REVELAŢIA DIVINĂ

I. Posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu in creştinism este condiţionată de descoperirea revelaţiei lui

Dumnezeu. În Biserică Hristos se descoperă ca Adevăr, deschizându-se personal către fiecare. Aceasta

înseamna că Adevărul Bisericii nu este o formulare teoretică,ci este Persoana lui Hristos care a zis: “ Eu sunt

calea,adevărul şi viaţa’.

Dar Hristos-Adevărul este Unul din Treime, de aceea Sfânta Treime este izvorul vieţii şi al revelaţiei .

Aşadar Adeăarul este un eveniment de comuniune. A ajunge la Adevăr înseamnă a trăi in iubire, în comuniune

cu semenii şi cu Dumnezeu.

II. Definiţia si necesitatea revelaţiei

Revelaţia este lucrarea prin care Dumnezeu, treptat şi în diverse moduri, s-a descoperit pe sine şi sensul

creaţiei pentru ca omul şi prin el creaţia intreagă să ajungă la împlinirea scopului pentru care toate au fost

facute:unirea cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu se descoperă pentru sine ci pentru om. Prin revelaţie omul depaşeşte iluzia sensurilor pe

care le conferă în mod subiectiv divinului şi participă la Adevăr (Ioan 8,31-32)

III. Posibilitatea revelaţiei

Mai ales in epoca iluminismului revelaţia a fost pusă la îndoială. S-a afirmat că Dumnezeu , fie nu vrea,

fie nu poate să se descopere, pentru că omul nu ar putea accepta revelaţia.

Tot astfel s-a afirmat că revelaţia limitează sau exclude libertatea umană. Aceste constatări privesc nu pe

Dumnezeu şi omul Bisericii, ci pe ai folozofilor. Practic omul este văzut ca autonom in raport cu Dumnezeu.

El este fie strivit de măreţia unui Dumnezeu transcendent, fie jenat de intervenţia acestui Dumnezeu în

istorie. Aceste contestări au apărut ca reacţie a intelectualitaţii occidentale faţa de intransegenţa doctrinară a

bisericii catolice care vroia să transforme telogia într-o stiinţa universală.

IV. Argumente în favoarea Revelaţiei

1) Argument pentru revelaţia naturală

Ştiinţa contemporană (fizica); pătrunzând în realitatea microcosmică, în căutarea particulelor elementare ,

a descoperit că acestea nu sunt materiale. În acest del modul materialist de a privi lumea consacrat de

dualismul filozofic spirit-materie, este inadecvat. Mai mult, realitatea se descoperă astăzi oamenilor de

ştiinţa ca informaţie, energie, relaţie; nu se mai poate vorbi de o cauzalitate mecanică supusă legii

hazardului, ci de o realitate bazată pe un fundament spiritual,Lumea nu mai este privită ca o realitate

opacă, ci plină de semnificaţie, o adevarată punte a dialogului între om şi Dumnezeu.

1

Concluzie: Lumea este restituită ca revelaţie de către ştiinţa contemporană.

2) Argument pentru revelaţia supranaturală

Părintii au afirmat dintotdeauna acest adevăr, dezvoltând o teologie personalistă: atât Dumnezeu cât şi

omul creat după chipul Său sunt persoane, adică realitaţi spirituale, conştiente şi libere, capabile de dialog

şi iubire. Aceasta înseamnă că posibilitatea revelaţiei supranaturale apare ca o deschidere firească,

personală a lui Dumnezeu către om.

Unitatea Revelaţiei

Între cele două căi ale revelaţiei există o diferenţă de formă în sensul că prima s-a realizat prin creaţie,

iar a doua (supranaturală) prin dialog personal in istorie. Nu există însă diferenţe de fond între cele două căi,

deoarece, aşa cum zice părintele Stăniloae :” lumea este o scriptură incorporată, iar scriptura este o lume

rostită”.

Scolastica afirmă o diferenţă de fond între cele două căi deoarece întelege greşit raportul dintre fire şi

persoane la nivelul dumnezeirii: acestea se află într-un raport exterior şi ca urmare persoanele nu mai au un

conştient ortologic comun şi între ele se stabilesc raporturi exterioare. În consecinţa fiecare dintre Persoane

acţionează unilateral în lume: Tatăl a creat lumea şi S-a revelat, Fiul a mântuit lumea si S-a revelat Supranatural

, iar Duhul Sfânt sfinţeşte la fel de unilateral lucrarea Fiului.

Dimpotrivă, Triadologia Ortodoxă porneşte de la premisa raporturilor perihoretice Sfintei Treimi,

raporturi care presupun o realaţie internă între fie şi persoane. Ca urmare se poate vorbi de o iconomie trinitară:

Tatăl săvârşeşte totul prin Fiul în Duhul Sfânt.

Aşadar între Facere şi Mântuire , între calea naturală şi supranaturală nu mai e nici o discontinuitate.

Temeiul unitaţii revelaţiei este Logosul Divin.

