recunoaştere, în locul argumen-

telor deşarte despre „manifestările

revoluţionare ale armenilor” sau des-

pre „îndepărtarea lor din zonele

operaţiunilor militare cu intenţia

protejării vieţii lor”.

„Cât de greu este să simţi o

sabie despicând o burtă... un iatagan

cre decapitează... o flacără înnegrind

pielea!”, spune criticul de artă Chris-

tian Blanc, vorbind despre Genocidul

descris de Jansem. Apoi continuă:

„Dar până şi Martirul are aceeşi da-

torie: de a depune mărturie.” Ima-

ginea pe care o transmit pânzele Ge-

nocidului este terifiantă, pentru că

teribilă a fost şi tragedia armenilor.

Cadavrele moleşite, agăţate-

susţinute de o frânghie pe un stâlp,

atârnă, abandonate ca nişte ramuri

desfrunzite. Viorile morţii, cu sune-

tele lor stridente, acompaniază cor-

puri care se dizolvă în aerul dimi-

neţii care începe.

(Deportation)

74

Într-un vals imaginar, apar şi-

ruri nesfârşite de armeni, într-un

marş infernal către propria înmor-

mântare. Procesiunile defilează pe o

scenă de o teatralitate picturală.

Trupuri lipsite de vlagă, pielea

care aproape părăseşte oasele, capete

care se desprind şi se rostogolesc,

formând o piramidă sângerândă în

faţa pictorului nemişcat, ca lovit de

trăznet, fulgerat de oroarea viziunii

sale.

(Commes des fleurs coupées)

Tabloul înfricoşător al Marelui

Rău prinde contur, este acolo, trans-

pus pe pânză: privirea îngheţată, o-

chiul privind pierdut, acesta este

aspectul său fizic.

(Les Emmigrants)

Adevăratul Jansem este mai

presus de clipă. Înglobează în el o în-

treagă epocă de suferinţe şi medi-

taţie, care se propagă peste secole.

Este în afara timpului şi spaţiului,

este ceea ce nu putem nici să vedem

nici să atingem, este spiritul durerii.

Jansem este glasul victimelor geno-

cidului, bărbaţi, bătrâni, femei, prea

mândri ca să le dea satisfacţie călăi-

lor lor, chiar şi cu un singur geamăt.

Se prăbuşesc cu gura închisă, scrâş-

nind dinţii, se contopesc cu pămân-

tul patriei, Armenia.

75

(Massacre bleu)

Strigătele lor, chiar dacă toate

au fost ţinute înăuntrul, nu au fost

mai puţin puternice. „Un strigăt

mut” răsună îndelung pe câmpiile şi

în munţii Anatoliei, strigătul pe care

urechile nu-l aud, dar pe care ultima

suflare îl emite. Este sufletul unui

inocent care îşi ia zborul. Este unda

pe care o zăreşti în privire. Este o-

chiul larg deschis care nu vede ni-

mic, ocupat să-şi strige frica şi su-

ferinţa. Ochii sunt singura voce care

mai poate ieşi din toracele secătuit,

este povestea durerii unui popor, pe

care Jansem o spune prin pânzele

sale. Privirea este ultimul strigăt al

vieţii, fie că este una rugătoare a

unui copil, una plină de suferinţă a

unei mame căreia i-a fost luat

pruncul, fie că este privirea mută,

pierdută a unei tinere care a în-

nebunit sau privirea goală şi acu-

zatoare a unui bătrân, privirea exta-

ziată în rugăciune sau cea încă plină

de dragoste a unui cuplu condamnat.

Sunt bătrâni înainte de a fi

îmbătrânit şi sunt singuri pe lume în

această mare de chinuri, privind spre

înăuntru, cu pleoapele închise, pe ju-

mătate trecuţi în lumea de dincolo.

Orbitele goale, oribile găuri negre,

fără fund, cavaleri morţi, îi bântuie-

devastează pe cei vii cu zăngănitul

oaselor lor uscate, priviri fantomatice

care străpung ectoplasma. Şi apoi

deodată, o privire care le estompeză

pe toate celelalte, impunătoare, întă-

rită de credinţa în Dumnezeu, care

parcă le spune călăilor: iertăm în nu-

mele Lui, El este Dumnezeul Drep-

tăţii şi voi aţi împiedicat împlinirea

Cuvântului Lui: „înmulţiţi-vă, creş-

teţi şi prosperaţi pe pământ!”. Sin-

gura speranţă pentru urmaşii aceşti

condamnaţi cărora li s-a refuzat

dreptul de a se naşte, este de a prin-

de viaţă, spectre vii, pe pânza încă

neatinsă pe care pictorul a aşezat-o

pe şevalet. Flacăra care a mistuit

şirurile de prizonieri va deveni fla-

76

căra creatoare care iluminează opera

acestui artist.

Dureri imense îşi găsesc glasul

în imnuri ale căror autori nu sunt

nici vii nici morţi, nu s-au născut, iar

urmaşii lor au fost îngiţiţi de neant.

Suflete sortite pierzaniei şi-au găsit

azilul la pictorul-poet. El, artistul,

aruncă pe pânzele sale ceea ce ochii

lumii n-au putu să vadă, dar o

sensibilitate ieşită din tiparele co-

mune, în afara timpului şi spaţiului,

a bucuriei şi tristeţii, poate capta. Dar

mânia este acolo, furia îndreptăţită a

supravieţuitorilor care se ridică şi

înfruntă pe cei slabi, fricoşi, laşi-frica,

slăbiciunea, laşitatea. Artistul, la rân-

dul său, îşi strigă motivul propriei

mânii şi scuipă pe faţa pământului

mulţimea-hoarda de cavaleri ai

morţii şi victimele lor.

