Poezii :

Şoptit - Iv cel Naiv Tuşiţi - Marin Sorescu M-ai întrebat - Novena Stefanova După o mare suferinţă... - Emily Dickinson Cantecul omului de vanzare - Geo Bogza Precauţie - Marin Sorescu Omida si fluturele - Daniel Roxin

Povestiri :

[nu stiu cum sa-i spun momentan] - Ivan VîrîpaevSandra si dunga roz - Ivan Vîrîpaev

Şoptitde Iv cel Naiv

hai să ne prefacemcă nu s-a întâmplat nimichai să ne prefacem că nu mi-ai zdrobit inimacu unul din gesturile taleatât de greu de înțelesșșșșt, nu s-a întâmplat nimicnu mi-ai distrus liniștea în mii de bucățidând-o de pereții camerei în care cândva ne-am iubite ok, nimic nu s-a-ntâmplat,ce bine ne prefacemtu – într-o pufoasă iluzieeu – într-o mare, eternă confuzie;să ne prefacem, hai, haitu într-o insulă, eu în mai staisau, poate mai binesă ne prefacem că eu n-am existatcă tu n-ai existatuite, încep eu,poate-ntr-o zi, iubirii noastrei se va dedica un muzeu.

Tuşiţi de Marin Sorescu

La cele mai bune replici ale meleAi tuşit,Scorpie bătrână.

Ele erau cheiaÎntregului spectacol,Le pregăteam în febră aniÎn şir,Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată, Efectul trebuia să fie formidabil, Dar pe tine tocmai atunci Te îneca tusea, Scorpie bătrână.

Dacă se-ntampla Să lipseşti odată, Începea să tuşească Scaunul pe care stătuseşi. Acum ai molipsit Toată sala, Piesa se petrece de la un cap la altul Într-o tuse măgărească

Tuşiţi, Răguşit, piţigăiat, dogit, Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat, Ca la vocalize, ca la doctor, Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi, Ochii mei par că se uită la voi, Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre Becul roşu din fundul sălii. Pentru el vorbesc, Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie, Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit, Voi trebuie să evacuaţi sala, Scorpii bătrâne.

M-ai întrebat

de Novena Stefanova

M-ai întrebat:ţi-s drag?Eu nu m-am întrebat de ce mă-ntrebi.Fără să şovăi spun:da, îmi eşti drag.Mi-e dragă firea-ţi aspră.Mă tem şi cred că are-un capăt,că dincolo de el,se schimbă-n duioşie,şi că de n-ar fi astfel,nu mi-ai fi drag.Ochii de chilimbar mi-s dragi,iluminaţi de simţăminte.Când nu sunt luminaţi,sunt pietre;nu mi-ai fi drag de piatră.

Tot ce-i al tău iubesc,tot ce-i neprihănit şi mândru,altfel nu te-aş iubi,de nu te-aş fi iubit mai dinainte,fără să ştiu de ce.

După o mare suferinţă...

de Emily Dickinson

După o mare suferinţă urmează nepăsarea -Nervii, înţepeniţi, devin solemni ca mormintele,Inima, rigidă, se `ntreabă: M`a rănit chiar El,Cu secole `n urmă, sau n`a fost decât ieri? Picioarele te poartă pe aspru drum, te ducPrin nori sau prin Ce-ar-fi-putut-să-fie,Dar, fără să ştii de unde şi cum,Te simţi cuprins de trainică amorţire. Aceasta e ceasul când te-ai schimbat, când ai biruit,E ceasul neuitat. Ţi-l aminteşti cum îţi aminteşti zăpada,Întâi - înfiorat, înfrigurat,Apoi amorţit, deslegat.

