1

Reforma în Elvetia

,

2

REFORMA ÎN ELVEȚIA

În studiul istoriei reformei în Germania și în Elveția, inima este înviorată

văzând unitatea desăvârșită a lucrării Duhului în ambele țări. Din punct

de vedere național, politic și social, aceste țări erau mult diferite. Marele

sistem monarhic al Germaniei era într-un contrast puternic cu cele 13 mici

republici ale Elveției. În cea dintâi reforma a trebuit să lupte împotriva puterii

imperiale, în cea de-a doua împotriva puterii democratice. Dar, în mod

concertat, lucrarea Duhului Sfânt a început în ambele cam în același timp și

a avut aceleași adevăruri.

3

Aceasta a fost în mod clar de la Dumnezeu și

demonstrează originea divină a reformei. „Am început

să predic Evanghelia”, spune Zwingli, „în anul de grație

1516, adică atunci când în această țară nu se auzise

de numele lui Luther. Nu de la Luther am primit eu

învățătura lui Hristos, ci din Cuvântul lui Dumnezeu.

Dacă Luther îl predică pe Hristos, atunci el face ceea ce

fac și eu și aceasta este totul.”

Din câte știm, D’Aubigne este singurul istoric care

remarcă acest fapt interesant sub aspectul lui divin.

Și, cum el a ajuns la odihnă și la răsplătire, ne face în

mod sincer plăcere să dăm mărturie despre evlavia

istoricului care a putut astfel umbla cu Dumnezeu

văzând numeroasele lui lucrări. Căile lui Dumnezeu

în guvernare, ca și cele în har contribuie la zidire

dacă le studiem în comuniune cu El, dar până și cele

mai spirituale subiecte vor rămâne neroditoare dacă

El nu umple gândurile noastre. Astfel, D’Aubigne

scria: „Zwingli nu a comunicat deloc cu Luther.

Fără-ndoială, a existat totuși o legătură între acești doi

mari oameni, dar nu trebuie să căutăm o legătură pe

pământ, pentru că ea este sus. Cel care, din cer, i-a dat

adevărul lui Luther, i l-a dat și lui Zwingli. Legătura

care-i unea era Dumnezeu.”

Cu toate că reforma în ambele țări – ca și în alte state

europene – a prezentat o izbitoare unitate rezultată

dintr-un singur Duh, se pot distinge fără greutate

unele caracteristici naționale. În Germania, persoana

lui Luther, cu statura lui spirituală impunătoare îi

domină pe toți ceilalți reformatori. El a fost văzut,

a fost auzit și a ieșit în evidență peste tot și cu orice

ocazie. Nimic nu s-a putut face și nimic nu s-a rezolvat

fără el. El a fost șeful recunoscut al unui partid.

În Elveția însă nu a existat niciun asemenea lider, ci

Dumnezeu a găsit plăcut să exerseze multe minți în

diferite cantoane în același timp. Mai multe persoane

nobile, oarecum ca un fel de senat republican,

s-au ridicat ca luptători pentru credință: Justus,

Wittenbach, Zwingli, Leo Juda, Capito, Haller, Farel,

Oecolampadius, Oswald Myconius și Calvin. Dar,

cu toate că niciunul dintre ei nu și-a asumat rolul

de conducător, numele lui Ulrich Zwingli se ridică

deasupra tuturor celorlalți.

Din vreme ce marea ramură a bisericii mărturisitoare,

numită în mod obișnuit „bisericile reformate”, își are

originea în reforma elvețiană, se cere să cercetăm

aceasta cu atenție, chiar dacă mai pe scurt. Cele mai

cunoscute istorii ale bisericilor din această tară sunt

cele ale lui Mosheim și Milner, dar nu există nicio

istorie a reformei din Elveția. Mosheim, un teolog

lutheran, aproape că o ignoră, iar Milner se limitează

la a remarca în treacăt câțiva oameni proeminenți.

Dar, mai înainte de a încerca să urmărim istoria

reformei, este bine să cunoaștem situația religioasă

din Elveția înainte de acea mare revoluție morală.

4

Creștinismul a fost introdus în țara munților și

lacurilor în secolul al 7-lea de Sf. Gall, originar din

Irlanda și urmaș al marelui stareț Columbanus.

După moartea lui Gallus sau Sf. Gall, ucenicii săi

și alți misionari din Irlanda, care au continuat să

lucreze pentru convertirea elvețienilor, întemeind

mânăstiri și vestind Evanghelia.

S-a constituit o biserică elvețiană, strict romano-

catolică din punct de vedere al caracteristicilor

ei, care s-a supus puterii papale. Pe la jumătatea

secolului al 11-lea, doi pustnici și-au croit drum

de la Sf. Gall până la o vale care dă la lacul Zurich.

Treptat, valea a ajuns să se populeze în jurul

chiliilor lor și a fost construită o biserică la vreo

600 de metri deasupra nivelului lacului, după care

a fost construit satul Wildhaus. Administratorul

sau magistratul parohiei spre sfârșitul secolului

al 15-lea era un om numit Zwingli, tatăl

reformatorului. Astfel putem urmări cursul

luminii adevărului din Irlanda pe continent și în

toată Europa și în toată creștinătatea.

Poziția Elveției în mijlocul munților și în inima

Europei a fost comparată cu aceea a unei școli

militare, de la care națiunile din jur au ajuns să

se perfecționeze în arta războiului. Reputația

soldaților elvețieni ca oameni curajoși și rezistenți

a dus la crearea obiceiului dăunător de a se înrola

în serviciul unor țări străine. Deși erau legați de

munții țării lor natale și de libertatea de acolo,

atracția aurului străinilor i-a făcut pe mulți să

părăsească pășunile alpine pentru a sluji străinilor.

Această practică a devenit un mare rău pentru

națiune: agricultura a ajuns să fie neglijată,

familiile au ajuns să fie lipsite de tată și de

fii, mii de oameni care au plecat nu s-au mai

întors niciodată, iar cei care s-au întors au venit

demoralizați, astfel încât vechea simplitate a

poporului a ajuns să dispară treptat. Dar, este trist

să o spunem – deși este ceva consemnat de toți

cronicarii cunoscuți – cel care a inițiat această

calamitate națională a fost pontiful Romei.

În conflictele lui cu alte națiuni, el a fost deseori

nevoit să solicite celor din cantoane ajutorul pe

care proprii săi supuși refuzau să i-l acorde, fie

de teamă, fie din infidelitate. Tezaurul apostolic

furniza resursele pentru război, iar elvețienii cei

săraci dar viteji au hotărât deseori soarta papalității

pe câmpurile de luptă din nordul Italiei. Preoții

staționați în diferite regiuni ale Elveției au primit

instrucțiuni să pregătească poporul să dea ascultare

papei sub această formă.