(Soleil rouge)

Masacru – bărbaţi, femei, copii,

o lume de umbre, spectre sortite

morţii, slabe, uscate, pentru că mai

întâi le-au distrus proviziile. I-au silit

să meargă şi să meargă continuu şi

pentru totdeauna, întrucât sub im-

periul oboselii, al foamei şi setei,

mersul devine un automatism, în a-

fara timpului. Până în momentul în

care epuizarea care intensifică soa-

rele greu al zilei şi frigul nopţii, cei

mai mulţi se prăbuşesc, având ca

unic veşmânt funerar praful dru-

mului, care le albeşte trupurile în lu-

mina stelelor, rămân acolo, hrană

pentru câini şi şobolani.

Jansem a cules plânsetele lor,

lacrimile lor sărate au fost solvent pe

pânza lui, a simţit durerea lor. A

făcut mai mult decât să ne arate

deportarea, a simţit-o în trupul său,

in inima sa, cu forţa care umple

opera sa şi se transmite mai departe,

hrănită cu toate aceste suferinţe.

77

(Deposition)

Pe pânza lui sunt slabi şi uscaţi-

fără vlagă, sunt copiii morţilor care

nu se pot naşte decât prin spirit, care

nu vor gusta roadele pământului Ar-

meniei, al grădinilor plantate de

strămoşii lor şi pe care le vor culege

fiii călăilor lor.

Jansem a pătruns în lumea

spectrelor şi s-a pus umil în slujba

lor, ca să ne spună, în limbajul lui de

artist fără frontiere, ceea ce morţii nu

mai pot să ne spună.

Fiecare lucrare, fiecare părticică

din opera lui este o amintire pe care

o culege din aer, purtată tot mai de-

parte de vîntul Armeniei, repetată la

nesfîrşit, ca într-un vârtej. Muntele

Ararat, lacul Val sunt în doliu, mun-

tele retrimite ecoul plânsetelor ale că-

ror lacrimi vor îngroşa-vor umfla a-

pele lacului.

Jansem a retrăit suferinţa, neno-

rocirea o trăieşte încă, uitarea ar în-

semna un fel de sinucidere a nea-

mului armenesc, cu o forţă atât de

mare încât forţa vieţii se contopeşte

cu cea a uraganului morţii şi face ca

scheletele acuzatoare să se ridice

printre cei care agonizează. Nu exis-

tă barieră între viaţă şi moarte, toţi

urmează acelaşi drum către nefiinţă.

(Scene de massacre)

Tablou nesfârşit, care anulează

limitele vizibilului, pentru că du-

rerea celor care erau în căutarea unei

vieţi care le-a fost refuzată nu are

limite.

Tablou fără borne, impetuos,

care are ca orizont întreg Universul

şi Eternitatea ca moment.

Pentru aceste cadavre cu carnea

tânară înnegrită de durere ziua de

mâine nu mai este scrisă în Cartea

Vieţii. Au suferit, dar călăii lor nici

78

măcar nu vor să le recunoască exis-

tenţa cadavrelor. „Nici măcar nu au

dreptul de a fi existat” remarcă ace-

laşi Christian Blanc. Era imperios

pentru Jansem să îi facă vizibili.

Umanitatea uită repede. Drept do-

vadă, Hitler spunea, atunci când

explica „necesitatea” exterminării e-

vreimii europene: „Cine-şi mai amin-

teşte azi de lichidarea armenilor?”,

după cum aminteşte Vladimir Tis-

măneanu în articolul Genocidul ar-

mean – o crimă absolută. Un motiv

în plus pentru artist ca să îi recheme

la viaţă. Iar ceea ce ne arată el este

înspăimântător, cu atât mai mult cu

cât nu se găseşte la adăpostul unui

mormânt unde cei vii să poată veni

ca să se reculeagă.

(Dernier sommeil)

Pictura şi desenul coabitează în

arta pe care o pune în serviciul unui

humanism atemporal şi în acelaşi

timp permanent. Alătură modelelor

observate în viaţa de zi cu zi o fan-

tezie care se datorează atât com-

poziţiei pe care o stăpâneşte graţie

echilibrului dintre acţiuni şi sen-

timente, în lumină care întruchipeză

forma şi transcende culoarea.

(L’enfant mort)

Linia este elementul semnifica-

tiv şi mediul sensibil prin care pic-

tura atinge adevărul. Uleiul, lucrat a-

proape transparent, tinde să aboleas-

că ideea de materie pentru o spiri-

tualitate care stă mărturie meditaţiei

lui Jansem asupra a ceea ce a văzut şi

care îl inspiră să picteze. Linia, văzu-

tă, experimentată ca undă se pliază,

se îndoaie, se rupe. De fiecare dată

mai liberă, cucereşte suprafaţa plană.

79

(Violence I)

Animată de un lirism mişcător,

este elementul semnificativ şi expre-

sia sensibilă prin care desenul atinge

adevărul. Culoarea, care dă spaţiu şi

lumină, acţionează ca întruparea

cărnii prin material pictural. Lumea

lui Jansem este locuită de un adevăr

care se întruchipează pe deplin, prin

limbajul lui vizual, ridicat la nivelul

de stil.

(Trois femmes)

Între observare şi invenţie, pic-

tura îşi impune legile sale, iar Jansem

este magicianul cel mai elocvent.

Tinereţe, maturitate, viaţa şi

moartea, toate sunt schiţate pe pânză

şi se transformă în poezie prin inter-

mediul pictorului, devin culori, volu-

me şi contururi.

Jansem traduce vibraţiile aeru-

lui şi le transpune într-o melodie ale

cărei ritmuri sunt culorile. Fumul se

transformă într-o ceaţă gri, prin care

răzbate o lumină care deschide pân-

za. Fiecare tonalitate este un geamăt

ascuns al celor sacrificaţi, care se

transmite din aproape în aproape

prin marea de cadavre. Acoperă ta-

bloul şi se intersectează într-un stri-

găt al durerii.

(Violence VII)

80

Hrănit astfel din timpuri stră-

vechi-luându-şi hrana, penelul picto-

rului trasează liniile în interiorul că-

rora mâna pictorului manevrează vo-

lumele şi conduce o inimă care a fost

vie, a trăit demult - în vremuri de

altădată, către o alta aflată înafara

lui, către un alt corp, într-un alt timp.

