4

1.1. Cadrul conceptual de abordare a sistemului urban 1.1.1. Perspective de definire a oraşului Ce sunt oraşele şi care este motivul existenţei lor? Aceasta este, cu siguranţă, întrebarea

fundamentală pe care şi-o pun specialiştii ce studiază spaţiul urban. Dintr-un anumit punct de vedere, toţi cunoaştem ce este acela un oraş. Cu toate acestea, pentru a evita confuziile, este necesar să începem cu câteva definiţii. Motivele existenţei oraşelor sunt oarecum dificil de precizat şi foarte controversate. Dar opiniile referitoare la această problemă influenţează majoritatea conceptelor despre mecanismele de funcţionare, scopurile şi funcţiile oraşelor, cauzele diferitelor probleme şi rezolvările aferente acestora.

Ca multe alte noţiuni, cuvântul ”o r a ş” este utilizat în câteva sensuri diferite, dar totuşi

asemănătoare între ele. - „Oraşul este o formă complexă de aşezare omenească, cu dimensiuni variabile şi dotări

edilitare, îndeplinind, de obicei, mai multe funcţii: administrativă, industrială, comercială, politică şi culturală”1.

- Din punct de vedere legal, oraşul este o subdiviziune politică, creată de către stat, care se diferenţiază de alte subdiviziuni, cum ar fi regiunile, judeţele, comunele şi satele. Dar modul în care sunt stabilite oraşele variază de la ţară la ţară, iar în interiorul aceleiaşi ţări, de la un stat la altul2.

În conformitate cu Legea nr. 351/20013, „oraşul este unitatea administrativ-teritorială de bază alcătuită fie dintr-o singură localitate urbană, fie din mai multe localităţi, dintre care cel puţin una este localitate urbană. Ca unitate administrativ-teritorială de bază şi ca sistem social-economic şi geografic, oraşul are două componente:

a) componenta teritorială - intravilanul, care reprezintă suprafaţa de teren ocupată sau destinată construcţiilor şi amenajărilor (de locuit, social-culturale, industriale, de depozitare, de producţie, de circulaţie, de recreare, de comerţ etc.) şi extravilanul care reprezintă restul teritoriului administrativ al oraşului;

b) componenta demografică socio-economică, care constă în grupurile de populaţie şi activităţile economice, sociale şi politico-administrative ce se desfăşoară pe teritoriul localităţii.

Dimensiunile, caracterul şi funcţiile oraşului prezintă mari variaţii, dezvoltarea sa fiind strâns corelată cu cea a teritoriului căruia îi aparţine. Oraşele care prezintă o însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-ştiinţifică a ţării sau care au condiţii de dezvoltare în aceste direcţii sunt declarate municipii”.

- Din punct de vedere economic, oraşul este locul care prezintă cele mai mari densităţi de investiţii şi echipamente pe unitate de suprafaţă, reunind majoritatea capitalurilor disponibile, chiar şi pe cele provenite din spaţiul rural. El concentrează un volum considerabil de activităţi transformatoare de materii prime în bunuri materiale, fapt ce generează o serie de "intrări" (de materii prime, energie, informaţii, forţă de muncă etc.) şi"ieşiri" (produse finite, forţă de muncă, informaţii etc.) - care sunt cu atât mai variate şi complexe cu cât oraşul este mai important. El este o

1 A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 2 Este cazul Statelor Unite: ce este desemnat oraş într-un stat poate primi titlul de comună în alte state. 3 Este vorba despre Legea privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional – Secţiunea a IV-a –Reţeaua de localităţi, lege publicată în M.O. nr. 408/2001

1 Repere conceptuale în abordarea dezvoltării urbane

5

piaţă a muncii. Fiecare activitate economică şi întreprindere îşi are zona sa de recrutare - în funcţie de posibilităţile de deplasare, salariile oferite ş.a. Această piaţă a muncii permite o reală mobilitate profesională şi permeabilitate socială.

- Din punct de vedere al specialiştilor în geografie: • „oraşul este un spaţiu care se defineşte printr-o serie de proprietăţi metrice, prin

dimensiuni, suprafeţe, densităţi. De altfel oraşul cunoaşte o dezvoltare tridimensională: în suprafaţă - prin expansiunea rapidă a periferiei, o creştere în înălţime - recordul a fost de 410 m (109 etaje), deţinut de Wold Trade Center, din New York; o creştere în profunzime, sub nivelul solului. El este un spaţiu fizico-geografic care se caracterizează printr-un relief anume, o structură geografică a subsolului său, o reţea de ape de suprafaţă şi subterane - cu importanţă deosebită în localizarea unor componente interne, un climat şi microclimat specific, o vegetaţie naturală sau plantată etc. care, toate la un loc, constituie sit-ul”4.

• „Oraşul este un spaţiu intens populat, cu un înalt grad de concentrare, producţie şi organizare socială, culturală, care se dezvoltă în anumite condiţii de spaţiu şi de timp, graţie convergenţei forţelor de producţie şi în permanentă opoziţie cu satul”5.

• În prezent, "pentru oraş se vehiculează părerea unui triplu aglomerat, respectiv, concentrare de populaţie rezidentă, care lucrează preponderent în industrie şi servicii, dominaţia activităţilor industriale (într-o primă etapă) şi concentrarea activităţilor comerciale şi de servicii pentru populaţie, dar şi pentru întreprinderi industriale"6.

- În opinia noastră, oraşul poate fi definit ca o aşezare relativ numeroasă, densă şi permanentă de indivizi eterogeni din punct de vedere social. El se diferenţiază de lumea rurală prin:

• aspectele pozitive pe care le generează - activităţile economice (comerciale, industriale), infrastructura de transport şi telecomunicaţii (din ce în ce mai bine dezvoltate), serviciile urbane de bună calitate. Toate acestea au ca efect, în ultimă instanţă, crearea de noi locuri de muncă şi determină o calitate sporită a vieţii citadinilor;

• prin efectele negative pe care le presupune pentru mediu (creşterea poluării aerului, dar şi a celei sonore – în principal datorită traficului intens, diminuarea spaţiilor verzi în favoarea construcţiilor sau implantării de noi întreprinderi) şi pentru o mare parte din populaţia urbană (este vorba despre inechităţile sociale).

1.1.2. Caracterizarea sistemului urban A. Caracteristicile sistemului urban Din analiza încercărilor de definire se deprind câteva trăsături comune: - tendinţa de a opune permanent conceptul de oraş celui de sat ("contradicţia dintre oraş şi sat

începe odată cu trecerea de la orânduirea gentilică la stat... şi continuă de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei"7);

- concentrarea considerabilă a populaţiei şi locuinţelor (predominant colective şi mai puţin individuale);

- existenţa unui număr minim de locuitori (variabil de la un stat la altul în general), sub care gruparea social-economică îşi pierde caracterul urban;

- un cadru şi un mod de viaţă specific, ce oferă un confort social ridicat, diferenţiat şi totodată specific sub aspectul muncii, cazării, deservirii, echipării tehnice şi recreerii;

- concentrarea activităţilor economice neagricole, accentul punându-se pe indus-trie, comerţ, administraţie, servicii etc., deoarece în spaţiul urban se transportă, se prelucrează, se cumpără şi se

4 Cândea, M., Bran, F. – Spaţiul geografic românesc, Editura Economică, Bucureşti, 2001 5 Cucu, V – Geografia oraşului, Editura Fundaţiei Culturale “Dimitrie Bolintineanu", Bucureşti, 2001 6 Ianoş, I – Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000 7 Karl Marx şi Fr. Engels

6

vând materii prime şi produse finite, se face educaţie, se conduc întreprinderile de stat sau pur şi simplu se locuieşte etc.

La nivel internaţional este imposibil de stabilit o regulă generală în definirea şi clasificarea aşezărilor în oraşe şi sate. Totuşi se conturează câteva criterii:

• Criteriul numeric (statistic) are în vedere mărimea demografică a centrelor. Cifra minimă de 2.000 de locuitori este stabilită în Franţa încă din 1887. Numeroase ţări au acceptat principiul pragul stabilit prin numărul populaţiei, satele care trec de acest prag minimal fiind declarate oraşe. Valoarea pragului minim variază însă de la o ţară la alta, de la numai 250 de locuitori în Danemarca, 300 în Islanda, 1.000 în Canada, Scoţia, Malaysia, 2.500 de locuitori în S.U.A. sau Thailanda - până la 10.000 de locuitori în ţări ca Spania, Elveţia sau 20.000 în Olanda etc.

• Criteriul numeric asociat cu nivelul de dotare edilitar sau cu criteriul administra-tiv; ponderea maximală a populaţiei agricole; densitatea populaţiei şi a locuitorilor etc.

• Criterii hotărâte de către guvern, - în cazul unor ţări ca România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Suedia, Anglia, Japonia, Republica Sud-Africană etc. - unde oraşele sunt decretate prin acte normative ce au la bază o serie de criterii: poziţia geografică favorabilă, dimensiunea demografică; potenţialul economic diversificat şi funcţii economice productive şi neproductive viabile; structura urbanistică şi organizarea corespunzătoare a intravilanului; structura profesională a populaţiei; gradul de dezvoltare a serviciilor etc.

B. Elementele sistemului urban Pornind de la faptul că „oraşul reprezintă un spaţiu urban amenajat, cu funcţii multiple în

viaţa socială şi cu numeroase relaţii cu exteriorul său”, rezultă, în mod necesar, „necesitatea abordării sale ca un sistem socio-spaţial”8.

Oraşul, este alcătuit din mai multe elemente aflate în relaţii de inter-condiţionare şi interdependenţă9, pe baza cărora se construieşte o matrice a structurii urbane (figura nr. 1.1.). Dintre acestea cele mai reprezentative sunt:

- cadrul natural (CN) - caracteristicile solului şi subsolului, condiţiile climatice şi hidrografice, specificul vegetaţiei naturale etc.;

- unităţile economice (UE) - unităţile de producţie, depozitare şi desfacere etc. - dotările urbane (DU) - reprezentate de gări, staţii de călători, depouri, staţii de epurare a apei

etc. care asigure servicii de tip urban; - spaţiile verzi (SV) – zonă de odihnă şi agrement, zone sportive, alte plantaţii etc.; - echiparea tehnică (ET) - reţele edilitare de apă potabilă şi industrială, canalizare, gaze,

termoficare, telefonie, electricitate; - cadrul construit şi compoziţional (CCC) - reprezentat prin zone de locuit, diferite dotări

sociale, culturale şi religioase, monumente etc.; - circulaţia (C) persoanelor şi mărfurilor prin intermediul reţelelor rutiere, feroviare şi aeriene

din zonă; - locuinţele (L) - fondul locuibil existent pe grade de confort şi zone de amplasare, disponibil

de terenuri pentru un ansamblu de locuit etc.; - populaţia (P) - prin toate caracteristicile sale: număr, structură pe grupe de vârste şi sexe,

structuri socio-profesionale etc. (P); - forţa de muncă (FM) - sub aspectul resurselor de muncă, grad de valorificare, deplasări,

distribuirea în teritoriu etc.

8 Nicolae, V, Constantin, L. - Bazele economiei regionale şi urbane, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998 9 De exemplu, cadrul natural constituie un element restrictiv pentru dezvoltarea urbană (amplasarea unităţilor economice a dotărilor urbane), asigură protecţia ecologică a populaţiei, asigură protejarea unor componente valoroase ale cadrului construit sau ale modului natural, iar relaţiile dintre unităţile economice şi locuinţe, respectiv echiparea tehnică a spaţiului urban sunt relaţii spaţiale şi presupun o cât mai bună ajustare spaţială, o amplasare eficientă pentru a minimaliza lungimea şi durata deplasărilor zilnice la locul de muncă şi pentru a beneficia de dotările tehnice urbane cu costuri minime.

7

CN UE DU FN P L SP C CCC ET 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

CN 1 UE 2 n DU 3 n FN 4 n n n P 5 n n n n n L 6 n SP 7 n C 8 n n

CCC 9 ET 10

Legendă: - relaţii spaţiale n - relaţii cantitative

Figura nr. 1.1. - Matricea structurii urbane10 C. Funcţiunile urbane Funcţiunile sistemului urban au în vedere: a) funcţiunea economico - productivă (FEP); b) funcţiunea de locuire (FL); c) funcţiunea cultural - administrativă şi de servire (FCS); d) funcţiunea de comunicare (FC); e) funcţiunea ecologică şi de relaxare (FER); f) funcţiunea estetică (FE); g) funcţiunea strategică (FS). Din figura nr. 1.2., se poate observa cu uşurinţă că între elementele sistemului urban şi

funcţiunile oraşului există legături intime, ceea ce atestă faptul că organizarea acţiunilor edilitare trebuie să corespundă organic structurii şi dinamicii sistemului urban.

Figura nr. 1.2. - Relaţiile dintre elementele sistemului urban şi funcţiunile oraşului11

10 Sursa figurii: Nicolae, V., Constantin, D.L – op. cit.

CN

DU

UE

FM

P

L

SP

C

CC

ET

FL

FCS

FC

FER

FE

FS

FEP1. Cadrul natural 2. Unităţi

economice

3. Dotări urbane

4. Forţa de muncă

5. Populaţia 6. Locuinţe

7. Spaţii plantate

8. Circulaţia

9. Cadrul construit

Economică-productivă a De locuinţe b Central-administrativă c De comunicaţii d Ecologică şi de relaxare e Estetică f Strategică g

8

Dacă elementele unui sistem sunt legate între ele prin relaţii directe, atunci sistemul are caracter static. Dacă între elemente există şi conexiuni inverse, sistemul este dinamic, adică elementele îşi schimbă poziţia unul faţă de altul, fiind totodată ele însele supuse schimbării. În condiţiile în care conexiunile inverse sunt pozitive, sistemul dinamic al oraşului se dovedeşte capabil de dezvoltare şi modernizare.

D. Tipologia urbană Spaţiul urban se clasifică în anumite tipuri după funcţii, mărime, formă şi structură. Clasificarea după funcţii este deosebit de importantă în studiul oraşelor. Ea este o cerinţă

fundamentală în acţiunea de sistematizare a teritoriului, în simularea procesului general de urbanizare. Definirea funcţiei unui oraş se face în raport cu activitatea de bază, care asigură condiţiile necesare dezvoltării sale continuu ascendente.

Ca tipuri funcţionale de oraşe se disting: a) oraşele cu funcţii industriale, în care marea majoritate a populaţiei active este ocupată în

activităţi ale industriei extractive sau ale industriei prelucrătoare; b) oraşele cu funcţii comerciale, care sunt cele mai vechi şi cele mai numeroase. Funcţia

comercială este prezentă în toate oraşele. În zilele noastre fiecare mare oraş industrial este şi un mare oraş comercial, specializat în funcţie de poziţia geografică pe care o ocupă faţă de zonele producătoare sau de căile de legătură cu exteriorul. În acest cadru se disting marile porturi maritime sau centrele financiare;

c) oraşele cu funcţii culturale, ce concentrează activităţile culturale şi turistice ale ţărilor. În această categorie se înscriu oraşe de tip universitar, oraşe-muzeu, oraşe ale festivalurilor sau congreselor internaţionale;

d) oraşele cu funcţii de servicii, care prezintă o gamă foarte mare, pornind de la nodurile de cale ferată până la staţiunile balneoclimaterice;

e) oraşe cu funcţii agro-industriale, care se dezvoltă îndeosebi în zilele noastre, în condiţiile organizării unei agriculturi intensive;

f) oraşele cu funcţii administrative şi politice, uşor de recunoscut în capitalele statelor lumii, în reşedinţele de judeţ, departamente, regiuni sau alte unităţi administrativ-teritoriale.