„Muntenii erau amăgiți cu învățătura că era ceva

sfânt să se încingă pentru bătălie și era un martiriu

glorios sa cadă servind biserica”. Dar elvețienii erau

din ce în ce mai avari, astfel încât cei care ofereau

mai mult pentru serviciile lor le și obțineau. Aceasta

l-a determinat pe papă să se arate foarte darnic în

distribuirea indulgențelor și a altor beneficii, ceea ce

a condus la corupția morală și degradarea preoților

și a poporului. De atunci, marele respect pe care

biserica Elveției îl avea față de Scaunul episcopal al

Romei a început să scadă rapid.

„La începutul secolului al 16-lea, Biserica Romei

ajunsese să fie atât de puternică și de măreață încât

părea cu neputință să mai fie tulburată de ceva.

Mai ales în Elveția, nu părea să fie nicio speranță

să se producă vreo schimbare a religiei, atât din

cauza alianței strânse cu papa cât și a ignoranței

extreme și a corupției dominante. Dar tocmai în

asemenea împrejurări găsește Dumnezeu potrivit

să lucreze, pentru ca toată gloria să-I fie dată

numai Lui. Dreptatea Lui nu mai permitea ca El

să mai tolereze grozavele excese și dezordinea care

domneau în bisericile Europei... Dumnezeu trebuie

să aibă închinătorii săi adevărați, care se închină în

duh și în adevăr.”

Așa stăteau în general lucrurile când zorii

unei noi zile au început a miji în văile Alpilor.

Ulrich Zwingli a fost numit apostolul reformei

elvețiene. Fără-ndoială, el a fost cel mai important

instrument la începutul lucrării și care a dus la

înaintarea ei, deși au mai fost și alții în câmpul

de lucru înaintea lui. El avea o rațiune puternică

și limpede, o mare dragoste de adevăr, dorea să

răspândească adevărul și era însuflețit de un zel

nobil pentru gloria lui Dumnezeu și pentru binele

bisericii Lui. A greșit în mai multe privințe, cum se

întâmplă și cu cei mai buni slujitori ai Domnului,

dar poate fi pus alături de Calvin, printre cele mai

ilustre nume din istoria ecleziastică.INTR

OD

UC

ER

EA

CR

EȘ

TIN

ISM

ULU

I ÎN

ELV

EȚIA

5

Familia Zwingli era o familie

veche, respectabilă și mult

stimată în regiunea Toggenburg

– un mic district cu munți

semeți și văi strâmte cu, păduri

și pășuni. Ulrich era al treilea

fiu; și avea cinci frați și o soră.

S-a născut în ziua de anul nou,

în 1484, într-un sătuc puțin

cunoscut de pe malul lacului

Zurich, care, fiind așezat în

munți, este numit Wildhaus.

Tatăl și fii săi se ocupau în

principal cu turmele și cirezile

lor – cele mai importante resurse

ale districtului și Ulrich se putea

să nu iasă din cercul strâmt

al Toggenburgului dacă din

copilăria lui nu ar fi manifestat

niște caracteristici promițătoare,

care l-au determinat pe tatăl său

să-l consacre bisericii. Înainte

de a fi împlinit zece ani, el a

fost dat în grija unchiului său,

decanul de Wesen. Unchiul său

i-a vorbit atât de mult tatălui său

despre abilitățile copilului încât,

cu aprobarea și cu ajutorul lui,

Ulrich a studiat la Basel, Berna,

Viena și apoi din nou la Basel.

Datorită reușitelor remarcabile

în studiile sale și a unor

caracteristici promițătoare, el a

fost favoritul tuturor profesorilor

pe care i-a avut. La Berna,

dominicanii au remarcat vocea

frumoasă a tânărului muntean și

văzând înțelegerea lui precoce,

l-au determinat să locuiască în

mânăstirea lor. Tatăl lui, când a

auzit de acel pas și-a exprimat

energic dezacordul lui și i-a

poruncit fiului său să părăsească

Berna și să meargă la Viena.

Tânărul neexperimentat a scăpat

astfel de rigorile dintre zidurile

monastice, care i-au provocat

lui Luther atâtea suferințe, ale

căror efecte morale s-au răsfrânt

asupra întregii sale vieți. În

timpul celei de-a doua șederi a

lui Zwingli la Basel, el a studiat

teologia având ca profesor pe

celebrul Thomas Wittembach.

De la acest teolog capabil, care

nu le-a ascuns elevilor săi erorile

bisericii Romei, Zwingli pare

să fi învățat ceea ce Luther a

învățat cam în același timp de

la Staupitz: marea doctrină a

îndreptățirii prin credință. „Nu

este departe ceasul”, spunea

Wittembach, „în care teologia

scolastică va fi părăsită și vor fi

revigorate vechile învățături ale

bisericii.” Pe tinerii serioși care se

strângeau în jurul său i-a asigurat

că „moartea lui Hristos este

singura răscumpărare a sufletelor

lor”. Inima caldă a lui Zwingli

a sorbit adevărul, și, asemenea

profesorului său și a unora dintre

colegii săi, s-a angajat în conflict.

Acolo a legat unele din cele

mai strânse prietenii, care au

continuat pe tot parcursul vieții,

pe care nici chiar moartea nu

le-a rupt. Leo Juda, fiul unui

preot alsacian și Capito au fost

cei mai intimi prieteni ai lui

Ulrich. Ca muntenii în general

și asemenea lui Luther, Zwingli

a fost și muzician și cânta la mai

multe instrumente; lăuta, harfa,

vioara, flautul, țambalul și cornul

de vânătoare îi erau cunoscute și

cânta la ele în ceasurile grele sau

ca relaxare după studii dificile.

NAȘTEREA ȘI EDUCAȚIA LUI ZWINGLI

6

După ce a încheiat cursurile de teologie și și-a luat titlul de Licențiat în Arte, în anul 1506, a fost ales de

comunitatea din Glaris pentru a le fi pastor. A stat acolo zece ani, îndeplinindu-și cu conștiinciozitate

îndatoririle profesionale în timp ce studia cu multă sârguință Sfintele Scripturi. S-ar părea că în acea

perioadă el a dobândit cunoștințele și experiența de care a avut nevoie în slujbele sale ulterioare pentru

Domnul și biserica Lui. „Un manuscris extreme de interesant”, spune unul dintre biografii săi, „se mai

găsește în biblioteca de la Zurich – o copie a tuturor epistolelor Sf. Pavel în greaca originală, cu numeroase

adnotări făcute de cei mai de seamă dintre părinți, pe care Zwingli a scris spre amintire”.

