Carpatii Orientali

Munţii Rodnei conservă cel mai dezvoltat relief glaciar din Carpaţii Orientali, asemănător celui din Alpii Transilvaniei.

Multă vreme s-a crezut că doar versantul nordic din Munţii Rodnei a fost afectat de modelarea glaciară din pleistocen, insa s-au depsiatat ulterior circuri glaciare si pe versantul sudic. Se constata totuşi un evident contrast între glaciaţia de pe versantul nordic şi cea de pe cel sudic, o consecinţă a condiţiilor climatice Pleistocene.

În timp ce pe versantul nordic întâlnim numeroase circuri şi văi glaciare la obârşia râurilor Dragoş, Pietroasa, Repedea, Negoiescu, Cimpoiasa, Zănoaga, Bistricioara, Putredu, Bila şi Lala, pe cel sudic sunt sigure doar formele glaciare de la izvoarele râurilor Gagii, Cobăşel, Anieş şi Rebra, unde se păstrează mici circuri, însă nu a fost depistată încă nici o morenă glaciară.

Pe versantul nordic al crestei înalte, între vârfurile Gropilor (2063 m), în vest, şi Roşu (2113 m), în est, există 26 de circuri glaciare bine individualizate (fig. 36). Cele mai mari se întâlnesc la izvoarele Bistricioarei (fig. 37), Bila şi Lala (Mîndrescu, 2001b). Multe dintre ele sunt dezvoltate în trepte, relevant în acest sens fiind exemplul circului Lala, cu cele două trepte pe care sunt cantonate două lacuri, şi al circului de la izvoarele Buhăiescului Mare, unde există trei trepte cu tot atâtea lacuri glaciare

În complexul glaciar Lala, se disting trei generaţii de excavaţiuni, create de către eroziunea gheţarilor de circ, a căror dimensiune s-a modificat în decursul perioadelor glaciare succesive. Astfel, se disting trei etape de evoluţie a zonei şi tot atâtea generaţii de circuri: 1. etapa de „preaplin glaciar”, când obârşia de vale este ocupată de un imens gheţar de circ care modelează un „fotoliu glaciar” pe măsură; 2. etapa intermediară de glaciaţie, când dimensiunea gheţarului de circ se reduce la două nuclee ce modelează cele două trepte principale ale lacurilor; şi 3. etapa de deglaciaţie, când gheţarii de circ devin tot mai reduşi şi se scindează în şapte nuclee corespunzătoare celor şapte depresiuni de subsăpare glaciară din cuprinsul complexului glaciar. Este vorba deci de o morfologie de tip „circ în circ” (circuri îmbucate).

Dovadă de incontestat a modelării glaciare o reprezintă depresiunile de subsăpare din cuprinsul circurilor, în care s-au acumulat apele lacurilor glaciare. În Munţii Rodnei există cca 10 lacuri de acest gen, cu regim permanent sau temporar.

Aproape toţi gheţarii de circ de pe versantul nordic au alimentat limbi glaciare în văi, ce au coborât în unele locuri sub altitudinea de 1100 m. Cei mai mari gheţari de vale se pare că au funcţionat în văile Buhăiescu (fig. 38), care se uneau şi formau gheţarul Repedea, apoi în Bistricioara, Bila şi Lala (fig. 36). Pe baza morfologiei întâlnite în culmile ce separă aceste văi, au fost stabilite şi câteva şei de transfluenţă glaciară. Aşa sunt cele dintre văile Negoiescu şi Cimpoiasa sau Zănoaga şi Bistricioara.

Morenele glaciare mai păstrează forme arcuite în sectoarele superioare din văi sau circuri şi sunt puternic degradate în regiunile inferioare, unde se terminau gheţarii de vale în perioada de maximă extensiune. Aceasta este marcată în relief de un brâu de morene aflat la altitudini cuprinse între 1000-1400 m. Numărul de perioade sau faze glaciare din Rodna este încă o problemă insuficient argumentată. Sunt indicate trei posibilitati: trei perioade glaciare (Mindel, Riss, Würm), sau două perioade glaciare (Riss şi Würm, ultima dezvoltată în două faze), sau o singură perioadă glaciară cu trei faze.