Oraşele se grupează după mărimea lor demografică12. De regulă, din acest punct de vedere, se

disting: a) oraşe mici, cu populaţie sub 20 000 locuitori; b) oraşe mijlocii, cu o populaţie între 20 000 şi 100 000 locuitori; c) oraşe mari, cu o populaţie de peste 100 000 locuitori până la 1 milion; d) oraşe foarte mari sau milionare, cu o populaţie ce depăşeşte 1 milion de locuitori. După formă şi structură, se deosebesc următoarele tipuri: a) oraşe radiar-concentrce (de exemplu, Bucureşti); b) oraşe polinucleare, care cuprind în structura lor teritorială mai multe nuclee (de exemplu

San Francisco, Los Angeles etc.); c) oraşe stradă, caracteristice oraşelor mici şi mijlocii; d) oraşe rectangulare, bazate pe o reţea în cadrul căreia străzile se întretaie în unghi drept.

Această structură se întâlneşte în oraşele din S.U.A.

11 Sursa figurii: Nicolae, V., Constantin, D.L – op. cit. 12 Cucu, V. – Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977

9

În opinia noastră şi pe baza celor studiate, oraşele se pot clasifica în mai multe categorii13: a) Oraşele Lumii a Treia sunt oraşele “supra-urbanizate”14. Aceasta înseamnă că tind să fie

foarte mari comparativ cu populaţia ţării respective – rezultat al faptului că investiţiile de capital din interiorul statului sunt îndreptate doar spre aceste oraşe mari, fenomen descris prin termenul de “înclinaţie urbană”. În cadrul unor astfel de oraşe există diferenţe mari între economia formală şi cea informală, între mediul urban şi zona rurală şi, nu în ultimul rând, între diferitele grupuri sociale. Acest tip de oraş domină Asia (Calcutta), Africa (Lagos) şi America Latină (Mexico City, Sao Paulo, Rio de Janeiro).

b) Oraşele mondiale sunt acelea care depind într-o măsură foarte mare de serviciile financiare multinaţionale, de circulaţia şi realizarea resurselor financiare. În cadrul unor astfel de oraşe îşi au sediul central marile companii naţionale; „ele deţin funcţii de control (controlul şi managementul companiilor multinaţionale fiind exercitate din astfel de oraşe)”15. Londra, Paris, New York, Tokyo sunt numai câteva exemple semnificative pentru acest tip de oraş.

c) Vechile centre industriale aflate în declin ca urmare a falimentului sau plecării marilor întreprinderi urbane. Cele mai multe astfel de oraşe se află în Regatul Unit (Glasgow; Liverpool), în S.U.A. (Detroit, Buffalo, Cleveland), dar şi în Germania (Essen, Duisberg). Astfel de oraşe se caracterizează prin nivel ridicat al şomajului, lipsa spaţiilor de locuit, inechităţi sociale etc.

d) Noile centre industriale sunt creaţii relativ noi; ele nu sunt organizate în jurul unui centru urban şi nu dispun de suburbii, dar sunt descentralizate şi acoperă o suprafaţă mare. Aici dezvoltarea are loc în jurul centrelor învecinate şi în jurul reţelelor majore de transport, sub forma centrelor comerciale şi a centrelor de ocupare a forţei de muncă aflate în afara oraşului sau a zonelor de locuit suburbane. Astfel de oraşe includ Los Angeles-ul şi unele zone din Districtul Home din sud-estul Angliei.

e) Oraşele socialiste au cunoscut o dezvoltare diferită de cea a oraşelor lumii capitaliste. Ca tendinţă, acestea s-au dezvoltat mai încet decât echivalentele lor din vest. După cum au arătat Forbes şi Thrift16, multe regimuri socialiste au manifestat tendinţe evidente de antiurbanizare. În perioadele imediat următoare revoluţiei, creşterea populaţiei urbane a fost stopată sau, în unele cazuri, chiar diminuată. În prezent multe dintre ele sunt supuse unui proces de planificare şi zonare.

E. Forme de concentrare urbană Oraşele în evoluţia lor au cunoscut o permanentă extensiune teritorială şi remodelare intensă.

Formele de evoluţie şi concentrare urbană sunt diferite de la o epocă la alta şi de la o regiune la alta. Ele diferă atât ca geneză, cât şi ca mărime. În funcţie de aceste două elemente se pot deosebi mai multe forme de concentrare urbană. Ele vor fi prezentate în continuare.

Aglomeraţia. În cazul aglomeraţiei realitatea urban-geografică se compune din oraşul

propriu-zis şi un teritoriu care "suportă" influenţele directe ale acestuia, constituind împreună aglomeraţia urbană. Ea este o întruchipare a difuziunii treptate a spaţiului urbanizat care porneşte de la un nucleu central, limitele sale modificându-se mereu.

Universitatea Berkley a adoptat pentru definirea aglomeraţiei unele criterii statistice. Astfel, avem de a face cu o aglomeraţie atunci când există o grupare de cel puţin 100.000 de locuitori cuprinzând un oraş de cel puţin 50.000 de locuitori, la care se adaugă diviziunile administrative alăturate prezentând caractere asemănătoare şi, mai ales, în care peste 65% din populaţie exercită

13 Aceste categorii sunt doar câteva din cele posibile. De obicei, oraşele, aflate într-o continuă schimbare, pot prelua diferite caracteristici care se regăsesc în mai multe tipologii. Nu se poate vorbi, deci, de un tip de oraş care reprezintă un model excepţional şi care trebuie neapărat urmat. 14 Timberlake, M – World Systems Theory and Comparative Urbanisation in M.P. Smith and J. Feagin (eds.) The Capitalist City. Oxford: Basil Blackwell, 37-65, 1987 15 Massey, D – Uneven Redevelopment: Social Change and Spatial Divisions of Labour, in D. Massey and J. Alllean (eds.) Uneven Redevelopment, London: Hodder&Stoughton, 1988 16 Forbes, D and Thrift, N – The Socialist Third World, Oxford: Basil Blackwell, 1987

10

activităţi neagricole. În asemenea cazuri populaţia aglomeraţiei poate depăşi de 8 sau chiar 20 de ori populaţia oraşului propriu-zis (de exemplu, Bruxelles sau Charleroi - Belgia). Definirea depinde de relaţiile cu nucleul central, distingându-se astfel mai multe zone în cuprinsul aglomeraţiei.

1. zona aglomerată propriu-zisă, care înglobează comunele limitrofe legate între ele prin continuitatea zonei urbane (şi pe care o considerăm de obicei oraş);

2. zona de întrepătrundere căreia, fără a exista o continuitate a construcţiilor, activităţile urbane îi dau un caracter comun;

3. zona marginală în care populaţia, în cea mai mare parte, are o activitate sau un mod de viaţă urban şi trebuie să se deplaseze pentru lucru, cumpărături sau agrement în comunele vecine.

Microregiunea urbană se distinge prin prezenţa mai multor oraşe de mărimi diferite, cu

profil social-economic şi administraţie proprii (tip Valea Prahovei ori depresiunea Petroşani).

Conurbaţia reprezintă un ansamblu de oraşe care se dezvoltă independent, se află la o distanţă mică unul faţă de celălalt şi au de rezolvat probleme comune (alimentarea cu apă, cu energie, amenajarea şi protecţia mediului înconjurător). Pentru a exista o conurbaţie trebuie îndeplinite două condiţii:

• ca geneză ea rezultă prin juxtapunerea a două sau mai multe oraşe care până la un moment dat s-au dezvoltat independent ele rămânând distincte chiar dacă sunt înglobate într-un ansamblu;

• trebuie să existe o anumită densitate a oraşelor şi a populaţiei, precum şi un număr mare de locuitori. Oraşele mici chiar dacă sunt vecine nu pot constitui o conurbaţie deoarece ele nu au de rezolvat probleme comune. Conurbaţiile apar şi se dezvoltă în zonele unde există, de exemplu, importante zăcăminte ale subsolului (Ruhr, Donbas). Conurbaţiile cele mai întâlnite sunt cele formate din oraşele dublete (St. Paul - Mineapolis în S.U.A. de o parte şi de alta a fluviului Mississippi, Reggio - Messina în Italia de sud).

Metropola este o formă superioară de dezvoltare urbană caracterizată, în primul rând, printr-un număr mare de locuitori (de regulă peste 1 milion), printr-o întindere considerabilă pe orizontală, creând aşa-numitele arii metropolitane, formate din nuclee de tip satelit.

Megalopolisul:

• constituie stadiul de gigantism al conurbaţiilor: teritoriul organizat într-o imensă conurbaţie policentrică;

• este cea mai spectaculoasă formă urbană în teritoriu. Este vorba de prezenţa mai multor nuclee urbane în jurul oraşelor-metopole, nuclee în plină dezvoltare social-economică, care prin extindere în teritoriu unesc mari aglomerări urbane, formând arii urbanizate de dimensiuni mari, ce se cifrează în zeci şi sute de mii de kmp.

Denumirea de megalopolis a fost dată de geograful Jean Gottman în 1961 pentru a defini concentrarea urbană de pe coasta nord-estică a S.U.A. Aici pe o lungime de aproximativ 400 de km, de la Boston la Philadelphia se concentrează mai multe oraşe milionare între care sunt intercalate oraşe mai mici.

Această conurbaţie a beneficiat în dezvoltarea ei de condiţii excepţionale: prezenţa în apropiere a Apallachilor cu resurse minerale şi energetice, legături lesnicioase pe calea apei cu "lumea veche", condiţii prielnice pentru amenajări portuare, substrat litologic foarte rezistent etc. Aici s-au stabilit primele grupuri de colonişti europeni şi de aici s-a pornit expansiunea spre vest. Populaţia acestui megalopolis număra peste 40 de milioane de locuitori, iar stilul arhitectural îmbracă forme specifice, ieşind în evidenţă pădurea de zgârie-nori din beton, fier, sticlă şi aluminiu a Manhatanului. Un alt exemplu de megalopolis este şi zona din sudul Marilor Lacuri (Chicago-Detroit-Cleveland-Pittsburgh) sau chiar pe coasta Pacificului

11

(San Francisco-Los Angeles-San Diego). În America de Sud se află megalopolisul brazilian (Sao Paulo-Rio de Janeiro-Belo Horizonte).

În Japonia, megalopolisul Tokaido cuprinde 20 de aglomerări urbane mari în jurul oraşelor-metropolă Tokyo, Nagoya, Osaka.

Sunt cunoscute, de asemenea, şi megalopolisurile de tip european – zona Rotterdam Haga-Amsterdam, regiunea Ruhr (Koln-Dortmund), Silezia Superioară.

1.1.3. Raţiuni ale existenţei oraşelor

Oraşele există deoarece noi, ca indivizi, nu suntem independenţi din punct de vedere economic.

Dacă fiecare dintre noi ar produce tot ceea ce ar consuma, atunci nu am mai avea nevoie de compania nimănui şi, în consecinţă, nu ar mai fi nevoie să trăim în oraşe. Deoarece nu putem să ne autoaprovizionăm, recurgem la a oferi munca noastră în schimbul altor bunuri. Cei mai mulţi dintre noi trăiesc în oraşe deoarece aici se găsesc concentrate cele mai multe locuri de muncă. De asemenea, oraşele furnizează consumatorilor o bogată mixtură de bunuri şi servicii şi, astfel, oamenii care nu sunt satisfăcuţi de propriul loc de muncă sunt atraşi de oraşe. Trăind în oraşe, atingem un standard înalt de viaţă, dar suntem nevoiţi să tolerăm mai multă poluare, crime, zgomot şi aglomeraţie.

Există trei motive care determină concentrarea locurilor de muncă în oraşe. Acestea sunt:

avantajul comparativ, economiile de scară şi economiile aglomerărilor. • Avantajul comparativ rezultă din schimburile dintre regiuni, iar acest comerţ interregional

determină dezvoltarea pieţei în oraşe. • Economiile interne de scară rezultă din specializarea orientată spre un anumit factor de

producţie şi cheltuielile constante la scara întregii producţii, iar producerea bunurilor în fabrici determină, astfel, dezvoltarea oraşelor industriale.

• Economiile aglomerărilor presupun existenţa unui “cluster”, a unei aglomerări, a unei concentrări a firmelor în oraşe, ceea ce determină dezvoltarea oraşelor mari. Aceste economii pot apărea sub una din următoarele forme:

- Economiile de localizare au în vedere economiile de scară în cadrul unei ramuri industriale care explică de ce unele ramuri sunt puternic localizate într-un anumit oraş sau regiune.

- Economiile urbanizării pentru mai multe activităţi, ramuri diferite (numite şi economii exterioare de scară).

Având în vedere aceste motive, sunt puse în evidenţă doar acele forţe ale pieţei care generează oraşele, ignorând factorii sociali (de exemplu, religia, politica, societatea etc.).

1.1.3.1. Premisele trecerii de la modelul regiunii rurale la cel al sistemului urban Din ce cauză într-o anumită regiune nu există oraşe? Cu alte cuvinte, ce tip de premise

garantează o distribuire uniformă a populaţiei? Modelul regiunii rurale17 furnizează o listă de premise majore care, împreună, fac

imposibilă dezvoltarea oraşelor. Atunci când aceste premise sunt relaxate, oraşele se vor dezvolta.

17 Modelul economiei rurale prezintă trăsăturile economiei Angliei înainte de Cucerirea Normandă (1066). În Londra secolului al XI-lea nu existau decât câteva magazine care deserveau populaţia urbană.

12

Vom lua ca exemplu o regiune unde sunt produse doar două bunuri indigene: grâu şi stofa din lână. În

acest caz, o economie regională are următoarele caracteristici: • Intrări grâul şi stofa sunt produse prin intermediul a doi factori de producţie – munca şi

pământul. Pământul este necesar pentru a cultiva grâu şi a creşte oi. Locuitorii regiunii torc lâna naturală şi o transformă în fire, apoi ţes stofa.

• Productivităţi egale toţi rezidenţii obţin o productivitate egală la stofă şi grâu. Într-o oră, fiecare persoană poate produce ori o baniţă de grâu, ori un metru de stofă. În mod asemănător, toate pământurile au o productivitate egală la grâu şi lână neprelucrată.

• Economiile non-scară au în vedere randamentele constante de scară: un muncitor produce un metru de stofă pe oră, indiferent de cât de multă stofă este produsă. Similar, producţia de grâu pe oră este independentă de volumul producţiei totale.

• Timpul de călătorie deplasarea între regiuni se face mergând pe jos. Rezidenţii merg cu o viteză de aproximativ 4 kilometri pe oră.

Aceste premise sunt destul de puternice pentru a împiedica comerţul. Fiecare gospodărie din regiune va

produce propriul grâu şi propria stofă. Deoarece fiecare gospodărie obţine productivitate egală la producerea ambelor bunuri, nu se obţine avantaj din comerţul dintre gospodării. Dezavantajele unei fabrici de stofă sunt: deplasarea la fabrică necesită timp, iar costul net al stofei produse de fabrică este mai mare decât al stofei produse în gospodarii (preţ + cost de transport). Un muncitor din fabrică nu va avea o productivitate mai mare decât o persoană care lucrează în propria gospodărie.