La sfârșitul manuscrisului este scris: „copiat de Ulrich Zwingli, 1514”. El i-a studiat și pe clasicii latini și

culegeri din scrierile părinților, mai ales Origen, Ambrozie, Ieronim, Augustin și Hrisostom, cu învățături și

practici ale bisericii de la început. „Studiez scrierile învățătorilor”, spunea el, „nu ca fiind autorități, ci cam așa

cum facem când întrebăm un prieten: cum înțelegi tu acest pasaj?” El cunoștea și scrierile lui Wycliffe și Huss,

dar asemenea tuturor studenților de vârsta lui, devora scrierile lui Erasmus de îndată ce apăreau. De atunci,

abuzurile ecleziastice ale Romei începuseră să-i apară evidente, și, când prezenta de la amvon Scripturile,

el expunea cu fidelitate și fără teamă inovațiile și corupția sistemului roman. Aceia au fost zorii reformei în

Elveția: Zwingli susținea autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu și denunța falsitățile Romei.

Pe când era angajat în asemenea lucrări, el a fost obligat să-și părăsească îndatoririle cele mai sacre pentru

a însoți armata confederată într-o expediție în Italia. Amenințat de Francisc I, care se jurase să răzbune în

Italia onoarea Franței, papa, cuprins de teamă, a implorat cantoanele să-i vină în ajutor. Era un obicei în

Elveția ca Landamann, principalul magistrat al cantonului, și pastorul parohiei să însoțească trupele pe

câmpul de luptă în asemenea campanii. În anii 1513 și 1515, Zwingli a fost obligat să urmeze stindardul

parohiei sale în câmpiile Italiei. În prima din aceste expediții, francezii au fost înfrânți de confederați la

Novara, iar călugării și preoții au proclamat de la amvoanele lor că elvețienii erau poporul lui Dumnezeu,

care a răzbunat mireasa Domnului împotriva vrăjmașilor ei, dar în cea de-a doua el a fost martor înfrângerii

semnificative a compatrioților săi la Marignan. Istoria spune că acolo a pierit floarea tineretului elvețian,

iar Zwingli, care nu a putut împiedica dezastrul, copleșit de sentimentele lui naționale și de patriotism, a

luat o sabie și s-a aruncat în luptă.

Aceasta era ceva firesc în acele vremuri și se considera a fi un act nobil, dar nu era ceva creștinesc. În acel

moment el a uitat că, în calitate de slujitor al lui Hristos, el trebuia să lupte numai cu sabia Duhului, care este

Cuvântul lui Dumnezeu. „Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu,

spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui

Dumnezeu și înrobind orice gând ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:4-5).

Atunci Zwingli a simțit mai mult ca oricând necesitatea reformei atât în biserică cât și în stat. El ajunsese să

vadă consecințele îndelungii practici a poporului său de a trimite soldați să lupte pentru alte națiuni și de a

interveni pentru a soluționa dispute care nu-i priveau pe ei. Văzând că atât de mulți compatrioți viteji și-au

pierdut viața în apărarea unui papă ambițios și fără credință, el s-a umplut de indignare. Și-a ridicat vocea

împotriva acelei practici, și, prin intermediul lui, mai multe cantoane au abandonat acel obicei. Cât timp a

fost in Italia, a văzut și el, ca și Luther, mândria și luxul prelaților și necumpătarea și desfrâul călugărilor.

Calea lui viitoare a fost astfel hotărâtă. S-a suit la amvon cu o hotărâre și mai sfântă de a predica Cuvântul

lui Dumnezeu și mai clar și mai complet, comparând o Scriptură cu alta. Curând, un nou duh de cercetare a

ajuns să se facă simțit în munții și văile Elveției.

Unii istorici și-au pus problema care dintre ei s-a arătat mai întâi agresiv împotriva papalității: Zwingli sau

aliații săi saxoni? Ambii par să fi primit adevărul cam în același timp, mai ales în ceea ce privește cunoștința

despre mântuirea prin har, numai prin credință. Dar, ca reformator, Luther a fost în mod evident primul

în domeniu. Când Zwingli predica Evanghelia relativ în liniște, Luther înălța public stindardul adevărului

împotriva dominației erorii și-și făcea auzită vocea în toate părțile creștinătății.ZW

ING

LI, P

AS

TOR

LA

GLA

RIS

7

În toamna anului 1516, Zwingli a primit o invitație

de la guvernatorii mânăstirii benedictine Einsidlen,

din cantonul Schweiz, pentru a fi pastor și predicator

în biserica Virgo Eremitana – “Fecioara Sihăstriei”. Se

vede clar mâna Domnului în aducerea la Einsidlen

a slujitorului său. Era marele sediu al superstițiilor

pentru întreaga Elveție și pentru mai toată

creștinătatea. „Se poate spune că era” – spunea Ruchat

– „Diana a efesenilor sau Loretto al Elveției”.

Legende din cele mai miraculoase umplu istoria

lui timpurie. Acolo reformatorul a putut vedea mai

îndeaproape închinarea idolatră a Romei. Marea atracție

a locului era un chip al fecioarei, păstrat cu multă grijă

în mânăstire, care se spunea că ar avea puterea de a face

miracole. Mari mulțimi de pelerini curgeau în turme

spre Einsidlen din toate părțile creștinătății pentru a

aduce închinare și a-și oferi darurile.

Deasupra porții acestei mânăstiri se afla, gravată pe

o tablet susținută de statuia unui înger, inscripția

blasfematoare: „Aici se poate obține iertarea deplină a

păcatelor”. Această amăgire aducea pelerini din toate

părțile care voiau să câștige harul prin acel pelerinaj

la sărbătoarea fecioarei. „Biserica, mânăstirea și

valea se umpleau de închinători. Dar mai ales la

marea sărbătoare a «sfințirii îngerilor» se înghesuiau

mari mulțimi la acea mânăstire. Mii de persoane de

ambele sexe urcau în șiruri lungi coastele muntelui care

duceau la paraclis, cântând imnuri sau numărându-și

mătăniile. Așa era atunci și așa este până și astăzi ceea

ce se desfășoară la «Fecioara Sihăstriei». S-a estimat

că nu mai puțin de o sută de mii de bieți închinători

amăgiți vizitează an de an acest loc. Așa este papalitatea

până și astăzi acolo unde ea este dominantă, și chiar și

într-o țară liberă, înconjurată de o populație luminată

și având în preajmă așezăminte protestante.”

