Renaşterea carolingiană

S-a sugerat ca acest articol să fie divizat în două sau mai multe articole.Vedeţi detalii în pagina de discuţii.

Renaşterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viaţă a antichităţii şi, în parte, a culturii bizantine în cultura şi arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, în încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua şi înnoi tradiţiile Imperiului roman. Printre cele mai însemnate realizări ale Renaşterii carolingiene se numără ilustraţiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat la Viena, sau Capela Palatină din Aachen, care aminteşte de "Bazilica San Vitale" (sec. al VI-lea) din Ravenna, precum şi Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezenţa învăţatului Alcuin (latină: Alcuinus) la curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi şi introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt determinant pentru evoluţia ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.

Încercând a înţelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate sesiza faptul că atât episcopii, cât şi clericii sau călugării au încercat să demonstreze incompatibilitatea culturii antice cu cea creştină[1]. În realitate, această idee, nu a putut fi demonstrată întrucât de-a lungul secolelor descoperim cum tradiţia culturii latine s-a păstrat atât la curţile regale, cât şi în şcolile episcopale sau mediul monastic.

În prima jumătate a secolului al VIII-lea viaţa culturală a început să se deterioreze atât în urma războaielor purtate de Carol Martel[2], cât şi datorită faptului că pe parcursul domniei sale suveranul se înfruptase considerabil din bogăţiile clericilor, cei care deţineau în exclusivitate tehnica transmiterii cunoştinţelor[3]. Astfel, după moartea acestuia, Pepin cel Scurt(tatăl lui Carol cel Mare) a încercat să reînvie viaţa culturală, însă, nu a reuşit decât să pună bazele dinastiei carolingienilor, putere politică sub bagheta căreia va apărea renaşterea culturală[4] ce s-a desfăşurat de-a lungul mai multor decenii între secolul al VIII-lea şi al IX-lea[5].

Renaşterea carolingiană reprezintă evoluţia culturală cu implicaţii politice, economice şi sociale din primele secole ale evului mediu[6]. Aceasta a luat naştere prin regenerarea esenţei formelor culturale[7] din antichitatea timpurie[8] şi prin funcţionarea unor centre culturale laice şi religioase, care au permis crearea condiţiilor necesare pentru înviorarea culturii[9].

Între anii 794 (moment în care Carol cel Mare începe construcţia palatului de la Aachen) şi 877 (anul morţii lui Carol Pleşuvul) se poate remarca faptul că atât Carol cel Mare, cât şi Ludovic cel Pios au simţit nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentată prin clerici, din dorinţa de a păstra cu ajutorul acestora omogenitatea statului franc, în condiţiile în care acesta îşi marea graniţele de la o perioadă la alta.

După ce a conceput o mai bună repartizare a bogăţiilor Bisericilor, după ce a echilibrat condiţia precară a călugărilor şi preoţilor cu cea a episcopilor şi abaţilor, şi după ce a

reinstalat disciplina în cadrul clericilor, ce fusese tolerantă sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de şcoli episcopale şi mânăstireşti şi a făcut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al clericilor, la literaţi originari din regiunile unde se menţinuseră importante focare de cultură latină, deci din regiunile care nu decăzuseră din punct de vedere cultural la sfârşitul perioadei merovingiene aşa cum se întâmplase cu cea mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobândise în perioada precedentă.

Răspunzând invitaţiei regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevărat centru de formare a clericilor şi de difuzare a culturii, au sosit maeştri vestiţi din Italia–Petru din Pisa şi Paulin din Aquileea, istoricul Paul Diaconul, din Spania–teologul şi gramaticianul Theodulf , care a fost investit mai apoi ca episcop de Orléans, din Irlanda–astronomul Dungal şi geograful Dicuil, din Britania anglo-saxonă–filosoful, teologul şi literatul Alcuin de York (Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost însărcinat să organizeze învăţământul.

Cu ajutorul acestora au fost reînfiinţate şcolile publice după modelul vechi roman, încercându-se astfel să se înlăture practica germanică de educare a tânărului în familie cu ajutorul unui perceptor. Şcolile nou înfiinţate se aflau în jurul mănăstirilor. Cea mai importantă şcoală a fost şcoala palatină, locul unde au predat intelectualii sus menţionaţi. De reţinut este faptul că însuşi regele Carol cel Mare a luat lecţii de gramatică de la cosilierul său cultural Alcuin. La începutul epocii carolingiene precizia gramaticală se pare că avea ca singur scop înţelegerea bine a cuvântului lui Dumnezeu şi slujirea Lui cum se cuvine , însă, o dată cu renaşterea carolingiană, gramatica s-a transformat profund, şi dintr-un simplu manual de reguli elementare de latină, a devenit o disciplină ce regla exprimarea şi gândirea.