Pentru că productivitatea este independentă de volumul producţiei, în concluzie, nu se obţin avantaje dintr-o centralizare a producţiei. Deci, fiecare gospodărie din regiune se poate autoaproviziona.

Populaţia va fi distribuită uniform pe tot teritoriul regiunii. Fiecare gospodărie va deţine o parcelă de pământ şi va produce propriul grâu şi propriile haine. Întrucât toate pământurile au o productivitate egală, distribuţia populaţiei va fi uniformă.

Deoarece oraşul este definit ca fiind locul unde există o densitate relativ înaltă a populaţiei,

o regiune cu o distribuţie uniformă a populaţiei nu permite dezvoltarea oraşului. Nu există oraşe pentru că modelul premiselor majore este destul de puternic pentru a elimina comerţul.

1.1.3.2. Avantajul comparativ - Unul din factorii dezvoltării oraşelor este avantajul comparativ. Analiza modelului

regiunii rurale a presupus existenţa unor resurse naturale unice şi uniform distribuite. Următorul pas în această analiză este de a demonstra faptul că regiunile prezintă avantaje comparative datorită fabricării unor produse specifice, ca o consecinţă a răspândirii inegale a resurselor naturale disponibile. Pământul reprezintă o resursă naturală folosită în toate activităţile economice, însă calitatea acestuia variază de la un loc la altul. Deşi fertilitatea solului nu prezintă importanţă în cazul majorităţii activităţilor urbane, alţi parametrii precum, reţeaua de canalizare, categoria de sol, măsura în care sunt prezente denivelările acestuia şi natura formaţiunilor din subsol trebuie luaţi în considerare.

- În plus, majoritatea firmelor de producţie şi, într-o oarecare masură, şi alte industrii

prelucrează mineralele şi alte resurse naturale. Distribuţia inegală a acestor resurse determină avantajul comparativ regional în cazul anumitor produse. Un factor determinant al progresului tehnic este reprezentat de diversificarea metodelor de prelucrare a resurselor naturale. După cât se pare, accesul la resursele naturale în acest fel devine din ce în ce mai puţin important în comparaţie cu alţi factori geografici şi care au fost prezentaţi anterior.

Exemplu

13

- În acelaşi timp, creşterea numărului populaţiei şi a venitului pe cap de locuitor determină creşterea cererii pentru anumite resurse naturale regenerabile, în special aerul şi apa, acestea devenind din ce în ce mai importante în stabilirea avantajelor comparative.

- Un alt factor esenţial în conturarea avantajului comparativ este clima: • temperatura şi umiditatea determină necesitatea instalaţiilor de aer condiţionat şi

influenţează costul construcţiilor; • cantitatea de precipitaţii afectează în diferite moduri sistemul de canalizare şi

aprovizionarea cu apă a populaţiei; • căderile de zăpadă fac ca majoritatea tipurilor de transport să se desfăşoare greu, într-un

mod periculos şi cu cheltuieli mult mai mari. - Există o evidentă similitudine şi corelare între factorii care determină avantajele comparative

între oraşe, precum şi între aceia care determină avantajele comparative între state. Specialiştii în comerţul internaţional, de obicei, înregistrează diferenţele în ceea ce priveşte progresul tehnic, costurile şi calitatea muncii, precum şi costurile şi disponibilitatea capitalului, pe lângă resursele naturale, ca determinanţi ai avantajelor comparative pe plan internaţional.

• Progresul tehnologic variază, în mod evident, într-o măsură mult mai mică în interiorul statelor decat între acestea, dar studii recente asupra funcţionării producţiei, efectuate în Statele Unite, au arătat un interes neînsemnat diferenţelor regionale în ceea ce priveşte tehnologia.

• În mod evident, mobilitatea forţei de muncă este mult mai ridicată pe plan naţional decât pe plan internaţional. În interiorul Statelor Unite, de exemplu, diferenţele regionale în ceea ce priveste tarifele de salarizare şi nivelul de instruire a forţei de muncă s-au estompat în decursul timpului. Nu se poate spune, însă, că acestea sunt neglijabile, din contră, ele persistă de o bună bucată de timp.

• Cea mai mare parte a mijloacelor fixe sunt imobile - deşi există excepţii de luat în seamă, cum ar fi avioanele, vagoanele de marfă sau camioanele. Investiţiile de capital nou reacţionează la diferenţele regionale, prin determinarea ratelor de recuperare a investiţiilor.

Deci, inegala răspândire a resurselor naturale este mult mai importantă în comparaţie cu alţi factori, în determinarea avantajului comparativ al regiunilor dintr-o ţară decât între diferite ţări.

- Un alt factor care determină mărimea şi localizarea oraşelor este reprezentat de accesul la

transportul interurban. Mijloacele necesare desfăşurării transportului pot fi construite de către om (de exemplu, o stradă, un aeroport, o cale ferată) sau pot fi creaţia naturii (un râu navigabil sau un port oceanic). Explicaţia se referă la faptul că mărfurile destinate comerţului interurban sunt produse în apropierea staţiilor terminale pentru transportul interurban, în vederea evitării supraaglomerării în transportul şi desfacerea mărfurilor. Accesul la transport este un factor determinant pentru mărimea şi localizarea unui oraş dacă sunt create condiţiile pentru comerţul interurban, dar simpla existenţă a acestuia nu implică neapărat şi dezvoltarea comerţului de acest tip.

Până la acest punct, discuţia despre resursele naturale s-a concentrat în totalitate asupra efectelor directe pe care acestea le au asupra determinării avantajelor comparative în producţie. Dar resursele naturale pot avea, în aceeaşi măsură, efecte directe şi asupra nivelului de bunăstare al populaţiei şi efecte indirecte ulterioare asupra costurilor de producţie. Să presupunem că topografia, clima, şi alte condiţii naturale determină muncitorii şi familiile acestora să se stabilească în anumite zone urbane. Costurile muncii ar fi mai mici în aceste zone şi, în consecinţă, atrag forţele productive. Perloff18 a susţinut că această “abundenţă a resurselor” a devenit din ce în ce mai importantă în secolul nostru, pe măsură ce industria a devenit mai puţin interesată de localizarea lângă sursele de resurse naturale.

18 Perloff, H. – Regins, Resources and Economic Growth, 1960

14

În concluzie, avantajele comparative regionale există din motive variate, majoritatea legate de resursele naturale. Ele justifică comerţul reciproc interurban, precum şi tendinţa oraşelor dezvoltate de a se localiza în zone care asigură accesul la transportul interurban.

1.1.3.3. Economiile interne de scară

Economiştii consideră, de obicei, că majoritatea economiilor de scară se realizează în

cadrul unei singure întreprinderi ale cărei teritorii învecinate oferă numeroase facilităţi şi reprezintă premisele desfăşurării în condiţii optime a producţiei. Aceste teritorii, chiar dacă sunt situate în imediata apropiere a întreprinderii, pot fi mai mult sau mai puţin concentrate; în consecinţă procentul de capital sau alţi factori de producţie utilizaţi raportat la pământ poate fi scăzut sau ridicat.

În unele cazuri, procedura potrivit căreia economiile de scară se dezvoltă datorită teritoriilor învecinate este evidentă. Când o materie primă trece prin câteva stadii consecutive de prelucrare, distanţa prea mare dintre locurile de desfăşurare ale acestor stadii are drept consecinţe deplasările repetate ale materiei prime. Acest lucru are o importanţă deosebită mai ales în cazurile în care materialul trebuie menţinut la temperaturi foarte ridicate în timpul prelucrării (de exemplu, deplasarea oţelului topit pe distanţe mari este efectiv impracticabilă). Dar desfăşurarea activităţilor într-un spaţiu bine delimitat, nu pare a fi întodeauna o cerinţă esenţială a economiilor de scară. Ne este uşor să ne imaginăm că o firmă ce deţine două fabrici poate considera avantajos pentru acestea prestarea unor servicii de întreţinere, având în consecinţă costuri medii mai mici decât o firmă ce deţine o singură unitate de producţie şi care, la rândul ei, desfăşoară activităţi de întreţinere prin intermediul unei alte firme sau prin forţele proprii.

Economiile de scară apar din două motive: • Specializarea factorilor într-un proces complex fiecărui muncitor îi este atribuită o

singură sarcină. Specializarea muncii determină creşterea productivităţii, deoarece cunoştinţele muncitorilor cresc datorită procesului repetitiv şi pentru că aceştia folosesc mai puţin timp trecând de la o sarcină la alta. Astfel, un grup de zece muncitori specializaţi poate produce de zece ori mai mult decât zece muncitori care lucrează izolaţi.

• Intrările indivizibile o intrare în procesul de producţie este indivizibilă dacă are o eficienţă minimă de scară. Cu cât ieşirile cresc, fabricile utilizează mult mai multe input-uri indivizibile, crescând astfel productivitatea.

În oraşe, întreprinderile se dezvoltă deoarece două condiţii sunt satisfăcute: - în primul rând, productivitatea lucrătorilor agricoli este destul de ridicată astfel încât pot

să-şi asigure satisfacerea propriilor necesităţi şi să asigure şi hrana celor de la oraş. Cu alte cuvinte, din surplusul obţinut lucrătorii agricoli hrănesc lucrătorii din oraş;

- în al doilea rând, economiile de scară sunt destul de mari în raport cu costul de transport (de exemplu, costul îmbrăcămintei de fabrică este mult mai mic decât al hainelor făcute în casă).

Mărimea unui oraş este determinată de numărul de lucrători din fabrică, care depinde de cât produce fabrica, de output-urile acesteia. Fabrica poate mări output-urile dacă surclasează mai mulţi producători casnici. Cum output-urile cresc şi economiile de scară cresc (scăzând preţul de fabrică), costul de transport scade (reducându-se şi costul net al îmbrăcămintei de fabrică).

1.1.3.4. Economiile aglomerărilor Până acum, existenţa oraşelor a fost explicată în totalitate pe baza dezvoltării economiilor

companiilor gigant din sfera producţiei, concept pe care economiştii îl înţeleg relativ bine. Economiile urbane se referă, de asemenea, şi la aglomerările economice din zonele urbane. Prin prisma denumirii, acestea se referă la avantajele concentrării spaţiale ce rezultă din dezvoltarea economiilor de scară. Bineînteles, trebuie amintit faptul că economiile de scară se regăsesc nu

15

numai în sectorul privat, ci şi în sectorul mixt public-privat (de exemplu, transportul, comunicaţiile, serviciile publice etc.) şi în cel public (de exemplu, educaţia, asigurarea ordinii şi liniştii publice de către poliţie, asigurarea necesarului de apă al populaţiei, gestiunea deşeurilor etc.).

Economiştii folosesc, de asemenea, termenul de „aglomerări economice” când se referă la avantajele concentrărilor spaţiale ce rezultă din dezvoltarea economică a întregii zone urbane şi nu doar a economiei unei singure companii gigant.

- Cel mai important aspect al acestor aglomerări economice este de natură statistică.

Vânzările, veniturile, achiziţionarea de factori de producţie şi cuantumul altor intrări prezintă fluctuaţii în multe firme şi industrii din motive aleatorii, sezoniere, ciclice şi de lungă durată. Prin extindere, aceste fluctuaţii nu se corelează perfect între diferite firme (de exemplu, într-o zonă urbană cu un numar mare de angajatori se poate înregistra un grad mai ridicat de ocupare a forţei de muncă decât într-o zonă urbană cu un numar mic de angajatori). De asemenea, într-o firmă care are mulţi clienţi, ce prezintă variaţii ale cererii independente una de cealaltă, volumul vânzărilor se modifică într-o măsură mai mică, decât într-o firmă ce înregistrează clienţi mai puţini.

- Un al doilea exemplu de aglomerări economice prezintă complementaritate în ceea ce priveşte producţia şi cererea de forţă de muncă. În anumite domenii, cererea de muncă este, într-un oarecare procent, satisfacută. Industrii cu o cerere mare în ceea ce priveşte forţa de muncă feminină sunt atrase spre zonele locuite de acestea datorită locurilor de muncă ale partenerilor de viaţă. Complementaritatea în producţie are aceleaşi coordonate. Dacă producerea a două bunuri împreună implică cheltuieli mai mici decât în cazul în care acestea s-ar fabrica separat, atunci cumpărătorii ambelor mărfuri vor fi atraşi în zonele în care ambele mărfuri vor fi produse.

- O a treia aglomeraţie economică a fost descrisă de catre Jane Jacobs19. Deşi argumentul acesteia este destul de complex, el porneşte de la controversata problemă a concentrării spaţiale a unor grupuri mari de persoane, fenomen ce a făcut posibil contactul social între aceste grupuri şi a generat relaţii sociale, idei şi produse noi. Autoarea vede oraşele ca pe „un sectorul inovator şi generator de progres al societăţii”. Se dezvoltă, astfel, o fascinantă teorie, legată într-o foarte mare masură, de interesul economiştilor în găsirea surselor progresului tehnic şi în posibilitatea exploatării lor.

Economiile aglomerărilor pot apărea sub mai multe forme: • economii de scară în cadrul unei ramuri industriale, care explică de ce unele ramuri sunt

puternic localizate într-un anumit oraş sau regiune (economii de localizare); • economii exterioare de scară, pentru mai multe activităţi sau ramuri diferite (uneori numite

economii ale urbanizării). A. Economiile de localizare Economiile localizărilor apar când costul de producţie al unei firme scade, pe măsură ce

producţia ramurii din care face parte se extinde într-o anumită zonă. Economiile localizărilor apar pe baza a trei motive principale: • economii de scară în producţia de bunuri intermediare – pentru care costurile de transport

sunt relativ ridicate, astfel încât mai multe firme sunt interesate să-şi împartă şi să folosească în comun un furnizor pentru bunul respectiv, determinând un “cluster”;

• existenţa unei pieţe locale a muncii care facilitează transferul de lucrători de la o firmă la alta, pe măsură ce producţia uneia dintre ele creşte;

• existenţa unui “cluster” de firme care îmbunătăţesc comunicarea, transferul de informaţii şi difuziunea de inovaţii.

19 Jacobs, J. – The Economiy of Cities, New York: Random House, 1960

16

Principalele teorii ale localizării au în vedere: • teoriile localizării bazate pe costuri (J. Von Thünen şi A. Weber); • teoria interdependenţei localizărilor (cu referire la fenomenul Hotelling); • teoria bazată pe localizarea profitului (Greenhut); • teoria privind aria de atracţie a unei pieţe dezvoltate de către A. Lösch. Pentru exemplificare, în cele ce urmează voi prezenta principalele elemente ale teoriei

locurilor centrale a lui Lösch20. Teoria locurilor centrale, elaborată de către Christaller (în 1933) şi dezvoltată de către Lösch,

este folosită pentru a previziona numărul, mărimea şi scopul oraşelor într-o regiune. Teoria este bazată pe o simplă extensie a analizei de piaţă. Ariile pieţei variază de la o

industrie la alta, depinzând de economiile de scară şi de cererea individuală, astfel că fiecare industrie are un model diferit de localizare.

