CURTEA DE APEL IAŞI

D e c i z i i r e l e v a n t e- pronunţate în trimestrul I / 2014 -

2014

1

Cuprins

I. Secţia civilă........................................................................................................3

1. Cerere de pronunțare a unei hotărâri de obligare a lichidatorului judiciar să procedeze la perfectarea vânzării unor hale, în temeiul art. 7 alin. 1 din OUG nr. 168/2001, referitor la posibilitatea vânzării obiectivelor statului care au făcut obiectul dării în folosinţă. Declararea neconstituțională a textului în discuție. Consecințe. Existența unui temei de drept subsidiar, neanalizat de tribunal. Efecte.....................................................................................................3Decizia civilă nr. 182/03.03.2014..................................................................................................3

II. Secţia penală......................................................................................................6

1. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta inculpatului minor aflat sub măsura de protecţie specială a plasamentului într-un serviciu de tip rezidenţial, prevăzută de art. 55 lit. a) şi art. 58 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 272/2004............................6Decizia penală nr. 69/14.03.2014...................................................................................................6

2. Proceduri prevăzute în legi speciale. Executarea.........................................................83. Proceduri prevăzute în legi speciale. Executarea mandatului european de arestare şi

neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004..............................11Decizia penală nr. 2 din 4.03.2014...............................................................................................12

4. Limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, în raport de Decizia nr. I din 23.02.2004 a ÎCCJ.....................................14Decizia penală nr. 68/14.03.2014.................................................................................................14

III. Secţia de contencios administrativ şi fiscal...................................................21

1. Urbanism. Obligarea pârâtei la emiterea autorizaţiei de construire pentru intrarea în legalitate. Principiului neretroactivității legii.....................................................21Decizia civilă nr. 703/17.02.2014................................................................................................21

2. Dreptul funcţiei publice. Mutarea temporară a funcționarului public. Condiții........24Decizia civilă nr. 377/27-01-2014...............................................................................................24

2

I. Secţia civilă

1. Cerere de pronunțare a unei hotărâri de obligare a lichidatorului judiciar să procedeze la perfectarea vânzării unor hale, în temeiul art. 7 alin. 1 din OUG nr. 168/2001, referitor la posibilitatea vânzării obiectivelor statului care au făcut obiectul dării în folosinţă. Declararea neconstituțională a textului în discuție. Consecințe. Existența unui temei de drept subsidiar, neanalizat de tribunal. Efecte

Temei de drept: art. 7 alin. 1 din OUG nr. 168/2001, art. 93 indice 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei

Critica adusă sentinţei recurate sub aspectul greşitei reţineri - în cauză - a incidenţei dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din 0UG nr. 168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate destinate creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate, ca şi temei de drept pentru admiterea acţiunii pendinte este întemeiată în contextul în care, prevederile acestui articol au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 984 din 8 iulie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională.

În condițiile în care reclamanta intimată a invocat drept temei al acțiunii şi dispoziţiile art. 93 indice 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, iar în considerentele sentinţei recurate judecătorului-sindic nu a fi verificat dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile cerute de text de lege în discuţie, fondul cauzei apare nesoluţionat, sub acest aspect, impunându-se casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1, 2 şi 6 Cod procedură civilă.

Decizia civilă nr. 182/03.03.2014Prin sentinţa civilă nr. 1564 din 23 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul

Iaşi, Secţia II civilă – faliment a fost admisă acţiunea formulată de SC A. IMPEX SRL în contradictoriu cu SC C. SA prin lichidatorul judiciar E. LRJ SPRL

A fost obligat lichidatorul judiciar E. LRJ SPRL să procedeze la perfectarea vânzării celor două obiective – hale – situate în ferma 2 astfel cum au fost descrise şi identificate în contractele nr. 162/19.10.2006 respectiv 60/01.06.2007, în procesele-verbale de predare-primire şi fişele anexe aferente, împreună cu toate accesoriile, incintele şi terenurile aferente cât şi la înscrierea acestor obiective în Cartea Funciară, libere de sarcini.

Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că între reprezentanţii SC A. IMPEX SRL şi cei ai SC C. SA s-au încheiat două contracte de atribuire în folosinţă gratuită a unor obiective astfel: prin contractul nr. 162 din 19.10.2006 a fost atribuită o hală dezafectată, cu terenul şi incintele aferente, situate în cadrul fermei nr. 2, pentru o perioadă de 5 ani, cu obligaţia comodantului (art. 4.2 din contract) de a efectua investiţiile în conformitate cu planul de afaceri convenit şi cu disp. OUG 168/2001, cu obligaţia comodatarului (art. 4.1, lit. c din contract) de a-i vinde celui dintâi obiectivul după îndeplinirea obligaţiilor acestuia şi la solicitarea reprezentanţilor săi; aceasta chiar dacă titlul contractului se referă la DOUĂ HALE din Ferma nr. 4, prin procesul-verbal de predare-primire este clarificată situaţia; în timp ce, prin contractul nr. 060 din 01.06.2007 a fost atribuită o altă hală dezafectată, cu terenul şi incintele aferente, situate în cadrul fermei nr. 2, pentru o perioadă de 5 ani, cu obligaţia comodantului (art. 4.2 din contract) de a efectua investiţiile în conformitate cu planul de afaceri convenit şi cu disp. OUG 168/2001, cu obligaţia comodatarului (art. 4.1, lit. c din contract) de a-i

3

vinde celui dintâi obiectivul după îndeplinirea obligaţiilor acestuia şi la solicitarea reprezentanţilor săi.Prin nota de constatare întocmită de reprezentanţii D. A. D. R. la data de 18.06.2009 s-a reţinut că obiectivele de investiţii pe care trebuiau să le aducă la îndeplinire reprezentanţii SC A. IMPEX SRL au fost realizate iar prin adresa emisă de D. A. D. R. nr. 2868 din 18.06.2009, către SC C. SA a fost avizată favorabil vânzarea obiectivelor către SC A. IMPEX SRL.

Reprezentanţii reclamantei au avut intenţia fermă de a cumpăra respectivele hale care au făcut obiectul celor două contracte, această intenţie rezultând din faptul plăţii integrale a imobilelor şi din realizarea în întregime a investiţiilor pe care şi le-au asumat prin programul de investiţii.

Într-adevăr, prin Decizia nr. 984/08.10.2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 7 alin. 1 din OUG nr. 168/2001 referitor la posibilitatea vânzării obiectivelor statului care au făcut obiectul dării în folosinţă. Ori decizia invocată are efecte pentru viitor, iar raportul juridic obligaţional rezultând din cele două contracte s-a încheiat, iar reprezentanţii reclamantei s-au achitat de toate obligaţiile contractuale, solicitarea lor de a cumpăra cele două hale fiind avizată chiar de reprezentanţii DADR Iaşi.

Pe de altă parte, reprezentanţii părţilor au convenit la încheierea celor două contracte de mai sus, să convertească posibilitatea reprezentanţilor SC C. SA de a proceda ori nu la acceptarea cererii de vânzare a imobilelor într-o obligativitatea a acestora condiţionată doar de îndeplinirea, la rândul lor a obligaţiilor pe care şi le-au asumat reprezentanţii reclamantei.

Astfel în art. 4.1 din ambele contracte care se referă la „Drepturile şi obligațiile comodantului” la lit. c se stabileşte că SC C. SA este obligată „să vândă comodatarului … dacă acesta îşi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin conform prezentului”.

În aceste condiţii cererea reclamantei a fost admisă.Împotriva acestei sentinţe pronunţată de instanţa de fond a declarat recurs E. LRJ

SPRL Iaşi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susținând – în esență - că în mod greșit, a fost admisă acțiunea în temeiul art. 7 alin. 1 din 0UG nr.168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate destinate creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate, câtă vreme textul în discuție a fost declarat neconstituţional, ca efect al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate prin Decizia nr. 984 din 8 iulie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională.

Legal citată intimata nu a formulat întâmpinare.În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri la solicitarea recurentului.Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate

cât şi a dispoziţiilor legale operante în cauză, Curtea a reţinut criticile formulate, încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură Civilă.

Astfel, instanţa de fond a fost învestită să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să fie obligat lichidatorul judiciar E. LRJ SPRL să procedeze la perfectarea vânzării celor două obiective – hale – situate în ferma 2, astfel cum au fost descrise şi identificate în contractele nr. 162/19.10.2006, respectiv nr. 60/01.06.2007, în procesele-verbale de predare-primire şi fişele anexe aferente, împreună cu toate accesoriile, incintele şi terenurile aferente, temeiul de drept al acţiunii fiind art. 7 alin. 1 din 0UG nr.168/2001, şi – în subsidiar - art. 93 indice 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.

Prin sentinţa civilă nr. 1564 din 23 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, Secţia II civilă – faliment a fost admisă acţiunea formulată de SC A. IMPEX SRL în contradictoriu cu SC C. SA, prin lichidatorul judiciar E. LRJ SPRL în sensul că a fost obligat lichidatorul judiciar E. LRJ SPRL să procedeze la perfectarea vânzării celor

4

două obiective – hale – situate în ferma 2, astfel cum au fost descrise şi identificate în contractele nr. 162/19.10.2006, respectiv 60/01.06.2007, în procesele-verbale de predare-primire şi fişele anexe aferente, împreună cu toate accesoriile, incintele şi terenurile aferente şi să procedeze la înscrierea acestor obiective în Cartea Funciară, libere de sarcini.

În motivarea soluţiei pronunţate, judecătorul sindic a reţinut incidenţa prevederilor art. 7 alin. 1 din 0UG nr.168/2001, argumentând – pe de o parte - că reprezentanţii intimatei - reclamantei au avut intenţia fermă de a cumpăra respectivele hale care au făcut obiectul celor două contracte, această intenţie rezultând din faptul plăţii integrale a imobilelor şi din realizarea în întregime a investiţiilor pe care şi le-au asumat prin programul de investiţii, şi - pe de altă parte – că, deşi prin decizia nr. 984/08.10.2010 Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 7 alin. 1 din OUG nr. 168/2001 referitor la posibilitatea vânzării obiectivelor statului care au făcut obiectul dării în folosinţă, această decizie are efecte pentru viitor, iar raportul juridic obligaţional rezultând din cele două contracte s-a încheiat, când reprezentanţii reclamantei s-au achitat de toate obligaţiile contractuale, solicitarea lor de a cumpăra cele două hale fiind avizată chiar de reprezentanţii DADR Iaşi.

Curtea a constatat întemeiată prima critică adusă sentinţei recurate sub aspectul greşitei reţineri - în cauză - a incidenţei dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din 0UG nr. 168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate destinate creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate, ca şi temeiul de drept pentru admiterea acţiunii pendinte, în contextul în care prevederile acestui articol au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 984 din 8 iulie 2010 pronunţată de Curtea Constituţională.

Curtea a notat că la data sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată - 22 ianuarie 1013 - fusese pronunţată decizia de declarare a neconstituţionalităţii articolului în discuţie.