Muntii CalimaniUrmele glaciare din Munţii Călimani se concentrează în trei areale: versantul nordic al Muntelui

Reţiţiş (fig. 40, 41), versantul nord-estic al culmii Pietrosu-Negoiu Unguresc (fig. 42, 43) şi Muntele Bistricioru-Străcior (fig. 44, 45). Primele două zone au oferit condiţii propice acumulării la adăpost a zăpezilor permanente. În Muntele Bistricioru-Străcior, din cauza altitudinilor mai reduse, s-au dezvoltat doar mici lentile de gheaţă, care au modelat circuri glacio-nivale la obârşia văilor. Pe versantul nordic al vârfului Reţiţiş (2021 m, se întâlnesc cele mai tipice circuri glaciare, două la număr, separate de o culme îngustă ce porneşte din vârf spre nord şi drenate de afluenţii râului Neagra. Ambele circuri prezintă resturi de lacuri glaciare, colmatate ulterior. Muntele Bistricioru-Străcior prezintă cele mai şterse urme de

modelare glaciară . Nici o obârşie de vale nu conservă circuri glaciare tipice. Pot fi considerate glacio-nivale cele trei excavaţiuni de sub culmea înaltă, două aflate la izvoalele pârâului Colbul, orientate spre nord-vest, şi una la izvoarele Tihului, orientată spre est.

Muntii maramuresului

Până în prezent, sunt acceptate ca fiind sigure urmele glaciare din masivele Pop Ivan (fig. 13, 33), Farcău (fig. 10, 12, 33) şi Pietrosu Bardăului (fig. 9). Gheţarii de circ din aceşti munţi s-au format preponderent în zona obârşiilor de vale, cu expoziţie nordică sau nord-estică, demonstrând o puternică dependenţă de condiţiile de adăpost faţă de vânturile vestice aducătoare de zăpezi (Bleahu, 1957). În majoritatea situaţiilor, gheaţa din circuri se scurgea prin limbi scurte în văi, probabil până la altitudini de cca 950-1000 m, unde au fost depuse morene, care însă astăzi se disting cu greu.

Pe versantul nord-estic al crestei muntelui Pop-Ivan se află cel mai reprezentativ relief glaciar din Munţii Maramureşului, aici întâlnindu-se cinci circuri glaciare. Ele se dezvoltă între 1500 şi 1900 m, fiind încastrate pe contactul dintre restul unei platforme înalte (1800-1900 m) şi platforma sculpturală de 1400 m, care este larg dezvoltată în Munţii Maramureşului

Carpatii Meridionali

Muntii Bucegi si LeaotaÎn Munţii Bucegi, urmele modelării glaciare se păstrează pe văile din jurul Vârfului Omu (2505

m): Ialomiţa, Doamnele, Şugările, Cerbului, Morarului, Mălăeşti, Ţigăneşti, Urlătoarea şi Gaura (fig. 46). Din cauza conglomeratelor mai puţin rezistente la eroziunea postglaciară, formele de tipul striurilor şi a rocilor mutonate sunt aproape inexistente. De asemenea, morene glaciare bine exprimate în relief apar doar pe Valea Ialomiţei, în interiorul sinclinalului suspendat, unde panta redusă a permis depunerea acestora. Pe văile glaciare de pe abruptul exterior (Cerbului, Morarului, Mălăeşti, Ţigăneşti, Urlătoarea şi Gaura), din cauza pantei mari, morenele frontale nu au o formă tipică, ele fiind puternic degradate de către eroziunea postglaciară.