După ce am vorbit despre extraordinara sfințenie a

mânăstirii, cititorul va fi surprins să afle că starețul,

Conrad de Rechburg, era cel mai renumit vânător

și crescător de cai din întreaga țară. El avea mare

aversiune de superstiții, așa că prefera să se ocupe

de armăsarul lui și de câmp mai curând decât de

mânăstire. Odată, când a fost îndemnat de vizitatorii

mânăstirii să celebreze sacrificiul mesei, el a răspuns:

„Dacă Isus Hristos este chiar prezent în ostie, atunci

eu nu sunt vrednic să-L privesc, darămite să-L mai și

ofer Tatălui ca sacrificiu, iar dacă El nu este prezent,

atunci vai de mine dacă dau poporului pâine ca obiect

al închinării în locul lui Dumnezeu... Pot numai să strig

împreună cu David: «Ai milă de mine, Dumnezeule,

după bunătatea Ta ... și nu intra la judecată cu slujitorul

tău». Nu mai vreau să aud altceva”.

Administratorul lucrurilor pământești ale mânăstirii,

baronul Geroldseck, era un altfel de om. El este

prezentat ca având un caracter blând, o evlavie

sinceră și fiind un zelos sprijinitor al învățăturii. El

avea obiceiul de a invita învățați la mânăstirea lui, și,

influențat de renumele lui Zwingli pentru învățătura

și evlavia lui, l-a invitat să accepte funcția de preot al

bisericii mânăstirii. În acea izolare, tânărul reformator

s-a bucurat de odihnă, tihnă, de avantajul de a avea o

bibliotecă și de prieteni sinceri.

Elocvența noului predicator și caracterul guvernatorului

au atras un număr de învățați la Einsidlen. Curând

el a ajuns să se bucure de încrederea lui Reuchlin și

Erasmus și a legat unele dintre cele mai strânse și mai

afectuoase prietenii. Pe această pagină a istoriei sale

întâlnim numele lui Francisc Zingk, Michael Sander,

Johann Oexlin, Capito și Hedio – oameni ale căror

nume sunt renumite în istoria reformei. Dar, deși îi

plăcea mult să citească Scripturile, scrierile părinților,

ale lui Reuchlin și Erasmus, adevărata lui lucrare era

reforma, și, în măsura înțelegerii sale, el a urmărit

aceasta cu toată sinceritatea.

ZWINGLI LA EINSIEDELN

8

El a început cu administratorul. Zwingli i-a spus lui

Geroldseck: „Studiați Scripturile, pentru că va veni

o vreme când creștinii nu vor pune mult preț nici pe

Sf. Ieronim, nici pe vreun alt învățător, ci numai pe

Cuvântul lui Dumnezeu”. Acesta a acționat potrivit

cuvintelor profetice ale reformatorului și le-a permis

și călugărițelor din mânăstire să citească Biblia

în limba populară. Și atât de mare a fost stima și

afecțiunea acestuia față de Zwingli încât l-a urmat

la Zurich și a murit împreună cu el pe câmpul de

bătălie de la Kappel, la 11 octombrie 1531. Și starețul

vânător pare să fi profitat de pe urma slujirii noului

predicator, el interzicând aproape toate rânduielile

superstițioase în mânăstirea lui.

A murit în 1526 mărturisind că avea încredere

numai în îndurarea lui Dumnezeu și în nimic

altceva. Predicarea credincioasă și energică a lui

Zwingli a atras mari mulțimi la biserica mânăstirii

și a produs impresie deosebită în mintea lor. El s-a

străduit să-i depărteze de închinarea la chipuri și

să-i aducă la credința în Hristos, de la invențiile și

tradițiile oamenilor să-i aducă la învățătura curată

a Evangheliei. „Căutați iertarea păcatelor voastre”, a

strigat el, „nu la Fecioara binecuvântată, ci în meritele

și în mijlocirea Domnului Isus Hristos”.

Ceea ce a învățat Luther în urma vizitei sale la Roma,

Zwingli a învățat prin șederea lui la Einsidlen. Duhul

i s-a tulburat adânc atunci când a văzut miile de

pelerini din cele mai îndepărtate regiuni ale Europei

venind pentru a dobândi iertarea prin aducerea de

daruri sfintei patroane a sihăstriei.

El nu a ezitat între conștiința lui și interesele lui

sau interesele mânăstirii, ci și-a ridicat cu curaj

vocea împotriva acelei amăgiri. A lovit răul chiar la

rădăcină proclamând mântuirea fără plată, numai

prin credința în Hristos, fără merite câștigate prin

pelerinaje, indulgențe, jurăminte și penitențe. El s-a

adresat mulțimilor în baza a două mari adevăruri:

acela că Dumnezeu este sursa mântuirii și că El este

același în orice loc. „Nu vă închipuiți”, a spus el de

la amvon, „că Dumnezeu este în acest temple mai

mult decât în vreo altă parte a creației. El este la fel

de gata să asculte rugăciunile pe care le faceți în casele

voastre ca și pe acelea de la Einsidlen. Pot oare lungile

pelerinaje, darurile, imaginile, invocarea Fecioarei

sau a sfinților să vă asigure harul lui Dumnezeu? La

ce folosește mulțimea de cuvinte cu care îmbrăcăm

noi rugăciunile noastre? Ce eficacitate pot avea

gluga, capul ras, haina lungă sau pantofii brodați?...

Dumnezeu privește la inimă, dar, vai! Inimile noastre

sunt departe de El”.

În același timp el predica învățătura împăcării prin

credința în jertfa nespus de scumpă adusă o singură

dată la Calvar. „Suntem deci ambasadori pentru

Hristos, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă

rugăm, pentru Hristos: Împăcați-vă cu Dumnezeu! Pe

Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru

noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El”

(2 Corinteni 5:20-21).

ZWINGLI ȘI REFORMA

LA EINSILDELN

9

Prietenii plini de admirație ar fi reprezentat într-o

formă înfrumusețată discursurile lui Zwingli, dar

efectele lor, potrivit consemnărilor din acea vreme,

arată marea putere pe care acestea au avut-o asupra

mulțimilor de pelerini. „O vorbire atât de neobișnuită a

produs impresii greu de descris. Admirația și indignarea

se zugrăveau alternativ pe fețe atunci când predica

Zwingli, și, când oratorul încheia cuvântarea, un

murmur confuz trăda emoțiile adânci pe care le trezise.

Expresiile lor erau la început reținute datorită sfințeniei

locului, dar de îndată ce se puteau manifesta liber,

unii conduși de prejudecăți sau de interese personale

se declarau împotriva acelei învățături noi, iar alții

simțeau cum asupra lor se revărsa o lumină nouă și

aplaudau ceea ce auziseră... Se spune că mulți au fost

aduși la Isus, care le-a fost predicat cu toată solemnitatea

ca singurul Mântuitor al celor pierduți; și mulți s-au întors

cu lumânările și cu darurile pe care le aduseseră spre a

le oferi Fecioarei. Marele motto al predicatorului pentru

pelerini: «Numai Hristos mântuiește și El mântuiește

oriunde» a rămas în mintea multora și mulți l-au adus

acasă. Deseori, grupuri întregi, uimite de asemenea vești,

se întorceau fără a-și duce la capăt pelerinajul și numărul

închinătorilor la Maria scădea de la o zi la alta”.

