Subiectul 1

Repere psihogenetice ale dezvoltării psihice

Definire

Reperele psihogenetice sunt instrumente psihologice operaţionale al căror rol

principal este de a indica starea dezvoltării psihice într-un anumit moment al evoluţiei

individului.

Cu ajutorul reperelor psihogenetice se controlează ordinea, conţinutul, direcţia şi

totodată normalitatea dezvoltării psihice a personalităţii.

Reperele psihogenetice sau se manifestă prin conduite, caracteristici, atitudini,

trăsături psihice, care ajută la stabilirea, în cazuri concrete a „distanţei psihologice” faţă

de caracteristicile normale.

Reperele psihogenetice sunt indicatori ce relevă nivelul de normalitate psihică a

copilului.

Dimensiuni

Au următoarele dimensiuni:

1. instrumentală - ajută la surprinderea momentelor marcate de schimbări, de modificări

din ciclurile vieţii;

2. teoretică – latură ce permite descrierea reacţiilor reprezentative ale dezvoltării

persoanei şi chiar anticiparea unora;

3. generală, nespecifică, universal umană (ex. caracteristicile inteligenţei);

4. particulară, specifică – legată de identitatea de neam, de ţară, de grup cultural, social,

profesional.

Specific

Reperele psihogenetice pot evidenţia normalitatea sau abaterea de la acestea

(întârzieri, precocitate):

1. prin modul cum se ierarhizează, reperele psihogenetice pot pune în evidenţă

caracteristicile de maxim activism, latura cea mai pregnantă. Cunoscându-le, ajută la

elaborarea unor strategii educative oportune;

1

2. întârzierile prelungite de apariţie a caracteristicilor considerate repere psihogenetice,

constituie indici de retard sau de debilitate psihică, mai ales pentru vârstele

copilăriei;

3. întârzierile care apar după ce caracteristicile reperelor psihogenetice au fost

identificate, evidenţiază condiţii deficitare au stresante de educaţie şi mediu.

Tipuri

1. A.Gessel (1953) propune un sistem de repere constituit din 10 conduite

reprezentative:

trăsăturile de maturitate (ex. conduite motorii – activitate corporală, manualitate,

apucare)

conduite privind igiena corporală (alimentaţia, somnul, baia, toaleta, sănătate,

tonus muscular)

conduite emoţionale (plâns, ţipăt, ataşament) etc.

2. J.Piaget propune ca repere conduite saturate în factori de inteligenţă.

3. A.N.Leontiev (1964) propune repere psihogenetice situaţionale multiple, anume:

tipul fundamental de activitate

relaţii şi tensiunile create de diferite tipuri de opoziţii ca: opoziţia intre cerinţe

interne (dorinţe, aspiraţii) şi posibilităţi externe de a fi satisfăcute, sau opoziţia

dintre diferite laturi ale personalităţii, sau dintre conştient şi inconştient, opoziţii

care generează tensiuni.

4. Pentru Kalberg, reperele sunt schimbări în structura morală.

5. În baza opţiunii psihologilor pentru o categorie sau alta de repere psihogenetice s-au

promovat diferite teorii cu privire la dezvoltarea psihică de tip stadial.

STADIALITATEA

Criterii de definire şi structurare

Stadii ale dezvoltarii: perioadele de vârstă în care tabloul psihocomportamental este

relativ asemănător la toţi copiii; Acestea se succed unele după altele.

Stadialitatea

1. stadii genetice

2

2. stadii de vârstă - nu este şi nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor

procese psihice.

Pentru precizarea stadiilor, psihologia românească (Ursula Şchiopu, Emil Verza)

propune 3 criterii:

1. Tipul fundamental de activitate: joc, învăţare, muncă;

Activitatea dominantă este considerată:

aceea care are cele mai mari implicaţii formative în planul dezvoltării psihice.

cu cea mai mare frecvenţă, cu cea mai mare pondere în sfera preocupărilor

curente.