Friabilitatea conglomeratelor nu a permis conservarea unor depresiuni de subsăpare mari, ceea ce determină absenţa lacurilor glaciare, dar acest lucru se datorează şi permeabilităţii ridicate a rocilor.Circurile glaciare sunt în număr de douăsprezece, şi anume: 4 în bazinul Ialomiţei, pe văile Ialomiţa, Obârşia şi Şugările, 3 pe abruptul estic, pe văile Cerbu şi Moraru, 3 pe abruptul nordic, pe văile Mălăeşti şi Tigăneşti, şi 2 pe abruptul vestic, pe văile Urlătoarea şi Gaura (fig. 46). Ele au o formă bine individualizată în sectorul abruptului exterior, unde se dezvoltă obsecvent. În figura 47 se observă forma tipică de „fotoliu” a circului glaciar de la izvoarele Văii Cerbului; de asemenea, podeaua, peretele şi pragul glaciar ce face trecerea spre sectorul de vale sunt bine evidenţiate. La fel se întâmplă şi la circurile din văile Moraru, Mălăeşti, Ţigăneşti şi Gaura.

Văile glaciare sunt dezvoltate pe râurile Ialomiţa, Doamnele (fig. 48), Şugările, Mălăeşti, Ţigăneşti, Urlătoarea şi Gaura. Gheţarii acestora au fost alimentaţi din circuri, cu o singură excepţie, Valea Doamnele (fig. 46). La obârşia acesteia nu se întâlneşte nici o urmă de circ glaciar, ci o suprafaţă structurală pe care zăpezile s-au acumulat şi au dat naştere unui gheţar de platou ce alimenta valea glaciară. Cel mai mare gheţar de vale s-a dezvoltat la obârşia Ialomiţei, atingând 3 km lungime.

Morenele glaciare nu se păstrează foarte bine în văile de pe abruptul exterior din cauza pantei mari, care a favorizat eroziunea postglaciară accelerată. Totuşi, se pot distinge importante depozite morenaice frontale pe văile Mălăeşti şi Ţigăneşti, la 1400 m, şi pe valea Gaura, la 1500 m. În schimb, pe Ialomiţa, între 1670 şi 1700 m, se păstrează una dintre cele mai tipice morene frontale din munţii noştri (fig. 49). Are formă de potcoavă, prezentând contrapantă pe partea dinspre izvoare, şi o suprafaţă vălurită, cu numeroase depresiuni, în cuprinsul cărora se acumulează lacuri de dimensiuni mici. În valea Ialomiţa, la 1890 m, se observă şi o morenă laterală, iar în Mălăeşti, la 1820 m, una median.

Datorită altitudinilor şi a suprafeţei mai reduse, Munţii Leaota nu conservă un relief glaciar aşa de dezvoltat ca în Bucegi. Exista totusi un circ glaciar suspendat pe versantul nord-estic al Vârfului Leaota

(2133 m), în bazinul văii Mitarca (fig. 50). Tot pe acest versant şi în acelaşi bazin hidrografic, la sud-est de circul glaciar, se mai află şi unul glacio-nival.

Muntii FagarasuluiAcest areal montan este cel în care s-a vorbit pentru prima oara de relief glaciar în România.Munţii Făgăraşului păstrează un număr de peste 175 de circuri glaciare (Posea, Popescu, Ielenicz,

1974), grupate în complexe glaciare, la obârşia arterelor hidrografice. Pe versantul nordic, între Moaşa (2034 m) şi Luţele (2176 m), se poate întâlni la obârşia fiecărei văi câte un circ sau o grupare de mai multe circuri (fig. 51a, 51b, 51c). Toate râurile de aici sunt tributare Oltului: Jibra, Avrig, Şerbota, Sărata, Laiţa, Valea Doamnei, Bâlea, Arpăşel, Arpaşu, Podragu, Ucea Mare, Ucişoara, Viştea Mare, Viştişoara, Sâmbăta, Brezcioara, Urlea, Valea Dejanilor, Berivoiu şi Sebeşu. Pe versantul sudic, circurile se grupează în complexe glaciare mari datorită prezenţei unor artere hidrografice mult mai dezvoltate decât cele nordice. Aici relieful glaciar se grupează la izvoarele râurilor Boia, Topolog, Capra, Buda, Vâlsan, Valea Rea, Zârna şi Dâmboviţa.