Dar, cu toate că Zwingli ataca fără a face niciun fel

de compromisuri superstițiile mulțimii din jurul lui,

totuși ortodoxia lui nu ajunsese încă să fie suspectată

de partida papală. Ei au văzut ce putere avea un

asemenea om într-un stat republican, așa că au

plănuit să-l câștige de partea lor. Doar îl câștigaseră

pe Erasmus prin pensii și onoruri. De ce să nu-l

câștige și pe Zwingli? În afară de aceasta, curtea de

la Roma era destul de versată în ale politicii pentru a

îngădui libertăți considerabile unor oameni deosebiți,

cu condiția însă ca ei să recunoască supremația

pontifului. Cam prin 1518 Zwingli a fost flatat prin

aprecierile Papei Leon al X-lea, care i-a trimis o

diplomă, făcându-l capelan al Sfântului Scaun.

Timp de doi ani el a primit o pensie de la Roma. Atât

lui Luther, cât și lui Zwingli le-a trebuit mult timp

pentru a ajunge la concluzia că Biserica Romei nu

putea fi reformată, că era coruptă de la rădăcină până

la frunze și că vocea lui Dumnezeu către poporul Său

spunea: „Ieșiți din ea, poporul Meu, ca să nu fiți părtași

păcatelor ei și să nu primiți din plăgile ei” (Apocalipsa

18:4, vezi și Isaia 1:16-17 și Romani 12:9). Atunci când

un creștin este într-o poziție ecleziastică falsă, primul

lucru pe care trebuie să-l facă este să părăsească acea

poziție, încrezându-se în Domnul pentru a primi

lumină și îndrumare mai departe.

EFECTUL PREDICILOR LUI ZWINGLI

10

După ce a stat la Einsidlen aproape trei ani, Zwingli a

primit o invitație de la primarul și preotul catedralei

bisericii din Zurich să fie predicatorul și pastorul

lor. În timpul șederii sale la Einsidlen el ajunsese

să fie cunoscut multor persoane importante și să

aibă mai mulți prieteni, dintre care cel mai apropiat

era Oswald Myconius, învățător la școala publică

din Zurich, renumit pentru evlavia, învățătura și

inteligența lui.

Răspunzând la acea chemare și la rugămințile

lui Myconius, Zwingli a mers la Zurich pentru

a discuta chestiunea și a evalua bine punând-o

înaintea Domnului. Unii dintre preoți, temându-se

de efectele pe care le-ar fi produs spiritul innovator

al unui predicator atât de îndrăzneț au avut obiecții

față de numirea lui, dar venirea lui în persoană și

reputația lui au lucrat în favoarea lui.

Era un om cu maniere din cele mai plăcute, cu o

înfățișare deosebit de agreabilă, blând și moderat în

comportamentul lui, plăcut în conversații și renumit în

toată țara pentru elocvența, seriozitatea și prevederea

lui. A fost ales cu o mare majoritate și s-a mutat la

Zurich. În prima zi a anului 1519, la a 35-a aniversare

a lui, Zwingli a intrat în noua lui funcție. Stăpânul

divin îl pregătise pe slujitorul său pentru domeniul lui

principal de lucru în timpul șederii la sihăstrie.

Cel care a ales Universitatea de la Wittemberg

pentru reformatorul saxon a ales catedrala bisericii

din Zurich pentru elvețian. Domnul conducea toate

lucrurile spre binele bisericii Sale și spre înaintarea

reformei. Orașul Zurich era considerat conducător

al Confederației.

Acolo reformatorul a fost în comuniune cu cei

mai inteligenți și energici oameni din Elveția și cu

toate cantoanele care s-au grupat în jurul acelui stat

vechi și mai puternic. Stilul nou și convingător al

predicilor lui Zwingli a atras mari mulțimi la biserică

și a produs o impresie puternică asupra lor.

La scurt timp după sosirea lui, administratorul i-a

amintit că el trebuia să facă tot posibilul pentru

a determina strângerea veniturilor parohiei,

îndemnându-i pe credincioși, atât de la amvon cât și

de la confesional să-și plătească zeciuielile și dările,

ca prin darurile lor să-și arate afecțiunea față de

biserică. Dar Zwingli era liber față de duhul preoților

rapaci și și-a îndreptat eforturile în altă direcție.

ZWINGLI SE MUTĂ LA ZURICH

11

ZW

ING

LI Ș

I E

VA

NG

HE

LIA

Înainte de a fi acceptat acea funcție el a cerut să nu fie constrains să-și limiteze predicile la citirea publică

a unor lecții sau a unor anumite pasaje potrivite pentru sărbătorile din diferite duminici ale anului, ci să i

se permită să explice fiecare parte a Bibliei. El înțelesese că obiceiul de a predica an de an numai din câteva

texte desprinse din context limitează cunoștințele poporului cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu. El a

început cu Evanghelia Sf. Matei. „Viața lui Hristos”, a spus el înaintea consiliului bisericesc, „a fost mult prea

mult timp ascunsă poporului. Voi predica din întreaga Evanghelie a Sf. Matei, capitol după capitol, potrivit

inspirației Duhului Sfânt, fără comentarii ale oamenilor, inspirându-mă numai din Scriptură, cercetând-o în

profunzime și căutând o mai bună înțelegere prin rugăciune continuă și sinceră. Pentru gloria lui Dumnezeu

spre lauda Fiului Său, spre mântuirea sufletelor și spre zidirea adevăratei credințe îmi voi dedica slujba.” Așa

a abandonat Zwingli, cu multă noblețe, utilizarea unor mici fragmente din evanghelii care constituiseră un

fel de manual al predicatorilor papali încă de pe vremea lui Carol cel Mare.

Un limbaj atât de nou, de îndrăzneț, dar și în mod evident potrivit pentru un slujitor al Noului Testament

a produs o impresie profundă asupra colegiului de ecleziastici. „Acest mod de a predica”, au exclamat unii,

„este o inovație, iar o inovație duce la altă inovație, si unde vom ajunge oare?” „Nu este un mod nou de a

predica”, a răspuns Zwingli, „ci este vechiul obicei. Amintiți-vă de predicile lui Hrisostom despre Sf. Matei și

ale lui Augustin despre Sf. Ioan.” Spre deosebire de Luther, el nu i-a șocat pe oameni prin replici furtunoase,

ci a fost blând și plin de curtenie în relațiile lui cu mai-marii bisericii.