Omida şi fluturelede Daniel Roxin

Târându-şi, o omidă, prelungu-i trup cu păr Pe craca fără frunze a unui jalnic măr,Se pomeni oprită de-un fluture nervos:- „Să nu-ndrăzneşti, urâto, să-ţi duci trupul bălosPână aici la mine, căci o vei încurca!Mă mir şi-acum că Cerul, în dreptatea Sa,Vă lasă încă-n viaţă tot neamul hăbăuc!Coboară, deci, de nu vrei în pumni să te apuc!”După o săptămână, omida deveniUn fluture femelă cum rar mai poţi găsi.Zburând din floare-n floare, se întâlni deodat’Cu cel ce o jignise (acum, mai grizonat).- „Frumoasa mea, hai spune-mi, te-am cunoscut cumva?Căci ochii-ţi, doi luceferi, parcă îmi spun ceva...Oh!... Simt faţă de tine un dor de ne-nţelesŞi-aş vrea, de-ţi face cinste, să fiu al tău ales!Îţi jur că-ţi va fi bine căci eu sunt bun, cinstitŞi permanent în viaţă iubirii i-am slujit!...”- „Destul!... spuse femela, fiindcă te ştiu demult.Şi vocea-ţi prefăcută nu vreau s-o mai ascultDeşi spui că o viaţă iubirii i-ai slujit,Eu m-am convins că nu eşti decât un ipocrit!”MORALADe nu vrei ca în viaţă să-ţi fie rău, ci bine, Nu-ţi arunca dispreţul pe cel ce nu-i ca tine!Chiar dacă el îţi pare ca prost, urât, mişel,Gândeşte-te c-odată ai fost şi tu la fel!

Cantecul omului de vanzare

de Geo Bogza

Veniţi, voi care aveţi bani, voi cei mari şi puternici,

Sunt de vânzare,

Din creştet până-n tălpi sunt de vânzare,

Deznădejdea din suflet, foamea din oase mă fac să mă vând ieftin,

Sunt gata la orice josnicie,

Cumpăraţi-mă şi am să fiu a voastră.

Cu tot ce-i al meu, cu sufletul şi trupul am să fiu a voastră,

Iar voi veţi putea face cu mine orice:

Mă veţi putea face să mint, să jur strâmb, să dau foc.

Să mă fac prietenă cu duşmanii voştri şi să le torn în băutură otravă

Eu nici n-am să crâcnesc,

Am să fiu a voastră,

Pe viaţă şi pe moarte am să fiu a voastră.

Precauţie

de Marin Sorescu

M-am îmbrăcat c-o armurăFăcută din pietrele care-au rămasDupă ce a trecut apa.

Mi-am pus o pereche de ochelariIn ceafă, Ca să pot vedea numai Cu mintea de pe urmă.

Mi-am protejat Mâinile, picioarele, gândurile,Nelăsînd nici un loc liber Care să poată fi atins de mângâieri,Ori de alte otrăvuri.

Chiar inima din piept Mi-am acoperit-o cu o carcasăDe broască ţestoasăCe-a trăit 800 de ani.

Când totul a fost gata I-am răspuns tandru:Te iubesc.

[Iluzii] de Ivan Vîrîpaev

O să vă spun acum o poveste despre Danny. Danny a fost un tip care n-a minţit niciodată. Niciodată. Într-o noapte, cînd Danny avea vreo opt ani, n-a putut să adoarmă. Şi, văzînd deodată pe fereastră o lumină ciudată, micuţul Danny s-a apropiat de geam şi a constatat că pe cer apăruse un disc uriaş argintiu. Era o navă extraterestră gigantică. Un OZN. O mare farfurie zburătoare. Care răspîndea o minunată lumină, orbitoare, cea mai minunată lumină argintie din tot universul. O lumină argintie atît de uimitoare, încît părea materială, părea că emană un parfum. Deşi argintiu, obiectul nu părea făcut din metal. Nu părea făcut din niciun alt material cunoscut. Arăta ca o lună turtită. Părea că luna se prefăcuse într-un disc turtit. Şi tot discul ăsta era făcut dintr-o lumină argintie, din lumină selenară. O lumină selenară atît de frumoasă, încît părea că întregul univers conspira ca pe şira spinării lui Danny să treacă un fior dulce şi plăcut. Şi un fior dulce şi plăcut trecu prin şira spinării lui Danny. Era pur şi simplu siderat de lumina aceea argintie, fermecătoare, cea mai frumoasă şi cea mai încîntătoare din tot universul. Şi cum stătea şi se holba la apariţia aceea uluitoare, i-a trecut prin minte să fugă şi să-şi trezească părinţii. Dar, brusc, cine ştie de ce, s-a speriat. S-a speriat că atunci cînd părinţii se vor fi trezit nava nu va mai fi acolo. Iar părinţii cu siguranţă nu-l vor crede. Şi toată frumuseţea pe care o vedea el se va transforma instantaneu în fantezia unui băieţel. Şi a înţeles brusc că nu va putea povesti nimănui ceea ce vede, pentru că nu va fi crezut. De nimeni. Şi că ceea ce vedea el acum, această veritabilă minune, lumina asta argintie, cea mai frumoasă din tot universul, se va transforma într-o banală minciună. Şi în clipa aceea, Danny a înţeles toată oroarea lumii. A înţeles că din cauză că oamenii se mint unul pe altul, că din cauza asta, că oamenii îşi spun într-una neadevăruri, din cauza asta nimeni nu mai crede pe nimeni. Un gînd simplu. În urma căruia, Danny, cu ochii inunndaţi de cea mai frumoasă lumină argintie din tot universul, şi-a jurat că niciodată, dar niciodată, nu va minţi pe nimeni. Niciodată, niciodată, orice s-ar întîmpla. Şi Danny s-a ţinut de cuvînt. El n-a mai minţit pînă la moarte. E-adevărat că dacă nu era întrebat putea să nu spună cîte ceva, cum a fost cazul cu nava spaţială despre care n-a povestit nimănui. Un singur om a aflat de povestea asta. Omul ăsta a fost Sandra. Fiindcă Danny a iubit-o foarte mult.