Văile glaciare făgărăşene, în special cele de pe versantul nordic, prezintă o morfologie unică pentru ţara noastră. Datorită nivelului local de bază apropiat şi foarte coborât, reprezentat de Depresiunea Făgăraşului, arterele hidrografice preglaciare s-au adâncit puternic în versantul muntelui, delimitând aliniamente de culmi secundare, perpendiculare pe cea principală. Odată cu instalarea gheţarilor de vale începe modelarea glaciară a părţii inferioare a versanţilor şi a albiilor fluviatile. Roca dură, de tipul şisturilor cristaline ale Pânzei Getice, menţine crestele secundare ascuţite şi semeţe, cu versanţi abrupţi, în timp ce fostele văi fluviatile dintre ele dobândesc în profil transversal o formă în „U” şi în profilul longitudinal prezintă trepte

Morfologia de detaliu a circurilor şi văilor este întregită de prezenţa a numeroase micro şi mezoforme sculpturale glaciare, precum depresiunile de subsăpare, ocupate de lacuri (fig. 54), şeile de transfluenţă, nunatak-urile, berbecii glaciari (fig. 54), pragurile şi suprafeţele şlefuite sau striurile glaciare. Roca dură a permis conservarea acestor forme în numeroase circuri şi văi. Lacurile glaciare se întâlnesc de o parte şi de alta a crestei principale, la o altitudine medie de peste 2000 m. Cele mai multe ocupă o poziţie centrală în cadrul circurilor glaciare, iar câteva sunt instalate pe treptele văilor glaciare. Un număr de 26 de lacuri au caracter permanent, iar în anii cu umiditate mai bogată se pot forma lacuri temporare (Pişota, 1971). Cea mai mare depresiune lacustră este Bâlea, cu o suprafaţă de 4,6 ha şi un volum de 240 737 m3, în timp ce Tăul Mioarelor este lacul cel mai înalt din ţara noastră, fiind cantonat într-o depresiune situată la 2282 m. Morenele glaciare frontale şi laterale se păstrează mult mai bine pe flancul sudic în comparaţie cu cel nordic, unde au fost puternic spălate de eroziunea postglaciară, din cauza potenţialului erozional ridicat al reliefului, determinat de panta mare a văilor. Cel mai bine păstrate în relief se pot întâlni pe văile Scara, Negoiu, Capra, Buda sau Izvoru Podu Giurgiului.

Muntii IezeruluiGlaciaţiunea din Munţii Iezerului a fost intuită pentru prima dată de către Emm. de Martonne, el

făcând câteva referiri, în teza sa din 1907, la circurile glaciare de aici.Glaciaţiunea şi-a lăsat amprenta în Munţii Iezerului la obârşia a trei artere hidrografice mai

importante: Dâmboviţa, Râul Târgului şi Râul Doamnei. Circurile glaciare sunt dispuse de o parte şi de alta a culmii principale, orientată NE-SV (fig. 55). Astfel, pe versantul nord-vestic se dezvoltă 10 circuri glaciare suspendate, din care-şi adună apele cele două izvoare ale Dâmboviţei, Boarcăşul şi Colţii lui Andrei. Acestea au fost sculptate pe marginea platformei Borăscu, foarte extinsă în Muntele Bătrâna, între vârfurile Piscanu (2383 m) şi Păpuşa (2391 m), şi se prelungesc prin văi glaciare scurte, în cadrul cărora încă nu s-a stabilit extensiunea maximă a foştilor gheţari de vale (fig. 56).