Dar de la amvon – care era domeniul lui – el a proclamat vestea cea bună a mântuirii cu glas tare și din

toată inima și a tunat împotriva abuzurilor vremii. Peste tot el a susținut necesitatea de a adera fără rezerve

numai la Cuvântul scris al lui Dumnezeu, ca unicul standard pentru credință și datorie. Și atât de mare

impresie a produs el asupra celor din Zurich încât în mai puțin de un an de la stabilirea lui acolo, Consiliul

Suprem a publicat un edict care-i îndemna pe toți predicatorii și pe toți cei care se ocupau de suflete să

nu dea niciun fel de învățături care nu pot fi susținute prin Scripturi și să lase la o parte „învățăturile și

rânduielile oamenilor”.

Ca un Ioan Botezătorul, el a chemat, în modul cel mai solemn, la pocăință toate categoriile de oameni. El

a atacat erorile predominante și viciile poporului – lenea, necumpătarea, luxul, asuprirea celor săraci și

serviciul militar pentru străini. „De la amvon el nu a cruțat pe nimeni”, spunea Myconius, „nici pe Papă,

nici pe prelați, nici pe Împărat, nici regi, duci, principi, seniori și nici chiar pe confederați înșiși. Nicicând

nu mai auziseră ei pe cineva care să vorbească cu atâta autoritate. Toată puterea lui era de la Dumnezeu

și în El era tot ce-i încânta inima și așa îndemna el tot orașul Zurich să se încreadă numai în El.”

Lucrările lui au avut succese din cele mai încurajatoare. Spre sfârșitul primului an putea aprecia că

aproape 2000 de persoane îmbrățișau opiniile lui și mărturiseau că se convertiseră la Evanghelia pe

care o predica el. Ne oprim la atât, pentru că Dumnezeu este Acela care judecă inimile. Dar ce moment

pentru Zurich și pentru sufletele oamenilor! Domnul, care este Cap peste toate lucrurile Bisericii, îl

sprijinea și îl proteja pe slujitorul Său și Duhul Lui lucra în inimile și în conștiințele oamenilor.

Așa era principalul instrument în lucrarea reformatoare din Elveția. El respingea erorile sistemului

papal și experimenta puterea adevărului numai prin intermediul Noului Testament, pe care îl folosea cu

rugăciuni fierbinți pentru a fi învățat de Duhul Sfânt. Din zorii zilei până la ora zece obișnuia să citească,

să scrie și să traducă. După prânz îi asculta pe cei care-i cereau sfatul, apoi mergea să-și viziteze turma.

Își relua studiile după-amiază, făcea o scurtă plimbare după cină, apoi scria scrisori, ceea ce-i ocupa

deseori timpul până la miezul nopții. Întotdeauna el lucra în picioare și niciodată nu îngăduia să fie

deranjat de cineva decât dacă era o problemă importantă.

12

În luna august a anului 1518, bula Papei Leon al X-lea

pentru vânzarea indulgențelor în toată creștinătatea

a fost publicată în Elveția. Bernardin Samson, un

călugăr franciscan de la Milano, căruia papa îi dăduse

acea misiune, a trecut Alpii împreună cu mulțimea

lui de asistenți și a executat acel trafic cu vânzarea

iertării pe bani, care-i fusese încredințat de „Sfinția

Sa” cu aceleași pretenții blasfematoare și cu aceeași

nerușinare zgomotoasă ca Tetzel în Germania. Zwingli

era pe atunci pastor la Sihăstrie și a mărturisit fără

teamă împotriva imposturii și a purtării lui Samson.

Din cauza opoziției reformatorului, Samson nu prea a

avut succes în Cantonul Schweiz.

De acolo el a mers în cantoanele Zug, Lucerne și

Unterwalden, unde a găsit mulți cumpărători, dar

în general oameni săraci, care nu puteau da mai

mult de câțiva bănuți pentru o indulgență. Aceea

nu a fost lada de bani pe care o aștepta Samson,

așa că s-a pregătit să meargă mai departe. „După ce

au traversat” – spune istoricul din Geneva, a cărui

dragoste pentru pământurile natale l-a făcut să nu

scape vreo ocazie să vorbească despre grandoarea

lor, fapt scuzabil, – „munții rodnici și văile bogate

dimprejurul zăpezilor Oberlandului expunând marfa

romană în cele mai frumoase regiuni ale Elveției, au

ajuns în vecinătatea Bernei”.

Acolo Samson a fost întâmpinat cu ceva rețineri,

dar în final a reușit să fie primit. El a intrat în oraș

cu un alai splendid, cu stindarde cu armele papei

și ale cantoanelor. Și-a așezat prăvălia în biserica

Sf. Vincent și a început să-și strige indulgențele al

căror preț varia de la câțiva bănuți până la suma de

500 de ducați. „Aici avem”, le spunea el bogaților,

„indulgențe pe pergament la preț de o coroană.”

„Acolo”, le spunea el săracilor, „sunt absoluțiuni pe

hârtie obișnuită pentru doi bați” – trei la jumătate

de ban. Așa de nerușinată era șarlatania pe care și-o

permiteau emisarii Bisericii Romei, având chiar

acea misiune de la papă, să profite de ignoranța

închinătorilor ei creduli.

De la Baden, unde negoțul lui a fost ridiculizat,

el a pătruns în dioceza episcopului de Constanz.

Acționând numai în temeiul autorității bulelor

pontificale, el a omis să-i prezinte episcopului

autorizațiile sale sau să-i ceară permisiunea.

Episcopul a fost ofensat de o asemenea purtare și

imediat l-a îndrumat pe Zwingli, pastoral principal

de la Zurich, și pe alți pastori din dioceza lui să-l dea

afară pe acel străin din bisericile lor. Episcopului nu

i-a părut rău că a putut găsi un motiv bun pentru a-l

respinge pe intrus deoarece îl privea ca pe unul care

călca drepturile episcopului, ale preotului de parohie

și ale confesorului deoarece, prin acel comerț, le

reducea veniturile.

Dând ascultare acelui mandat, Heinrich Bullinger,

preot de țară la Baumgarten și tată al ilustrului

reformator cu același nume, a refuzat să-l primească

pe agentul papei. După o altercație severă care

s-a încheiat cu excomunicarea preotului, Samson

s-a îndreptat spre Zurich. Pe atunci Zwingli, cum

văzuse că vrăjmașul se apropia, se angajase în

ultimele două luni în a stârni indignarea poporului

împotriva indulgențelor papei. El cunoștea din tot

sufletul său și pe baza autorității Scripturii cât de

dulce era iertarea lui Dumnezeu prin jertfa scumpă

a lui Hristos.