Teoria locurilor centrale arată cum modelele de localizare a diferitelor industrii fuzionează pentru a forma un sistem regional de oraşe. Teoria răspunde la două întrebări despre oraşele unei economii regionale:

- Câte oraşe se vor dezvolta? - De ce sunt unele oraşe mai mari decât celelalte? Trei lucruri pot fi învăţate din modelul locurilor centrale: • Diversitatea şi economiile de scară. Oraşele regiunii diferă ca mărime şi scop.

Diversitatea se datorează faptului că cele trei produse au diferite economii de scară comparativ cu cererea individuală, astfel că au arii diferite de piaţă.

• Mare înseamnă puţin. Regiunea are un număr mic de oraşe mari şi un număr mare de oraşe mici. De ce nu se întâmplă invers? Un oraş este relativ mare dacă pune la dispoziţie mai multe bunuri decât un oraş mai mic. Bunurile puse la dispoziţie de un oraş mare sunt acele bunuri care sunt subiectul economiilor de scară relativ mari. Deoarece există puţine magazine care vând bunurile ce sunt subiecte ale economiilor de scară relativ mari, puţine oraşe pot fi mari.

• Căi de cumpărare. Consumatorii călătoresc către oraşele mai mari, nu către oraşele mai mici sau cele de aceeaşi mărime.

B. Economiile urbanizării

Economiile urbanizării apar atunci când costul de producţie al unei anumite firme scade,

pe măsură ce producţia totală în zona în care este amplasată creşte şi rezultă din folosirea în comun a furnizorilor de input-uri (servicii pentru afaceri, bănci, asigurări sau servicii publice – alimentare cu apă, electricitate, canalizare).

În cazul economiilor urbanizării firmele aparţin unor ramuri diferite, dar amplasate în acelaşi spaţiu.

În marile oraşe se realizează o piaţă a muncii care permite, în cazul unor fluctuaţii ale cererii pentru diferite ramuri industriale, să existe un nivel stabil al numărului de angajaţi. De asemenea, când, în cadrul unei ramuri industriale, se desfiinţează un loc de muncă, acesta este înlocuit cu unul nou într-o altă ramură industrială. Costurile de cercetare şi de amplasare într-o altă zonă sunt mult mai mici în oraşe de dimensiuni mari, în consecinţă firmele îşi pot mări sau micşora foarte uşor şi ieftin forţa de muncă angajată.

20 Lösch, A. – The Economics of Location, Yale University Press, New Haven, 1954

17

1.2. Caracteristici ale oraşului viitorului

O societate a viitorului, un oraş al viitorului, poate fi imaginat ca o conurbaţie care oferă facilităţi economice, educaţionale, rezidenţiale, sociale, culturale etc, dar poate conţine şi zone dintre cele mai puţin prospere, asociate cu o gama largă de probleme sociale.

O viziune asupra oraşului viitorului este una în care toţi cetăţenii se pot bucura de condiţii bune de viaţă, oportunităţi bune de educaţie, muncă, convieţuire şi sănătate.

De aceea ,,câmpul informaţional” al oraşului trebuie aliniat cât mai bine cu cel ,,fizic”, în termeni geografici ai oraşului, dar şi cu nevoile reale elementare ale cetaţenilor.

În viitor, cartierele (zonele) situate în apropierea centrului oraşului, dar despărţite de acesta printr-o serie de limite fizice, sociale şi economice (sărăcie, rata mare a şomajului, nivel scăzut de educaţie), trebuie sa facă parte din importante programe de dezvoltare, la care parteneri publici şi privaţi să-şi aducă contribuţia alături de comunitatea locală. Aceasta ar fi o oportunitate ideală pentru a utiliza noile tehnologii în aceste programe de dezvoltare, iar impactul lor ar putea fi vizibil şi măsurabil. Tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor vor fi componente esenţiale ale strategiei de dezvoltare a oraşelor în viitor.

Oraşele au diferiţi constituenţi - cei ce muncesc in respectivele oraşe, cei ce trăiesc şi cei ce vizitează acele locuri. Luând în considerare diferitele si desele confruntări ale nevoilor, aceste probleme constituie provocări majore pentru proiectanţii oraşelor viitorului.

Aşadar, orice viziune asupra oraşului viitorului, trebuie să ia în considerare oraşul existent în prezent, existenţa sa fizică, socială, economică şi politică. Poate, calea cea mai uşoară de a face acest lucru constă în analizarea îndeaproape a diferitelor caracteristici ale unui oraş. În timpul zilei, poate fi locul în care se munceşte sau se fac cumpărături, iar noaptea poate fi un loc cu totul diferit – un vibrant centru cu baruri, restaurante şi locuri atractive de întâlnire, atrăgând atât rezidenţi cât şi vizitatori, dar poate fi şi un loc periculos, un mediu nesigur, cu înalte nivele ale criminalităţii şi comportamente anti-sociale. Şi în oraşul modern, aceste medii diferite pot fi localizate doar la câteva străzi distanţă una de cealaltă sau pot coexista în aceeaşi locaţie la intervale diferite de timp.

Oraşul viitorului este un oraş bazat pe cunoaştere, un oraş în care fiecare dintre caracteristicile care coexistă în cadrul lui este dublată de o bază de informaţii care transmite in timp real informaţii către rezidenţii oraşului, către cei care muncesc în oraş şi cei care vizitează oraşul şi care îi va ajuta cu informaţii pentru deciziile lor zilnice. În acelaşi timp, aceste informaţii vor fi completate cu alte date pentru a-i determina pe liderii oraşului să planifice şi să realizeze o revitalizare urbană susţinută. Viziunea predominantă în ceea ce priveşte oraşul model este aceea ca liderii să aibă drept scop menţinerea unui echilibru şi că succesul unui oraş nu poate fi realizat pe seama altuia.

Oraşul viitorului privit din punct de vedere economic trebuie sa permită dezvoltarea afacerilor, în sensul accesibilitaţii, a legăturilor bune privind transportul, existenţa organizaţiilor de susţinere şi ajutor şi a grupărilor industriale, disponibilitatea fortei de muncă calificate, precum şi o bună infrastructură tehnologică. De asemenea, trebuie să ofere mari oportunităţi pentru populaţia ocupată, în sensul disponibilităţii locurilor de muncă, a accesibilităţii (prin toate mijloacele) către locul de muncă, trebuie să ofere oportunităţi educaţionale şi de perfecţionare, un mediu de lucru favorabil şi oportunităţi de realizare a unei cariere.

Oraşul viitorului trebuie să fie un ,,oraş educat”. Aspiraţiile oraşului de a deveni oraş model a intelectualităţii depinde de educaţie. Un astfel de oraş ,,educat” ar trebui să fie accesibil tuturor cetăţenilor.

Punctele forte ale unui ,,oraş educat” ar trebui să fie: infrastructura (avantaje preşcolare, calitate deosebită a procesului de învăţământ în toate şcolile, oportunităţi educaţionale de o mare diversitate şi introducerea intensă a tehnologiilor ce oferă oportunităţi educaţionale);

cetaţenii (să aibă un cult de a învăţa, sa fie creativi, să constituie o forţă de muncă deosebit de calificată);

18

afacerile (să se stabilească legături strânse între educaţie şi afaceri, să se ofere oportunităţi de slujbe bune);

cultura (să existe multe librării şi arhive publice, numeroase instituţii culturale, să se stabileacă legături strânse între instituţiile educaţionale şi cele culturale).

Oraşul viitorului trebuie sa fie un ,,oraş rezidenţial”, să se poată trăi la fel de bine precum se poate munci. Declinul populaţiei de la oraş în ultimele decenii a fost cauza multor probleme sociale şi economice, cum ar fi înlăturarea vechilor industrii şi marginalizarea comunităţilor existente.

Recent, oraşul a redevenit un loc în care se poate trăi, iar oraşul viitorului se va strădui să încurajeze acest lucru.

Avantajele oraşului rezidenţial sunt: slujbe în imediata vecinătate şi mai multe oportunităţi de a se petrece timpul liber; multe mijoace de transport; forţă de muncă diversă şi amestec social; comunităţi culturale mixte; înnoire a populaţiei, prin imigraţie către oraş şi prin schimbări demografice.

Oraşul viitorului va fi un oraş inteligent, un oraş al informaţiei. Dezvoltarea spectaculoasă a telecomunicaţiilor în ultimele decenii a fost însoţită de modificări

multiple şi importante în tehnologiile de telecomunicaţii. Au apărut reţele de telecomunicaţii noi, au fost dezvoltate servicii noi de telecomunicaţii.

Dintre aceste modificări, esenţiale sunt: tehnologia comutaţiei digitale (dezvoltată dupa 1970) care a asigurat suportul pentru integrarea serviciilor de voce, date şi imagini;

tehnologiile comunicaţiilor mobile (apărute dupa 1980) care au permis asigurarea comunicaţiilor oricând şi oriunde, între orice persoane, realizate de sistemele de comunicaţii mobile;

internetul (dezvoltat dupa 1990) care a cunoscut o dezvoltare rapidă şi a creat o lume nouă, o societate informatică al cărui potenţial este departe de a fi utilizat în întregime.

Reţeaua de telecomunicaţii reprezintă ansamblul de mijloace care asigură transmiterea la distanţă a informaţiilor (sunete: voce sau muzica; imagini: fixe au mobile; texte, date, multimedia: combinaţie de voce, video, date) între utilizatori (indiferent de poziţia geografică a acestora) cu ajutorul semnalelor electrice sau optice.

Reţeaua de telecomunicaţii globală este cel mai mare şi mai complex sistem tehnic creat de om, cu o importanţă vitală pentru oameni.

Telecomunicaţiile joacă un rol esenţial in dezvoltarea unei societăţi şi influenţează de asemenea stilul de viată al oamenilor.

Acesta este motivul pentru care retelele de telecomunicaţii au înregistrat un progres constant, iar în ultimul timp chiar spectaculos. Sunt create permanent noi servicii, sunt dezvoltate noi tehnologii şi noi reţele care să facă faţă cerinţelor pieţei serviciilor de telecomunicaţii.

Tipurile de servicii de telecomunicaţii solicitate pot fi diferite în funcţie de destinatar, care poate fi: persoană privată, instituţii sau comunitate.

• Telecomunicaţiile solicitate de persoane private pot fi: comunicaţii între persoane prin telefon, e-mail, multimedia, video-telefon; tranzacţii bancare (home - banking); comerţ electronic (home- shopping) servicii medicale la distanţă (telemedicine); munca la domiciliu (teleworking); video-conferinţă; tele-educaţie, servicii de retransmitere a informaţiilor; securitate asigurată prin supravegherea la distanţă, diferite forme de alarme; servicii şi informaţii pentru petrecerea timpului liber: TV, radio, VOD (Video-on- Demand)

19

• Telecomunicaţiile solicitate de instituţii sunt următoarele: tele-marketing (freephone, internet); comerţ electronic (e-commerce); servicii pentru clienţi (web pages, databases, on-line catalogues); acces rapid la informaţii în interior şi cu exteriorul (VPN, PBX); supravegherea şi controlul de la distanţă a procesului de fabricaţie.

• Telecomunicaţiile pentru comunităţi sunt următoarele: tele-educaţie; telemedicină; monitorizarea mediului: aer, păduri, apă; răspândirea informaţiilor civice prin TV, radio, internet.

Creşterea actuală a cerinţelor de comunicare şi a nevoilor de servicii noi de telecomunicaţii precum şi posibilităţile oferite de tehnologiile moderne, au condus la dezvoltarea unor reţele şi sisteme care permit sau vor permite în viitorul apropiat, transmiterea oricărei informaţii (vorbită, scrisă, date sau imagini) spre un terminal ce poate fi situate oriunde pe globul terestru. Astfel, poate fi vorba de reţele fixe sau de radiocomunicaţii cu terminaţii mobile şi pot fi reţele de comunicaţii între calculatoare, prin cabluri, fibră optică sau prin satelit sau comunicaţii ale acestora.

În viitor vor apare şi alte forme de comunicaţie bazate pe alte principii fizice şi informaţionale decât cele oferite de telecomunicaţiile de până acum. Dincolo de Internet sau în paralel cu el, s-ar putea să apară metode de telecomunicaţie pentru distanţe mari, la scara universului sau metode specifice unei posibile societăţi a cunoaşterii, care va urma, probabil, societăţii cunoaşterii.

Oraşul viitorului va fi un ,,oraş confortabil” Un oraş trebuie să poată satisface nevoile locuitorilor, muncitorilor şi vizitatorilor, chiar şi

atunci când nevoile unui grup nu coincide cu ale altuia. Oraşul viitorului trebuie să ofere servicii şi posibilităţi ce vor putea face faţă cererii mari, făcând viaţa în oraş plăcută.

Dotările ,,oraşului confortabil” sunt: magazine deschise non-stop, mai ales cu produse esenţiale; mare diversitate de mărfuri şi servicii; magazine locale; dotări speciale: şcoli, spitale, medici, dentişti; parcări pentru localnici şi oaspeţi; străzi sigure; linii de transport între zonele rezidentiale şi nerezidenţiale; spaţii publice.

Întrebările care trebuie puse şi problemele care trebuie rezolvate într-un oraş al viitorului sunt: Ce servicii sunt necesare pentru populaţie? Care este balanţa optimă între oferta publică şi cea privată de servicii şi facilităţi? Cum şi când ar trebui să intervină sectorul public pentru a oferi sau a schimba varietatea serviciilor sau pentru a crea un mediu ce va atrage localnicii, oaspeţii şi ofertele de angajare şi ce indicatori vor presupune astfel de intervenţii?

Care ar fi distanţa optimă dintre diferitele facilităţi (de exemplu, un magazin local la o distanţă de X metri şi un supermarket amplasat la Y metri);

Cum s-ar putea obţine echilibrul dintre confortul unora (de exemplu un centru de fast food) şi disconfortul altora (mult zgomot şi gunoi)?

Servicii locale/sociale: planificare pentru populaţie; Spaţii pentru maşini private versus încurajarea transportului în comun; Înlăturarea criminalităţii, creând un mediu sigur; Tehnologie care să poată susţine prevenirea criminalităţii – monitorizare versus respectarea dreptului de intimitate;

Planificarea şi menţinerea locurilor publice pentru diverse utilizări.

20

Oraşul viitorului, privit din punct de vedere social, nu reprezintă doar o comunitate ci mai multe, chiar dacă ele nu au ales să fie împreună. Un oraş puternic suportă toate aceste comunităţi şi oferă oportunităţi sociale tuturor.

Forţa unui astfel de oraş constă în: existenţa comunităţilor mixte (clasă, categorie, educaţie); ofertă de produse pentru grupuri marginalizate sau pentru grupuri greu de ajuns; verigi între rezidenţi, lucrători şi vizitatori; numeroase facilităţi pentru ocuparea timpului liber; transport public accesibil tuturor; conducere democratică; existenţa unor mari spaţii publice;

Unul dintre domeniile în care tehnologia şi în special Internetul au folosit pentru a crea şi susţine atât geografic cât şi virtual comunitatea, este cel care se referă la:

crearea unui spaţiu virtual pentru ,,comunităţile de interes”; accesul on-line la informaţii şi servicii pentru rezidenţii din zone geografice specifice.

Obiectivul acestor aplicaţii–cheie nu este impunerea, în stil monopolist, a unei tehnologii-lider în aceste domenii, ci îmbunătăţirea accesului la informaţii, la servicii şi la tehnologii, atât pentru întreprinderi şi pentru autorităţi administrative, cât şi pentru cetăţeni individuali.