Sandra si dunga roz

Povestea mea se intitulează „Sandra şi dunga roz”. În Australia, Danny şi Sandra s-au plimbat pe drumuri prăfuite, au poposit pe pietroaie rotunde, au admirat peisaje încîntătoare. Şi-ntr-o bună zi, în timpul unei plimbări, Sandra a observat, în depărtare, deasupra orizontului, o dungă roz. O dungă roz care semăna cu o bentiţă, cum sunt cele pe care le poartă elevele.

‒ Ia uite, Danny, a exclamat Sandra, vezi dunga aia roz? Ce crezi că e, refracţia razelor soarelui la apus sau e reflexia vreunei chestii roz de dincolo de dealuri?

A urmat o pauză scurtă, în care Danny a privit cu atenţie în direcţia indicată. A studiat dunga roz cu aerul unui expert care apreciază valoarea unui tablou scos la vînzare. Şi în cele din urmă, a spus:

‒ Sandra, după părerea mea, viaţa nu trebuie luată atît de în tragic. E-adevărat, viaţa e tristă, e-adevărat că uneori e complet lipsită de sens, da, e lipsită de orice fel de constantă, dar tu mă ai pe mine, iar eu te am pe tine. Şi ăsta e un noroc, un mare noroc, să ne avem unul pe altul.

Sandra l-a privit pe Danny şi a zîmbit. Şi au mers mai departe, tăcuţi, fiecare cu gîndurile lui. Gîndurile Sandrei rămăseseră la dunga roz.

Şi după un timp, ea a vorbit din nou:

‒ Danny, în viaţă, cînd eşti disperat, ai nevoie de un lucru pe care privindu-l să te linişteşti. Şi dunga aia roz ar putea fi un astfel de lucru.

‒ O dungă roz poate fi un lucru?, a întrebat-o Danny, sceptic.

‒ Da, poate, i-a răspuns Sandra.

Şi au mers amîndoi mai departe, au urcat pe un deal, şi în faţa ochilor le-a apărut o cîmpie nesfîrşită. Şi în depărtare, deasupra liniei orizontului, trona soarele. Şi de la el porneau în toate direcţiile raze roz.

‒ Iată originea dungii tale roz. Apusul, i-a spus Danny.

Şi Sandra a izbucnit în plîns. A plîns cam patruzeci de minute. Iar Danny n-a ştiut cum s-o ajute. Era el însuşi disperat. I s-a strîns inima de durere pentru Sandra, dar n-a ştiut ce să facă. S-a aşezat pe jos, şi-a prins capul în mîini, şi a rămas cu privirea în gol, înspre orizont. Acolo, deasupra cîmpiei, se întindea dunga roz a apusului. Şi-a stat aşa cu ochii la dunga roz. Şi deodată s-a liniştit. Deodată a început să-i fie bine. Şi s-a întors, şi-a văzut că şi Sandra se liniştise. Stătea în spatele lui şi privea şi ea dunga roz. Şi-i era şi ei bine.