Forţa juridică a unei hotărâri de declarare a neconstituţionalităţii rezultă din dispoziţiile art. 11 alin. 3 şi ale art. 31 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale criticate sunt general obligatorii producând efecte erga omnes şi au putere numai pentru viitor. Alineatul (3) al art. 31 din acelaşi act normative prevede că: “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

Cum dispoziţiile articolului evocat, declarate neconstituţionale prin decizia mai sus-indicată nu au fost puse în acord cu Constituţia, ca efect al menţionatei decizii, ele nu mai pot constitui fundamentul juridic al acţiunii, astfel cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Curtea a notat că, reclamanta intimată a invocat drept temei şi dispoziţiile art. 93 indice 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Articolul 93 indice 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei stipulează că: " Obligaţiile rezultând dintr-un antecontract de vânzare-cumpărare cu dată certă, anterioară deschiderii procedurii, în care promitentul vânzător intră în procedură, vor fi executate de către administratorul judiciar/lichidator la cererea promitentului cumpărător, dacă: preţul contractual a fost achitat integral sau poate fi achitat la data cererii, iar bunul se află în posesia promitentului-cumpărător; preţul nu este inferior valorii de piaţă a bunului; bunul nu are o importanţă determinantă pentru reuşita unui plan de reorganizare."

5

În considerentele sentinţei recurate judecătorului-sindic nu a fi verificat dacă sunt sau nu îndeplinite condiţiile cerute de text de lege în discuţie, fondul cauzei fiind nesoluţionat, sub acest aspect astfel încât, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. 1, 2 şi 6 Cod procedură civilă, a fost admis recursul formulat împotriva sentinţei tribunalul, hotărâre ce a fost casată, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

II. Secţia penală

1. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta inculpatului minor aflat sub măsura de protecţie specială a plasamentului într-un serviciu de tip rezidenţial, prevăzută de art. 55 lit. a) şi art. 58 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 272/2004

Temei de drept: Codul de procedură penală

Potrivit dispoziţiilor art. 998 din Codul civil „orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste dispoziţii legale reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie care angajează răspunderea autorului faptei ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile acesteia şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 din Codul civil părinții sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu dânşii, iar art. 1003 din Codul civil prevede că atunci când fapta ilicita este imputabilă mai multor persoane, acestea răspund solidar faţă de victima prejudiciului.

La data de la care inculpatul minor a sustras bunuri din locuința părților civile, acesta se afla sub măsura de protecția specială a plasamentului într-un serviciu de tip rezidențial, prev. de art. 55 lit. a și art. 58 alin. 1 lit. c din Legea nr. 272/21.06.2004, ca urmare a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală.

Așadar, această măsură de protecție s-a instituit nu ca urmare a decăderii mamei inculpatului din drepturile părintești, ci ca urmare a comportamentului delincvent adoptat de inculpat în perioada în care era minor.

Prin urmare, inculpatul nu se afla în niciuna din situațiile prev. de art. 56 lit. a din Legea nr. 272/21.06.2004, care impune, potrivit art. 62 alin. 2 din aceeași lege, exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești de către preşedintele consiliului județean.

Curtea a constatat, așadar, că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale a Direcției județene de asistență socială și protecția copilului şi Preşedintelui Consiliului Județean, pentru fapta inculpatului minor.

Decizia penală nr. 69/14.03.2014

Prin sentinţa penală nr. 442/8.10.2013, Judecătoria Bârlad a hotărât:

Condamnă pe inculpatul R.C.-F. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. i Cod penal cu aplicarea art. 99 alin. 2 Cod penal şi cu referire la art. 320 1 alin. 7 Cod procedură penală, în dauna părţilor vătămate D.-I.C. şi D.-I.M..

6

Pe durata executării pedepsei conform de art. 71 Cod penal interzice inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a teza a II-a şi b Cod penal, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

Admite acţiunile civile formulate de părţile civile D.-I.C. şi D.-I.M.Obligă pe inculpatul R.C.-F. în solidar cu partea responsabilă

civilmente T.I. să plătească:- părţii civile D.-I.C. suma de 500 lei reprezentând daune

materiale;- părţii civile D.-I.M. suma de 5.000 lei reprezentând daune

materiale şi suma de 10.000 lei daune morale.Obligă pe inculpatul R.C.-F. în solidar cu partea responsabilă

civilmente T.I. să plătească statului suma de 1000 lei reprezentând cheltuieli judiciare din care suma de 200 lei reprezentând onorariu avocat din oficiu pentru inculpat în faza de judecată şi suma de 400 lei reprezentând onorarii avocaţi din oficiu pentru inculpat în faza de urmărire penală, va fi plătită Baroului Vaslui din fondurile Ministerului Justiţiei.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Bârlad a reţinut că în perioada 07-12.07.2009, inculpatul R.C.-F. a fugit din Centrul de Plasament în care era internat şi ajungând în cartierul „Munteni”, a luat hotărârea să sustragă legume din curtea locuinţei părţilor civile D.-I.C. şi a fiicei acesteia, D.-I.M..

Prin urmare, inculpatul R.C.-F. a escaladat gardul împrejmuitor, moment în care a constatat că nu este nicio persoană acasă, astfel că s-a hotărât să pătrundă în locuinţă pentru a sustrage bunuri de valoare.

Astfel, inculpatul s-a deplasat la o fereastră din partea de sud a locuinţei pe care a găsit-o în poziţie oscilobatantă, a introdus mâna prin spaţiul existent şi a deschis fereastra în întregime.

Pătrunzând în interior, dintr-un dormitor a sustras un laptop marca Acer, un telefon mobil marca Sony Ericsson, o rochie şi mai multe bijuterii (cercei, lănţişor, inele).

În aceeaşi zi, a oferit unui taximetrist rămas neidentificat din mun. Bârlad, laptop-ul în schimbul unui telefon mobil, iar bijuteriile le-a vândut altui taximetrist necunoscut din mun. Huşi contra sumei de 30 lei şi o cursă în satul Pogoneşti.

Cu privire la latura civilă, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile conform art. 346 Cod procedură penală raportat la art. 998 Cod Civil-art. 1357 Cod civil (Legea nr. 287 din 2009 privind Codul Civil), fiind stabilită legătura de cauzalitate dintre prejudiciu, fapta inculpatului şi acţiunea culpabilă a acestuia, cu privire la paguba produsă părţilor vătămate.

În temeiul art. 14 și art. 346 Cod procedură penală raportat la art. 998 Cod Civil - art. 1357 Cod civil (Legea nr. 287 din 2009 privind Codul Civil), prima instanţă a apreciat că cererea părţilor civile este întemeiată şi dovedită, având în vedere şi achiesarea inculpatului la pretenţiile părţilor vătămate, aşa cum au fost solicitate în instanţă, urmând ca inculpatul să fie obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente T.I. la plata către partea civilă D.-I.C. a sumei de 500 lei, reprezentând daune materiale şi către partea civilă D.-I.M. a sumei de

7

5.000 lei, reprezentând daune materiale şi a sumei de 10.000 lei, daune morale.

Împotriva sentinţei penale a declarat recurs, ce a fost recalificat ca apel, în temeiul art. 9 din Legea nr. 255/2013, partea civilă D.-I.M..

Partea civilă a criticat nelegalitatea sentinţei sub aspectul neangajării răspunderii delictuale a părţilor responsabile civilmente Direcția Județeană de Asistență Socială și Protecția Copilului Vaslui şi a Preşedintelui Consiliului Județean Vaslui.

În dezvoltarea motivelor de apel, partea civilă D.-I.M. a arătat că în mod greşit instanţa de fond a obligat pe inculpat la repararea prejudiciului în solidar cu mama sa, T.I., deoarece aceasta nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente, fiind decăzută din exerciţiul drepturilor părinteşti.

S-a arătata că în momentul săvârşirii faptei inculpatul era în grija Direcției Județene de Asistență Socială și Protecția Copilului Vaslui, nu în grija mamei sale, şi din acest motiv Direcția Județeană de Asistență Socială și Protecția Copilului Vaslui şi Preşedintele Consiliului Județean Vaslui trebuie să repare în solidar cu inculpatul prejudiciul cauzat prin lipsa lor de grijă faţă de inculpat.

Analizând sentinţa penală apelată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, atât prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, în raport de prevederile art. 417 alin. 2 Cod procedură penală, însă numai cu privire la latura civilă apelată, Curtea a constatat următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 998 din Codul civil „orice fapta a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”. Aceste dispoziţii legale reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie care angajează răspunderea autorului faptei ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile acesteia şi anume: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 din Codul civil părinții sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copii lor minori ce locuiesc cu dânşii, iar art. 1003 din Codul civil prevede că atunci când fapta ilicita este imputabilă mai multor persoane, acestea răspund solidar faţă de victima prejudiciului.

La data de la care inculpatul minor a sustras bunuri din locuința părților civile, acesta se afla sub măsura de protecția specială a plasamentului într-un serviciu de tip rezidențial, prev. de art. 55 lit. a și art. 58 alin. 1 lit. c din Legea nr. 272/21.06.2004, ca urmare a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală.

Așadar, această măsură de protecție s-a instituit nu ca urmare a decăderii mamei inculpatului din drepturile părintești, ci ca urmare a comportamentului delincvent adoptat de inculpat în perioada în care era minor.

Prin urmare, inculpatul nu se afla în niciuna din situațiile prev. de art. 56 lit. a din Legea nr. 272/21.06.2004, care impune, potrivit

8

art. 62 alin. 2 din aceeași lege, exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești de către preşedintele consiliului județean.

Curtea a constatat, așadar, că nu sunt îndeplinite în cauză condiţiile răspunderii civile delictuale a Direcției Județene de Asistență Socială și Protecția Copilului Vaslui şi Preşedintelui Consiliului Județean Vaslui, pentru fapta inculpatului R.C.-F..

Chiar dacă la data săvârşirii faptei cauzatoare de prejudicii minorul nu locuia cu mama sa, această împrejurarea nu înlătură răspunderea mamei inculpatului, de vreme ce la baza schimbării locuinţei minorului faţă de cea a mamei sale, prin internarea sa într-un centru de plasament, au stat carenţe de ordin educativ ce sunt imputabile mamei inculpatului (tatăl său fiind decedat).

Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, a respins apelul ca nefondat.

În temeiul art. 275 alin. 2 Cod procedură penală, partea civilă a fost obligată la cheltuieli judiciare către stat.

2. Proceduri prevăzute în legi speciale. Executarea

Asupra sesizării privind executarea mandatului european de arestare de faţă, emis de Judecătoria Raională Berettyóújfalu, Republica Ungară, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, autoritate judiciară competentă de primire a mandatului european de arestare, a transmis Curţii de Apel Iaşi, după efectuarea procedurii prev. de art. 99 şi 100 din Legea nr. 302/2004 modificată, Semnalarea SIS şi mandatul european de arestare emis de Judecătoria Raională Berettyóújfalu, Republica Ungară, domnul magistrat K.L., nr. 1. B.412/2013/2 din 7 noiembrie 2013, emis pe numele persoanei solicitate B.C., deţinut în altă cauză în Penitenciarul Iaşi, care a fost emis în vederea urmăririi penale a persoanei solicitate pentru săvârşirea infracţiunii de falsificare de acte oficiale şi uz de fals prev. de art. 274 lit. v din Codul penal ungar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. 187/2014.

Primind cauza spre soluţionare, Curtea de Apel verificând actele şi lucrările dosarului a reţinut următoarele:

Prin mandatul european de arestare emis la data de 7 noiembrie 2013 de Judecătoria Raională Berettyóújfalu cu nr. 1. B.412/2013/2, autoritatea judiciară emitentă solicită arestarea şi predarea persoanei solicitate B.C. în vederea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de falsificare de acte oficiale şi uz de fals prev. de art. 274 lit. v din Codul penal ungar.