Tipuri de activitate dominantă (perioade):

1. sugarului – manipularea de obiecte. În funcţie de volumul, diversitatea manipulării

obiectelor, copilul ajunge la un anume nivel al dezvoltării senzorialităţii, motricităţii, sau,

în perspectiva lui J.Piaget, al inteligenţei senzoriomotorii.

2. antepreşcolară (1-3 ani) – automişcarea şi jocul simplu;

3. preşcolară - jocul simbolic şi jocul cu reguli;

4. vârsta şcolară mică – învăţarea elementară, tip pe care sunt centrate toate celelalte

forme de învăţare;

5. vârsta şcolară mijlocie (10-14 ani) – învăţarea organizată, sistematică;

6. vârsta şcolară mare / adolescenţa (14 – 20-22 ani) – învăţarea complexă, polimorfă;

7. vârsta postadolescenţei – învăţarea complexă fuzionează cu modalităţi de specializare

(calificare) profesională;

8. vârsta tinereţii – are caracteristic fie integrarea iniţială profesională, fie munca;

9. vârsta adultului – munca şi creaţia; ambele ajung la apogeu;

10.vârsta bătrâneţii – activităţi preferenţiale, de autoservire.

2. Tipul de relaţii, adica nivelul comunicării cu ambianţa.

Pentru perioadele timpurii ale dezvoltării psihice, comunicarea nonverbală are un

mare rol.

3. Originea tensiunii psihice dominante. În permanenţă există o tensiune

interioară ce apare ca un conflict ce generează anumite caracteristici. Exemplu:

- conflictul între cerinţele externe, intre solicitări şi posibilităţi subiective de satisfacere.

Astfel de solicitări pot fi: regim de lucru, conţinuturi de învăţare;

3

- opoziţia dintre posibilităţi, resurse subiective (dorinţe, aspiraţii, capacităţi) şi

potenţialul societăţii de a le satisface;

- opoziţia dintre structurile psihice vechi şi cele noi (deprinderi, interese, sentimente,

componente caracteriale).

Etape, cicluri, stadii de dezvoltare psihică

2 mari etape:

1. Etapa I – prenatală.

2. Etapa II – postnatală, de la naştere până la moarte. Această etapă cuprinde 3

cicluri:

a) Ciclul de creştere şi dezvoltare (de la 0 – 20-24 ani) cuprinde copilăria,

pubertatea şi adolescenţa, fiecare cu substadiile corespunzătoare.

Copilăria reprezintă etapa cea mai importantă pentru dezvoltarea ulterioară, întrucât

în această perioadă (0 – 10 ani):

se formează cele mai importante conduite ce asigură adaptarea

se elaborează structurile cele mai reprezentative de tip intelectual, afectiv,

voliţional

se dobândesc toate achiziţiile energetice, fizice şi psihologice ale fiinţei umane

se pun bazele viitoarei personalităţi

se încheie construirea personalităţii în ceea ce are fundamental.

Ciclul respectiv are următoarele stadii:

1. stadiul sugarului (0 – 1 an) cunoscut şi sub denumirea de stadiul inteligenţei senzorio-

motorii (J.Piaget);

2. stadiul antepreşcolarităţii (1 – 3 ani) sau cel al primei copilării. Se pun bazele

autodeplasării şi ale însuşirii mecanismelor verbale;

3. stadiul preşcolarităţii (3 – 6 ani) cunoscut ca „a II-a copilărie” sau „vârsta de aur”.

Încep să se contureze mecanisme conştiente şi voluntare. Este „vârsta jocului”;

4. stadiul micii şcolarităţi sau „a III-a copilărie” (6 – 10 ani). Se dobândesc

instrumentele intelectuale fundamentale (scris, citit, calcul). Contribuie la dezvoltarea

unor trebuinţe şi interese dobândite, interiorizate;

5. stadiul preadolescenţei – are specific procesul de dezvoltare a eu-lui şi a conştiinţei

de sine. Este perioadă de sensibilitate, de fragilitate psihică, aspecte care se

prelungesc, adeseori şi în adolescenţă;

4

6. stadiul adolescenţei (13-14 – 18-20 ani), orientarea expresă este spre identitatea de

sine;

7. stadiul postadolescenţei (18-20 – 24-25 ani) se consolidează toate achiziţiile fizice şi

psihice. Este o perioadă marcată de prelungirea adaptării şi de maturizarea

personalităţii.

b) Ciclul adult sau maturizare (24-25 – 65 ani). Este denumit şi „vârsta a II-a”.