Aceste tehnologii: elimină constrângerile geografice, factorul distanţă ne mai fiind important pentru a explica mărimea ariilor de atracţie a anumitor oferte urbane;

impun un altfel de stil de muncă pentru angajati, schimbând modul în care afacerile se fac înăuntrul şi în afara organizaţiilor de afaceri;

permit marilor întreprinderi să pară a fi mai mici şi mai flexibile, iar întreprinderilor mici şi mijlocii să devină în mod efectiv mai mari decât sunt în prezent.

Oraşul viitorului va fi un oraş dinamic. Oraşul este o suprafaţă dens populată, iar locuitorii acestuia se află într-o continuă schimbare,

într-o permanentă mişcare. Schimbarea şi mişcarea sunt condiţii esenţiale pentru buna funcţionare a oraşului viitorului. Punctele forte ale unui ,,oraş în mişcare”sunt:

varietatea mijloacelor de transport; reînnoirea infrastructurilor (şosele, căi ferate, căi aeriene etc); legături bune de transport în regiune, cu alte oraşe şi internaţionale; o populaţie aflată într-o continuă mişcare; accesibilitate în cartiere, în clădiri şi la informaţii pentru pietoni, vizitatori, invalizi, maşini.

În prezent, în multe oraşe informaţiile despre transport sunt disponibile de obicei prin internet sau la cabinele de informare.

În oraşul viitorului, va trebui să fie furnizate informaţii şi servicii corespunzătoare cu privire la transport care sa-i ajute pe rezidenţi şi pe vizitatori să se deplaseze cât mai puţin prin sau în jurul oraşului. Chiar dacă maşinile funcţionează pe bază de combustibil nepoluant, numărul mare de călătorii personale ar putea fi dăunător unui mediu urban echilibrat în care nivelul aglomerării a îngreunat traiul şi serviciile în oraşe.

În egală măsură, baza de informaţii precum şi alte progrese tehnologice ar trebui să furnizeze informaţii şi servicii cetăţenilor cu scopul de a reduce nevoia de a călători, astfel făcând transportul de zi cu zi mai puţin dificil şi dăunător.

Nu in ultimul rand, oraşul viitorului va fi un oraş civic, în care locuitorii, oamenii de afaceri, guvernanţii şi alte organizaţii vor lucra împreună – nu doar în ceea ce priveşte furnizarea serviciilor sau în derularea afacerilor lor de zi cu zi, ci şi la conducerea oraşului, ei interacţionând unii cu alţii.

Punctele forte ale oraşului civic sunt: niveluri ridicate de implicare publică; consultări asupra schimbării şi conducerii;

21

autorităţi responsabile; gamă largă şi deschisă de răspândire a informaţiei; niveluri avansate ale dezbaterilor publice; îmbunătăţirea participării în procesul democratic; mai mulţi reprezentanţi ai autorităţilor cu specializări multiple; diversitatea opiniilor publice şi a industiilor.

1.3. Oraşul intelligent, oraşul digital – un model de management urban Spre sfârşitul secolului al XX-lea, administraţiile metropolitane şi regionale conştientizate

technologic din Europa, Statele Unite şi Japonia, au întrevăzut o nouă oportunitate pe calea dezvoltării şi prosperităţii oraşelor în ceea ce reprezintă societatea informaţională. O serie de proiecte şi aplicaţii pilot au încercat să îmbunătăţească capacitatea oraşelor de a gestiona informaţia, de a transmite cunoştinţe şi de a utiliza tehnologiile informaţiei.

Ne putem referi aici la: aplicaţiile de realitate virtuală, site-uri şi pagini web ale oraşelor şi regiunilor, aplicaţii de telecomunicaţii între grupuri de utilizatori dintr-un oraş, reţele metropolitane ce leagă autorităţile municipale şi organizaţiile locale de cercetare şi educaţie prin intermediul canalelor de comunicaţii de mare viteză bazate pe bucle locale de fibră optică şi aplicaţii administrative orăşeneşti precum bugetarea automată, evidenţa automată a proprietăţilor, managementul integrat al personalului, gestionarea automată a asigurărilor sociale, furnizarea automată a informaţiilor de mediu, aplicaţiile de mesagerie electronică, aplicaţiile de publicitate multimedia şi comerţ electronic, instrumente de management al cunoştinţelor, motoare de căutare pentru cercetarea unor subiecte specifice, baze de date tematice, ghiduri şi liste de informaţii, registre profesionale şi liste ale afacerilor şi diferitelor organizaţii, reprezentări digitale ale oraşelor şi siturilor istorice, cataloage şi reprezentări ale monumentelor şi lucrărilor de artă de patrimoniu, etc.

Aceste aplicaţii promovează informatizarea oraşelor şi regiunilor oferind capacităţi mai bune de comunicare, reprezentări mai complete ale spaţiilor oraşului, informaţii mult mai precise şi actualizate şi motoare şi instrumente mai utile destinate gestionării cunoştinţelor şi informaţiilor. Totuşi, doar un număr mic din aplicaţiile menţionate anterior au deschis, după cum vom vedea, perspective noi spre oraşe şi regiuni inteligente.

1.3.1 Comunităţile inteligente

Mişcarea comunităţilor inteligente (Smart Communities Movement), ce a luat naştere în California, în deceniul al nouălea, reprezintă un cadru spontan de simplă promovare a filozofiei şi aplicaţiilor societăţii informaţiei la nivelul oraşelor si al regiunilor, cu scopul aplicării tehnologiilor TIC şi a îmbunătăţirii calităţii vieţii.

O comunitate inteligentă este diferită de celelalte comunităţi doar prin faptul că înţelege potenţialul TIC şi ia decizii conştiente în ceea ce priveşte utilizarea corespunzătoare a acestor tehnlogii în vederea transformării vieţii şi muncii în teritoriul său. Promovarea conceptului este făcută prin seminarii, forumuri şi conferinţe, prin mass-media şi prin internet.

Baza tehnologică a unei comunităţi inteligente tipice este reţeaua; ea leagă într-un scop comun şi major pe utilizatorii acesteia. În general, reţeaua este formată din trei elemente:

infrastructură, puncte de acces şi aplicaţii.

Infrastructura este mediul prin care informaţia călătoreşte: fire telefonice, cabluri de cupru sau fibră optică şi comunicaţiile fără fir sau cele satelitare. Punctele de acces sunt porţi prin care utilizatorii pot accede în reţea utlizând computerele per-sonale, staţiile de lucru, dispozitive ataşate unui TV sau chioşcurile electronice de informaţii. Din unghiul acestei abordări,

22

aplicaţiile se definesc ca fiind acele utilizări în care pot fi folosite informaţiile şi resursele din reţea.

Abordarea actuală tinde spre integrarea infrastructurii existente şi deschiderea ei cât mai larg posibil, pe strângerea laolaltă, într-un mediu comun, a tuturor furnizorilor de servicii de telecomunicaţii: telefonie, sevicii de cablu, etc.

Es te impor tantă ş i e f ic ien ţa puncte lor de acces : o conexiune corespunzătoare la internet şi un computer de birou relativ puternic, dotat cu un modem rapid. în felul acesta, comunităţile Northern Califomia's Net din Two Rivers, Public Access Network din Seattle şi FreeNet din Los Angeles au ales să faciliteze accesul mai bun la internet sau la reţeaua informatică locală, prin folosirea conturilor internet free sau a kiosk-urilor din biblioteci, centre comunitare si clădiri publice.

Odată constituite infrastructura şi punctele de acces, aceste comunităţi pornesc dezvoltarea aplicaţiilor online. în sine, internetul furnizează accesul spre o bază bogată şi în creştere de informaţie şi, de aceea, o comunitate de acest tip nu dublează această resursă. Din contră, ele încearcă să suplimenteze baza globală de informaţii a internetului cu date şi aplicaţii pertinente comunităţii specifice. Există comunităţi ce optează pentru investiţia într-un program de furnizare prin internet a unor informaţii şi servicii specifice potrivite nevoilor cetăţenilor săi.

Unele comunităţi işi propun să se promoveze din punct de vedere economic prin internet în scopul îmbunătăţirii poziţiei în economia globală. Alte comunităţi îşi propun să conecteze şcolile şi bibliotecile sale la internet şi să îi pregătească în acest fel mai bine pe cei ce studiază în această comunitate corespunzător carierelor alese.

În s t a t u l V i r g i n i a , c o mu n i t a t e a i n t e l i g e n tă d i n B l a c k s b u r g , (http://www.bev.net/) este conturată în jurul unui oraş cu mai puţin de 40.000 de locuitori, în care se află amplasat un centru universitar, Virginia Tech, cu aproximativ 25.000 de studenţi. Caracteristic însă acestui oraş este un nivel foarte ridicat de utilizare al internetului. Difuzia TIC îşi găseşte originea în dorinţa administraţiei publice, universităţii din localitate şi comunităţii locale de afaceri de a explora modul în care pot lucra împreună pentru a crea acest sat electronic.

Mai mult de 40% din locuitorii oraşului navighează pe internet, peste 60% dintre cei conectaţi utilizează poşta electronică, toţi şcolarii care îşi doresc un cont de poştă electronică primesc unul gratuit inclusiv accesul liber la serviciul www iar peste 65% din afacerile locale îşi fac publicitate pe internet prin intermediul situ-rilor web şi a serviciilor online.

Smart Valley este o asociere a mai mult de 75 de companii şi organizaţii din Silicon Valley ce participă, împreună cu liderii comunităţii, la lansarea proiectelor tehnologice ce pot îmbunătăţi calitatea vieţii în Silicon Valley. Viziunea acestora este de a crea o comunitate electronică prin dezvoltarea unei infrastructuri informaţionale avansate ce leagă toate sectoarele comunităţii, sistemul de asigurare a sănătăţii, administraţia locală, afacerile şi gospodăriile. Se pot enumera, printre diferitele proiecte, cele legate de conectarea unui număr de 150 de şcoli din Silicon Valley la internet, difuzia teleworking-ului, căutarea online a locurilor de muncă şi crearea unui sit de web destinat alegerilor ce se adresează votanţilor din Silicon Valley.

Proiectele anterioare redau spiritul acestor comunităţi, dar ele sunt legate mai mult de dezvoltarea aptitudinilor şi competenţelor din cadrul unei comunităţi în sectoarele cunoaşterii şi utilizării tehnologiilor IT/multimedia decât de transferul tehnologic.

Fără îndoială, există o dimensiune tehnologică, dar accentul principal este îndreptat spre motivarea comunităţii umane în adoptarea inovaţiilor. Aceste aplicaţii statornicesc noi mijloace de comunicaţie (electronică), educaţie (învăţare la distanţă), muncă (teleworking), informare (internet), management (automatizat), furnizare de servicii (online), etc. ce trebuie acceptate de cea mai mare parte a comunităţii.

Aspectul acceptării şi diseminării aplicaţiilor este important şi face ca un proiect să fie obştesc (urban) şi nu individual şi să constituie o aplicaţie practică din punct de vedere tehnologic.

23

Comunităţile inteligente sunt rezultatul planificării pe trei niveluri (fig. 1.3): infrastructura tehnica, instrumente şi aplicaţii şi reglementările instituţionale care permit/facilitează aceste aplicaţii.

Prima sarcină a planificării unei asemenea comunităţi este de a identifica şi marca acele persoane/agenţii care vor elabora proiectul. în unele locuri, punctul de plecare în crearea unei comunităţi inteligente a fost constituit de un individ în jurul căruia, ulterior, s-a reunit un grup. în alte cazuri, iniţiativa a fost luată de o autoritate administrativă locală, o universitate sau o companie non-profit. Fără îndoială, proiectele încununate de succes au fost cele iniţiate de grupuri de persoane care, astfel, au echilibrat avantajele managementului individual al proiectului (viteză, coeziune) cu avantajele managementului colectiv (o bază mai largă de suport, o asignare optimă a resurselor şi continuitate).

Proiectarea infrastructurii tehnice este o componentă fundamentală şi o precondiţie a dezvoltării instrumentelor şi aplicaţiilor.

Această sarcină poate fi simplificată de existenţa unei infrastructuri tehnice ce include reţeaua informaţională şi punctele de acces. întrucât cea mai utilizată plaformă de comunicaţie este internetul, necesitatea unei noi infrastructuri este mult diminuată. Domeniile de comunicaţii şi abilitatea mediului existent de a transfera volume mari de date sunt elementele critice ale analizei, întrucât unele aplicaţii necesită un transfer mare de date (procesare video şi imagini) iar, pentru aceasta, capacitea uzuală a reţelei telefonice este inadecvată. Dacă infrastructura tehnică existentă este necorespunzătoare, dezvoltarea ei devine principalul obiect al atenţiei.

Definirea şi dezvoltarea instrumentelor este un alt pas esenţial. Dacă în majoritatea aplicaţiilor sunt utilizate instrumente simple precum poşta electronică, teleconferinţa şi siturile web, pentru promovarea activităţilor sau produselor, sau pentru a furniza online servicii de asigurarea sănătăţii, educaţie şi consultanţă in afaceri, etc. sunt necesare instrumente mai complexe.

Fig. 1.3 - Sistematizarea unei comunităţi inteligente Sursă: Smart Communities Guide Book (2001), Implementation guide

3. Infrastructura tehnică Pentru a se integra şi pentru a fi cât mai utile, instrumentele solicită o îmbinare a sistemelor şi reţelelor

4. Infrastructuri instituţionale După cum instrumentele se conectează la reţele, oamenii se conectează la institiţii, acestea având politicile şi procedurile de determinare a modului în care sunt alocate resursele şi a felului în care sunt îndeplinite activităţile comunităţii

2. Instrumente Persoanele cheie şi utilizatorii au nevoie de programe software şi aplicaţii pentru a-şi înfăptui sarcinile şi a îndeplini funcţiile din cadrul comunităţii

1. Lideri şi persoane cheie Oamenii sunt cei care execută activităţile, iar persoanele cheie asigură conducerea în timpul acestui proces.

Evaluarea nevoilor

Metaprotocoale Proceduri, politici şi sisteme

stimulatoare

Evaluarea nevoilor

24

Datorită relativei standardizări infrastructurale şi a intemetului, interesul central în planificare se concentrează asupra instrumentelor şi aplicaţiilor particularizate, destinate serviciilor online şi lucrului si educaţiei la distanţă.

Reglementările instituţionale sunt concentrate pe combinarea formelor tradiţionale şi moderne de comunicaţie şi pe furnizarea de servicii şi de locuri de muncă.

Aplicaţiile de e-commerce necesită reglementarea mijloacelor electronice de plată acceptate de instituţiile de credit. Aplicaţiile de educaţie la distanţă necesită adaptarea agenţiilor implicate în educaţie şi a mecanismelor educaţionale şi, totodată, certificarea validităţii acestor tipuri de servicii. Şi în medicina la distanţă, sistemul de sănătate dintr-o anumită zonă geografică trebuie reproiectat.

Mai mult, reglementările instituţionale sunt necesare pentru a permite şi facilita aplicaţiile comunităţilor inteligente, pentru a garanta validitatea procedurilor introduse şi pentru a asigura finanţarea serviciilor electronice.