În cuprinsul mandatului european de arestare se descrie fapta astfel:

„La data de 14 aprilie 2013, la orele 20, inculpatul B.C. s-a prezentat pentru ieşire la Punctul de trecere rutier al frontierei de la Ártánd, ca pasager al autoturismului de tip Alfa Romeo, cu numărul de înmatriculare 5120 DDT. Pe parcursul controlului efectuat asupra lui, acesta a predat cartea de identitate românească, seria SV288536, pe parcursul acesteia s-a stabilit că, deşi cartea de identitate conţine fotografia lui B.C., actul în sine este un fals în totalitate, datele ce figurează în acesta aparţinând unei alte persoane reale.”

9

Mandatul european de arestare emis se întemeiază pe mandatul european de arestare emis de Judecătoria Raională Berettyóújfalu cu nr. 1. B.412/2013/2 al cărui domeniu de aplicare include şi teritoriul Ungariei, calificându-se astfel, totodată şi drept mandat de arestare intern (menţiunea de la litera b.).

Pedeapsa maximă prevăzută de legea penală ungară este de 3 ani închisoare.

Încadrarea juridică a faptei este în infracţiunea prevăzută de art. 274 lit. v din Codul penal ungar.

Autoritatea judiciară emitentă nu a marcat niciuna dintre cele 32 categorii de infracţiuni prevăzute de lit. e din mandat, astfel încât să nu fie necesară condiţia verificării dublei incriminări.

Totodată, în cuprinsul mandatului european de arestare se menţionează că răspunderea penală pentru fapta care fundamentează mandatul se prescrie la 7 noiembrie 2016 (lit. f din mandat).

În cursul procedurii în faţa instanţei, i s-a citit persoanei solicitate conţinutul mandatului european de arestare, o copie a acestuia fiindu-i înmânată în cursul procedurii în faţa procurorului, i s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 104 din Legea nr. 302/2004 modificată, i s-au adus la cunoştinţă efectele regulii specialităţii precum şi posibilitatea de a consimţi la predare şi efectele consimţământului la predare, respectiv caracterul irevocabil al acestuia şi caracterul definitiv al hotărârii pronunţate pe baza consimţământului dat.

Persoana solicitată a fost audiată cu privire la consimţământ, regula specialităţii şi cu privire la motivele obligatorii şi facultative de refuz, declaraţiile fiind consemnate în scris şi ataşate la dosar.

Persoana solicitată a declarat că nu consimte la predarea sa către autoritatea emitentă, nu renunţă la beneficiile regulii specialităţii, se află în executarea unei pedepse de 4 ani închisoare şi a formulat contestaţie la executare şi apel peste termen la Tribunalul Cluj, nu are alte afaceri judiciare pe teritoriul României, nu are alte condamnări în state membre sau state terţe pentru aceleaşi fapte care motivează mandatul european de arestare, nu este de acord să fie arestat în vederea predării.

Din adresa nr. X/92583/PIIS/21 decembrie 2013 a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Penitenciarul Iaşi, rezultă că B.C. este condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare, pentru infracţiuni de trafic şi consum de droguri, prin sentinţa penală nr. 414/27.10.2011 a Tribunalului Cluj în baza căreia s-a emis mandat de executare a pedepsei nr. 510/26 noiembrie 2013 (aflat în copii la dosar parchet).

Executarea pedepsei a început la 5 decembrie 2013 urmând a expira în termen la data de 4 decembrie 2017.

Infracţiunea care motivează mandatul european de arestare emis este incriminată în legea penală română în infracţiunea prev. de art. 320, fals material în înscrisuri oficiale, şi respectiv uz de fals, prev. de art. 323 Cod penal, sancţionate cu pedeapsa maximă de 3 ani închisoare şi alternativ cu amendă pentru infracţiunea prev. de art. 323 Cod penal.

10

Examinând mandatul european de arestare emis se constată că nu întruneşte condiţiile de validitate ale mandatului din perspectiva dispoziţiilor de lege internă precum şi ale deciziei cadru transpusă.

În cazul emiterii unui mandat european atunci când arestarea şi predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii, decizia pe care se întemeiază mandatul european este mandatul de arestare naţional sau decizia judiciară având acelaşi efect.

În speţă, decizia pe care se întemeiază mandatul european de arestare este însuşi mandatul european de arestare care, prin modul de reglementare, este o decizie judiciară prin care autoritatea judiciară emitentă solicită autorităţii judiciare de executare ca acesta din urmă să aresteze şi să predea persoana solicitată autorităţii emitente, astfel că mandatul european de arestare nu este un mandat naţional de arestare şi nici echivalentul acestuia, pe de o parte, iar pe de altă parte, rezultă că autoritatea judiciară emitentă nu a emis împotriva persoanei solicitate un mandat de arestare intern.

Efectele executării mandatului european de arestare constau în luarea măsurii arestării persoanei solicitate în vederea predării şi predarea acesteia de către autoritatea judiciară română. Pentru ca autoritatea judiciară română, Curtea de Apel Iaşi, să poată dispune privarea de libertate a persoanei solicitate, şi emiterea unui mandat de arestare român în vederea predării acesteia, la baza mandatului european de arestare trebuie să se afle mandatul naţional ungar de arestare emis anterior sau concomitent cu emiterea mandatului european de arestare, fiind necesar ca acesta să existe în materialitatea lui la data emiterii mandatului european de arestare.

Faţă de această situaţie, Curtea a reţinut că mandatul european de arestare emis, a cărui executare se solicită, nu se întemeiază pe mandatul de arestare naţional împotriva persoanei solicitate, condiţia fiind de validitate a mandatului european de arestare care nu este întrunită în cauză.

Pe de altă parte, persoana solicitată aflându-se în executarea unei pedepse de 4 ani închisoare în România, această situaţie juridică constituie un motiv de predare amânată obligatorie, conform art. 112 cu referire la art. 58 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 302/2004 modificată, evident, în situaţia în care mandatul european de arestare este valid.

În acest caz predarea se amână până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până la executarea pedepsei la termen.

Pedeapsa în executarea căreia persoana solicitată se află se execută integral la data de 4 decembrie 2017, după împlinirea prescripţiei răspunderii penale a persoanei solicitate pentru infracţiunea care fundamentează mandatul european de arestare de faţă, astfel încât predarea amânată ce s-ar impune în prezenta cauză nu-şi va putea produce efecte juridice. Liberarea condiţionată a persoanei solicitate, condamnată în ţară, este o eventualitate la care are vocaţie după luna august 2016, condiţionată de toate elementele care o reglementează în codul penal român.

Pentru lipsa condiţiilor de validitate ale mandatului european de arestare, în temeiul art. 87 alin. 1 lit. c şi art. 107 din Legea nr.

11

302/2004 şi lit. b pct. 1 din formularul standard al mandatului european de arestare, a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de Judecătoria Raională Berettyóújfalu, Republica Ungară, domnul magistrat K.L., pentru executarea mandatului european nr. 1. B.412/2013/2 din 7 noiembrie 2013 emis pe numele persoanei solicitate, B.C., în prezent deţinut în Penitenciarul Iaşi, în altă cauză, cetăţean român, în vederea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de „falsificare de acte oficiale şi uz de fals”, prevăzută de art. 274 lit. v din Codul penal ungar.

În consecinţă, a fost respinsă cererea privind arestarea, predarea şi predarea amânată a persoanei solicitate B.C. către autoritatea judiciară emitentă Judecătoria Raională Berettyóújfalu, Republica Ungară.

3. Proceduri prevăzute în legi speciale. Executarea mandatului european de arestare şi neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 302/2004

Temei de drept: Drept procesual penal; Legea nr. 302/2004

Conform art. 88 lit. d) pct. ii din Legea nr. 302/2004 modificată, atunci când arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei, pedeapsa aplicată sau restul de pedeapsă rămas de executat este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an sau mai mare.

Textul menţionat este o transpunere a art. 2 din Decizia Cadru a Consiliului 2002/584/JAI care prevede că mandatul european de arestare poate fi emis atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunţat o măsură de siguranţă pentru condamnări pronunţate cu o durată de cel puţin patru luni.

În speţă, mandatul european de arestare care face obiectul prezentei judecăţi este emis de autoritatea judiciară croată pentru executarea unei pedepse de 10 luni închisoare, precizându-se că a rămas din executarea pedepsei o perioadă de 20 de zile închisoare.

Durata pedepsei pentru executarea căreia s-a emis mandatul european de arestare este sub limita duratei prevăzută prin decizia cadru care reglementează materia şi sub durata pedepsei prevăzută de legea română de cooperare judiciară internaţională, condiţie pentru emiterea unui mandat european valid.

Întrucât condiţia prevăzută de art. 88 lit. d) pct. ii din legea nr. 302/2004 modificată, nu este îndeplinită în cauză, mandatul european de arestare de faţă nu este valabil emis.

Conform art. 98 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în cazul când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.

Conform art. 98 alin. 3) din lege, în situaţia în care este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. 2 lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute de art. 107, autoritatea judiciară română de executare trebuie să procedeze la recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare.

Instanţa de executare a mandatului european de faţă nu poate proceda la recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare a persoanei solicitate, întrucât condiţiile de validitate a mandatului emis nu sunt îndeplinite sub aspectul menţionat,

12

în principal, şi, în subsidiar, este incident şi un alt motiv de refuz prevăzut de art. 98 lit. g) din Legea nr. 302/2004, în sensul că, pentru restul de pedeapsă de 20 de zile închisoare rămas de executat şi pentru care a fost emis mandat european de arestare, executarea s-a prescris conform codului penal român, art. 162 lit. b), conform căruia termenul de prescripţie este de 5 ani şi 10 luni, calculat de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, respectiv 2006.

Decizia penală nr. 2 din 4.03.2014

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a transmis Curţii de Apel Iaşi, după îndeplinirea procedurii prev. de art. 100 din Legea nr. 302/2004 modificată, mandatul european de arestare emis de Tribunalul Judeţean Split – biroul judecătorului de execuţie, domnul S.G., Croaţia emis pe numele persoanei solicitate D.(fostă T.) R.-D., în vederea executării restului de pedeapsă de 20 zile închisoare din pedeapsa de 10 luni închisoare la care a fost condamnată prin hotărârea Judecătoriei Split br Kus – 26/05 din 25 iulie 2006.

Cauza este înregistrată la Curtea de Apel Iaşi sub nr. 153/45/2014 din 4 martie 2014.

Analizând actele şi lucrările dosarului după primirea sesizării, Curtea a reţinut următoarele:

În procedura prev. de art. 100 din Legea nr. 302/2004, în baza mandatului european de arestare emis de autoritatea judiciară croată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a identificat persoana solicitată, i-a adus la cunoştinţă şi i s-a înmânat o copie a mandatului european de arestare, a consemnat declaraţia persoanei solicitate în procesul-verbal din 3 martie 2014 ora 13,44 şi a dispus prin ordonanţa de reţinere nr. 05/3 martie 2014, ora 14,50, reţinerea persoanei solicitate pe o durată de 24 de ore de la 3 martie 2014, ora 14,50 şi până la 4 martie 2014 ora 14,50, documente emise în dosar nr. 994/II/5/2014, înaintând cauza spre soluţionare Curţii de Apel Iaşi.

Examinând mandatul european de arestare emis, se reţine că acesta nu îndeplineşte condiţiile de validitate pentru emiterea unui mandat european de arestare.

Mandatul european de arestare a fost emis de Tribunalul Split, judecător de execuţie, domnul S.G., Croaţia la data de 15 ianuarie 2014 pentru arestarea şi predarea persoanei solicitate D.(fostă T.) R.-D., cetăţean român, în vederea executării pedepsei de 20 de zile închisoare din pedeapsa de 10 luni închisoare pronunţată de Judecătoria Split br. Kus – 26/05 din 25 iulie 2006 pentru săvârşirea a trei infracţiuni de asociere în vederea comiterii de infracţiuni, art. 333 Cod penal, furt calificat, prev. de art. 217 Cod penal şi tăinuire, prev. de art. 236 Cod penal.