Cuprinde substadiile:

1. stadiul tinereţii (24-25 – 35 ani) – perioadă de maximă vitalitate, de manifestare

plenară a funcţiilor şi caracteristicilor psihice;

2. stadiul adult cu:

- vârsta adultă precoce (35 – 44 ani);

- vârsta adultă medie (45 – 54 ani);

- vârsta adultă prelungită (55 – 64ani).

Este stadiul de maturizare a funcţiilor complexe.

Este etapa de antrenare în roluri, statute profesionale şi extraprofesionale,

mediată de necesitatea „învăţării permanente”.

c) Ciclul de regresie , de involuţie (65 ani – moarte). Este „vârsta a III-a”.

Cuprinde substadiile:

- stadiul bătrâneţii timpurii (66 – 70 ani);

- stadiul bătrâneţii propriu-zise (70 – 90 ani);

- stadiul marii bătrâneţi (terminal) peste 90 ani.

Este ciclul în care productivitatea scade datorită modificării funcţiilor organice şi

psihice, apar bolile de degenerescenţă.

MODALITĂŢI DE OPERARE A CRITERIILOR ÎN DEFINIREA STADIILOR

STADIUL CRITERII

5

TIPUL

FUNDAMENTAL DE

ACTIVITATE

TIPUL DE RELAŢII

(DE COMUNICARE)

TIPUL DE

CONTRADICŢII

(TENSIUNI)

Sugar

0 – 1 an

Satisfacerea

trebuinţelor organice.

Reflexe necondiţionate

(alimentar, de

apărare).

Dependenţă totală faţă de

adult.

Antepreşcolar

1 – 3 ani

Manipularea

obiectelor dar

lipseşte scopul

conştient.

Începe elaborarea

primelor reflexe

condiţionate

(alimentar, igienic).

Scade gradul de

dependenţă faţă de adult.

Se dezvoltă capacitatea

de verbalizare.

Preşcolar

3 – 6/7 ani

Jocul are caracter

conştient, se

desfăşoară pe bază

de reguli, copilul

adoptă roluri, în

funcţie de care alege

comportamente

adecvate.

Stabileşte relaţii

sociale, dobândeşte

statut social, are

drepturi şi obligaţii (să

se trezească la numite

ore, să se echipeze,

are dreptul de a merge

la grădiniţă etc.).

Se diminuează

dependenţa faţă de adulţi

datorită constituirii

conştiinţei de sine.

Şcolar mic

6/7 – 10/11

ani

Învăţarea impusă,

dirijată din exterior.

Relaţiile sociale se

extind, drepturile şi

obligaţiile se

majorează.

Gradul de dependenţă

este influenţat de apariţia

punctului de vedere

propriu.

Preadolescen

t

10 – 14 ani

Învăţarea impusă,

învăţarea

independentă (îşi

permite să înveţe

selectiv, să

absenteze de la

cursuri fără motive

speciale).

Relaţiile se diversifică

de-păşind pragul şcolii

(grup spor-tiv, artistic

etc.).

Este vârsta marilor

contradicţii, se dezvoltă

conştiinţa de sine,

doreşte să-şi impună

opiniile dat nu

întotdeauna are succes

pentru că argumentele

abia sunt în curs de

formare. Contradicţia

dintre generaţii nu trebuie

transformată în conflict.

6

Adolescent

14 – 18/20

ani

Învăţare. Activitate

creatoare (are

posibilitatea să-şi

impună originalita-

tea).

Treptat se integrează,

cucereşte o anumită

poziţie în ierarhia

socială.

Treptat se temperează

atribuţiunile de

independenţă. Ado-

lescentul şi adultul

operează în aprecierea

celuilalt cu criterii

valorice.

Postadolesce

nt

Învăţare complexă,

integrare iniţială.