Este miracolul creaţiei, minunea sen-

sibilităţii artistului, care, pentru a

crea, se sacrifică pentru a trăi focul

experienţei altora.

Adolescenţi, tinere, femei ma-

ture, bărbaţi şi bătrâni, modelele lui

Jean Jansem se nasc din explozii cos-

mice şi respiră. Personajele sale păs-

trează în ele un trecut bătrân ca un

secol şi totuşi scurt cât o clipă, „viaţa

unei flori răsărită dimineaţa şi culea-

să la prânz.”

(Homme, femme et enfant)

Imaginea strămoşilor care au

murit, martiri nerecunoscuţi, fără a

avea dreptul la un mormânt, la o

amintire, ne duce cu gândul la scena

din filmul Ararat, în care marele

pictor Arshile Gorky, schiţează cele-

brul portret „The Artist and His

Mother”(1926-1936).

Gorky doreşte să transpună i-

maginea mamei sale pe pânză, păs-

trând astfel vie imaginea fiinţei iu-

bite, aşa cum armenii păstrează vie

în suflet amintirea patriei-mamă. Cu

ocazia celei de a 90-a aniversări, Jean

Jansem a primit Ordinul de Onoare

din partea Preşedintelui Republicii

Armenia. Artistul a declarat atunci

că deşi a locuit în Franţa, „cu inima

şi mintea a fost mereu în Armenia” şi

că acesta este unul din motivele pen-

tru care plânge de fiecare dată când

se întoarce acolo. Familia şi iden-

titatea naţională sunt până la urmă

81

bunurile cele mai de preţ ale unui

om.

Adevărata moarte este uitarea.

Cu penelul său, Jansem îi reînvie,

trecându-i în eternitate. Prin el, ma-

teria transcende, devine sentiment şi

va trăi pentru totdeauna în sufletele

celor care privesc. Trebuie să vezi, să

simţi ceea ce Jansem transmite-expri-

mă, într-un limbaj universal, unicul

capabil să pătrundă în suflete şi să le

transforme. „Cultura trebuie să fie

instrumentul cel mai important de

luptă”, spunea şi scriitorul Varujan

Vosganian, un alt artist care ple-

dează pentru dreptul victimelor ge-

nocidului armean de a fi recunos-

cute.

Mai mult decât, mai mult decât

un poem limitat de limbaj, Jansem

creează o muzică vizuală obsedantă.

Corpuri suspendate care-şi dau ulti-

ma suflare, martiri pentru ca naţia să

nu dispară, deoarece cu preţul vieţii

lor au refuzat să fie dizolvaţi într-un

alt popor, să adopte o religie care nu

era a lor.

Ar mai fi multe moduri pentru

a descrie Genocidul. Pânzele lui Jan-

sem găsesc în fiecare suflet resorturi

ascunse, personajele lui cer să li se

facă dreptate, să li se dea dreptul la

odihna veşnică.

Jansem a întreprins acest pele-

rinaj printre martirii de ieri pentru ca

cei vii de azi să nu îi dea uitării,

pentru ca Metz Yeghern, „Marele

Rău” să nu rămână Genocidul negat.

„Prin el, timpul s-a oprit şi s-a cris-

talizat într-un punct pe care pensula

sa îl aşează pe o pânză albă întinsă

pe un cadru de lemn. Albă ca giul-

giul pe care personajele lui îl poartă

pentru a reînvia în toate conştiinţele.

Numai aşa, lacrimile mulţimii se a-

dună într-un ocean, peste care su-

fletul-suflul morţilor stârneşte fur-

tuna, pentru a obţine ceea ce au ce-

rut: Iertarea.”

Să arăţi ceea ce vezi prin grafică

şi fotografie este uşor, dar ca să tra-

duci trăiri e nevoie de o sensibilitate

exacerbată şi un talent ce ţine de

sublim. Jansem este unic pentru că

este înzestrat cu acest dar Divin.

Această idee o regăsim şi la istoricul

şi criticul de artă Lydia Haramburg:

„Într-o provocare constantă, mâna

82

lui capturează forma, surprinde rit-

mul. Ca o forţă, ele atrag privirea

noastră, forţând pe de-a întregul cla-

ritatea percepţiei.”

„Opera lui Jansem este unică,

dincolo de privire, el trece dincolo de

materie şi pictează sentimente.”

Lumea pânzelor lui Jansem

deschide o mie de căi ochiului şi

minţii. Tot ce trebuie să faci este să

priveşti.

„Iată-mă, eu sunt Armeanul E-

tern, de strajă între Genocid şi Cutre-

mur, cu ochii însângeraţi aţintiţi spre

Masis

Dar eu nu încetez să exist,

Căci eu sunt Armenia şi nu este

posibil să fiu ucis, căci eu sunt totul,

pretutindeni, nemuritor”.

(David Hovhannes - Armeanul Etern)

Patricia Băndălău

Biografia unui artist controversat

Arshile Gorky, pictor expresio-

nist de origine armeană, persona-

litate emblematică a comunității ar-

mene din America, s-a născut in

Khorkom, în apropierea lacului Van.