Autoritatea judiciară emitentă a mandatului nu a marcat infracţiunile în cele 32 de categorii ale infracţiunii prevăzute la pct. e din mandat, pentru care nu se cere regula dublei incriminări.

În cursul procedurii în faţa Curţii, persoanei solicitate i s-a adus la cunoştinţă conţinutul mandatului european de arestare, conţinutul regulii specialităţii precum şi posibilitatea de a consimţi la predare şi efectele consimţământului la predare, sub aspectul caracterului irevocabil al acestuia şi a caracterului definitiv al hotărârii pronunţată pe baza consimţământului.

13

I s-au adus la cunoştinţă drepturile prevăzute de art. 104 din lege şi i s-a înmânat o notă privind drepturile persoanei în baza unui mandat european de arestare.

Persoana solicitată D.(fostă T.) R.-D. a fost audiată, declaraţiile fiind ataşate la dosarul cauzei. În declaraţiile date, persoana solicitată arată că nu este de acord să fie arestată şi predată autorităţii judiciare emitente, că nu renunţă la beneficiile regulii specialităţii, că din pedeapsa de 10 luni închisoare la care a fost condamnată în 2006 a executat în arest preventiv 9 luni şi 10 zile, după care a fost eliberată, că nu este de acord să execute restul de pedeapsă în România şi să fie recunoscută hotărârea penală de condamnare străină.

Conform art. 88 lit. d) pct. ii din Legea nr. 302/2004 modificată, atunci când arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei, pedeapsa aplicată sau restul de pedeapsă rămas de executat este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an sau mai mare.

Textul menţionat este o transpunere a art. 2 din Decizia Cadru a Consiliului 2002/584/JAI care prevede că mandatul european de arestare poate fi emis atunci când s-a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s-a pronunţat o măsură de siguranţă pentru condamnări pronunţate cu o durată de cel puţin patru luni.

În speţă, mandatul european de arestare care face obiectul prezentei judecăţi este emis de autoritatea judiciară croată pentru executarea unei pedepse de 10 luni închisoare, precizându-se că a rămas din executarea pedepsei o perioadă de 20 de zile închisoare.

Durata pedepsei pentru executarea căreia s-a emis mandatul european de arestare este sub limita duratei prevăzută prin decizia cadru care reglementează materia şi sub durata pedepsei prevăzută de legea română de cooperare judiciară internaţională, condiţie pentru emiterea unui mandat european valid.

Întrucât condiţia prevăzută de art. 88 lit. d) pct. ii din legea nr. 302/2004 modificată, nu este îndeplinită în cauză, mandatul european de arestare de faţă nu este valabil emis.

Conform art. 98 alin. 2 lit. c) din Legea nr. 302/2004, autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în cazul când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român sau trăieşte în România şi are o rezidenţă continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă de cel puţin 5 ani, şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent.

Conform art. 98 alin. 3) din lege, în situaţia în care este incident exclusiv cazul prevăzut la alin. 2 lit. c), anterior pronunţării hotărârii prevăzute de art. 107, autoritatea judiciară română de executare trebuie să procedeze la recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare.

Instanţa de executare a mandatului european de faţă nu poate proceda la recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare a persoanei solicitate, întrucât condiţiile de validitate a mandatului emis nu sunt îndeplinite sub aspectul menţionat, în principal, şi, în

14

subsidiar, este incident şi un alt motiv de refuz prevăzut de art. 98 lit. g) din Legea nr. 302/2004, în sensul că, pentru restul de pedeapsă de 20 de zile închisoare rămas de executat şi pentru care a fost emis mandat european de arestare, executarea s-a prescris conform codului penal român, art. 162 lit. b), conform căruia termenul de prescripţie este de 5 ani şi 10 luni, calculat de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, respectiv 2006.

În consecinţă, în baza art. 88 lit. d) pct. ii, art. 98 lit. g), art. 107 din Legea nr. 302/2004, modificată:

Va respinge, ca nefondată, sesizarea Tribunalului Judeţean Split – biroul judecătorului de execuţie, domnul S.G., Croaţia, pentru executarea mandatului european de arestare emis la data de 15 ianuarie 2014 în dosar nr. IKI-127/09 pe numele persoanei solicitate D.(nume anterior T.) R.-D.

În consecinţă, a fost respinsă cererea privind arestarea şi predarea persoanei solicitate D. (fostă T.) R.-D., cetăţean român, în baza mandatului european de arestare din 15 ianuarie 2014 emis de Tribunalul Judeţean Split în dosar nr. IKI-127/09, în vederea executării restului de pedeapsă de 20 de zile închisoare din pedeapsa de 10 luni închisoare la care a fost condamnată prin hotărârea Judecătoriei Split br Kus – 26/05 din 25 iulie 2006, către autoritatea judiciară emitentă Tribunalul Judeţean Split, Croaţia.

Curtea de apel a respins cererea de recunoaştere a hotărârii penale nr. 26/05 din 25 iulie 2006 a Judecătoriei Split br Kus formulată de persoana solicitată D. (fostă T.) R.-D.

S-a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei solicitate, D. (fostă T.) R.-D., de sub puterea ordonanţei de reţinere nr. 05 din 3 martie 2014, ora 14,50 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, dacă nu este reţinută sau arestată în altă cauză.

Văzând şi dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 302/2004 modificată, după pronunţarea sentinţei în cauză, Biroul Naţional Interpol Zagreb/Croaţia a trimis Biroului Naţional Interpol mesajul din care rezultă că mandatul european de arestare emis pe numele persoanei solicitate a fost retras de Curtea de Apel din Split, întrucât persoana mai are de executat doar 20 de zile închisoare, mesaj înregistrat la instanţă la 6 martie 2014.

4. Limitele învestirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, în raport de Decizia nr. I din 23.02.2004 a ÎCCJ

Temei de drept: Drept procesual penal;

Decizia penală nr. 68/14.03.2014

Prin sentinţa penală nr. 651 din data de 24 decembrie 2013, Judecătoria Bârlad a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă R.N..

A obligat societatea de asigurare-reasigurare să plătească părţii civile R.N., suma de 370 lei cu titlu de daune materiale şi suma de 10.000 lei cu titlu de daune morale.

A admis, în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă S.C. „C.” SRL Bârlad.

15

A obligat societatea de asigurare-reasigurare să plătească părţii civile S.C. „C.” SRL Bârlad, suma de 4723,39 lei cu titlu de daune materiale.

A admis, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă C.P.-C..

A obligat societatea de asigurare-reasigurare să plătească părţii civile C.P.-C., suma de 7249,96 lei cu titlu de daune materiale.

A obligat inculpatul M.T. să plătească 1000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

La data de 28.06.2011, prin rechizitoriul din dosar nr. 1747/P/2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad, a dispus trimiterea în judecată, a inculpatului M.T., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzuta de art. 184 alin.2 si 4 Cod penal şi a infracţiunii prev. de art. 89 alin.1 din O.U.G nr.195/2002, republicată.

Prin S.P. 328/2012 a Judecătoriei Bârlad, inculpatului M.T. a fost condamnat la pedepsele: 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 74 lit. a, art. 76 Cod penal, împotriva părţii vătămate R.N., şi 1 an şi 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 89 alin.1 din O.U.G nr.195/2002, republicată, cu aplicarea art. 74 lit. a, art. 76 Cod penal.

În temeiul art. 33 lit. a şi art. 34 lit. b Cod penal, pedepsele aplicate au fost contopite in pedeapsa cea mai grea – 1 an şi 2 luni închisoare.

In temeiul art.81 Cod penal, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei aplicate inculpatului si s-a stabilit un termen de încercare de 3 ani şi 2 luni.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 10.05.2010, în jurul orei 12.00, M.T. se afla la volanul autoturismului şi se deplasa, pe D.E. 581, din direcţia Bârlad-Vaslui, cu intenţia de a ajunge în com. Bogdăneşti, în acest sens inculpatul urmând a părăsi drumul european şi a intra pe D.J. 244.

Ajuns la intersecţia dintre D.E. 581 şi D.J. 244, pentru a efectua virajul la stânga, pentru a intra pe D.J. 244, inculpatul M.T. trebuia să reducă viteza de deplasare, să semnalizeze intenţia de a vira la stânga, şi să se asigure că din sens contrar nu vine nici un autoturism, urmând a acorda prioritate acestora.

Inculpatul M.T., aflându-se la volanul autoturismului, a redus viteza de deplasare, a semnalizat intenţia de a vira la stânga, şi s-a angajat în efectuarea manevrei fără a se asigura că din sens contrar nu vine nici un autoturism, şi fără a acorda prioritate acestora.

In acelaşi timp, din sens opus, de intersecţia dintre D.E. 581 şi D.J. 244 se apropia numitul C.P.-C., care se deplasa regulamentar pe DE 581, în direcţia Vaslui-Bârlad, la volanului autoturismului, iar în spatele autoturismului inculpatului, în direcţia Bârlad-Vaslui, se afla numitul R.N., la volanul autoturismului.

In momentul în care inculpatul M.T., fără a se asigura şi fără a acorda prioritate de trecere autoturismului ce se deplasa din sens

16

opus, s-a angajat în efectuarea manevrei de virare la stânga, pătrunzând cu autoturismul sau în intersecţie, a pus pe numitul C.P.-C., ce se deplasa regulamentar, cu autoturismul, din sens opus, în imposibilitatea de a-şi continua deplasarea pe partea sa de drum, în direcţia sa de deplasare, şi pentru a evita impactul, acesta a fost nevoit să pătrundă pe contrasens, unde a intrat în coliziune laterală cu autoturismul condus de partea civilă R.N., aflat la volanul autoturismului respectiv.

Inculpatul M.T. şi-a continuat deplasarea, fără a opri, deşi în urma impactului dintre cele 2 autoturisme acestea s-au răsturnat pe partea laterală a drumului european, inculpatul fiind identificat ulterior de către organele de poliţie venite la locul incidentului, pe baza declaraţiilor celor doi conducători auto implicaţi în accident - R.N. şi C.P.-C., în momentul în care inculpatul se întorcea, la Bârlad, pe acelaşi traseu.

În urma impactului a rezultat vătămarea corporală a celor doi conducători auto implicaţi în accident - R.N. şi C.P.-C., aceştia fiind transportaţi la spital, unde li s-a acordat asistenţă medicală de urgenţă, precum şi avarierea autoturismelor conduse de aceştia.

Astfel cum rezultă din Raportul de Expertiză medico-legală nr. 86/E din data de 16.06.2010, în urma incidentului, partea civilă R.N. a suferit un traumatism care a necesitat pentru vindecare un număr de 80-85 zile de îngrijiri medicale.

De asemenea, în urma incidentului numitul C.P.-C. a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare, un număr de 7-8 zile de îngrijiri medicale.

Potrivit concluziilor Raportului de Expertiză Criminalistică nr. 219/02.12.2009 întocmit de către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Iaşi, numitul C.P.-C. nu putea evita producerea accidentului.

Astfel, neacordarea de prioritate de către inculpatul M.T. a declanşat pentru C.P.-C. o stare de pericol, obligându-l la manevre de evitare, manevre ce au condus la producerea accidentului.

Partea civilă R.N. nu putea să prevină sau să evite accidentul, acesta deplasându-se regulamentar, neavând spaţiul şi timpul disponibil efectuării vreunei manevre de evitare.