TânărIntegrare

profesională, muncă.

AdultMunca, creaţia ating

apogeul.

BătrânActivităţi casnice,

autoservire.

Ereditatea este proprietatea organismului viu de a transmite urmaşilor

caracteristicile dobândite de-a lungul filogenezei.

Pentru evoluţia vieţii este de importanţă capitală faptul ca fiecare nouă generaţie să

beneficieze de achiziţiile anterioare şi să le dezvolte în continuare.

Mecanismul de transmitere este codul genetic, alcătuit din unităţi specifice,

genele, care sunt fragmente de ADN ce asigură sinteza proteinelor şi a altor constituenţi

organici.

Specia umană dispune de 100.000 gene organizate în 46 cromozomi.

Normalitatea dezvoltării fizice şi psihice este legată:

- de transmiterea numărului de cromozomi

- de relaţiile dintre gene, care pot fi active sau recesive.

Fiecare copil primeşte de la părinţi cromozomi.

Modul de combinare al genelor precum şi combinarea între genele active şi cele

recesive este foarte diferit.

Totalitatea genelor a primit denumirea de genom sau genotip.

Legătura dintre genotip şi influenţele externe formează fenotipul.

Fiecare fiinţă umană dispune de gene ce transmit :

7

- caractere ale speciei umane (ereditatea general umană) ;

- caractere ale unor mari grupări umane (ereditatea de rasă);

- caractere proprii unei familii (genetică genealogică). Aceasta este cea mai bogată.

Se transmit particularităţi:

- biologice (tipul somatic);

- fizionomice (culoarea ochilor, a părului, a tegumentului);

- funcţionale (sistem circulator, respirator etc.);

- ce privesc compoziţia sângelui, a sistemului neurohormonal;

- structurale şi funcţionale ale sistemului nervos şi ale organelor de simţ.;

- metabolice.

Se transmit şi predispoziţii pentru anumite boli.

Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital

(înnăscut). Congenitalul cuprinde şi elemente dobândite înaintea naşterii.

Ceea ce reprezintă fond ereditar se poate exprima în diferite momente de vârstă sau

poate să rămână în stare de latenţă pe tot parcursul vieţii dacă lipseşte factorul activator.

Principalele modalităţi de studiere a eredităţii sunt:

- studiul gemenilor monozigoţi;

- consangvinitatea;

- dezvoltarea prenatală;

- studiul cazurilor de adopţie;

- analiza genealogică.

Cu privire la contribuţia eredităţii la dezvoltarea psihică nu există un punct de

vedere unitar.

- Unii cercetători privilegiază rolul eredităţii la vârstele timpurii, alţii accentuează

ponderea mediului, al achiziţiilor învăţate. La vârstele timpurii se dezvoltă structurile de

bază ale comportamentelor.

- O poziţie echilibrată din acest punct de vedere o oferă Jean Piaget, care precizează că

„chiar şi un comportament înnăscut, pentru a se manifesta deplin, are nevoie de

exersare”.

Una şi aceeaşi bază ereditară poate servi unor construcţii de personalitate

diferite.

8

Ereditate psihologică – prin familie circulă nu numai ereditatea biologică ci şi un fel

de ereditate psihologică. Se exprimă în circulaţia afecţiunii, aspiraţii, bucurii, tensiuni

comune.

L. Conn spune despre ereditatea socială care se referă la ritualuri, obiceiuri,

conservare a tehnicii, a naţionalităţii.

Mediul reprezintă totalitatea influenţelor şi acţiunilor materiale şi spirituale,

organizate şi spontane, naturale şi culturale, conştiente şi involuntare ce constituie

spaţiul de viaţă al fiecărei fiinţe.

Fiecare fiinţă este influenţată de mediul familial, de cel educaţional, de mediu

profesional, rezidenţial şi chiar de cel continental.

Baltes şi colaboratorii (1980) au susţinut existenţa a trei influenţe importante asupra

dezvoltării:

- influenţe cu caracter de vârstă – se află în legătură foarte strânsă cu vârsta

cronologică (ex. dezvoltarea limbajului se află în strânsă legătură cu vârsta

cronologică; una este performanţa la un copil de 2 ani şi alta la unul de 5 ani).