De-a lungul istoriei descoperim

pașii nemiloși ai junilor turci ce și-au

lăsat amprenta asupra poporului ar-

mean. Viața lui Arshile Gorky este

ilustrată în mai multe etape evo-

lutive ca individ în societate. Amin-

tirile nefaste ale Genocidului Ar-

mean (1915) și deportările ce s-au

perpetuat până în anul 1922, l-au

făcut pe artist să emigreze împreună

cu cele trei surori și mama sa pe te-

ritoriul Rusiei. O dată cu trecerea

timpului și cu inaintarea în vârstă,

83

datorită medicației necorespunză-

toare, mama sa răpusă de boala tifos

a pășit în lumea spectrelor. Destinul

îl duce pe artist în America unde își

reîntâlnește tatăl după o perioadă în-

delungată de timp. Astfel acesta are

ocazia sa își manifeste talentul ar-

tistic. Operele sale conferă o imagine

de ansamblu asupra carierei acestuia

fiind socotită și până în prezent ca un

adevărat cumul de valori și frămân-

tări general-umane. În anul 1922, du-

pă o perioadă petrecută pe „tărâmul

făgăduinței”, Arshile Gorky se în-

scrie la New School of Design din

Boston. În anul 1933 visul lui devine

realitate fiind unul dintre primii

artiști angajați de întreprinderea

,,Works Progress Administration Fe-

deral Art Project”. Putem defini viața

artistului în patru cuvinte: dezrădă-

cinare, trauma, identitate și memo-

rie. Dezrădăcinarea reprezintă pă-

răsirea locului natal, soldat cu pro-

cesul de responzabilizare de asuma-

re a propriei conștiinte. Actul în sine

implică integrarea individului în re-

alitatea contingentă și în societatea

mercantilă a vieții autohtone, încer-

când să se afirme prin artă. Trauma

neînțeleasă a artistului se manifestă

la nivel psihologic printr-un șoc e-

moținal violent provocat de geno-

cidul propiu-zis și pierderea mamei

sale.

Procesul de dezrădăcinare se

proiectează în planul psihologico-a-

fectiv al artistului fapt ce conturează

o identitate propie a acestuia. Iden-

titatea, pe de o parte presupune un

principiu fundamental al gândirii ce

impune ca forme logice menținerea

valorilor și normelor morale, pe de

altă parte, fiind o formă de iden-

tificare a eului cu mediul înconju-

rător la nivel social, politic, admi-

84

nistrativ, juridic, religios, conceptual,

principial, moral și spiritual. Această

formă de identificare a propiei per-

soane reprezintă nivelul spiritual, cât

și cel al unei educații instituționa-

lizate. Dualitatea, privită ca mijloc de

identificare a individului cu planul

psihologico-afectiv, pe de o parte și

cu realitatea contingentă colectivă pe

de altă parte, presupune și formarea

unei memorii de factură individuală

și colectivă. Memoria individuală sti-

mulează amintirile și trăirile ar-

tistului refugiat în propria artă. Pro-

iecția memoriei individuale se regă-

sește în memoria colectivă, lucrul

demonstrat de normele societății

autohtone. Memoria colectivă presu-

pune intersectarea cu un cumul sin-

cretic (literatura, muzica, pictura, co-

regrafia, sculptura, cinematografia,

fotografia) utilizată ca mijloc de au-

tocunoaștere, autoanaliză, autoper-

fecționare, autodescoperire prin plăs-

muirea eului cu opera de artă.

Opera de artă stârnește curi-

ozitatea ființei (receptorului) de a

descoperi ceea ce este dincolo de re-

prezentarea fizică, dorind să pătrun-

dă în esența obiectului (arta propiu-

zisă). Artistul doborât de traume se

refugiază în arta abstractă pentru a

uita de propriul destin. Astfel, ima-

ginile covârșitoare ale genocidului

și-au lăsat amprenta pe plan psi-

hologic făcându-l pe artist să se de-

dice „frumosului”. În ciuda vicisitu-

dinilor prin care a trecut de-a lungul

timpului, putem afirma ca maestrul

nu a avut o copilărie ca ceilalți, deoa-

rece cumulul de traume a avut o in-

fluența nefastă asupra copilului de

odinioară, fapt soldat cu maturizarea

prematură a acestuia și intersecția

acestuia cu arta abtractă.

Abstragerea de societatea mer-

cantilă l-a determinat pe artist să

schițeze autoportretul ,,The artist and

his mother'' (1926-1936), dorind să o-

fere publicului larg viziunea sa

vis-à-vis de imaginea mamei sale,

care va dăinui pe pânză. Arta oferă

creatorului o mască ce are puterea de

a crea ambiguitate, mister, punând

astfel sub semnul incertitudinii ori-

ginea artistului.

85

Originar armean din Khorkom

(localitate aflată în apropierea lacului

Van) și încercat de destin ajunge ast-

fel în Rusia, schimbându-și numele

din Manung Adoyan în Arshile Gor-

ky, dând o primă impresie de negare

a rădăcinilor, dar, păstrunzând în

viață de odinioară, reîntorcându-ne

la început de secol XX putem des-

coperi o personalitate complexă, ne-

voită să răzbată din cauza circum-

stanțelor nefavorabile ce poartă am-

prenta armenocidului.

Imaginea mamei transpusă pe

pânză reprezintă unul dintre cele

mai dureroase și puternice portrete

ale artistului . Chiar și fără să fim ini-

țiați în misterioasa poveste a artis-

tului ne dăm seama și conștientizăm

faptul că trauma își lasă amprente

nefaste în plan psihologico-afectiv

evidențiind pierderea ființei iubite.

Comparând imaginea reală cu cea

transpusă pe pânză, observăm faptul

că Gorky a plasticizat chipul mamei

sale conferindu-i o mască (cioplită în

piatră) ca semn al controlului absolut

al artei, dar și ca modalitate de mas-

care a propriilor trăiri. Cromatica uti-

lizată în opera sa dezvăluie drama

artistului prin prisma picturii, astfel

pot afirma că Arshile Gorky este o

personalitate complexă, dar și duală

în același timp, întrucât are capaci-

tatea de a se abstrage realității con-

tingente cu scopul pătrunderii în u-

niversul ,,frumosului”. Culoarea ves-

timentației purtată de mama artis-

tului face trimitere la un anotimp de

tranziție (toamna) prezentată ca o

entelehie sau planeitate a corpului ei

pe pânză, ca permanentizare a sfâr-

86

șitului într-un nou început. Un deta-

liu important în opera lui Gorky este

distanța dintre artist și mama sa,

acesta stătea oarecum îndepărtat ca

într-o poziție distantă, vestimentația

sa trimițându-ne la un regim formal.

În același timp, chipul său sugerează

cumulul de suferințe ce l-au afectat

în planul psihologico-afectiv, vesti-

mentația marcând poziția artistului

în societate, demonstrând verticalita-

te, dar în același timp și de respon-

sabilizare vis-à-vis de viitorul său.