De asemenea, astfel cum rezultă din Raportul de Expertiză Criminalistică nr. 219/02.12.2009, era imposibil ca inculpatul să nu fi observat apropierea din faţă a autoturismului şi puţin probabil să nu fi auzit zgomotul impactului dintre cele două autovehicule.

Cei trei conducători auto implicaţi în evenimentul rutier nu se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice.

Partea vătămată C.P.-C. s-a constituit parte civilă cu suma de 800 lei daune materiale, reprezentând contravaloarea raportului de expertiză, şi 12.000 lei daune morale.

Partea vătămată R.N. s-a constituit parte civilă cu suma de 10.000 lei daune materiale, reprezentând contravaloarea cheltuielilor medicale, tratament şi transport efectuate pe perioada de refacere, şi 25.000 lei daune morale.

Partea vătămată spitalul s-a constituit parte civilă cu suma de 390,64 lei daune materiale, reprezentând contravaloarea asistenţei medicale acordate părţii vătămate R.N..

17

A fost admisă acţiunea civilă formulată de spital şi obligat inculpatul M.T. să plătească acesteia suma de 390,64 lei cu titlu de daune materiale, fiind disjunsă soluţionarea acţiunilor civile formulate de celelalte părţi civile.

La data producerii accidentului autoturismul aparţinând inculpatului M.T. era asigurat la Societatea de asigurare-reasigurare „A.”, astfel cum rezultă din poliţa RCA seria RO/02/X1/SP nr. 003925611, emisă la data de 09.04.2010.

Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară auto efectuat în cauză, au fost stabilite următoarele concluzii: contravaloarea avariilor suferite de autoturismul aparţinând S.C. „C.” SRL Bârlad, sunt de 12.797,50 lei; contravaloarea avariilor suferite de autoturismul aparţinând lui C.P.-C., sunt de 14.794,96 lei.

Potrivit legislaţiei în domeniul asigurărilor auto, despăgubirile pentru autovehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, diferenţa dintre valoarea autovehiculului la data producerii accidentului şi valoarea rămasă, şi nici limita maximă a despăgubirilor stabilită prin lege la acea dată.

Contravaloarea avariilor suferite de cele două autoturisme ale victimelor depăşesc contravaloarea vehiculelor la data accidentului şi datorită reglementarilor în domeniul asigurărilor auto, se consideră dauna totală.

Potrivit notei de calcul nr. 1465 întocmită la data de 18.04.2012, de societatea de asigurare-reasigurare în dosarul de daune, valoarea maximă de despăgubire pentru autoturismul marca O. este de 7249,96 lei, iar pentru autoturismul marca D. este de 4723,39 lei.

În ceea ce îl priveşte pe vătămatul R.N., acesta a depus la dosar mai multe înscrisuri – chitanţe, pentru suma totală de 370 lei, prin care face dovada plăţii unor servicii medicale pe care acesta, în urma accidentului suferit, a fost nevoit a şi le achita personal (c-val expertiza medico legală, cv. Extremitate nativ, cheltuieli deplasare, produse medicale).

Potrivit raportului de Expertiză Medico-Legală nr. 86/E din data de 16.06.2010 întocmit de Cabinetul Medico-Legal Bârlad, în urma incidentului, partea civilă R.N. a suferit un traumatism care a necesitat pentru vindecare un număr de 80-85 zile de îngrijiri medicale.

Constatând că între prejudiciul cauzat părţii vătămate R.N., şi fapta reţinută în sarcina inculpatului M.T., există legătură de cauzalitate, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa a admis, în parte, acţiunea civilă a acesteia şi a obligat societatea de asigurare-reasigurare la plata despăgubirilor civile – daune materiale, în limita prejudiciului suferit şi probat cu înscrisuri, iar în ceea ce priveşte daunele morale, instanţa a avut în vedere prejudiciul suferit fizic, psihic şi moral suferit de vătămată atât pe parcursul producerii incidentului, cât şi ulterior pe perioada de internare, tratament şi refacere.

Constatând că între prejudiciul cauzat părţii vătămate S.C. „C.” SRL Bârlad, şi fapta reţinută în sarcina inculpatului M.T., există legătură de cauzalitate, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, instanţa a admis acţiunea civilă a acesteia, în parte, în

18

limita valorii maxime de despăgubire pentru autoturismul marca D. şi a obligat societatea de asigurare-reasigurare la plata despăgubirilor civile – daune materiale.

În ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate de partea civilă C.P.-C., pentru daunele autoturismului marca O., în condiţiile în care inculpatul M.T. nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de vătămare şi faţă de această persoana vătămată, instanţa a avut în vedere considerentele Deciziei nr. I din 23.02.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii cu privire la limitele investirii instanţei penale cu judecarea acţiunii civile, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă, în cazul infracţiunilor cu efecte complexe săvârşite de un conducător auto.

Potrivit acestei decizii, instanţa penală investită cu judecarea acţiunii penale în cazul infracţiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă şi de vătămare corporală din culpa săvârşite de un conducător auto, este investită să judece acţiunea civilă, alăturată celei penale prin constituirea persoanei vătămate, atât cu privire la pretenţiile formulate în legătură cu decesul/vătămările suferite, cât şi cu privire la pretenţiile referitoare la bunurile distruse/deteriorate ca urmare a aceleiaşi fapte.

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut de instanţă, că în asemenea cazuri, când toate urmările păgubitoare decurg din aceiaşi faptă unică a inculpatului, deşi aceasta constituie infracţiune numai în raport cu unul dintre efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea corporală, ca:

-este raţional şi echitabil ca toate pretenţiile de despăgubiri să fie soluţionate în cadrul acţiunii civile alăturate celei penale.

-este nu numai în interesul societăţii de a se înfăptui actul de justiţie în mod complet şi cât mai prompt posibil, dar şi în interesul părţilor ca judecarea acţiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în faţa instanţei penale;

-este mai lesnicioasă procedura de administrare a probelor şi de concentrare a apărărilor,

-se asigură o mai promptă, temeinică şi completă aflare a adevărului prin aprecierea unitară a probelor precum şi evitarea pronunţării de hotărâri contradictorii.

De asemenea, instanţa precizează faptul că o atare concluzie şi procedura de urmat se impune a fi acceptată şi în cazul oricăror alte situaţii de comitere a unei fapte complexe.

Având în vedere că fapta reţinută în sarcina inculpatului M.T., se încadrează în această categorie a faptelor complexe, prin dinamica accidentului provocat şi efectele pe care le-a produs persoanelor vătămate C.P.-C., S.C. „C.” SRL Bârlad, R.N., instanţa, având în vedere atât Decizia nr. I din 23.02.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, cât şi considerentele care au stat la baza acestei decizii, a apreciat că în prezenta cauză este admisibilă, de principiu, alăturarea, la acţiunea penală, a cererii de constituire ca parte civilă formulată de C.P.-C..

Constatând că între prejudiciul cauzat părţii vătămate C.P.-C., şi fapta reţinută în sarcina inculpatului M.T., există legătură de cauzalitate, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale,

19

instanţa a admis acţiunea civilă a acesteia, în parte, în limita valorii maxime de despăgubire pentru autoturismul marca O. şi a obligat societatea de asigurare-reasigurare la plata despăgubirilor civile – daune materiale.

In temeiul art.191 Cod procedură penală, a obligat inculpatul M.T. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în prezenta cauză.

În termen legal, hotărârea primei instanţe a fost apelată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad, de partea civilă C.P.-C. şi de asiguratorul Societatea de asigurare-reasigurare.

Prin apelul promovat, parchetul a invocat următoarele critici: în mod nelegal prima instanţă a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă C.P.-C. în condiţiile în care inculpatul nu a fost trimis în judecată şi condamnat pentru o infracţiune comisă în dauna acestei persoane.

S-a susţinut că deşi prima instanţă nu a fost investită cu soluţionarea unei acţiuni penale exercitate împotriva inculpatului M.T., ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni având ca parte vătămată pe numitul C.P.-C., a admis acţiunea civilă promovată de acesta fără a avea ca suport o acţiune penală adiacentă, în speţă, pronunţându-se neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal împotriva părţii vătămate C.P.-C..

Prima instanţă a invocat în sprijinul soluţiei adoptate, Decizia nr. 1 din 23.02.2004 a Înaltei Curţi de Casație şi Justiție pronunţată în materia recursului în interesul legii şi a extrapolat efectele şi considerentele acestei decizii, aplicând hotărârea instanţei supreme la situaţia de fapt din speţă, ce nu se potriveşte cu cea avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiție întrucât nu este vorba de o parte vătămată unică ce a suferit un prejudiciu multiplu, constând în leziuni corporale şi bunuri distruse, ci de partea vătămată R.N. ce a suferit un prejudiciu urmare săvârşirii infracţiunii prev. de art. 184 Cod penal pentru care inculpatul a fost condamnat şi de o altă persoană – C.P.-C. pentru a cărei prejudiciere inculpatul nu a fost trimis în judecată şi condamnat.

În aceste condiţii este nelegală admiterea acţiunii civile formulate de C.P.-C. şi obligarea asiguratorului la plata sumei de 7249,96 lei.

- prima instanţă nu a dispus obligarea inculpatului M.T. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de părţile civile R.N. şi SC „C.” SRL Bârlad, conform chitanţelor depuse la filele 203, respectiv 156 din dosar.

Partea civilă C.P.-C. a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul cuantumului despăgubirilor civile acordate, considerând că se impune majorarea lui la nivelul indicat prin cererea de constituire parte civilă, prin obligarea inculpatului M.T., la plata diferenţei de prejudiciu în sumă de 4.750,04 lei.

A solicitat, de asemenea, şi plata cheltuielilor judiciare efectuate, constând în contravaloarea onorariului de avocat.

Motivându-şi apelul formulat, asigurătorul a susţinut că pretenţiile civile formulate de către partea civilă C.P.-C. trebuie valorificate în cadrul unui alt proces, eventual un litigiu civil, soluţia primei instanţe de acordare a acestor despăgubiri civile în speţa de faţă, fiind greşită.

20

Au fost invocate şi dispoziţiile art. 24 Cod procedură penală potrivit cărora constituirea de parte civilă poate fi făcută cel mai târziu până la citirea actului de sesizare, condiţie pe care partea civilă C.P.-C. nu a respectat-o.

Analizând sentinţa penală atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, atât prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, în raport de prevederile art. 417 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea a constatat următoarele:

Prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal şi a infracţiunii prev. de art. 89 alin. 1 din O.U.G 195/2002, reţinându-se în sarcina sa că la data de 10.05.2010, în timp ce se afla la volanul autoturismului marca D.S.N. şi se deplasa din direcţia Bârlad-Vaslui, la intersecţia cu D.J 244, unde a efectuat virajul la stânga, nu a acordat prioritate autoturismului marca O., condus de către numitul C.P.-C., care se deplasa în sens opus, acesta din urmă intrând pe contrasens, unde s-a ciocnit lateral cu autoturismul marca D., condus de către partea civilă R.N., care a suferit un traumatism ce a necesitat un număr de 80-85 zile de îngrijiri medicale, părăsind apoi locul accidentului, fapte pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 328 din 21.06.2012 a Judecătoriei Bârlad, definitivă la 11.07.2012, prin nerecurare.

Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat sub aspectul săvârşirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. 1, 3 Cod penal, întrucât persoana vătămată C.P.-C. a necesitat un număr de 7-8 zile de îngrijiri medicale ca urmare a accidentului rutier, nefiind astfel îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracţiuni sub aspectul laturii obiective.