Asemenea lui Luther, deseori el tremura pentru că se

simțea păcătos, dar prin harul Domnului Isus a fost

eliberat de toate temerile. El spunea: „Când Satan

vrea să mă înspăimânte strigând: «Nu ai făcut aceasta

sau aceea din poruncile lui Dumnezeu», imediat vocea

cea blândă a Evangheliei mă mângâie spunând: «Tu

ZWINGLI ȘI VÂNZAREA INDULGENȚELOR

13

nu poți face aceea și cu siguranță nu poți face nimic –

Hristos a făcut totul desăvârșit». Da, când inima-mi

este tulburată din cauza că mă simt neajutorat și simt

slăbiciunea cărnii mele, duhul îmi este înviorat când

aud vestea cea bună: «Hristos este sfințenia ta!

Hristos este îndreptățirea ta! Hristos este mântuirea

ta! Tu nu ești nimic și nu poți nimic! Hristos este alfa

și omega; Hristos este cel dintâi și cel de pe urmă;

Hristos este totul și El poate face totul. Toate lucrurile

create te vor amăgi și te vor lăsa, dar Hristos, Cel

sfânt și drept, te va primi și te va îndreptăți...» Da!”

exclama reformatorul luminat, cel fericit și smerit,

dar ferm. “Da! Hristos este îndreptățirea noastră, a

tuturor celor care vor fi vreodată îndreptățiți înaintea

tronului lui Dumnezeu”.

Cunoscând adevărurile care eliberează sufletul,

bucurându-se de ele și proclamându-le, cei din Zurich

erau gata să-i închidă porțile impostorului. Când

acesta a ajuns în suburbii, o delegație desemnată i-a

ieșit înainte în afara zidurilor cetății spre a-l informa

că i se va permite să se retragă în pace cu condiția de

a revoca excomunicarealui Bullinger. Legatul, văzând

cât de puternice erau sentimentele împotriva lui, le-a

dat grabnic ascultare și s-a retras.

A plecat încet cu carul tras de trei cai, încărcat cu

banii pe care cu minciunile lui îi storsese de la cei

săraci, și, întorcându-se spre Italia a trecut înapoi

munții. Dieta i-a adresat imediat papei o mustrare

dură în care denunța purtarea dezonorantă a legatului

și-i recomanda sfinției sale să-l recheme. Leon le-a

răspuns după vreo două luni, în aprilie 1519, cu

blândețe și atenție. Fără-ndoială că experiența pe care

o avusese cu revoluția saxonilor l-au făcut să spere că

prin concesii potrivite va putea evita o a doua revoluție

în cantoanele elvețiene.

„Dieta Helvetică”, spune D’Aubigne, „s-a arătat și mai

hotărâtă decât cea germană. Și aceasta deoarece din

ea nu făceau parte nici episcopi și nici cardinali. De

aceea și papa, care nu avea acei suporteri, a acționat

mai cu blândețe față de Elveția decât față de Germania.

Dar chestiunea indulgențelor, care a avut un rol atât

de important în reforma din Germania, a fost doar un

episod în cea din Elveția.”

APROPIEREA FURTUNIIZelul lui Zwingli în a-i ataca și expulza pe vânzătorii

de indulgențe din dioceza episcopului de Constanz

a fost apreciat mult de prelat, iar Johann Faber,

vicarul său, care era pe atunci prieten apropiat al

lui Zwingli, i-a scris cu multă amabilitate și stimă,

îndemnându-l să „urmărească cu hotărâre ceea

ce începuse atât de bine și promițându-i sprijinul

episcopului”. Încurajat de asemenea laude și având

speranța că episcopul era dispus să contribuie la

înaintarea lucrării atât de scumpe inimii sale, el

l-a invitat, atât în mod public, cât și particular, să-l

sprijine în răspândirea adevărului evanghelic și

să permită predicarea liberă a Evanghelie în toată

dioceza lui.

„Nu m-am dat în lături”, spunea Zwingli, „să-i

scriu pentru a-l îndemna să aibă în vedere lumina

Evangheliei, pe care o vedea izbucnind astfel încât nicio

putere omenească n-o putea opri sau suprima”. Dar nu

peste mult timp reformatorul a descoperit că a avut

loc o schimbare în gândirea episcopului și a vicarului

său după ce vânzătorul de indulgențe părăsise țara.

„Ei”, adăuga el, „care mai înainte m-au incitat prin

îndemnuri, nu au găsit potrivit să-mi dea alt răspuns

în afară de aceste documente publice și oficiale, cu toate

că vicarul mă asigurase în mod expres mai înainte,

atât prin viu grai cât și în scris, că episcopul lui nu

mai putea suporta insolența și aroganța nedreaptă a

Pontifului roman.”

14

Johann Faber, cel pe care la Augsburg l-am văzut

alături de Eck și Cochlaeus, a rupt-o de atunci cu

Zwingli, devenind unul dintre cei mai perseverenți

vrăjmași ai reformei. De la începutul lucrării sale

la Zurich, reformatorul lucrase neobosit pentru a

da învățătură poporului cu privire la sensul, scopul

și caracterul Evangheliei și pentru a-i convinge

cât de important este să fie conduși în îndeplinirea

îndatoririlor lor religioase numai de adevărurile

Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu

și folositoare pentru învățătură, pentru mustrare,

pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate, ca

omul lui Dumnezeu să fie deplin pregătit pentru orice

lucrare bună” (2 Timotei 3:16-17).

Nu există vreo „lucrare bună” în legătură cu

îndeplinirea căreia Scriptura să nu ne dea niciun fel

de informație. Zwingli a trebuit să descopere curând

că asemenea concepții și învățături nu puteau fi

aprobate de demnitarii papei. Dar, cu binecuvântarea

lui Dumnezeu, de atunci încolo el și-a pus toate

speranțele pe o bază mai sigură. Antonio Pucci,

nunțiul papal, s-a străduit zadarnic să-l seducă. „El

a vorbit cu mine în trei rânduri”, spunea Zwingli, „și

mi-a făcut multe promisiuni minunate, dar i-am spus

că de atunci încolo eu mă voi dedica, prin harul divin,

predicării Cuvântului ca mijloc eficient de a scutura

puterea papală.”

Astfel pregătit, el a renunțat în 1520 la pensia pe

care o primise de la Roma pentru a achiziționa cărți

în calitate de capelan al Sfântului Scaun. „Înainte”,

spunea el, „consideram că-mi pot permite să mă

bucur de dărnicia papei atâta timp cât pot păstra cu

o conștiință curată și cu evlavie religia și învățăturile

lui, dar după ce cunoștința Fiului a crescut în mine,

am renunțat pentru totdeauna atât la pontifcât și la

darurile lui”.