Fundalul misterios sugerează o loca-

ție imperceptibilă, pictura fiind o me-

ditație, o reprezentare a unei foto-

grafii făcută la un studio din Van,

înainte de primul război mondial.

Inspirația artistului intervine în mo-

mentul în care acesta surprinde foto-

grafia în casa tatălui său din Statele

Unite ale Americii, astfel acest tablou

reprezintă o mărturie clară a faptului

că pierderea mamei este implacabilă

pentru orice copil.

Transfigurarea imaginii în plan

cubistic, de cromatică rece, accen-

tuează o reacție incertă și complexă a

artistului vis-à-vis de fotografie a-

cesta conferindu-i dinamism și ani-

mație. Singurul regret cu care artista-

ul rămâne după realizarea tabloului

(1936) este pierderea mamei. Proce-

sul de realizare a tabloului se mani-

festă în patru etape: etapa inițială-

acesta privește fotografia și recurge

la arta abstractă pentru a transpune

imaginea reală, demonstrând pute-

rea creatoare a ființei comune; etapa

intermediară - transpunerea artei pe

pânză din planul psihologic prin

prisma afectivă și etapa final - finali-

zarea portretului după fotografia re-

alizată la studioul din Van, dorind

87

să evidențieze complexitatea ființei

umane prin prisma creatoare. Gorky

pictează un pătrat maro în spatele

chipului mamei sale dând impresia

de o fereastră (opacă), demonstrând

astfel ostracizarea ființei iubite, re-

flectarea acesteia în artă, ca o „stea

căzătoare”, sugerând astfel pierderea

inestimabilă a mamei.

Arshile Gorky de-a lungul tim-

pului și-a lăsat amprenta pe una din-

tre filele cărții de istorie, marcând pa-

tru salturi temporale și patru ipos-

taze ale acestuia în cadrul evoluției la

nivel ontologic. Prima ipostază a ar-

tistului o regăsim între anii 1902-

1915, perioadă în care acesta își de-

finitivează caracterul prin căpătarea

experiențelor nemijlocite datorită ar-

menocidului. A doua etapă se petre-

ce între anii 1915-1920/1925, iposta-

ză definitorie datorită pierderii ma-

mei sale, soldată cu refugiul acestuia

în arta abstractă. Cea de-a treia eta-

pă, 1926-1936, constituie realizarea

portretului și transpunerea ipostazei

feminine în pictura de factură expre-

sionistă, mascând astfel propriile con-

cepții și principii vis-à-vis de rea-

litatea cotidiană. O ultimă etapă a

vieții artistului (1937-1948) reprezin-

tă etapa de maturizare a ființei crea-

toare prin artă, evoluția acesteia la

nivel ontologic și spiritual. Anul 1948

este anul curmării suferințelor adu-

nate de-a lungul vieții, artistul prin

gestul său dorind să acceadă în

transcendență.

„Opera de artă are o viață pro-

prie” (Mihai Eminescu), întrucât des-

chide noi orizonturi de cunoaștere,

conferă siguranță și stabilitate dez-

voltării sincretice a eului prin pluri-

perspectivism. O dată ce a fost defi-

nitivată, opera de artă capată pro-

priul destin prin ochii receptorului,

ghidat de apetența acestuia pentru

artă, fiind închisă în marginile ei de

biografia unui creator ce i-a dat viață.

Ștefana Agop

Amprenta armenocidului dintr-o

perspectivă contemporană

Personalitate emblematică con-

temporană, Azaduhi Varduca-Hore-

nian este o reprezentantă activă a

88

Uniunii Armenilor din România și o

desăvârșită artistă dedicată branșei

picturii. În palmaresul său se numără

peste 600 de lucrări publice și pri-

vate, care au extrapolat teritoriului

României și și-au găsit aprecierea în

țări precum Armenia, Anglia, Belgia,

Germania, Italia, Grecia, Suedia Un-

garia.

Deși este născută pe teritoriul

românesc, în vechea citadelă cultu-

rală Armenopolis, Gherla de astăzi,

numele și trecutul său o recunosc

drept armeancă pură. Strămoșii și

părinții săi au fost victime ale bine-

cunoscutului armenocid din 1915.

Patriotismul și regretul față de cei

care au pierit, au determinat-o pe ar-

tistă să le aducă un omagiu prin in-

termediul „artei fără grai”- pictura.

Cu peste 18 expoziții personale la

activ, artista este apreciată de critici

datorită „exploziilor senzoriale” pe

care aceasta reușește să le creeze. Mai

mult decât atât, pendularea între cu-

lorile şi senzațiile ușoare, lejere, „ca

de șoaptă” culminează cu grafica vi-

guroasă și hotărâtă, pe unele alocuri.

În 2012, artista de origine ar-

meană expune două picturi ce fac

trimitere la toposul sacral, la întoar-

cerea spre origini și la promovarea

permanentă a genocidului armean în

vederea recunoașterii acestuia. Ta-

bloul se intitulează „Bunica pe dru-

mul morții, 1915, imperiul otoman”.

Pornind de la titlul tabloului,

nu se știe cu siguranță dacă în-

tr-adevăr intenția artistei a fost aceea

de a-și portretiza propria bunică sau

titlul a fost destinat tuturor celor ce

89

și-au pierdut bunica în timpul masa-

crelor de la 1915. De ce bunica? De-

oarece este simbolul maternității și al

fertilității, indiferent cum ai inter-

preta.

Pictura înfățișează imaginea sim-

plă a femeii îngenunchiate de su-

ferință, rostind probabil o rugă înă-

bușită, ținând în mâinile sale un

talisman al creștinismului: crucea.

Având o cromatică specială în

comparație cu restul tabloului, aura

crucii reprezintă credința armenilor

și focul nestins al creștinității care va

arde pururea în memoria celor de-

cedați. Se poate asocia aura crucii cu

cea a muntelui ce se înalță trufaș și

pe care orice cunoscător îl identifică

drept muntele Ararat.