Obiectivul principal al renaşterii vieţii culturale a fost educarea clerului în vederea îndeplinirii corespunzătoare a funcţiei sale religioase şi nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii Bisericii au devenit cei mai buni colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile capitularului despre cultivarea studiilor literare ("capitulare de litteris colendis") ne arată că şi laicii erau îndemnaţi să nu neglijeze studiul literelor, căci numai aşa vor reuşi să cunoască mai uşor şi mai exact misterele Sfintei Scripturi. De asemenea capitularul îl evidenţiază şi pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a îndemnat pe clericii aflaţi în subordinea sa să deschidă şcoli în oraşe şi sate unde să primească toţi copiii care vor să fie instruiţi în meşteşugul literelor, fără însă să perceapă o taxă pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf rezultă că învăţământul era general şi gratuit pentru toţi oamenii liberi.

Datorită învăţământului practicat în noile şcoli înfiinţate, care viza în deosebi interesele nobililor, ce-şi trimiteau copii cu precădere spre a fi instruiţi, cultura a dobândit treptat un caracter clericalo-feudal.

Limba folosită în şcoli şi administraţie a fost latina clasică deoarece unitatea administrativă a unui imperiu atât de vast, de la Elba şi Dunăre la Pirinei, antrenând mai multe popoare laolaltă, nu putea fi menţinută dacă fiecare dregător ar fi vorbit dialectul său. Astfel, limba pe care învăţaţii o mânuiau cu uşurinţă a devenit singura limbă prin

intermediul căreia se puteau înţelege toţi. Totodată, se pare că, doar prin intermediul acesteia, renaşterea carolingiană a reuşit să transmită viitorimii ideile autorilor antici. Nu în ultimul rând, Henri Pirenne a considerat limba latină drept instrument al renaşterii carolingiene, chiar dacă o privea ca fiind după anul 800 o limbă moartă, savantă.

Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevăratul caracter de "renovatio imperii" (restaurarea imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului în guvernare. Abundenţa documentelor de cancelarie scrise în limba latină, capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au păstrat), scot în evidenţă bogata activitate legislativă a timpului. De asemenea, datorită scrisului, Lupulus din Ferrières, persoană ce a colecţionat şi corectat texte clasice cu o perspicacitate apropiată de cea a unui filolog modern, a devenit cel mai de seamă reprezentant al erudiţiei carolingiene. Un alt mare cărturar al renaşterii carolingiene, care a reînviat biografia ca operă de artă, este Eginhard. Acesta luând ca model Vieţile împăraţilor de Suetonius a alcătuit o relatare a domniei lui Carol cel Mare, însă, în stil cronicăresc.

Amploarea pe care a luat-o scrisul în perioada carolingiană a dus la apariţia frumoasei "minuscule carolingiene". Spre deosebire de scrierea merovingiană mult alungită şi greu de descifrat, minuscula carolingiană era o scriere ordonată, cu caractere bine definite, rotunjite graţios, ceea ce permitea citirea ei fără efort. Cu toate că putea fi executată mult mai repede faţă de scrierile anterioare, fiind clară, aceasta aproape că nu a lăsat impresia unei scrieri de mână. Unciala minusculă carolingiană a reprezentat ultima formă din evoluţia scrierii romane. Difuzare sa în Imperiu a adus un progres decisiv în cultură întrucât a fost un instrument cu ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris şi tradus deopotrivă mult şi în domenii diverse. De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des folosite până astăzi.

Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens comandată de Maurdramne, abate de Corbie între 772 şi 780.

Renaşterea carolingiană a asigurat difuzarea şi succesul operelor literare şi filosofice din antichitatea timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-Capelle, şi nu numai, au existat centre de copiere a manuscriselor din această perioadă. Erau copiate îndeosebi Sfânta Scriptură, evanghelierele şi sacramentarele folosite de biserici în celebrarea cultului. În această perioadă s-a scris pe pergament întrucât, la mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul, material fragil adus din Egipt şi devenit din ce în ce mai scump şi mai rar, a fost abandonat.

Numărul atelierelor de copiat şi multiplicarea manuscriselor au dat bibliotecilor epocii carolingiene o bogăţie nemaicunoscută până atunci. Se pare că mănăstirea Fulda avea biblioteca cea mai bogată: aproximativ o mie de volume.

Renaşterea carolingiană s-a manifestat şi în planul artelor vizuale prin reînnoirea formelor antice cărora le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre exemplu, modelele păgâne, ce au pătruns în arta creştină, au fost adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru

poate fi sesizat cel mai bine la capela imperială din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului medieval, ridicată de Carol cel Mare. Pragmatic, acest monument de plan central prelua, odată cu unele spolii italice, planul ctitoriei justiniene de la San Vitale din Ravena, indicând limpede legătura peste veacuri între două lăcaşuri imperiale, între cel mai însemnat monument carolingian şi unul dintre cele mai vestite sanctuare din vremea romano-bizantină.