- influenţe cu caracter istoric – legate de evenimente şi afectează pe majoritatea

oamenilor ce aparţin unei generaţii (ex. războiul din fosta Iugoslavie).

- Evenimentele de viaţă fără un caracter specific sunt cele care afectează

dezvoltarea indivizilor în anumite momente sau la anumite vârste (ex. un divorţ, un

accident)1.

Fiecare intrăm în relaţie cu o multitudine de medii.

- micromedii – reprezintă un spaţiu mai apropiat, proximal, mai restâns;

- macromedii – sau mediu distal, cu influenţe foarte diferite.

Acţiunea mediului poate fi convergentă sau divergentă. Prezenţele indiferente în

mediu nu stimulează dezvoltarea psihică.

Pentru a operaţionaliza rolul mediului în dezvoltarea psihică se apelează la

sintagme „nişă de dezvoltare”, reprezentand totalitatea elementelor cu care un copil

intră în relaţii la o anumită vârstă.

În structura nişei intră:

1. obiectele şi locurile accesibile copilului;

2. răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil;

1 Ann Birch, “Psihologia dezvoltării”, Editura Tehnică, 2000, pag.15.

9

3. cerinţele adultului privind competenţe solicitate, încurajabile, nivelul de

performanţă aşteptat;

4. activităţile impuse, propuse sau cele acceptate de copil.

Rolurile mediului:

- transformă în realitate potenţialul ereditar şi îi conferă un conţinut adaptativ;

- umanizează comportamentele copilului;

- de socializare – legat capacitatile de comunicare, de asumare a rolurilor şi

statuturilor;

poate acţiona şi pozitiv şi negativ.

Nişa de dezvoltare

O paralelă între nişa de dezvoltare de tip occidental şi cea africană (prin excelenţă

tradiţională) indică existenţa unor diferenţe:

În Occident:

- are jucării;

- are locul său special amenajat în casă;

- nu participă de timpuriu la activităţile adultului, în special la cele profesionale.

În Africa:

- obiectele de joacă sunt obiectele casei (veselă, unelte);

- nu are loc special amenajat, un spaţiu rezervat;

- are acces la toate activităţile şi locurile adultului;

- ia parte la munca adultului, însoţindu-l.

Stimularea accidentală a copilului occidental fiind mai redusă face ca acesta, în

primii doi ani de viaţă să aibă un ritm mai lent de dezvoltare. După aceea ritmul se

inversează.

Nişa de dezvoltare a copilului occidental (creşă, grădiniţă, mijloace de cultură, mass-

media) în timp ce la cel de tip tradiţional este mult mai săracă, mai aspră, introducând

munca alături de celelalte ca activitate dominantă.2

Educaţia activitate conştientă, specializată, sistematică, organizată care mijloceşte

dezvoltarea.

2 L.Iacob „Aspecte ale dezvoltării psihogenetice şi ale problematicii educabilităţii” în vol. „Pedagogie” al Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1994, pag.53.

10

Caracterul conştient, sistematic, în perspectiva unor finalităţi deosebeşte educaţia

de ceilalţi factori. Toţi indivizii umani dispunem de capacitatea de a fi educaţi. Se

deosebesc între ei prin zona proximei dezvoltări.

Se măsoară in:

- dezvoltarea actuala a copilului

- capacitatea sa de învăţare, dintr-o situaţie standard, ajutat de adult.

Reprezintă aria dintre:

- nivelul de dezvoltare actual al copilului

- nivelul de dezvoltare potenţial care poate fi dobândit de copil cu ajutorul adultului

sau al altor persoane (ex. doi copii cu un nivel al dezvoltării actuale sensibil egal,

puşi în aceeaşi situaţie de învăţare – învăţarea cititului – prin interacţiunea cu

adultul, pot avea performanţe diferite sau un copil încearcă să înveţe scrisul de

la fraţii mai mari, iar această acţiune este un stimul pentru dezvoltarea copilului).

11