Simbolistica muntelui face tri-

mitere la toposul sacru, la întoar-

cerea spre origini. Un munte și o cru-

ce reprezintă aspirația aproape per-

fectă a umanității la Divinitate. Este

ruga neîncetată a unei națiuni ce a

fost asuprită și îi deplânge pe ar-

meni.

Existența masacrului din 1915

este evidențiată în pictura artistei

prin prezența craniilor ce o încon-

joară pe bunica. La acestea se mai

adaugă prezența craniului ce ar sta la

baza plecăciunii femeii, fapt ce întă-

rește convingerea că cel mai probabil

bunica jelește pe cineva drag.

Un alt element de o deosebită

importanță în interpretarea tabloului

este biserica ce se înfățișează în de-

părtare. O posibilă interpretare a a-

cestui simbol identifică lăcașul de

cult cu o biserică armeană a cărei

cruce a fost doborâtă. Acea cruce este

însăși cea pe care o strânge între

mâini bunica. Simbolul bisericii fără

cruce este acela al bisericii crești-

ne armenești înfrânte. De asemenea,

dintr-o dublă perspectivă, aceeași bi-

serică creștină, o dată cu „dezgoli-

rea” de cruce, arată și se transformă

într-o adevarată moschee. De fapt, și

forma cu bolta a lăcașului amintește

mai degrabă de o moschee. Este vic-

toria islamismului asupra creștinis-

mului, a turcilor asupra armenilor.

În ceea ce privește reprezen-

tarea cromatică, tabloul se caracteri-

zează ca fiind monocrom, predomi-

nant albastru. Culoarea amintește de

90

durerea și sentimentele de frustrare

ce caracterizează pictura. Nicio cu-

loare n-ar fi fost mai potrivită pentru

a evidenția pierderile materiale, o-

menești și spirituale. Totodată sunt

utilizate într-un mod strategic dife-

rite nuanțe de albastru, nuanțe calde,

care nu resping privitorul în ciuda

tematicii picturii. Mișcarea pensulei

trasează și se joacă pe pânză în culori

ce plac ochiului, inserând și nuanțe

ușor calde de verde. Toate aceste

mișcări leve, ca adierile de vânt, dau

senzația că pornesc din partea dreptă

și merg spre stânga tabloului, ca de

la est la vest, de la răsărit la apus,

înspre cer, fapt ce face trimitere la

trecerea ireversibilă a timpului și la

adâncirea ființei în neant, deoarece

totul sfârșeste prin a se ridica la ce-

ruri, spre apus.

Fără îndoială cel de-al doilea

tablou, „Copiii armeni, supraviețui-

tori ai genocidului armean”, ne adu-

ce aminte de prima pictură datorită

mișcării circulare a pensulei ce îi în-

văluie ca un nor de praf pe pro-

tagoniștii picturii.

Realizat în tonuri vizbil mai

reci decât primul tablou, tonurile de

violet, verde viu și albastru închis

sunt cele care compun portretele ce-

lor cinci personaje.

Artista redă în prim-plan ima-

ginea unei familii din care au mai ră-

mas doar trei membri: tatăl, mama și

fiul. Cu privirile pierdute și vizibil

confuzi, cromatica vestimentației se

înfățișează într-un plăcut joc de cu-

lori compus din nuanțe de verde cât

se poate de viu, violet și tonuri difu-

ze de albastru. De remarcat este fap-

tul că imaginea femeii este cea mai

intens proiectată, cu tonurile cele mai

puternice ale întregii picturi. Cu un

păr negru ca abanosul, vestimentația

sa reliefează puterea supraviețuirii și

sprijinul moral al familiei. Astfel, se

91

observă cu succes o oarecare gradație

și descreștere în rândul cromaticii de

la stânga la drepta, de la femeie până

la membrul cel mai mic al familiei,

fiul, care este înfățișat cu tonuri reci

și stinse, evidențiind vulnerabilita-

tea și „neîmplinirea”acestuia. Poziția

mâinilor și a capului tatălui exprimă

umilire și supunere,acestea fiind con-

secințele dramei prin care au trecut.

În plan secund, tabloul oferă

imaginea a doi copii,poziționată stra-

tegic între familia armeană supra-

viețuitoare și biserica. Dând impresia

unei apropieri ostile, micuții par a fi

musulmani turci care au intervenit

între poporul armean și biserica lor,

impunându-le astfel islamismul ca

religie. Dovadă a acestui fapt stă la

bază multitudinea armenilor din di-

asporă și numeroasele lăcașuri de

cult zidite de aceștia. În ceea ce pri-

vește biserica din fundal, aceasta este

poziționată în colțul drept simboli-

zând aspirația spre Divinitate. După

cum se poate observa, artista redă

numai partea superioară a biseri-

cii cu vârful și crucea înălțându-se

drept, ceea ce ne trimite cu gândul la

transcendența spre Divinitate. Fără

îndoială că fragmentul lăcașului de

cult pictat de artista reprezintă pro-

iecția catedralei de la Echmiadzin.

Catedrala adăpostește scaunul patri-

arhal al Catolicosului bisericii apos-

tolice ortodoxe armene din ziua de

astăzi. Crucea strălucitoare, aura din

jurul acesteia, dispusă ca o lumină

difuză și alegerea de a reda imaginea

catedralei, sunt evident ingredientele

pe care artista le-a selecționat atent în

vederea întăririi convingerii că popo-

rul armean rămâne un popor „ales”.

Simbolul religios al bisericii arme-

nești este singurul făgaș de a scăpa

de propriile drame.

Aducând o viziune proaspătă și

contemporană a modului de a ma-

nevra pensula,pictorița Azaduhi-Ho-

renian Varduca își câștigă meritul de

a fi aportat o altă perspectivă în arta

cu privire la evenimentele genoci-

dului armean. Cu o cromatică rece,

compusă din nuanțe de albastru,

violet, verde, umbrele de culoare se

perindă pe tabloul creațiilor sale ca o

adiere de vânt, ca o „șoaptă”. Este

fără îndoială o viziune nouă de a ve-

92

dea armenocidul „în culori”. Drama

aceasta a fost imaginată de Jensen

și Armiss doar în creion, alb-negru,

pentru că, suferința nu îmbracă cro-

matică. Însă artista contemporană de

origine armeană aduce o notă de

speranță prin pictura sa, o speranță

reînnoită an de an o dată cu come-

morarea celor întâmplate.