Acelaşi plan central–amintind de un venerabil lăcaş de cult al primelor timpuri creştine de la Ierusalim – sau planul bazilical căruia vechea biserică a Sfântului Petru din Roma îi conferise un particular prestigiu, aveau să fie regăsite în lumea carolingiană–la Germignydes-Pres şi Centula, Corvey şi Lorsh (unde o poartă ajungea să copieze arcul de triumf roman) într-o arhitectură ale cărei strânse raporturi cu oficiile şi cu spectacolele liturgice au fost puse mai de mult în lumină, după cum tipul de "platium" romano-bizantin avea să fie copiat în reşedinţele epocii lui Carol cel Mare de la Aachen şi Ingelheim.

Asemenea monumente eclesiastice şi laice, ctitorii imperiale şi ale unor demnitari erau împodobite cu piese de artă concepute şi ele după moda antică-"ad iustar antiquorum operum", spre a relua expresia cronicarului vremii Eginhard,-sau înrâurite de modele ale Răsăritului bizantin şi islamic cu care imperiul francilor se afla în contacte permanente, de o potrivă în arta fildeşului şi în cea a metalelor preţioase.

În acelaşi timp, în arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie tradiţia modelelor paleocreştine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman, alegorii, costume, fonduri de arhitecturi clasice.

De reţinut este faptul că renaşterea artelor, deşi a stat sub bagheta politică şi religioasă, a reuşit să fie totuşi mai originală şi mai puţin dependentă de aportul străin, sau de cel al trecutului. Artiştii nu au căutat neapărat să copieze modelele clasice, ci să introducă mai de grabă elemente noi.

Din Vita Karoli Magni se ştie că dintre toţi regii, "cel mai zelos în a-i căuta cu sârguinţă pe bărbaţii învăţaţi şi în a le înlesni posibilitatea de a-şi cultiva în voie înţelepciunea, ceea ce i-a îngăduit să redea întreaga strălucire ştiinţei până atunci aproape necunoscute acestei lumi barbare", a fost Carol cel Mare. Activităţile culturale desfăşurate de acesta au fost un pas important în procesul prin care poporul german a asimilat învăţătura clasică şi creştină. Un accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare în istoria medievală întrucât încoronarea lui ca împarat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativă, întrucât a marcat unirea populaţie vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capăt visului împăratului din Răsărit de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari în secolul al V-lea.

Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât şi cea alui Carol cel Mare, de ce renaşterea carolingiană reprezintă o contopire de forţe, o unire de mai mulţi factori care au determinat o nouă sinteză şi prin aceasta originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după

anul 800 a fost nu o restaurare pur şi simplu, ci o "translatio imperii translatio studii", adică o strămutare a formelor bătrânului Imperiu pentru a se modela într-o lume tânără.

Efortul de a trăi după norme clasice, când relaţiile feudale se afirmaseră cu tot ceea ce ele reclamau ca mod de viaţă, a avut drept rezultat eliberarea forţelor inventive. Renaşterea carolingiană a reprezentat un izvor de inspiraţie pentru mişcarea intelectuală de mai târziu, deoarece a lăsat ca moştenire: transcrieri străvechi ale poemelor barbare în care erau cântate istoria şi războaiele regilor de altă dată; ideile unui cler instruit, care a fost capabil să conducă cancelaria regală şi administraţia statului; numeroase tratate de dogmatică ce au clarificat discuţiile aprinse asupra doctrinei adopţioniste, doctrinei iconoclaste şi cea privind natura Trinităţii; o gramatică în limba naţională şi o liturghie unificată potrivit ritului roman; cărţi liturgice şi o Biblie a cărui text latin a fost revizuit; o scriere nouă care s-a dovedit a fi foarte utilă, etc.. De asemenea prin păstrarea formelor tradiţionale adaptate la cerinţele epocii, renaşterea carolingiană a însemnat un mare pas înainte, o descătuşare necesară în drumul spre viitor al istoriei.

Contrar aparenţelor, istoria ca reconstrucţie nu este dinspre trecut către noi, ci dinspre prezent către trecut, deoarece trecutul este acela care se integrează în prezent. Se spune că în istorie termenul limită pare a fi faptul sau evenimentul, deoarece faptul este elementar şi ireductibil, el are determinaţiile spaţiului de cultură şi ale timpului său. Spaţiul cultural şi timpul pe care l-am parcurs se pare că scot în evidenţă un eveniment foarte important din istorie, renaşterea carolingiană, o perioadă în care cultura s-a adresat atât omenirii, cât şi conştiinţei. Sensul şi rolul acestei renaşteri a fost acela de a constitui, desemna şi identifica omenirea, de a o caracteriza în chip decisiv.