În circul de sub Vf. Piscanu apar câteva depresiuni în depozitele morenaice, unde s-au cantonat apele Iezerelor Boarcăşului. Tot în bazinul Dâmboviţei mai sunt două circuri mici, cu expoziţie nord-vestică, pe Valea Barbului, încă unul expus spre nord-est, la izvoarele Dracsinului şi altele două, expuse tot spre nord-est.

În bazinul Râului Doamnei, la izvoarele Văii Groapele, există 5 circuri glaciare, două sub culmea dintre vârfurile Roşu (2473 m) şi Iezeru Mare (2463 m), cu expoziţie vestică, şi trei sub culmea Iezerului Mic, expuse spre nord-vest. La confluenţa gheţarilor din cele două circuri de sub culmea Iezeru Mare-Roşu, de Martonne (1907) descrie o morenă frontală tipică, la altitudinea de cca 1650 m.

Muntii Parangului

Ca şi munţii Făgăraş şi Retezat, Munţii Parâng constituie un spaţiu montan de maximă extensiune şi expresivitate a reliefului glaciar din ţara noastră. Parângul prezintă o evidentă asimetrie a glaciaţiei, generată de larga răspândire a circurilor şi văilor glaciare pe versantul nordic, în contrast cu slaba lor dezvoltare, pe cel sudic (fig. 72). Marile complexe glaciare din nord s-au format la izvoarele a trei artere hidrografice principale pentru acest masiv: Jieţ (fig. 73), în vest, Lotru (fig. 74), în centru, şi Latoriţa (fig. 75), în est. Pe versantul sudic, cea mai mare parte a formelor de relief glaciare se grupează în bazinul Gilortului, însă circuri glaciare simple şi circuri glacio-nivale se pot întâlni şi la izvoarele Olteţului, Galbenului, Polatiştei şi Izvorului (fig. 72)

Circurile glaciare sunt mari, dezvoltate pe mai multe nivele, în bazinele hidrografice de pe versantul nordic (fig. 73), şi mici, simple, pe pantele versantului sudic. Majoritatea sunt formate la obârşia văilor preglaciare.

Pe văile Jieţului, Lotrului şi Latoriţei, gheţarii de circ alimentau limbi glaciare ce au putut coborî în perioada de maximă extensiune până la cca 1100 m pe Jieţ sau 1340 m pe Lotru. Văile glaciare ale Jieţului şi Lotrului constituie două dintre văile cele mai mari de acest fel din România, însă rămân încă o necunoscută în privinţa extensiunii maxime a gheţarilor pe ele.

Mezo şi microformele sculpturale glaciare sunt foarte prezente în relief, conservându-se destul de bine în complexele glaciare de pe Lotru şi Jieţ, unde rocile predominante sunt cele din categoria granitoidelor. Morenele glaciare pot fi întâlnite atât în cuprinsul circurilor cât şi pe patul văilor glaciare, în special pe Jieţ. Cele mai tipice morene frontale se întâlnesc în circul Roşiile la cca 1900 m, imediat la ieşirea emisarului din lacul Roşiile, sau în circul Gemănarea, pe ultima treaptă.

Morfologia circurilor glaciare, dezvoltate în două generaţii şi dispuse altitudinal pe două nivele, cel inferior cu podelele la cca 1900-2000 m, iar cel superior cu acestea la 2100-2200 m, precum şi etajarea morenelor terminale în cadrul văilor şi gradele lor diferite de degradare pledează pentru acceptarea manifestării a două perioade glaciare în Munţii Parângului, la fel ca şi în alte masive carpatice precum Bucegi (Velcea, 1959, 1961), Făgăraş (Niculescu, Nedelcu, Iancu, 1960), Şureanu (Drăguţ, 2004), Retezat (Urdea, 1993, 2000) sau Godeanu (Niculescu, 1965). În perioada de maximă extensiune, sincronă cu Riss-ul din cronologia alpină, gheţarii de vale ajungeau cel mai jos până la 1100 m, unde au depus un prim brâu de morene, puternic degradate astăzi din cauza eroziunii postglaciare îndelungate la care au fost supuse ulterior. În cea de-a doua perioadă glaciară, Würm, din cauza climatului mai puţini rece, gheţarii de vale au coborât doar până în jurul altitudinii de 1300 m, unde întâlnim astăzi morene frontale mai bine conservate, aşa cum este cea de pe valea Jieţului.