Elena Magdalena Chirilă

Mesajul de dincolo de faţadă

Pamela Hill, sub pseudonimul

Dzaet, personalitate controversată a

artei secolului XXI, provoacă o revo-

luție la nivel conceptual și cromatic.

Aceasta traspune drama unui întreg

popor într-un tablou de o valoare

inestimabilă „Genocidul Armean din

1915, în memoria bunicilor mei, Ni-

shan și Nazli”, punând astfel în evi-

dență drama propriei familii, ca într-

o poveste perpetuă.

Prin cromatica pastelată ni se

atrage atenția asupra atrocităților or-

ganizate împotriva armenilor, dar cu

repercursiuni asupra unei întregi u-

manități. Drama reprezentată în ta-

bloul menționat anterior subliniază

refugiul unei artiste în prag de plină

deznădejde. Contrar afirmației spuse

stă la bază cromatica pală, ce trans-

mite sentimente vagi, nedefinite, în-

trucât artista privește prin prisma ar-

tei dincolo de negație, speranța, pro-

misiunea, onoarea, dreptatea, ade-

vărul, spiritualitatea, generozitatea și

umanitatea, îmbrățișând astfel for-

mele pozitive ale unui viitor artistic

de neegalat.

93

Interpretarea propriu-zisă a ta-

bloului poate fi privită din mai multe

perspective: pe de o parte pentru a

evidenția masacrul în sine, dar pe de

altă parte de a rescrie prin artă pa-

gina de istorie a unui popor bine-

cuvântat. Poporul armean a fost bi-

ruitor prin credința, cultura și tra-

diția sa, menținându-se astfel de-a

lungul a numeroase secole. Tabloul

surprinde un cadru melancolic, sur-

prinzând în fundal muntele Ararat,

ceea ce semnifică faptul că armenii

joacă un rol important în menținerea

creștinismului. Muntele Ararat este

considerat un topos sacru întrucât

este consemnat într-un episod biblic,

și anume cel al potopului, moment în

care Moise conform Sfintei Scripturi

ar fi poposit cu arca.

Astfel putem afirma cu ajuto-

rul celor menționate anterior că exis-

tența armenilor se datorează în pri-

mul rând credinței. Cromatica accen-

tuează personajele „anonime” repre-

zentate prin oamenii acoperiți cu a-

cea manta opacă (care subliniază as-

cunderea identității) și încorsetați de

existența unei sfori, fapt ce sugerează

defapt impunerea religiei islamice și

convertirea la acest cult religios.

Totodată misterul apare o da-

tă cu prezența altor personaje ase-

meni în fundal, dar care de această

dată nefiind constrânse de guver-

narea turcilor. Cel mai probabil aceș-

tia stau mărturie a mii de atrocități

pe care otomanii le-au săvârșit împo-

triva armenilor. Criteriile de selecție

nu țineau de vârstă, proveniență, do-

meniul de activitate, ci de faptul ca

aceștia erau însetați după putere și

această sete disperată a condus la

asuprirea unui popor nevinovat, la

decesul a peste 1.500.000 de armeni

și la refuzul unei națiuni de a recu-

noaște fapta comisă. Drept urmare

rămân în viață doar o mică parte a

poporului armean, reprezentat prin

94

cele două personaje prezente în prim

plan. Aceștia sunt de înălțimea unui

copil, dar sunt conturați print-un

chip vârstnic. Copii din pictură re-

prezintă puritatea distrusă de ima-

ginile cutremurătoare ale armenoci-

dului pe de o parte, și sufletul zbu-

ciumat al unui vârstnic în prag de

izolare.

Această tehnică este rar utilizată

de tinerii artiști, întrucât arta, de-a

lungul evoluției ei își pierde patinele

trecutului. Înălțimea de copil suge-

rează vârsta fragedă pe care supra-

viețuitorii o aveau la momentul ma-

sacrului, iar chipul cu ajutorul căruia

aceștia sunt conturați semnifică tre-

cerea timpului, și o dată cu acesta

îngroparea unui trecut „îndelung ig-

norat”. De asemenea putem surprin-

de fragmente de roci erodate, fapt ce

sugerează duritatea actului în sine,

dar și durerea sufletelor rămase pus-

tii în urma teribilului masacru.

Din punct de vedere artistic,

cromatica are o semnificație impor-

tantă în alcătuirea picturii. Culoarea

predominantă a tabloului este un

maro-visiniu ceea ce poate sugera

faptul că pământul era îmbibat cu

sângele victimelor, marcând astfel o

pagină de istorie a unui trecut negat.

Toate aceste fapte sunt ascunse

după un penson și o cromatică încă

nedeslușită. Trebuie doar să dezle-

găm misterul ce este redat de artistă

în propria operă.

Adina Arnăutu

Genocidul armean sub amprenta

regizorală a lu Atom Egoian

„Este genul de film pe care îl

poţi face doar odată în viaţă” afirmă

Atom Egoian despre filmul Ararat.

Descris de regizorul drept un „mo-

zaic ambiţios”, declaraţiile sale se

bazează pe faptul că pelicula este

concepută pe fundamentul a trei axe

temporale.

De fapt, producţia de lung me-

traj este o scurtă reconstituire a eve-

nimentelor armenocidului din tim-

pul Primului Război Mondial, dez-

voltând situaţia Armeniei sub stăpâ-

nirea imperialismului otoman. Ast-

95

fel rezultatul final al recompunerii

faptelor concentrează un studiu isto-

ric minuţios, la care se adaugă „stra-

tegii artistice comprimate într-o fic-

ţiune de două ore”(Todd McCarthy).