1.3.2. Oraşele europene pseudodigitale

În acest sens, iniţiativele europene au fost dezvoltate, începând din 1996, prin programul

Oraşe Europene Digitale (European Digital Cities - EDC), ce a urmărit aplicarea serviciilor telematice în dezvoltarea urbană şi formularea principiilor societăţii cunoaşterii la nivelul oraşelor şi regiunilor; în obiectivul său nu s-a regăsit diseminarea aplicaţiilor într-o reţea folosind intemetul.

La aceasta contribuie, în prezent, o serie de reţele integrate de oraşe: Eurocities, ce reprezintă peste 120 de mari oraşe din peste 30 de ţări

europene, ale căror misiune principală este de a îmbunătăţi calitatea vieţii în oraşe şi de a promova politica urbană europeană, ca principal factor în integrarea europeană prin dezvoltarea aplicaţiilor telematică şi ale societăţii informaţionale. Printre membrii asociaţi figurează şi trei localităţi din România: Bucureşti, Constanţa şi Timişoara.

Polis network, ce reprezintă o uniune a 65 de oraşe şi regiuni din 18 ţări europene ce colaborează pe domenii legate de transport şi mediu şi care transferă date de bune practici şi soluţii inovatoare.

Programul TURA (Telematics in Urban and Rural Areas), încheiat în 1999, stă la originea eforturilor actuale, fiind una dintre resursele importante de cunoştinţe si bune practici.

Baza de proiecte a acestui program oferă autorităţilor locale experienţă şi bune practici privind aplicaţiile telematice destinate asigurării locurilor de muncă, dezvoltării economice a întreprinderilor mici, ridicării calităţii vieţii categoriilor dezavantajate, canalizării informaţiilor şi administrării oraşelor, trainingului şi educaţiei, condiţiilor de mediu, sănătăţii şi tele-democraţiei. Ea pune la dispoziţie şi analize ale repercursiunilor socio-economice ale implementării tehnologiilor telematice în oraşe şi explorează oraşele din punct de vedere sinergie, pentru a dezvolta infrastructuri telematice şi tehnologii comune.

Proiectele de diseminare a informaţiilor furnizează acces la baze de date şi inventare tematice care pot fi utile populaţiei unui oraş, întreprinderilor sau oame-nilor de afaceri. Proiectele EPITELIO, INFOSOND şi MAGICA conţin aplicaţii telematice destinate diseminării informaţiilor şi seviciilor aferente: teleconferinţe, tele-educaţie, servicii de mesagerie şi aplicaţii simple de tele-working.

Proiectele aplicaţiilor telematice necesare activităţii de transport din oraşe urmăresc automatizarea serviciilor de transport (optimizarea flotei, operarea infrastructurii) şi diseminarea spre utilizatori a tuturor informaţiilor legate de modalităţile cele mai eficiente de utilizare a infrastructurii urbane şi reţelele de transport (proiectele CAPITALS, CONCERT şi EUROSCOPE).

Cea mai importantă categorie de aplicaţii telematice este cea a furnizării de servicii online: descentralizarea şi furnizarea online a serviciilor municipale (proiectul DALI), furnizarea de

25

servicii de siguranţă şi alarmare (proiectul EQUALITY), tele-medicina (proiectul PH-NET) şi servicii telematice destinate grupurilor ce se confruntă cu excluderea socială şi persoanelor cu nevoi speciale (proiectul PERIPHERA).

In urma acestor proiecte s-a dobândit experienţa necesară furnizării serviciilor online aferente problemelor disparate 'ale oraşelor, dar şi posibilitatea generalizării aplicaţiilor telematice şi în alte aspecte ale oraşelor.

Aplicaţiile implementate au arătat că există instrumentele utile domeniului critic al managementului cunoştinţelor şi inovaţiei tehnologice. Elemente ca: dezvoltarea bazelor de date tematice ş i utilizarea instrumentelor telematice în transferul informaţiilor, educaţia online, serviciile de consultanţă şi training şi managementul' cunoştinţelor tehnologice în domenii specializate ale cercetării şi şiinţei îşi pot aduce contribuţia la implementarea TIC în câmpul cunoaşterii tehnologice şi automatizării procedurilor dezvoltării tehnologice.

După cum s-a amintit, o contribuţie importantă a programului EDC a fost aceea de a se concentra pe dezvoltarea şi furnizarea de servicii şi nu pe problemele legării în reţea şi ale telecomunicaţiilor. Intemetul şi reţelele de telecomunicaţii existente, pe linii telefonice sau ISDN, furnizează o bază adecvată din punct de vedere infrastructural, peste care pot fi dezvoltate aplicaţiile telematice. Şi aceasta, înainte de generalizarea comunicaţiilor wireless, ce pot furniza viteze foarte ridicate înspre orice punct din oraş, amintindu-se aici serviciile online prin intermediul conexiunilor internet wireless de 10Mbps sau mai mult.

Rămâne însă esenţială problema conţinutului comunicaţiilor şi serviciilor online oferite. Prin comparaţie cu mişcarea oraşelor inteligente, în obiectivele majore ale programului EDC, serviciile au fost plasate în centrul viziunii oraşului digital. Aşadar, principala valoare adăugată a oraşelor digitale este legată de serviciile ce pot fi furnizate cetăţenilor în vederea asistării funcţionării oraşului.

1.3.3 Oraşul digital şi cel inteligent

Un oraş digital nu este realizat din cărămizi, oţel şi beton, ci din computere, linii telefonice,

conexiuni electronice şi biţi (Mitchell, 1995); fiecare locuitor posedă un computer şi un modem prin intermediul cărora se conectează la meta-sistemul oraşului.

În funcţie de gradul de ubicuitate al TIC în mediu, locuitorul se poate plimba, mijlocit sau nu, pe străzile sale, poate face cumpărături utilizând aplicaţiile e-commerce, poate citi cărţi din biblioteci electronice, îşi poate rezerva locuri la teatru pentru un spectacol ce va avea loc următoarea lună, sau poate urmări ultimul film cu James Bond din fotoliul său confortabil de acasă, etc. Într-un oraş digital, o cât mai mare parte a funcţiunilor reale ale oraşului (şi în special funcţiunile legate de informaţie şi imagini) sunt îndeplinite la nivel virtual.

În cele ce urmează, vom prezenta două cazuri de oraşe digitale, care tind cu succes la statutul de oraşe inteligente; în ambele însă, proiectele iniţiale s-au realizat printr-un parteneriat public-privat eficient ce a vizat dezvoltarea integrată a unor servicii locale.

Începând de la mijlocul anilor 90, oraşul Stockholm avea conturată o e-strategie a sa, care includea aplicaţii în domenii precum serviciile municipale, e-democraţia, controlul şi managementul administraţiei oraşului, e-structură, dezvoltarea competenţelor si educaţie, e-procurement şi outsourcing.

Strategia juca de atunci un rol important în obiectivul Stockholmului de elaborare a precondiţiilor utilizării noilor tehnologii digitale în cadrul administraţiei orăşeneşti, sectorului privat şi chiar a întregului oraş. în societatea modernă, se amintea în strategie, accesul la serviciile municipale trebuie să fie îmbunătăţit iar informaţiile destinate cetăţeanului trebuie să fi acce-sibile atunci când acestea sunt dorite sau solicitate. S-a pornit de la principiul că toate documentele oficiale pot fi publicate pe internet şi puse la dispoziţia tuturor cetăţenilor, dar s-a precizat că aceasta este doar prima treaptă dintr-un proces ce are ca destinaţie introducerea serviciilor integrate de teledemocraţie şi de desfăşurare a alegerilor via internet.

26

Dezvoltările recente din localitatea suburbană Kista (12 km N-V de centrul Stockholmului), iniţial consituită ca un parc industrial obişnuit şi devenită acum „Mobile Valley" sau capitala TIC a Nordului, articulează oraşul Stockholm pe un palier superior la noua societate a cunoaşterii. Amplasarea în acest oraş cu 120.000 de locuitori, dintre care 65.000 de angajaţi, a unor companii high-tech precum Ericsson şi Microsoft face ca două treimi din totalul persoanelor angajate să îşi desfăşoare activitatea în sectorul TIC. în Kista, Institutul Tehnologic Regal al Suediei a înfiinţat o universitate dedicată TIC în care studiază aproximativ 4.000 de studenţi; aceştia participă pe lângă activitatea didactică la programe de cercetare şi cooperează cu companiile din zonă. Dezvoltarea acestui oraş digital este legată de organizaţia Electrum Foundation, fondată în anul 1988 de către companiile Ericsson, ABB si oraşul Stockholm. Aceasta, fiind interesată de dezvoltarea acestui parc ştiinţific şi tehnologic, a pus bazele unui sistem de suport al inovăr i i denumit Kista Innovation & Growth (KIG), ce comercializează ideile provenite din sectorul universitar TI, din institutele de cercetare şi din spin-off-urile create în jurul angajaţilor companiilor din zonă. Experienţa pozitivă generată a contribuit la replicarea în Stockholm a unui sistem asemănător, STING (Stockholm Innovation & Growth).

Toate activităţile integrate ce se desfăşoară în Kista şi Stockholm accelerează fenomenul urbanizării; dintr-o zonă tradiţional lucrativă în care lipseau o serie de servicii cerute de societatea contemporană pentru lucru si educaţie, aceasta zonă primeşte o altă structură de funcţii. Modernizarea cartierului Kista înseamnă conectarea zonelor de locuire adiacente la centrul aflat în dezvoltare tehnologica şi introducerea în zonă a noi funcţiuni şi echipamente urbanistice.

Pe 24 septembrie 1997, oraşul irlandez Ennis, capitala ţinutului Clare, al 13-lea oraş ca mărime şi caracterizat de o dezvoltare foarte rapidă şi o populaţie relativ tânără - 71% din populaţie având sub 44 de ani - a devenit primul oraş irlandez al erei informaţiei.

O mare parte a populaţiei active ocupate activează în serviciile financiare şi administrative şi în comerţul cu amănuntul. Activităţile productive sunt legate de industria farmaceutică, de producţia articolelor electronice şi de dezvoltare tehnologică. Localitatea se află nu departe de universităţile din Limmerick şi Galway ce produc anual 5.000 de absolvenţi.

Oraşul a fost ales de compania naţională irlandeză de comunicaţii Eircom ca destinaţie a unei investiţii de 19 milioane EURO într-o infrastructură integrată de telecomunicaţii. De-a lungul a cinci ani, în această comunitate de aproximativ 20.000 de locuitori, investiţiile au urmărit creşterea nivelului de utilizare al computerului şi al serviciilor internet, dezvoltarea aptitudinilor şi competenţelor şi stabilirea unei platforme de testare a noilor tehnologii. 5600 de locuitori au achiziţionat prin subvenţionare, cu o participare proprie de 14% din valoare, câte un computer şi aplicaţiile software aferente. în proiect au participat 4600 de gospodării, 83% din numărul total al gospodăriilor. Printre altele, ca element obligatoriu pentru conectarea prin dial-up la internet, a fost facilitat accesul la serviciile de telefonie fixă a tuturor gospodăriilor, fapt ce a condus la un procent de instalare a acestui serviciu de 93%. Accesul facil la computerul personal a permis celor înscrişi în program să dobândească mai uşor aptitudini şi competenţe noi, de la iniţierea în utilizarea PC-ului şi al internetului până la pregătirea în vederea certificării ca utilizator. Toţi locuitorii oraşului pot să beneficieze de cursuri ECDL (European Computing Driving Licence) la un cost redus.

Aria răspunsului pozitiv în această etapă s-a situat, ca distribuţie spaţială, în zonele ocupate cu locuinţe noi şi în acele locuinţe în care existau copii sau adolescenţi în perioada pregătirii şcolare, în timp ce, zonele gentrificate ale oraşului, au manifestat un răspuns negativ. Pentru toţi locuitorii implicaţi, utilizarea computerului a reprezentat, în cel mai adânc sens, o împlinire şi o înţelegere a filozofiei TI; ei au simţit că aparţin unei comunităţi. Cei care, din cauza unui handicap sau din motive de natură social-economică, nu au putut participa la proiect, au fost sprijiniţi pe perioada proiectului şi după încheierea acestuia în centre comunitare, dotate în mod asemănător şcolilor. Ele îşi desfăşoară în continuare activitatea datorită voluntarilor din rândul comunităţii şi asigură, astfel, un mediu de susţinere a activităţilor educative.

27

Sectorul economic a făcut obiectul unui program cadru ce urmărea: crearea unei echipe de coordonare a implementării TIC, activitatea de consultanţă independentă, acces la ultimele tehnologii prin participarea la demonstraţii şi teste şi evaluări tehnologice, subvenţii pentru achiziţia de hardware şi software, linii ISDN şi conexiuni internet, training TIC progresiv şi particularizat, găzduire a paginilor de web şi software de dezvoltare al acestora, seminarii şi workshop-uri regulate pentru prezentarea noutăţilor legate de e-commerce, e-marketing şi inovare, împrumutul de cărţi, articole de cercetare şi publicaţii de profil dintr-o bibliotecă extinsă, oportunitatea unică oferită întreprinderilor din Ennis de a lua parte la studii pilot şi teste tehnologice, incluzând tehnologiile cartelelor inteligente, ADSL (Assymetrical Digital Subscriber Line) şi dezvoltarea de aplicaţii 3G. Reacţia firmelor participante la conceptul de e-commerce sau conectarea la linii ISDN a fost de expectativă, ele preferând să-şi consolideze baza de mijloace fixe şi să-şi pregătească personalul.

Pe lângă caracteristici generale, secţiunea dedicată educaţiei din acest proiect a urmărit şi (1) studiul fezabilităţii utilizării e-mail-ului, atât pentru învăţământul primar cât şi pentru cel gimnazial, ca mijloc de comunicare cu părinţii şi de asigurare a suportului tehnic necesar pentru a face mai viabilă comunicarea electronică dintre şcoală şi casă, (2) acreditarea a trei şcoli primare ca centre de testare ECDL şi (3) asigurarea pregătirii ECDL către proprii elevi în două dintre şcolile gimnaziale.

Proiectul EOLAS (Ennis Online Local Authority Services), o altă componentă a programului, a reprezentat o aplicaţie e-govemment, prin care se facilitează publicului accesul online la bazele de date ale autorităţii locale, ce includ listele imobilelor, aplicaţiile de planificare, contracte, etc.

Celor două oraşe prezentate ar putea fi intitulate cu uşurinţă oraşe digitale datorită existenţei elementelor de infrastructură tangibilă şi intangibilă. Aceste infrastructuri constituie însă un mediu digital de comunicaţie şi de schimb de informaţie şi nu un aport de inteligenţă adus oraşului. Care sunt exact diferenţele dintre oraşul digital şi cel inteligent?

Aplicaţiile ce pot să confere unui oraş sau unei regiuni caracterul de inteligenţă sunt acelea în care spaţiul digital/virtual se combină cu comunitatea reala de oameni şi de producători, întrucât aceştia utilizează la un nivel înalt cunoştinţele şi inovaţiile. Prin urmare, aplicaţiile TIC şi instrumentele de management al cunoştinţelor şi al inovaţiilor se construiesc peste un spaţiu geografic caracterizat de cunoaştere şi inovare.