Muntii Retezat

Munţii Retezat pot fi consideraţi arealul montan cu relieful glaciar cel mai reprezentativ din ţara noastră. Relieful glaciar este bine dezvoltat în acest masiv atât pe versantul sudic, cât şi pe cel nordic (fig. 78). Principalele circuri şi văi glaciare au fost sculptate în bazinele hidrografice ale râurilor Dobrunu (fig. 79, 81), Ştevia, Nucşoara (fig. 79, 80), Râul Bărbat şi Lăpuşnicu Mare (fig. 82, 83)

În funcţie de caracteristicile reliefului preglaciar, modelarea glaciară a dat naştere la două feluri de peisaje geomorfologice.: relief „de tip Făgăraş” (în culmea nordică a Retezatului, între vârfurile Judele (2398 m), în vest, şi Vârfu Mare (2463 m), în est ); peisajul „de tip Borăscu” (între văile Dobrunu şi Judele, în Culmea Slăveiului (fig. 82, 83), între Judele şi Lăpuşnicu Mare sau la izvoarele văii Buta (fig. 78). Conturul circurilor glaciare de aici este foarte clar, pereţii şi podeaua lor este bine individualizată,

însă custurile separatoare lipsesc, ele fiind înlocuite de culmi rotunjite sau platforme de eroziune. De asemenea, trecerea spre valea glaciară este foarte clar marcată de pragul glaciar.)

Văile glaciare din Retezat se numără printre cele mai tipice şi mai lungi întâlnite în Carpaţii Româneşti. reprezentat prin numeroase depresiuni de subsăpare glaciară, berbeci glaciari, caneluri, striuri şi scobituri semicirculare, bine conservate pe unele blocuri de granit (fig. 84, 85) (Urdea, 1996). Depresiunile de subsăpare sunt cele mai mari din Carpaţii noştri, atât din punct de vedere al suprafeţelor (Bucura - 8,8 ha, Zănoaga - 6,5 ha, Tăul Negru - 4 ha, Galeşu - 3,6 ha), cât şi din cel al adâncimilor (Zănoaga - 29 m, Tău Negru - 24,8 m, Galeşu - 20,5 m, Bucura - 15,7 m şi Ana - 11,6 m)

Morenele glaciare frontale şi laterale au o răspândire mare, însă abundenţa grohotişurilor periglaciare le face de multe ori greu de depistat în teren. Printre morenele frontale cele mai tipice se numără cele din văile Stânişoara, Lăpuşnicu Mare, Râu Bărbat şi Buta, iar ca morene laterale deosebit de expresive pot fi amintite cele din valea Pietrele, descoperite de către Emm. de Martonne în 1906 (fig. 5), sau cea din valea Peleaga, descrisă de L. Lóczy în 1904 (fig. 82, 83).

Aşa cum am precizat şi mai sus, se pare că în perioada de maximă glaciaţiune, Munţii Retezatului cantonau cei mai mari gheţari din ţara noastră. Aceştia au coborât până la cca 1100 m pe Valea Lăpuşnicului, 1050 m pe cea a Râului Alb şi 1035 m pe cea a Nucşoarei. Morenele frontale depuse aici se disting foarte greu astăzi din cauza degradării avansate şi a mascării lor de către învelişul forestier.

Sunt dovezi ce vin să ne sugereze evoluţia reliefului glaciar din Retezat în două perioade glaciare: Riss, prima, cu o amploare mai mare, şi Würm, a doua, cu trei stadii de evoluţie.