Procedând la soluţionarea laturii civile a cauzei, disjunsă prin sentinţa penală nr. 328/2012 a Judecătoriei Bârlad, prima instanţă a reţinut în ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate de partea civilă C.P.-C. pentru daunele autoturismului marca O., că în condiţiile în care inculpatul M.T. nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de vătămare şi faţă de această persoană vătămată, este aplicabilă Decizia I din 23.02.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în materia recursului în interesul legii.

Aplicând decizia menţionată la speţa de faţă, instanţa de fond a apreciat că fapta reţinută în sarcina inculpatului M.T. se încadrează în categoria faptelor complexe, prin dinamica accidentului provocat şi efectele pe care le-a produs persoanelor vătămate C.P.-C., SC „C.” SRL Bârlad şi R.N., fiind astfel admisibilă de principiu, alăturarea la acţiunea penală a cererii de constituire ca parte civilă formulată de C.P.-C..

Soluţia primei instanţe este greşită.Acţiunea penală reprezintă mijlocul juridic prin care se

realizează tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, şi mai concret, dreptul subiectului pasiv al infracţiunii de a angaja răspunderea subiectului activ, prin intermediul organelor de urmărire penală şi respectiv al instanţei.

21

Încălcarea unor norme de drept penal generează, uneori, şi pagube materiale sau morale. Astfel, raportul juridic de drept penal capătă şi valenţe civile, iar, drepturile victimei se extind şi din perspectiva posibilităţii ca printr-o acţiune civilă în justiţie să pretindă repararea prejudiciilor sale.

Prin opţiunea părţii vătămate, acţiunea civilă poate fi exercitată pe cale separată, în faţa instanţei civilă, însă poate fi formulată şi pe cale accesorie în cadrul procesului penal, dar, numai în situaţia în care paguba a fost generată de fapte cu un anumit specific, încriminate de legea penală, iar, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare.

În speţă, inculpatul M.T. nu a fost trimis în judecată şi pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă produsă în dauna părţii civile C.P.-C., reţinându-se că leziunile produse acesteia nu au necesitat pentru vindecare mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale pentru ca fapta să poată constitui infracţiunea prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal, motiv pentru care, prin rechizitoriu s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de inculpat.

În aceste condiţii, instanţa nu a fost investită cu o acţiune penală îndreptată împotriva inculpatului prin raportare la fapta comisă de acesta în dauna numitului C.P.-C., astfel că acţiunea civilă promovată de această persoană nu putea fi soluţionată în cadrul procesului penal.

Decizia nr. I din 23 februarie 2004 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe care şi-a întemeiat prima instanţă soluţia de admitere a acţiunii civile formulată de partea civilă C.P.-C., nu este aplicabilă în cauză.

Decizia menţionată a avut în vedere situaţia în care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru o infracţiune de vătămare corporală din culpă, infracţiune ce a produs aceleaşi părţi vătămate atât leziuni corporale cât şi distrugeri ori deteriorări de bunuri şi a statuat că în această situaţie, să fie soluţionată în cadrul procesului penal acţiunea civilă a aceleiaşi părţi civile, în întregul ei, fără a fi fragmentată în sensul că în cadrul procesului penal să se acorde doar despăgubiri pentru leziunile corporale suferite, iar, în cadrul altui proces, civil, să se acorde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin avarierea autoturismului ori distrugerea altor bunuri.

Prima instanţă a făcut o aplicare greşită a acestei decizii la situaţia din cauza de faţă, în care acţiunea penală a fost exercitată împotriva inculpatului M.T. numai pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă comisă în dauna părţii vătămate R.N., cadru procesual ce permitea doar rezolvarea acţiunii civile promovată de aceasta pentru recuperarea prejudiciilor generate de comiterea infracţiunii (leziuni corporale şi bunuri distruse).

Cum acţiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu acţiunii penale, putând fi exercitată numai în măsura în care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare, iar pentru fapta de vătămare corporală din culpă faţă de partea vătămată C.P.-C. s-a pronunţat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, acţiunea civilă a acestei părţi vătămate poate fi formulată numai pe cale separată, în cadrul unui proces civil, nefiind admisibilă în cadrul procesului penal.

22

Pentru considerentele arătate, Curtea a reţinut ca pertinente criticile invocate de parchet şi de asigurator vizând nelegalitatea soluţionării acţiunii civile a părţii vătămate C.P.-C. în cadrul procesului penal.

În raport de cele expuse, constată că nu se mai impune a examina susţinerile asiguratorului apelant referitoare la tardivitatea constituirii ca parte civilă a numitului C.P.-C. şi nici criticile invocate de partea civilă apelantă C.P.-C..

Verificând hotărârea atacată şi prin prisma criticii formulate de parchet privitoare la omisiunea primei instanţe de a acorda cheltuielile judiciare solicitate de părţile civile R.N. şi SC „C.” SRL Bârlad, Curtea a constatat că este fondată.

Având în vedere înscrisurile depuse la filele 156 şi 203 din dosarele de fond ce dovedesc că părţile civile SC „C.” SRL Bârlad şi R.N. au efectuat cheltuieli judiciare în cuantum de 500 lei fiecare şi dispoziţiile art. 50 din Legea 136/1995 ce stabilesc în sarcina asiguratorului obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată suportate de persoanele păgubite, Curtea apreciază că este întemeiată solicitarea părţilor de acordare a acestei categorii de cheltuieli.

Pentru considerentele arătate mai sus, în baza art. 421 pct. 2 lit. „a” din Noul Cod de procedură penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Bârlad şi de Societatea de Asigurare Reasigurare împotriva Sentinţei penale nr. 651 din 24.12.2013 pronunţată de Judecătoria Bârlad, ce a fost desfiinţată, în parte, în sensul că au fost înlăturate dispoziţiile de admitere în parte a acţiunii civile formulate de partea civilă C.P.-C. şi de obligare a Societăţii de Asigurare Reasigurare SA să plătească părţii civile C.P.-C. suma de 7249,96 lei cu titlu de daune materiale.

Ulterior rejudecării va fi respinsă ca inadmisibilă în cadrul procesului penal acţiunea civilă formulată de partea civilă C.P.-C.

Având în vedere argumentele prezentate anterior cu ocazia examinării criticilor invocate de parchet şi de asigurator în sensul inadmisibilităţii acţiunii civile promovată în cadrul procesului penal de către partea civilă C.P.-C., reţinute ca pertinente, Curtea, în baza art. 421 pct. 1 lit. b Noul Cod de procedură penală, a respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă C.P.-C. împotriva aceleiaşi sentinţe penale, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat, în temeiul art. 275 alin. 2 Noul Cod de procedură penală.

23

III. Secţia de contencios administrativ şi fiscal

1. Urbanism. Obligarea pârâtei la emiterea autorizaţiei de construire pentru intrarea în legalitate. Principiului neretroactivității legii.

Principiului neretroactivității conform căruia legea nouă se aplică doar raporturilor juridice născute sub imperiul ei, nicidecum unor situații anterioare este respectat în cauză, întrucât raportul juridic de drept administrativ se naște în momentul emiterii de autoritatea publică a unui act administrativ, respectiv în momentul exprimării refuzului explicit de a nu emite un atare act (în speță, autorizația de construire).

Prin urmare dispozițiile legale incidente se raportează în funcție de caz, la unul din cele două momente evocate și nu la data formulării cererii de eliberare a autorizației sau la data emiterii certificatului de urbanism, acesta din urmă fiind doar un act de informare pe baza căruia nu pot fi executate lucrări de construcții.

Temei de drept: legea 50/1991, O.U.G. nr. 7/2011, legea 350/2001 Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991

Decizia civilă nr. 703/17.02.2014

Prin sentinţa civilă nr. 2099/23.05.2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosar 10200/99/2012 s-a respins acţiunea formulată de reclamanții A.R. și A.C. în contradictoriu cu pârâta Primarul municipiului Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

Reclamanţii solicită obligarea pârâtului Primarul municipiului Iaşi la emiterea autorizaţiei de construire pentru intrarea în legalitate a balconului extins construit fără a deţine autorizaţie de construire fiind sancţionaţi contravenţional pentru săvârşirea acestei fapte.

Având în vedere că art. 56 alin. 1 din Legea nr. 350/2001, modificat prin O.U.G. nr. 7/2011, prevede că, începând cu data de 1.01.2012, nu pot fi iniţiate şi aprobate documentaţii de urbanism care au ca scop intrarea în legalitate a unor construcţii edificate fără autorizaţie de construire, şi reţinând că balconul construit este situat, potrivit Regulamentului Local de Urbanism aplicabil municipiului Iaşi, în unitatea teritorială de referinţă LA 1, P.U.G. impunând pentru orice lucrări de construire ce urmează a fi realizate în această zonă, întocmirea unei documentaţii de urbanism P.U.Z., instanţa, constatând că iniţierea şi aprobarea unui P.U.Z. pentru balconul extins edificat deja de reclamanţi, nu mai este posibilă în raport de noile reglementări în materie, apreciază că, în lipsa acestei documentaţii, nu poate fi emisă autorizaţia de construire.

Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recurs reclamanții A.R. și A.C. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivarea recursului se arată că Tribunalul dă o interpretare diferită a dispoziţiilor legale în materie şi a materialului probator administrat în cauză, hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal,

24

dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, solicitând casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Reclamanţii au arătat că, în luna iunie 2010 au obţinut primul certificat de urbanism în vederea obţinerii autorizaţiei de construire pentru balcon extins pe trotuarul perimetral al balconului fără acces din exterior – intrare în legalitate.

În raport de data obținerii certificatului de urbanism, nu este aplicabil art. 56 alin. 1 din Legea nr. 350/2001, modificat prin O.U.G. nr. 7/2011 care prevede că, începând cu data de 1.01.2012, nu pot fi iniţiate şi aprobate documentaţii de urbanism care au ca scop intrarea în legalitate a unor construcţii edificate fără autorizaţie de construire deoarece legea nu retroactivează. Potrivit principiului neretroactivității legea nouă se aplică doar raporturilor juridice născute sub imperiul ei, nicidecum unor situații anterioare.

Mai mult data primei cereri de intrare în legalitate este 30.01.2011, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 7/2011. A doua cerere a fost depusă în mai 2012, însă certificatul de urbanism emis a fost prelungit. Susțin că au continuat toate procedurile în vederea intrării în legalitate, respectiv pentru obţinerea autorizaţiei de construire, sens în care au depus la sediul pârâtei documentaţia integrală cerută de art. 7 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii în vederea obţinerii autorizaţiei de construire. Prin documentele solicitate în certificatul de urbanism emis în luna iunie 2010 nu li s-a impus obligația de întocmire a PUZ-lui, ori din întreaga economie a legii cadru reiese că autorizaţia de construire se eliberează în temeiul și cu respectarea documentațiilor de urbanism .

Intimata nu a formulat întâmpinare . În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de dispoziţiile legale incidente, motivele de recurs invocate şi din oficiu, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În mod corect prima instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanții A.R. și A.C. în contradictoriu cu pârâta Primarul municipiului Iaşi, motivele de recurs invocate de recurenți neputând fi primite.

În fapt, curtea constată că reclamanţii au construit un balcon extins pe trotuarul perimetral al balconului fără acces din exterior iar ulterior, în luna iunie 2010 au obţinut primul certificat de urbanism în vederea obţinerii autorizaţiei de construire pentru– intrare în legalitate.