Ca urmare, spaţiul inteligent reprezintă împletirea a două componente : comunitatea umană delimitată geografic care dezvoltă reţele instituţionale şi sociale

favorabile cunoaşterii şi inovării şi infrastructura bazată pe TIC peste care sunt dezvoltate instrumente de management al

cunoştinţelor, dezvoltării tehnologice şi inovării. Oraşul inteligent caracterizează acele arii geografice (comunităţi, cartiere, sectoare, oraşe

şi regiuni) ce au abilitatea de a sprijini învăţarea, dezvoltarea tehnologică şi procedurile inovative şi acele spatii digitale utile procesării informaţiei şi instrumentele de transfer ale cunoştinţelor şi tehnologiei. În acest sens, orice oraş digital nu este neapărat inteligent. Dar, fiecare oraş inteligent conţine o componentă digitală.

În general, inteligenţa desemnează aptitudini variate, ea fiind deseori identificată cu competenţă, talent, IQ şi adaptare socială. Prin calchiere, un sistem este inteligent dacă posedă capacităţile de culegere şi de înţelegere a informaţiilor, de efectuare a inferenţelor şi a predicţiilor şi de aplicare ale acestora în înţelegerea şi rezolvarea a noi probleme.

Aşadar, pentru a caracteriza o arie geografică ca fiind inteligentă nu este suficientă dezvoltarea unei infrastructuri destinată transferului informaţiei; reţeaua de cablu şi capacitatea de comunicaţie nu sunt, ele însele, o dovadă a inteligenţei.

1.3.4. Cunoaştere şi inovare

28

Un oraş pentru a deveni inteligent trebuie să interconecteze cele trei elemente de bază ale sale: aria geografică caracterizată de cunoaştere şi inovare, mediul de comunicaţii digitale şi instrumentele/tehnologiile destinate managementului cunoştinţelor şi al inovaţiilor.

Considerăm, în acest context, următoarea definire a inovaţiei ca fiind utilă studiului de faţă: „Inovaţia conţine în sine acele perfecţionări tehnologice şi metode mai evoluate de a produce un lucru. Ea se poate manifesta în schimbări ale produsului şi procesului, în abordări noi ale maketingului, în forme noi de distribuţie şi în concepţii noi asupra câmpului de acţiune"

(Porter 1998)

Inovatorii sunt cei ce stimulează apariţia oportunităţilor schimbării, printr-un proces incremental. Inovaţia este o funcţie dependentă de acumularea de cunoştinţe practice şi progrese. Ea este în egală măsură rezultatul cunoştinţelor organizaţiei, după cum acestea pot fi şi rezultate ale cercetării şi dezvoltării formale. Întrucât inovaţia operează cu cunoştinţe, atunci:

„Managementul cunoş tin ţelor desemnează setul de acţ iuni sistematice şi disciplinate pe care o organizaţie le aplică pentru a obţine cea mai mare valoare din cunoştinţele aflate la dispoziţia sa. Cunoaşterea include experienţa şi inteligenţa membrilor organizaţiei şi artefactele informaţionale, cum sunt documentele şi rapoartele, disponibile atât în organizaţie cât şi în mediul exterior acesteia."

(Davenport, Prusak, 1998)

Eficienţa instrumentelor de management al cunoştinţelor este dată de însumarea iniţiativelor socio-organizaţionale şi manageriale, însoţite, în multe cazuri, de implementarea unor tehnologii corespunzătoare.

Cel puţin din aceste definiţii rezultă că, devenirea unui spaţiu inovativ este diacronică, sistemică şi sistematică. Este evident că ariile geografice ce oferă un mediu particular şi favorabil dezvoltării şi diseminării inovaţiei tehnologice, prin includerea lor într-o arie geografică mai largă dar dedicată unor activităţi tradiţionale, pot fi denumite insule inovative. Insulele inovative reflectă istoric formarea fiecărei noi activităţi industriale şi exprimă o nouă împărţire a producţiei şi a muncii, în sensul în care, pentru a lua naştere, noile activităţi bazate pe tehnologie necesită noi condiţii socio-economice. Din punct de vedere empiric există cinci categorii de insule inovative: districtele industriale flexibile, clusterele de întreprinderi şi servicii, parcuri ştiinţifice şi tehnologice, tehnopolii şi regiunile inovative. Acum, există know-how-ul necesar creării mediilor inovative şi elaborării mediilor şi oraşelor digitale. Dar aplicaţiile ca leagă aceste aspecte şi crează spaţiul real-digital sunt totuşi limitate.

In Italia, în localitatea Prato, a fost realizat unul din primele experimente în crearea unui mediu inteligent. Situat în centrul Italiei, Prato este un binecunoscut district industrial ce cuprinde concentrarea cea mai mare de filaturi din lume. Oraşul sste specializat în producţia de ţesături de lână cu mai mult de 10.000 d§ întreprinderi mici ce îşi desfăşoară activitatea utilizând metode de lucru flexibile şi specializate. Numărul mediu de angajaţi per întreprindere este de aproximativ şase.

Caracteristice acestui sistem productiv sunt reţelele co-operative şi combinaţiile flexibile de întreprinderi coordonate de cumpărători (impannatori), ce preiau comenzile de producţie. Pentru a asista acest tip de reţele cooperative, Comunitatea Europeană a finanţat o aplicaţie digitală care facilitează combinarea flexibilă a producătorilor. Reţeaua telelmatică propusă preia, în parte, rolul cumpărătorilor şi procedurile persoanale în selectarea producătorilor ce colaborează în executarea unei comenzi. Astfel, fiecare producător poate deveni un potenţial cumpărător ce caută asociaţi în diferite etape ale execuţiei unui produs (Lymberaki, 1991).

Deci, se observă că legătura dintre insula inovativă şi aplicaţia digitală se petrece la nivelul serviciilor şi al relaţiilor de bază ce caracterizează mediul inovator corespunzător. Oraşul

29

inteligent se concentrează aşadar asupra funcţiilor de bază ale insulei inovative; tehnologiile TI şi spaţiile virtuale trebuie să fie dezvoltate în relaţie cu funcţiile cercetării, finanţării dezvoltării tehnologice, transferului tehnologic, serviciilor de dezvoltare a noi produse şi colaborării tehnologice în implementarea inovaţiilor.

În oraşele digitale conexiunea dintre spaţiul digital şi cel real se petrece în cazul tuturor funcţiilor oraşului, acolo unde acest lucru este fezabil din punct de vedere tehnic şi prezintă o utilitate socială: în transport, la lucru, în casă, în servicii şi în petrecerea timpului liber. Pentru fiecare funcţiune a oraşului transferată în spaţiul virtual, o parte din realitatea sa, din adevărata sa substanţă şi relaţiile ce o conectează la alte funcţiuni este transferată în spaţiul virtual propriu - exemplul e-banking-ului sau unor aplicaţii de e-commerce.

În schimb, într-un oraş inteligent, conexiunea dintre spaţiile real şi virtual este mult limitată. Principiul transferului funcţiilor reale în spaţiile virtuale este menţinut, dar aceasta priveşte numai funcţiile legate de cunoaştere, cercetare, training şi dezvoltare tehnologică. Aceste funcţii, pe măsură ce incorporează un grad mare de informaţie, devin un cămp matur pentru utilizarea TI, al managementului cunoş t in ţelor ş i al tehnologiilor comunicaţiilor de la distanţă. Funcţiunile primare, care pot fi desfăşurate în spaţiul virtual, sunt omoloagele celor cinci funcţii ce formează mediul inovativ:

cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, finanţarea inovaţiei, transferul tehnologic, serviciile de dezvoltare de produs şi proces productiv, cooperarea şi networking-ul tehnologic.

1.3.5. Componentele unui oraş inteligent

Un oraş inteligent este o insulă (comunitate) inovativă tehnologică ce integrează funcţii

reale şi digitale de dezvoltare inovativă. Aceste funcţii sunt derulate în paralel în ambele spaţii, cu interacţiune umană directă în spaţiul real şi interacţiune virtuală via TI şi tehnologii de telecomunicaţii în spaţiul virtual.

Prin corelarea elementele menţionate putem indica cele trei componente de bază ale unui oraş inteligent:

insula inovativă formată de comunitatea de oameni şi de activităţile de producţie, de schimb şi alte activităţi;

sistemul inovativ virtual ce conţine instrumentele de gestiune a cunoştinţelor şi sistemul TI de furnizare a informaţiilor şi serviciilor de inovare şi

conexiunile dintre sistemele inovative real şi virtual, cu alte cuvinte, utilizarea celui din urmă de către comunitatea ştiinţifică a insulei inovative; aceste elemente leagă cele două spaţii dând naştere noului sistem inovativ real-virtual.

Insula inovativă este un punct de referinţă pentru un oraş virtual. Formele simple ale insulei inovative sunt clusterele de industrii sau servicii, districtul industrial flexibil, parcul ştiinţific, parcul tehnologic, şi centrul inovativ. Formele mai complexe sunt cele create prin aglutinarea insulelor inovative simple în tehnopoli şi sisteme regionale inovative.

Orice insulă inovativă este legată de comunitatea reală de oameni de ştiinţă şi producători, de mediul în care relaţiile sociale transformă cunoaşterea ştiinţifică în noi produse, de locul în care se reînnoiesc constant schimburile economice şi procesele productive.

Sistemul inovativ virtual are două dimensiuni: tehnologiile de management ale cunoştinţelor şi inovaţiilor şi sistemul informaţional pentru operarea online a cunoştinţelor şi funcţiilor inovative.

30

Tehnologiile şi metodele de management al inovaţiilor constituie o parte a principalelor procese inovative din care fac parte canalul producător-utilizator, lanţurile de producţie, colaborările cu institutele de cercetare, spin-off-urile, transferurile tehnologice, etc. Ele se supun unor reguli şi convenţii elaborate de instituţiile ce coordonează fluxul de cunoştinţe şi tehnologie.

Un rol important este jucat de agenţii .inteligenţi şi instrumentele de management al cunoştinţelor. Aceştia sunt entităţi software care facilitează manipularea informaţiei în moduri mai inteligente;-persoanele si afacerile ce interactionează cu ei devin mai productive, mai inovative şi mai competitive. Agenţii inteligenţi sunt implicaţi în aplicaţii profesionale din producţie, sănătate, domeniul financiar, vânzările cu amănuntul şi în multe alte tipuri de sectoare de activitate. Ei sunt utilizaţi cu succes în comerţul electronic şi pe internet.

Sistemul informaţional include TI şi instrumentele şi tehnologiile comunicaţionale. Transferul operaţiilor din mediul inovativ în spaţiul virtual nu reprezintă o simplă proiecţie a funcţiilor reale în spaţiul virtual. Aplicaţiile digitale sau virtuale promovează automatizarea funcţiilor tehnologice inovatoare, dar în acelaşi timp, le reconstruieşte radical. La acest nivel, soluţiile şi serviciile comunicaţionale furnizate de internet precum aplicaţiile web, transferul de date, motoarele de căutare, aplicaţiile multimedia, serviciile online, aplicaţiile de educaţie la distantă, etc. joacă un rol primordial.

Conectarea sistemelor de inovaţie real si virtual solicită în prealabil reconstrucţia programatică a funcţiunilor insulei inovatoare în aşa fel încât să fie fezabilă acţiunea lor în spaţiul virtual. Digitalizarea unei funcţii (a transferului tehnologic spre exemplu) nu este, deci, o simplă proiecţie a acesteia in spaţiul virtual.

Aceasta presupune dematerializarea funcţiei şi desfacerea ei în elementele de bază, codificarea procedurilor sale şi reconstruirea ei prin utilizarea acelor metode şi tehnologii care pot modela şi înlocui compexitatea interacţiunii directe umane şi a creativităţii gândirii umane în manipularea neprevăzutului şi a circumstanţelor care nu urmează reguli în rezolvarea problemelor necunoscute.

Prin urmare, reconstruirea funcţiilor insulei inovative în perspectiva programării lor prin aplicaţii de digitalizare compozită şi TI este o procedură complexă, ce solicită ingeniozitate şi metode şi tehnici speciale. Tehnicile de management al cunoştinţelor şi inovaţiilor joacă aici un rol decisiv; ele se referă la acele tehnici, metode şi instrumente destinate manipulării cunoştinţelor ce intervin şi facilitează procesul tehnologic inovativ.

Să analizăm, prin prisma celor menţionate anterior, o insulă inovativă tipică, cum este aceea a unui district industrial flexibil, cu funcţiile sale legate de cunoaştere şi conexiunile dintre spaţiile inovative real şi virtual, în realitate, un district industrial este o comunitate închisă de producători alcătuită din patru grupuri sociale de bază:

cumpărători sau designeri de produse, întreprinderi specializate în diferite segmente poductive ale unui sector industrial, meşteri specializaţi şi lucrători casnici.

Un produs de serie este comandat de grupul cumpărătorilor/designerilor care ajung la o înţelegere/comandă şi determină specificaţiile calitative şi preţul. Apoi cumpărătorii alocă părţi din întreaga lucrare întreprinderilor specializate care preiau fiecare câte o parte din intregul proces productiv. Acestea din urmă utilizează propria forţă de muncă dar şi meşterii specializaţi externi şi lucrătorii casnici. în interiorul districtului competiţia este intensă. Cumpărătorii cunosc piaţa şi calitatea produselor aferente acesteia şi impun standarde înalte întreprinderilor cu care cooperează.

Într-un district, funcţiile cunoaşterii şi inovării se leagă, în principal, de crearea a noi produse, dar şi de condiţiile de producţie, cum sunt utilaje şi forme noi de cooperare între producători. într-o mare măsură, inovaţia este determinată de capacităţi şi aptitudini, cunoştinţe şi canalele de comunicaţie stabilite între grupurile ce formează un district: competenţele şi aptitudinile de proiectare ale noilor produse, de reînnoire a modelelor aflate în producţie, un nivel

31

înalt al abilităţii de procesare a materialelor şi a calităţii finisajelor, o bună informare asupra tendinţelor pieţii şi o alocare optimă a întregului proiect subcontractanţilor individuali.

Mediul virtual al sistemului inovativ şi de cunoştinţe al unui district poate fi descris ca o combinaţie a reţelelor de comunicaţie, serviciilor la distanţă, informaţiilor din baze de date asupra tendinţelor pieţii şi relaţiilor interactive dintre cumpărători, întreprinderi, producători şi utilizatori. Acest sistem poate furniza informaţii exacte şi la timp în funcţie de o serie de parametri necesari optimizării deciziei şi dezvoltării unui produs:

noi direcţii în design datorate modei/tendinţelor, calităţii şi nevoilor consumatorilor

tendinţele pieţii, modificarea cererii şi a nivelului preţurilor, noi materiale, tehnologii de producţie şi metod© ele economisire a

energiei, informaţii despre furnizori şi optimizarea outsourcing-ului, căutarea şi selectarea online a partenerilor şi subcontractanţilor şi comunicarea online cu utilizatorii.

Este evident că un asemenea sistem poate fi un factor important în uşurarea deciziei cumpărătorilor/designerilor, ca şi a acelor întreprinderi specializate ce reprezintă într-un district forţa motrice a inovaţiei.

Această aplicaţie real-virtuală sporeşte abilitatea comunităţii de oameni ce formează districtul, de a asigura continua creativitate, non-standardizarea, un continuu flux al inovaţiilor şi o competitivitate crescută a produselor.