Filmul promovează cu succes

tehnica povestirii în ramă, inserând

două planuri distincte: planul evocat

al trecutului istoric şi cel prezent, al

momentului producerii acţiunii. To-

nul narării este empatizant şi emo-

ţionant adaptat dramei armenocidu-

lui. Cele trei salturi temporale fac

trimitere fără îndoială la cele trei mo-

mente principale din viaţa omului:

naşterea, viaţa şi moartea. Astfel pe-

licula debutează cu imaginea mun-

telui, similară cu cea a Araratului,

făcând trimitere la întoarcerea spre

origini şi sacralizarea toposului.

Analizând semnificaţia mun-

telui Ararat dintr-o perspectivă reli-

gioasă, legenda spune că Arca lui

Noe n-ar mai fi înaintat de acolo, du-

pă încetarea potopului şi retragerea

apelor. Muntele reprezintă simbolul

figurat al salvării. Astfel, în interpre-

tarea acestei metafore vizuale, ima-

ginea muntelui, misterios şi obscur

cum apare iniţial, ascunde cheia eli-

berării şi mântuirii poporului ar-

mean din „întuneric”. Întreg filmul

penduleaza între prezent şi trecut,

un permanent „du-te-vino”, de aceea

cursul scenelor aparţinând genocidu-

lui sunt des întrerupte de scene

triviale cotidiene, cum ar fi scenele

de familie sau verificarea bagajelor

în aeroport.

Brusc, filmul proiectează rece-

ptorul în planul trecutului într-o ma-

nieră retrospectivă. Ca reprezentant

de seamă a periodei armenocidului,

pelicula îl aduce în atenţia audienţei

pe pictorul expresionist Arshile Gor-

ky, portretizând-o pe mama sa în

celebrul tablou „The Artist and His

Mother” (1926-1936).

96

Învăluit în mister, filmul dez-

văluie identitatea unui pictor de ori-

gine armeană.

Dorinţa artistului este de a

imortaliza într-o pictură pe pânză

imaginea celei care i-a dat viaţa şi

care s-a stins din cauza bolii de tifos

din timpul persecuţiilor. Fiind un

film pe jumătate istoric, evenimen-

tele ce se derulează de-a lungul pe-

liculei au fost organizate atent într-o

cronologie secvenţiala şi sincronizată

cu faptelor istorice de necontestat.

Astfel, Edward Saroyan împleteşte în

acţiunea filmului scene din viaţa co-

tidiană, cu momentele de suferinţă

de odinioară ale armenilor, lăsând

impresia şi sugerând în mod indirect

o crimă premeditată.

Noţiunile spaţio-temporale sunt

elemente-cheie ale dramei, dat fiind

faptul că de cele mai multe ori aces-

tea ascund simboluri importante în

desluşirea firului narativ al filmului.

Climaxul planului prezent îl consti-

tuie aspiraţia unui adolescent de a

ieşi din anonimat, pornind pe urmele

reconstituirii genocidului din 1915.

Astfel, acesta include în mod stra-

tegic şi intenţionat în reportajul său

imaginea Munţilor Anatoliei, ca sim-

bol al implicării directe a Junilor

turci în crimele săvârşite împotriva

poporului său şi ca atestare docu-

97

mentară a masacrelor din timpul

sultanului Abdul Hamid.

De asemenea, o altă tânără se

arată interesată de acelaşi subiect, în

vederea descoperirii modului de dis-

pariţie a persoanei iubite. Vieţile a-

cestor doi sunt urmărite în paralel cu

cea a unei conferenţiare, care dedi-

cându-se artei, istoriei şi în special

studiului genocidului armean, caută

o modalitate de a uita de istoria

sângeroasa a poporului său.

S-ar părea că esenţa filmului dez-

bate descoperirea adevărului despre

cele ce s-au intamplat în timpul ma-

sacrelor şi recunoaşterea acestor fap-

te. Toate personajele peliculei sunt în

cautare de informatie, cercetând ca-

zuri şi afirmând adevăruri. La aces-

tea se mai adaugă faptul că produc-

ţia urmăreşte şi transpunerea adevă-

rului în arta contemporană, eviden-

ţiind din nou evenimentele din 1915.

Un episod semnificativ din film îl re-

prezintă momentul când tânărul este

oprit şi cercetat în aeroport, fiind

acuzat că transportă droguri în case-

tele de film, în Canada. La o privire

mai atentă, se descoperă printre

casetele sale un documentar realizat

de acesta în apropierea lacului Van,

aducând la lumina imaginile vechi-

lor sanctuare bisericeşti de la Ani.

Totodata nu trebuie să omi-

tem nici basoreliefurile ce reprezen-

98

tau figurile emblematice ale sfinţilor

de origine armeană. Fără îndoială, e-

lementele religioase inserate în peli-

culă confirmă afirmaţia conform că-

reia „poporul armean este un popor

ales”.

Astfel, această permanentă pen-

dulare între trecut şi prezent are ca

scop adunarea pieselor de puzzle ca-

re constituie istoria Armeniei şi re-

darea sa în secvenţe semnificative,

cum sunt cele ale deportării şi masa-

crării poporului.

Finalul filmului se caracte-

rizează prin sincronizarea succesului

de care ambii, tânărul şi conferen-

ţiara, s-au bucurat. „Povestea lui Sa-

royan” a fost apreciată de public, iar

prezentarea conferenţiarei a avut e-

couri pozitive. Finalul propriu-zis al

filmului o înfăţisează pe mama lui

Gorky, simbol al armeanului împo-

vărat.

Morala filmului captează un

spectru larg de sentimente: de frus-

trare, pentru cele întamplate şi nepu-

tinţa împiedicării; de însetare de ade-

văr – în vederea recunoaşterii dramei

armenocidului; de durere şi pierde-

re - văzută din prisma pictorului Ar-

shile Gorky care şi-a pierdut mama

ca urmare a epidemiei de tifos; de

patriotism armean şi de umanizare,

înţeleasă ca asumare a responsabili-

tăţilor şi luarea de atitudini în faţa

nedreptăţilor. Mesajul emoţional al

regizorului Atom Egoian face referi-

re la „flacăra încă nestinsă” care va

arde pururea în inimile armenilor

pentru memoria victimelor.

Elena Magdalena Chirilă