Autorizaţia de construire constituie actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcţii corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea şi postutilizarea construcţiilor. Autorizaţia de construire se emite în baza documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, elaborată în condiţiile prezentei legi, în temeiul şi cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.

25

Ori, în situaţia dată, pentru aprobarea realizării lucrărilor de construcţii, așa cum li s-a răspuns și recurenților prin adresa nr. 56583/2012 este necesar întocmirea unei documentaţii de urbanism de tip Plan Urbanistic Zonal, în conformitate cu Regulamentul Local de Urbanism.

Reclamanții consideră că refuzul autorităţii emitente de a elibera autorizaţia de construire este nejustificat motivat şi de faptul că documentaţia depusă a fost întocmită în conformitate cu prevederile certificatului de urbanism nr. 2586/25.06.2010 eliberat de autoritatea publică locală.

Faţă de acest aspect, curtea subliniază faptul că certificatul de urbanism este un act premergător emiterii autorizaţiei de construire, de informare a solicitantului, act care prin el însuşi nu este apt să producă efecte juridice directe. În vederea emiterii autorizaţiei de construire trebuie respectate atât cerinţele impuse prin certificatul de urbanism dar şi prevederile documentaţiilor de urbanism, avizate şi aprobate potrivit legii.

În acest sens sunt dispoziţiile Art. 19(4) din Ordinul 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii care stipulează că potrivit Legii, certificatul de urbanism nu ţine loc de autorizaţie de construire/desfiinţare şi nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii.

Potrivit art. 7 alin. 12 Autorizaţiile de construire/desfiinţare se emit numai pe baza unei documentaţii complete. Prin urmare atâta timp cât documentaţia nu a fost completată în sensul solicitat de autoritate, cu un Plan Urbanistic Zonal refuzul autorităţii de a elibera autorizaţia de construire nu poate fi considerat nejustificat.

În plus, atâta timp cât legea 50/1991 şi Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 nu instituie o obligaţie imperativă pentru autoritatea competentă de a emite autorizaţii de construire pentru lucrări deja executate, nu există nici un temei legal de a i se impune pârâtului emiterea autorizaţiei solicitate, în condiţiile încălcării disciplinei în construcţii, menirea sa nefiind aceea de a ratifica un abuz de drept şi de a da finalitate încălcării legislaţiei referitoare la executarea lucrărilor de construcţie.

Prin urmare nici instanţele judecătoreşti nu pot valida o ilegalitate doar pentru faptul că există, şi nu pot obliga autoritatea să emită o autorizaţie de construire pentru că construcţia a fost deja executată.

Totuşi, curtea reţine că autorizaţia de construire nu are alt scop decât de a asigura aplicarea măsurilor legale referitoare la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea construcţiilor şi aceasta se emite în temeiul şi cu respectarea documentaţiilor de urbanism.

Apare deci consacrarea legislativă a unor soluţii alternative de intrare în legalitate a lucrărilor executate fără autorizaţia de construire sau cu nerespectarea acesteia, soluţii ce corespund scopului şi raţiunii legii, precum şi unor raţiuni de ordin economic. Desigur că nu este nici în interesul public şi nici în interesul privat de a se dispune în mod automat desfiinţarea unor construcţii dacă acestea nu încalcă documentaţiile de urbanism şi regulamentele

26

aferente, emiterea autorizaţiei de construire având ca scop preîntâmpinarea executării de construcţii ce nu respectă aceste documentaţii. Astfel, dezideratul esenţial nu este acela de a exista un act administrativ anterior, ci cel ca orice construcţie să fie realizată cu respectarea normelor legale privitoare la edificarea acesteia. Lipsa actului administrativ va putea fi suplinită prin existenţa sa ulterioară, dacă şi numai dacă normele legale şi tehnice aplicabile în materia construcţiilor nu sunt încălcate iremediabil şi cadrul legislativ la momentul formulării cererii permite acest lucru.

În cauză, curtea constată că la data depunerii documentaţiei privind emiterea autorizaţiei de construire având ca scop intrarea în legalitate a construcţiei executate, legislaţia specială în materie a fost modificată.

Astfel, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 7/2011 a fost modificat art. 56 ind. 1 din Legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismului astfel că „începând cu data de 01.01.2012 nu pot fi iniţiate şi aprobate documentaţii de urbanism care au ca scop intrarea în legalitate a unor construcţii edificate fără autorizaţie de construire sau care nu respectă prevederile autorizaţiei de construire”.

Odată cu adoptarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 7/2011 au fost modificate şi reglementările referitoare la condiţiile de aprobare a documentaţiei de urbanism de tip P.U.Z. Iniţierea unei astfel de documentaţii de urbanism, respectiv P.U.Z., nu se mai poate face la iniţiativa solicitantului decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Aşadar, în momentul exprimării refuzului de a emite autorizație de construcție de către intimatul Primarul municipiului Iaşi, legiuitorul interzicea atât iniţierea, cât şi aprobarea documentaţiilor de urbanism ce au ca scop intrarea în legalitate. Textul de lege conţine dispoziţii clare şi exprese referitoare la această situaţie, este imperativ şi nu sunt prevăzute excepţii.

Curtea nu poate primite susținerile recurenților potrivit cărora în raport de data obținerii certificatului de urbanism, nu este aplicabil art. 56 alin. 1 din Legea nr. 350/2001, modificat prin O.U.G. nr. 7/2011. Principiului neretroactivității conform căruia legea nouă se aplică doar raporturilor juridice născute sub imperiul ei, nicidecum unor situații anterioare este respectat în cauză, întrucât raportul juridic de drept administrativ se naște în momentul emiterii de autoritatea publică a unui act administrativ, respectiv în momentul exprimării refuzului explicit de a nu emite un atare act (în speță, autorizația de construire).

Prin urmare dispozițiile legale incidente se raportează în funcție de caz, la unul din la cele două momente evocate și nu la data formulării cererii de eliberare a autorizației sau la data emiterii certificatului de urbanism, acesta din urmă fiind doar un act de informare pe baza căruia nu pot fi executate lucrări de construcții.

În atare condiții curtea constată că cererea reclamanţilor de a obliga autoritatea publică la eliberarea autorizaţiei de construire în scopul intrării în legalitate contravine atât prevederilor legale, cât şi documentaţiilor de urbanism aprobate conform legii.

Faţă de considerente arătate mai sus, în baza art. 312 C.pr.civ. şi art. 20 din legea 554/2004, apreciind că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, şi că aceasta a evaluat temeinic şi complet

27

situaţia de fapt dedusă judecăţii şi a făcut o judicioasă aplicare a legii, curtea a respins recursul declarat de reclamanții A.R. și A.C. împotriva sentinţei civile nr. 2099/23.05.2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care a menţinut-o.

2. Dreptul funcţiei publice. Mutarea temporară a funcționarului public. Condiții

Mutarea temporară a funcționarului public reprezintă o excepție de la principiul stabilității în exercitarea funcţiei publice. Prin urmare, o asemenea măsură trebuie întemeiată pe cauze obiective și se impune a fi luată doar în interesul autorităţii sau instituţiei publice. În condițiile în care decizia se dovedește a fi una arbitrară, ce nu are legătura cu eficientizarea activității pârâtei, acesta reprezentă o modificare nelegală adusă raportului de serviciu și încalcă principiul stabilității în exercitarea funcţiei publice consacrat expres de art. 3 lit. F din legea 188/1999, impunându-se anularea deciziei respective.

Temei de drept: art. 3 lit. f și art.91 al. 4 din Legea nr. 188/1999

Decizia civilă nr. 377/27-01-2014

Prin sentinţa civilă nr. 2980/ca/12.07.2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosar 12213/99/2012 s-a respins acţiunea formulată de reclamantul D.S.-V. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Jud. Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 384/26.10.2012 a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice a jud. Iaşi s-a stabilit ca începând cu data de 26.10.2012 reclamantul D.S.-V., consilier clasa I grad profesional superior gradaţia 4, clasa de salarizare 58 la Serviciul de control se mută temporar pentru o perioadă de maxim 6 luni, cu repartizarea postului corespunzător funcţiei publice deţinute la Compartimentul insolvabilitate şi răspundere solidară - AVS persoane juridice - AFP a mun. Iaşi, cu menţinerea salariului lunar.

Potrivit art. 91 al. 4 din Legea nr. 188/1999 mutarea temporară pe o altă funcţie publică se dispune motivat, în interesul autorităţii sau instituţiei publice, de către conducătorul autorităţii ori instituţiei publice, pe o funcţie publică vacantă echivalentă, de aceeaşi categorie, clasă şi, după caz, de acelaşi grad profesional, pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului sau, după caz, cu repartizarea postului corespunzător funcţiei deţinute de funcţionarul public, pentru o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic.

Aceste dispoziţii legale impun cerinţa motivării măsurii adoptate de pârâtă, necesitatea ca măsura să fie adoptată în interesul autorităţii sau instituţiei publice şi să implice, după caz, repartizarea postului corespunzător funcţiei deţinute de funcţionarul public, pentru o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic.

Referitor la cerinţa motivării, instanţa reţine că în actul contestat pârâta a invocat referatul AFPM Iaşi nr.30698/25.09.2012 şi avizul ANAF.

28

Astfel, din referatul menţionat rezultă că s-a solicitat suplimentarea personalului cu 6 – 7 salariaţi, aferent Structurii de Administrare a Veniturilor statului PF, respectiv pentru Serviciul colectare executare silită persoane fizice, Serviciul registru contribuabili declaraţii fiscale şi pentru Compartimentul evidenţă plătitori.

Prin urmare, măsura reclamantului are la bază solicitarea expresă a unei structuri din organizarea pârâtei, solicitare fundamentată pe argumente obiective şi care justifică necesitatea suplimentării personalului în interesul autorităţii sau instituţiei publice, având în vedere că, astfel cum s-a consemnat în referatul respectiv, urmare a OG nr. 125/2011 şi a preluării competenţei de administrare a contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice de la CNAS şi CNPP (aproximativ 29.000 contribuabili de la CNAS şi 3.315 de la CNPP) volumul de activitate al inspectorilor din cadrul structurii teritoriale va creşte considerabil, situaţie de fapt necontestată de către reclamant.

Prin referatul nr. 2015/28.09.2012 conducerea pârâtei a propus mutarea reclamantului la Compartimentul insolvabilitate şi răspundere solidară - AVS persoane juridice - AFP a mun. Iaşi, alături de alte persoane în vederea eficientizării activităţii.

Pârâta a cerut Agenţiei Naţionale pentru Administrare Fiscală avizul pentru mutarea temporară a unor funcţionari publici, iar prin adresa nr. 940362 /23.10.2012 s-a transmis că Preşedintele ANAF a aprobat solicitarea de mutare a 9 funcţionari publici, între care şi reclamantul.

Prin urmare, nu poate fi reţinută apărarea reclamantului privind încălcarea art. 91 al. 3 din Legea nr. 188/1999 .

Caracterul discriminatoriu al selecţiei reclamantului nu a fost dovedit, din materialul probator aflat la dosar nerezultând faptul că pârâta ar fi acţionat abuziv şi cu intenţia vădită de a prejudicia drepturile şi interesele reclamantului şi nici că ar fi fost singurul funcţionar public mutat temporar.

Mutarea în cadrul autorităţii sau instituţiei publice reprezintă o măsură recunoscută de art. 91 al. 1 din Legea nr. 188/1999 de care pârâta este îndreptăţită să uzeze în situaţii precum cea din prezenta cauză, faţă de preluarea unor sarcini care anterior erau în competenţa altei autorităţi, cu impact vădit asupra activităţii personalului angajat, funcţionarul public putând refuza mutarea doar în condiţiile art. 91 al 7 din lege .