Nici o componentă virtual-digitală nu poate fi extrasă din structură pentru a înlocui alte funcţii creative ale districtului. Rolul acestora este complementar în relaţia cu comunitatea reală a creatorilor şi producătorilor.

Totuşi, cât de fezabile sunt aceste construcţii virtuale? Deja, o serie de proiecte de cercetare finanţate prin programul TURA, au creat instrumente şi metodologii axate pe acest subiect. Sunt prezentate în continuare, în sumar, patru proiecte din cadrul acestui program, ce privesc abilitatea de dezvoltare a aplicaţiilor şi serviciilor digitale în contextul managementului cunoştinţelor şi inovaţiilor. Aşadar, proiectul SYRECOS urmăreşte aplicaţi ile telematice în domeniul inovaţiei, îmbunătăţirii aptitudinilor şi competenţelor forţei de muncă, proiectul TELEMART este dedicat outsourcing-ului, proiectul TIERRAS urmăreşte furnizarea de servicii iar proiectul CWASAR este legat de re-engineering.

SYRECOS (Systeme Regional d'Echange de Competences et de Services) este o aplicaţie capabilă să furnizeze un sistem şi un set de practici noi care să răspundă problemei descoperirii de noi surse de aptitudini şi competenţe, într-o asemenea chestiune, o companie are de ales între două opţiuni: fie caută programe de pregătire şi permite membrilor companiei să obţină aptitudinile şi competenţele necesare, fie apelează la surse de aptitudini şi competenţe externe prin utilizarea consultanţilor, centrelor de cercetare, universităţilor şi altor insituţii relevante în acest caz. Ambele funcţii sunt sprijinite de SYRECOS. Abordarea aleasă priveşte proiectarea şi validarea a doua sisteme dedicate (1) pregătirii continue şi acţiunilor post-training şi (2) sprijinirii transferului tehnologic regional. Proiectul este bazat pe două aplicaţii software ce utilizează tehnologii web. Software-ul destinat tele-service-ului regional destinat pregătirii continue. este construit pe o bază de date Oracle şi permite utilizatorului să gestioneze şi să publice oferte de training pentru o regiune sau un sector profesional. Tele-service-ul transferului tehnologic este dezvoltat în tehnologii Java şi sprijină accesul la peste 80 de consultanţi tehnologici din 24 de organizaţii diferite ce sprijină mai mult de 1000 de mici companii din regiunea Languedoc Roussillon.

TELEMART (Telematics Marketing of Teleworkers) reprezintă un sistem online de brokeraj a forţei de muncă ce poate localiza şi contracta servicii destinate afacerilor. Prin utilizarea serviciului HTTP, serviciul de brokeraj TELEMART facilitează clienţilor identificarea furnizorilor capabili să preia activităţi de producţie şi simplificarea outsourcing-ului, prin plasarea cererilor şi comenzilor unuia sau mai multor furnizori. Sistemul este format din patru servicii

32

componente principale şi dintr-un sistem de acces securizat bazat pe autentificare cu cheie publică:

cataloage de oferte ale furnizorilor, procesarea cererilor şi comenzilor, plăţi online şi o aplicaţie de management a concordării comprehensive.

În acest sistem au fost implicaţi patru categorii de utilizatori. Operatorii de servicii sunt responsabili de dezvoltarea serviciului TELEMART la nivel naţional şi de operarea testelor de câmp la care participă telelucrâtorii, furnizorii şi clienţii. Furnizorii introduc în prealabil oferte de servicii în catalogul TELEMART şi operează reţeaua telelucrătorilor. Telelucrâtorii preiau, în regim de outsourcing, activităţile gestionate de furnizorul cu care sunt în relaţie de contract. Clienţii identifică un furnizor de servicii existent şi se pot informa online despre serviciile pe care acesta le oferă.

TELEMART este implementat ca o serie de pieţe separate, reunite toate sub o singură marcă, cu proprie identitate. Un client poate fi originar din fiecare sau din toate aceste pieţe, fără să fie vizibil faptul că, un anume broker este contractat de un anume operator, întrucât serviciile de catalogare şi de tranzacţionare sunt unitare pe întreaga piaţă. Baza de date a sistemului este implementată cu ajutorul aplicaţiei Oracle Enterprise server şi este protejată de un gateway de încredere ce corespunde specificaţiilor militare B1.

Interesul pentru serviciile experimentale de telematică, ca parte din politicile proprii de dezvoltare regionala, a făcut ca un grup de autorităţi regionale europene să utilizeze proiectul TIERRAS (Trans-European Research on Telematics Applications or Regional Development Strategies) ca bază de constituire a unui parteneriat permanent. Regiunile implicate sunt: Emilia-Romana, Midi-Pyrenees, Ţara Galilor şi Insulele Baleare. Proiectul este bazat pe principiul includerii în politicile de dezvoltare regională şi a oferit prilejul dezvoltării şi testării instrumentelor comune necesare unui număr de patru familii de servicii telematice: tele-informaţiile, tele-înregistrările şi tele-plăţile, tele-training-ul şi tele-suportul. Aceste servicii se adresează actorilor determinanţi în dezvoltarea economică regională: persoanele ce activează într-un sistem local şi firmele mici.

CWASAR (Cooperative Wide Area Service Architecture) este o suită de aplicaţii telematice destinate promovării competitivităţii în industria europeană. Sistemul este format dintr-o reţea amplă de calculatoare ce conectează o multitudine diversă şi felurită de organizaţii independente: comerciale, guvernamentale, din domeniul cercetării şi din educaţie. Serviciile cheie furnizate includ un târg electronic continuu, descoperirea partenerilor de afaceri, conducerea tranzacţiilor de afaceri - comenzi, înregistrări contabile, negocieri de contracte - precum şi transferul documentelor- texte, hipertexte, date inginereşti şi documente multimedia. Principalele obiective ale proiectului au fost acelea de a stabili condiţiile funcţionalităţii unui asemenea sistem, adică, pe larg, de a determina o comunitate importantă de utilizatori, arhitectura tehnică ce poate furniza funcţionalitatea sistemului şi arhitectura securităţii. Arhitectura funcţională general adoptată este formată dintr-un front-end propriu utilizatorului, o bază de date, o suită de protocoale şi un set de custozi ai securităţii.

Iată că există instrumentele necesare creării unui mediu inovativ virtual ce facilitează şi sprijină funcţiile sistemului unei insule inovative reale. Conţinutul componentei mediului virtual inovativ este definitoriu pentru caracterul unui oraş inteligent. Abilitatea de a integra spaţiul real cu spaţiul virtual este determinată de dezvoltarea proceselor de management al cunoştinţelor în ambele planuri, real şi virtual. Aceste procese crează ţesutul de conexare al sistemului real-virtual, ce reprezintă chestiunea cheie în cadrul acestei construcţii.

In spaţiul real, inovaţia se tratează prin relaţii interpersonale şi instituţionale, în timp ce, în spaţiul virtual, ele sunt mediate de TIC prin codificare şi transfer. Utilizatorii ce pătrund în spaţiul virtual manipulează o parte din relaţiile şi procesele concordante portate în mediul virtual şi care aparţin sistemului inovativ real.

33

Pe lângă districtul industrial flexibil, la un mediu inovativ virtual pot fi conectate şi alte medii inovative precum parcurile ştiinţifice, tehnopolii, sistemele regionale inovative, etc.

Toate modelele de bază ale mediilor inovative conţin în planul virtual un set asemănător de instrumente şi tehnologii ce gestionează procesele inovatoare. Printre instrumentele precise ce constituie nucleul structurii mediului inovativ virtual se numără:

auditurile tehnologice, evaluarea tehnologică, benchmarking-ul, re- engineering-ul, etc; ele corespund instrumentelor, metodelor şi tehnologiilor destinate managementului cunoştinţelor şi dezvoltării inovative;

aplicaţiile de internet precum paginile de web, motoarele de căutare, bazele de date, motoarele de autentificare şi watchdog-urile, etc; acestea sunt necesare aplicaţiilor telematice şi instrumentelor şi tehnologiilor de comunicaţii online;

alte aplicaţii utile din managementul cunoştinţelor şi inovaţiei destinate furnizării serviciilor şi utilităţilor online.

Aceste elemente ale sistemului virtual pot fi adaptate pentru a deservi diferitele structuri ale fiecărui tip de mediu inovativ. Deasemenea, ele îşi aduc, în egală măsură, contribuţia la întărirea relaţiilor spaţiale de coeziune ale unui insule inovative şi a formaţiilor instituţionale de care aparţine sistemul inovativ regional.

1.3.6 Concluzii În acest studiu s-a urmărit, într-o succesiune corespunzătoare aplicţiilor reale, surprinderea pe

trei niveluri a devenirii inteligente a unui oraş prin prisma prisma TIC: (1) devenirea socio politică economică, (2) generarea punctual spontană, ca factor de răspuns a oraşelor digitale şi (3) instrumentele cadru care susţin un mediu inovativ, ca măsură a unei urbe inteligente.

Actualii factorii sociali, politici şi economici ce îşi aduc contribuţia la procesul de ruptură între cele două tipuri de sisteme de producţie, fordist şi post-fordist formează catalizatorul schimbării ireversibile a formei şi compoziţiei urbane ca şi a modurilor de manifestare ale funcţiilor oraşului aşa cum le cunoaştem astăzi.

Fluxul schimbării este amplu şi solicită resurse umane conştiente şi conştientizate. Capitalul uman este factorul cheie; oamenii trebuie să se reinventeze într-un proces amplu şi continuu, ceea ce presupune o investiţie multiplă în infrastructura instituţional-reglementatoare şi operaţional-funcţională.

Spiritul inovator ca răspuns la oportunităţile oferite de TIC este factorul generator al experienţelor pozitive ale oraşelor digitale. în aceste cazuri, abundenţa serviciilor online dă naştere unor schimbări ale calităţii vieţii, tiparelor ocupaţionale, ale reflexiei individului într-o comunitate prin agregarea acestuia în procese tematice, ale senzitivităţii şi sensibilităţii unei comunităţi şi nu în ultimul rând a conştientizării membrilor participanţi asupra acţiunii TIC ca stare şi instrument.

Ca expresie parţială a reţelei oraşul digital conţine doar pseudoelementele ei. în el se află mediul de transmisie ce conectează punctele de acces, serviciile de reţea ce sunt furnizate concomitent cu conectarea şi aplicaţiile punctuale, construite peste serviciile de reţea, ce răspund unor probleme disparate. Accentul se pune în majoritatea oraşelor digitale pe transferul de informaţie şi pe facilitarea contactului inter-personal mediat de reţea; în acest sens, ele se află pe treapta cea mai de jos a Reţelei. Oraşele digitale în care sunt integrate servicii online de furnizare la cerere a unor informaţii şi de participare la evenimentele socio-economico-comunitare reprezintă pasul următor - ca determinare a unei iniţiative concertate public-private.

Aici, elementele reglementatoare şi generatoare de experienţă şi cunoaştere sunt rodul coabitării organizaţiilor publice şi private şi al corelării eforturilor acestora cu cele ale centrelor universitare. Exemplele punctuale şi pozitive constituie experienţe ce pot fi

34

generalizate prin utilizarea instrumentelor reglementatoare. în acest sens, programele europene ce abordează perspectiva serviciilor oferite de o reţea constituie garanţia multiplicării experienţelor pozitive. Oraşul digital este un pas obligatoriu spre ceea ce este oraşul inteligent, dar acesta din urmă reprezintă mai mult decât distribuţia serviciilor online de comunicaţie şi schimbul de informaţie. în contextul acestui studiu se relevă că oraşul inteligent, ca abstracţiune, este o submulţime a polisului digital ca întindere spaţială, deşi în termenii

TIC de fond, el utilizează toate instrumentele aplicabile oraşului digital şi, în plus, orice tip potrivit de instrument specializat de management al cunoştinţelor. El este o experienţă contemporană determinată istoric de o coeziune şi un continuum ocupaţional - factori peste care TIC realizează ţesătura virtuală ca o copie a ţesăturii relaţiilor de orice fel din această identitate spaţială. Nu se poate vorbi încă despre oraşe inteligente, atunci când asociem acestui fenomen teritorii urbane întinse precum aglomeraţiile urbane. Aşadar, acest proces este determinat de localităţi specializate ocupaţional, de talie medie şi mică. Cel puţin deocamdată, datorită omniprezenţei mediilor virtuale, aceste localităţi pot deveni printr-o abordare potrivită de planificare urbană, membrele unei regiuni inteligente; trebuie să se ţină cont însă de aglutinarea acestora într-un mediu coerent tipologic utilizând şansa apropierii geografice. Oraşul inteligent este o împletire flexibilă funcţională - într-un sens mai amplu şi mai puţin evident decât structurile urbane actuale - datorită acţiunii erozive a elementelor acestui concept asupra însăşi modelelor urbanistice fundamentale.

Este cert că oraşul tipic al sfârşitului secolului 20, cu funcţiile sale dominante legate de industrie, servicii, comerţ, locuire, recreere, educaţie cedează locul său unui sistem urban nou, în care componentele de bază (universităţi, mall- uri de schimb, districte industriale, parcuri ştiinţifice, zone recreative, etc.) operează pe două niveluri, în natura tridimensională a lumii şi în spaţiul virtual al intemetului. Integrarea acestor niveluri crează o realitate mult mai complexă decât cea anterioară, cu o capacitate mărită de susţinere a indivizilor şi organizaţiilor. Contopirea mediilor inovative digital şi real creaza o nouă dimensiune ce marchează naşterea oraşelor inteligente. în această direcţie, sarcinile compoziţiei şi planificării urbane sunt cele de a înlesni apariţia, dezvoltarea şi menţinerea corespunzătoare a unor insule inovative. Am încercat să surprindem contextul TIC al chestiunii inovaţiei şi cunoaşterii într-un spaţiu geografic determinat, dar rezultă în mod necesar că funcţiile spaţiului real trebuie să fie optimizate, eficientizate şi reglementate pentru ca, prin calchiere, aplicaţiile virtuale să îşi aducă o contribuţie pozitivă cât mai mare. Trebuie reţinut aspectul foarte important al asigurării flexibilităţii perceptuale, conceptuale si reglementatoare a actului de proiectare şi gestionare a mediului inovativ flexibil şi a teritoriului iî care acesta fiinţează.

Este creaţia unui oraş inteligent într-adevăr fezabilă până la urmă? Ori ceea ce s-a descris anterior este o simpla metaforă, o replică a inteligenţei într-un mediu ce rămâne staţionar şi neînsufleţit?

Pot cetăţenii şi organizaţiile aflaţi în oraşe inteligente, precum cele descrise, să devină mai capabili să rezolve probleme, să se adapteze mediului lor şi să devină astfel mai inteligenţi?

Răspunsul nostru la aceste întrebări este afirmativ. Elementele prezentate nu sunt decât începutul unui parcurs ce poate conduce la un mediu urban radical diferit de ceea ce există în prezent. Fără îndoială, mulţumită componentei virtuale (digitale), procesele dintr-o insulă inovativă pot deveni mai facile, cu alte cuvinte, procesele legate de elaborarea de noi cunoştinţe, transferul tehnologic, crearea de noi produse şi proceduri, interrelationarea multiplă tipologică şi colaborarea pot fi grăbite.

Toate acestea sunt de mare importanţă pentru noua economie a cunoaşterii şi pentru constituirea unor noi tipuri de formă şi spaţiu urban.