Calea Naturală a Revelaţiei

Primul mod în care Dumnezeu s-a descoperit este însăşi Facerea lumii prin Logos; de aceea orice

act creator este în acelaşi timp revelator. Pentru Sfinţii Parinţi o primă etapă a acestei căi naturale este

gândirea planului creaţiei de către Dumnezeu astfel încât etapele următoare (zilele creaţiei) pot fi

numite: plasticizări, concretizări ale raţiunilor gândite de Logosul divin înainte de-a face lumea. Aşadar

lumea este o carte uriaşă plină de semnificaţii; “ Ţesătura armonioasă a universului’(Sf. Atanasie) este o

carte. care are drept litere şi silabe corpurile diverse ale lucrurilor. Lumea îl arata pe Dumnezeu şi are o

funcţie epifanică.

Dumnezeu:

2

1. Relaţia Dumnezeu cosmos : compatibilitatea dintre Dumnezeu şi cosmos este dată de creaţia

prin Logos. Această compatibilitate deschide posibilitatea revelaţiei naturale.

2. Relaţia Dumnezeu om : compatibilitatea dintre Dumnezeu şi om este dată de crearea omului

dupa chipul lui Dumnezeu; deschide posibilitatea revelaţiei supranaturale.

3. Relaţia om lume : compatibilitatea dintre Dumnezeu, om şi cosmos este data de aşezarea

omului ca stăpân peste creaţie(„ umpleţi pamantul şi îl stapâniţi”); omul este coroana creaţiei; el

rezumă in sine lumea, este un microcosmos. Dar şi cosmosul este un macroantropos. Ştiinţa de

azi formulează această compatibilitate în princiupiu antropic: lumea este facută pentru a putea

fi cunoscută de om. Deschide către o cunoaştere naturală. Această compatibilitate este afirmată

cand Adam numeşte vieţuitoarele.

Dar revelaţia naturala nu ar fi posibila fară o compatibilitate între om si cosmos. Omul este parte a

întregului dar şi sinteza în mic a lumii(microcosmos). El este inelul de legătură între părţile creaţiei, dar

el este şi conştiinţa creaţiei. Dar poate fii mai mult decât lumea, de aceea se numeşte şi macrocosmos

pentru că este capabil să culeagă prin contemplaţie raţiunile din făpturi, reconfigurând înainte “ o lume

prea frumoasă si duhovnicească”.

Sfântul Maxim, înţelegând lumea, spune că omul devine o lume mare, si cuprinzând-o in sine o

înalţă cu sine spre Dumnezeu.

Calea supranaturală a relevaţiei

Scolistica consideră că revelaţia supranaturală completeaya pe cea naturală,nedeplină.

Ortodoxia proclamă o legătură internă între cele două- Dumnezeu a împărtăşit un mesaj omului

prin Creaţie. Dar, dată fiind imaturitatea duhovniceasca (si mai târziu starea păcătoasă )a omului

Dumnezeu rezumă acelaşi mesaj angajând un dialog personal si direct in istorie cu omul. Această

reafirmare s-a făcut in „multe rânduri si multe chipuri ” începând chiar din starea paradisică ( Evrei 1,1);

( Evrei 1,1-2).

Suflarea de viaţa prin care omul a fost chemat la existenţa după chipul lui Dumnezeu este în

acelaşi timp chemare la cunoaşterea şi comuniunea cu Dumnezeu. Mai târziu dialogul paradisiac între

om şi Dumnezeu concretizat în punearea lui Adam în mijlocul Raiului pentru a păzi şi lucra grădina, în

porunca de a nu mânca din pomul cunoaşterii, în exerciţiul de contemplaţie al punerii numelor

animalelor. Acestea exprima redescoperirea mesajului pus de Dumnezeu in făptrui.

3

Concluzie :

Rolul căii suparanaturale este de a reevidenţia si de a clarifica datele căii naturale.

ETAPELE REVELŢIEI SUPRANATURALE:

- de la Adam la Noe

- de la Noe la Avraam

- de la Avraam la Moise

- de la Moise la Hristos

Sfinţii Parinţi vorbesc de doua direcţii ale căii supranaturale:

a) Revelaţia generala, către toate popuarele: numeri 24,17

b) Direcţia specială către poporul evreu.

Principalele etape ale căii supranaturale sunt însa Vechiul şi Noul Testament.

Unitatea acestora doua este descrisă de Fericitul Augustin: “ Vechiul Testament se descoperă în Noul

Testament, iar Noul Testament se ascunde în Vechiul Testament”

Procesul Revelaţiei supranaturale s-a încheiat în Hristos: dupa şi înafara lui nu exista revelaţie

autentică.

Hristos nu e un simplu reformator religios sau unul dintre înţelepţii lumii , ci este Adevărul ultim al

creaţiei.Întruparea Lui a reconfirmat Adevărul de la începutul lumii. De aceea ideea unei revelaţii

deschise face abstracţie de relaţia interna dintre cele doua căi ale revelaţiei.Duhul Sfânt nu descoperă alt

adevar ci garantează şi aprofundează adevărul lui Hristos.

Atunci când Hristos se va arăta Şi-L vom vedea aşa cum este( I Ioan 3,2) pentru că vom fi asemenea

Lui, adavărul lumii spus de la început reexpus în Hristos va fi deplin actualizat în Împarăţia Cerurilor.

Raportul dintre cele doua căi ale Revelaţiei

Ele sunt complementare însa nu ca şi cum cea naturală ar fi parţiala, ci ele sunt ca două perspective ale

aceluiaşi adevăr.

Sfântul Maxim spune că : „ Cel ce vrea sa călătorească drept şi fără greşeli spre Dumnezeu să le ţină pe

amândouă”.

4