Este real faptul că reclamantul a mai fost delegat anterior în cursul anului 2012 la alte structuri, pentru perioade scurte, însă măsura mutării nu îi exclude pe funcţionarii publici care se află într-o situaţie similară, legea impunând doar durata maximă a mutării de 6 luni într-un an calendaristic.

De asemenea, reclamantul nu a făcut dovada caracterului nelegal al deciziilor de delegare din anul 2012, iar trecerea sa la diferite compartimente ale pârâtei , deşi stresantă, nu determină anularea actului administrativ contestat în prezenta cauză, în contextul în care autorităţilor publice le este recunoscută o anumită marjă de apreciere, iar mobilitatea în cadrul corpului funcţionarilor publici este consacrată de lege în scopul eficientizării activităţii

29

autorităţilor şi instituţiilor, potrivit art. 87 al. 1 lit. a din Legea nr. 188/1999.

Eventuala discriminare a reclamantului în raport cu ceilalţi funcţionari putea fi reţinută dacă s-ar fi probat că în mod constant, prin deciziile sale, pârâta ar fi încălcat drepturile şi interesele reclamantului, punându-l într-o situaţie dezavantajoasă .

Ori până în prezent, singura decizie a pârâtei anulată irevocabil de către instanţa de judecată datează din anul 2009 şi nu are legătură cu decizia contestată.

Se mai constată că mutarea unui funcționar public de pe un post pe alt post se poate face, potrivit legii, cu respectarea unor criterii ce se circumscriu teoriei drepturilor câştigate, după cum reiese din art.91 alin.2 din Legea nr.188/1999, pârâta menţinând nivelul de salarizare, clasa si gradul profesional avute anterior de către reclamant.

Nu pot fi reţinute nici argumentele referitoare la sarcinile corespunzătoare fişei postului vizat de decizia nr.384/2012, având în vedere că modul de îndeplinire a acestora din perspectiva volumului de activitate impus nu are legătură cu analiza legalităţii deciziei de mutare a reclamantului, împotriva acestuia nefiind iniţiată nici o măsură de cercetare pentru eventuale abateri din perioada mutării temporare, decurgând din modalitatea de desfăşurare a activităţii.

De asemenea, simpla invocare a unui prejudiciul moral pentru stresul cauzat de instabilitatea locului de muncă nu determină automat acordarea daunelor morale , în cauză nefiind administrate de către reclamant elemente probatorii adecvate care să permită identificarea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă nici libera apreciere a instanţei bazată pe gradul de percepere al acesteia al universului psihic al fiecărei persoane, în condiţiile în care actul administrativ invocat nu s-a demonstrat a fi emis cu încălcarea legii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recurs reclamantul criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivarea recursului se arată că Tribunalul dă o interpretare diferită dispoziţiilor legale în materie şi a materialului probator administrat în cauză, hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, solicitând modificarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

Recurentul susține că în mod greșit a apreciat instanța de fond că Decizia nr. 392/22.08.2012 prin care pârâta a dispus delegarea din Cadrul Serviciului de Control la compartimentul Insolvabilitate şi Răspundere Solidară al AFP Iaşi este motivată. Simpla menţiune că mutarea s-a făcut în baza adresei ANAF nr.940362/23.10.2012 de aprobare a solicitării DGFP Iaşi nr. 2109/2012 şi a unui referat AFP nu este de natură să lămurească motivarea deciziei, iar desemnarea nu a avut criterii obiective de selecţie în raport cu ceilalţi colegi iar măsurile au fost luate intenţionat. Mai mult, referatul respectiv concluziona că este necesar de personal la serviciul contribuabili persoane fizice, însă a fost mutat la compartimentul Insolvabilitate persoane juridice. Consideră că propunerea de mutare a fost făcută de persoane neîndreptățite, el fiind direct subordonat doar directorului executiv.

30

Au fost încălcate şi prevederile art. 91 alin. 4 din Legea nr. 188/1999 privind durata maximă a mutării de 6 luni cadrul unui an calendaristic, mutarea reclamantului putând fi făcută până la sfârşitul anului 2012 şi nu până în luna aprilie 2013.

Prin schimbarea atât de des a locului de muncă s-a creat o stare de nesiguranţă, s-au creat probleme în familie.

Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului şi păstrarea sentinţei Tribunalului ca legală şi temeinică reluând susținerile și apărările formulate în fața primei instanțe. Intimata a mai invocat că începând cu data de 26.04.2013 a încetat aplicabilitatea deciziei contestate. Recurentul nu este singurul funcționar care a fost mutat temporar, existând și alți funcționari mutați pentru eficientizarea activității sale.

În recurs nu s-au mai administrat alte probe.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de dispoziţiile legale incidente, motivele de recurs invocate şi din oficiu, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 384/26.10.2012 a pârâtei Direcţia Generală a Finanţelor Publice a jud. Iaşi s-a stabilit ca începând cu data de 26.10.2012 reclamantul D.S.-V., consilier clasa I grad profesional superior gradaţia 4, clasa de salarizare 58 la Serviciul de control se mută temporar pentru o perioadă de maxim 6 luni, cu repartizarea postului corespunzător funcţiei publice deţinute la Compartimentul insolvabilitate şi răspundere solidară-AVS persoane juridice-AFP a mun. Iaşi, cu menţinerea salariului lunar.

Potrivit art. 91 al. 4 din Legea nr. 188/1999 mutarea temporară pe o altă funcţie publică se poate dispune doar motivat, în interesul autorităţii sau instituţiei publice, de către conducătorul autorităţii ori instituţiei publice, pe o funcţie publică vacantă echivalentă, de aceeaşi categorie, clasă şi, după caz, de acelaşi grad profesional, pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului sau, după caz, cu repartizarea postului corespunzător funcţiei deţinute de funcţionarul public, pentru o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic. În ceea ce privește motivarea măsurii luate față de reclamant curtea reţine că în actul contestat pârâta a invocat referatul AFPM Iaşi nr.30698/25.09.2012 şi avizul ANAF.

Analizând însă conținutul referatul menţionat curtea a constatat că, de fapt, s-a solicitat suplimentarea personalului cu 6 – 7 salariaţi, aferent Structurii de Administrare a Veniturilor statului PF, respectiv pentru Serviciul colectare executare silită persoane fizice, Serviciul registru contribuabili declaraţii fiscale şi pentru Compartimentul evidenţă plătitori.

Solicitarea este fundamentată pe argumente obiective şi care justifică necesitatea suplimentării personalului în interesul autorităţii sau instituţiei publice, având în vedere că , astfel cum s-a consemnat în referatul respectiv, urmare a OG nr. 125/2011 şi a preluării competenţei de administrare a contribuţiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice de la CNAS şi CNPP (aproximativ 29.000 contribuabili de la CNAS şi 3.315 de la CNPP) volumul de activitate al

31

inspectorilor din cadrul structurii teritoriale urma să crească considerabil.

Curtea constată însă ca acest referat nu fundamentează în mod obiectiv mutarea temporară a reclamantului, deoarece concluzia firească ce se desprinde, în sensul că, în raport de noile modificări legislative, este necesară suplimentarea de personal la serviciile contribuabili persoane fizice, nu justifică mutarea reclamantului la compartimentul Insolvabilitate persoane juridice, cele două comportamente fiind distincte.

Mutarea temporară a funcționarului public reprezintă o excepție de la principiul stabilității în exercitarea funcţiei publice. Prin urmare, o asemenea măsură trebuie întemeiată pe cauze obiective și se impune a fi luată doar în interesul autorităţii sau instituţiei publice.

În cauză însă, în raport de situația de fapt reținută, rezultă că Decizia DG nr.384/26.10.2012 este una arbitrară, ce nu are legătura cu eficientizarea activității pârâtei, reprezentând astfel o modificare nelegală adusă raportului de serviciu al reclamantului ce încalcă principiul stabilității în exercitarea funcţiei publice consacrat expres de art. 3 lit. F din legea 188/1999, impunându-se în atare condiții anularea deciziei menționate.

Susținerea recurentei că au fost încălcate şi prevederile art. 91 alin. 4 din Legea nr. 188/1999 privind durata maximă a mutării de 6 luni în cadrul unui an calendaristic, mutarea reclamantului putând fi făcută până la sfârşitul anului 2012 şi nu până în luna aprilie 2013 nu poate fi primită întrucât măsura a fost luată doar pe 6 luni iar faptul că această perioadă face parte, din punct de vedere calendaristic, din doi ani diferiți nu are relevanță, întrucât perioada totală nu trebuie să depășească 6 luni pe fiecare an în parte, condiție care este îndeplinită în situația reclamantului.

Curtea nu a putut primi susținerea intimatei că se impune respingerea acțiunii întrucât începând cu data de 26.04.2013 a încetat aplicabilitatea deciziei contestate. Astfel chiar dacă decizia a cărei anulare se solicită nu mai produce efecte în prezent, pe o perioadă de 6 luni a produs efecte, impunându-se a fi analizată legalitatea acesteia, cu atât mai mult cu cât s-au solicitat și daune morale de către reclamant iar situația premisă a acordării acestora o constituie anularea actului administrativ considerat nelegal. Consecința încetării aplicabilității deciziei contestate este constatarea faptului că a rămas fără obiect capătul de cerere privind revenirea reclamantului la postul deținut anterior mutării sale.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de daune morale curea consideră că în privinţa acestora trebuie administrate probe pentru dovedirea producerii unor suferinţe morale, a impactului concret asupra persoanei vătămate, pentru a determina de la caz la caz, existenţa şi cuantumul acestora .

Aceasta, deoarece simplul fapt al recunoaşterii dreptului pretins nu este de natură a duce la concluzia producerii de vătămări, iar în cazul în care acestea s-au produs ele diferă de statutul personal şi moral al fiecărei persoane vătămate în drepturi .

Prin urmare sarcina probei revine reclamantului care trebuie să facă dovada existenţei prejudiciului moral încercat şi a caracterului

32

ilicit al faptei pârâtului , săvârşită de acesta cu vinovăţie, precum şi a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă .

În cauză însă, caracterul discriminatoriu al selecţiei reclamantului nu a fost dovedit, din materialul probator aflat la dosar nerezultând faptul că pârâta ar fi acţionat abuziv şi cu intenţia vădită de a prejudicia drepturile şi interesele reclamantului în contextul în care reclamantul nu a fost singurul funcţionar public mutat temporar, existând și alți 9 funcționari publici mutați în condiții similare.

Este adevărat ca prin măsura mutării, chiar și temporare, în altă funcției publică se generează, in mod inerent, o stare de tensiune, de disconfort psihic, însa aceasta poate fi reparata prin restabilirea legalității iar prin anularea deciziei nr. 384/26.10.2012 curtea consideră s-a asigurat o reparare suficienta si echitabila a prejudiciului moral suferit de reclamant și că nu se impune acordarea de daune morale.

Faţă de considerente arătate mai sus, în baza art 312 c. pr.civ şi art. 20 din legea 554/2004, apreciind că soluţia primei instanţe nu este legală şi temeinică, curtea a admis recursul declarat de recurentul D.S.-V. împotriva sentinţei civile nr. 2980/ca/12.07.2013 pronunţată de Tribunalul Iaşi, sentinţă pe care a modificat-o în sensul admiterii în parte a acţiunii introduse de reclamantul D.S.-V. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iași (actuala Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iași) și a anulării deciziei nr. DGd-384/26.10.2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iași.

Curtea a menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate .

33