Pe atunci s-a manifestat influența predicilor lui Zwingli

asupra minții oamenilor și influența prezenței lui la

Zurich. Multe dintre ceremoniile Bisericii Romei au

fost disprețuite și au încetat. Postul Paștelui, care până

atunci fusese ținut cu cea mai mare strictețe, a ajuns să

fie neglijat de orășeni. Autoritățile civile s-au alarmat,

și, la plângerile unor preoți, mai multe persoane au

fost aruncate în închisoare.

Poporul susținea că, în libertatea lor creștină, nu

mai făceau deosebire între mâncăruri. Episcopul de

Constanz, auzind de situația instabilă, a dat imediat

un edict împotriva inovațiilor și a inovatorilor,

îndemnând prin agenții săi poporul să rămână

statornic în fidelitatea față de biserică, cel puțin

până la o hotărâre a unui consiliu – exact formularea

obișnuită. Călugării, care printr-un edict al senatului

primiseră ordinul să predice numai Cuvântul lui

Dumnezeu, au ajuns în încurcătură pentru că mulți

dintre ei nu-l citiseră niciodată.

Acel decret a fost semnalul pentru cea mai violent

opoziție a tuturor ordinelor călugărești și a preoților.

Au început să se țeasă intrigi împotriva pastorului

principal de la Zurich și viața îi era amenințată. Uneori

s-a considerat necesar să pună patrule pe stradă pentru

a-i proteja pe reformator și pe prietenii lui.

Zwingli vedea cum norii de furtună se adunau din toate

părțile și știa bine împotriva cui avea să se dezlănțuie

furtuna. Dar aceasta nu a făcut decât să-i sporească

zelul și l-a determinat să scrie pamflete în apărarea

adevărului și a prietenilor săi și să le răspândească prin

țară. Principiile reformei s-au răspândit atât de mult

în Elveția încât Erasmus, într-o scrisoare din 1522,

adresată președintelui tribunalului din Mechelen,

spunea că „spiritul reformei s-a răspândit atât de larg

în Confederația Helvetă încât erau 200.000 de oameni

care erau scârbiți de Scaunul de la Roma și în mare

parte erau adepți ai lui Luther”.

15

Reforma Spirituală este o mișcare inițiată cu scopul

de a înnoi, de a primeni o stare de lucruri precară

cu scopul de a crea o nouă viziune, un nou cadru

și o nouă viață. Reforma Spirituală este o chemare

divină care se adresează tuturor oamenilor (Isaia

45:22 ,,Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi mântuiţi toţi

cei ce sunteţi la marginile pământului! Căci Eu sunt

Dumnezeu, şi nu altul.”)

Reforma Spirituală mai înseamnă și refacerea chipului

lui Dumnezeu în om (Geneza 1:26 ,,Apoi Dumnezeu

a zis: <<Să facem om după chipul Nostru, după

asemănarea Noastră;…>>”) Reforma Spirituală este

cea mai profundă și cea mai primordială necesitate.

Ea trebuie încercată și atunci când nu există siguranța

că se va putea înfăptui. (Ioel 2:14 ,,Cine știe dacă nu se

va întoarce și nu se va căi?...”)

Reforma Spirituală este urmată de tot felul

de binecuvântări:1 - Viața veșnică (Ioan 17:3 ,,Și viața veșnică

este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul

Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai

trimis Tu.”)

2 - Fericirea bucuriei și a păcii adevărate (Ps. 119:1-2

,,Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă

întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei

ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată

inima lor, care nu săvârșesc nicio nelegiuire și

umblă în căile Lui”)

3 - Fizice (Ps. 34:10 ,,Puii de leu duc lipsă și li-e

foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de

nici un bine”)

4 - Ocrotire (2 Cronici 12:7 ,,Și când a văzut

Domnul că s-au smerit, Cuvântul Domnului a

vorbit astfel lui Semaia: «S-au smerit, nu-i voi

nimici, nu voi zăbovi să le vin în ajutor, și mânia

Mea nu va veni asupra Ierusalimului, prin Sisac»”)

5 - Izbăvire (2 Cronici 14:7,,El a zis lui Iuda: «Să

zidim aceste cetăți și să le înconjurăm cu ziduri,

cu turnuri, cu porți și cu zăvoare; țara este încă

a noastră căci am căutat pe Domnul Dumnezeul

nostru. L-am căutat și El ne-a dat odihnă de toate

părțile.»Au zidit, dar, și au izbutit.”)

Reforma Spirituală presupune:1 - Revenirea la original

2 - Nevoia unei schimbări

3 - Întoarcerea de la eroare la adevăr

4 - Schimbarea gândirii

5 - Schimbarea practicilor religioase

6 - Schimbarea modului de viață

Pentru reușita Reformei Spirituale, aportul

conducătorilor este însemnat:1 - Conducătorii spirituali sunt direct responsabili

de transmiterea mesajelor divine.

2 - În relația cu Dumnezeu, conducătorul trebuie

să intervină pentru popor.

3 - Trebuie să călăuzească poporul în direcția

căutării lui Dumnezeu, în adevărata închinare și în

atingerea scopului pentru care am fost creați.

Aportul poporului este de asemenea

însemnat:1 - Poporul trebuie să se smerească înaintea

Domnului, mărturisindu-și păcatele și trăind o

viață nouă.

2 - Poporul trebuie să-i susțină pe conducătorii

spirituali în luptele spirituale.

3 - Reforma are și o față socială prin instaurarea

dreptății.

Reforma Spirituală începe cu individul, se continuă

cu familia, influențează biserica, iar în cele din urmă,

întreaga societate.

PRINCIPIILE REFORMEI SPIRITUALE

16

Reforma spirituală individuală:1 - Dumnezeu Se raportează la fiecare om separat

pentru că salvarea este individuală.

2 - Pentru individ, este o chemare de la moarte

la viață. Începe prin lumina adevărului, care

duce apoi la cercetare și, în final, la o cunoaștere

autentică a lui Dumnezeu.

Reforma Spirituală în familie:1 - Familia, fiind locul cel mai intim al omului și

cadrul de existență cel mai natural, este cadrul cel

mai prielnic pentru dezvoltarea unei vieți bazată pe

adevărurile eterne.

2 - Reforma Spirituală în familie favorizează o viață

de pace și oferă șansă generației viitoare.

3 - Realizarea reformei în familie avantajează reforma

individuală și face posibilă reforma în popor.

4 - Acțiunea reformei trebuie coordonată de

capul familiei.

Reforma Spirituală în biserică:1 - Renunțarea la idolatrie.

2 - Propovăduirea împăcării omului cu Dumnezeu.

Reforma Spirituală în societate:1 - Recunoaște libertatea de conștiință a fiecărui

cetățean

2 - Instaurează libertatea adevărată

3 - Promovează pluralismul

4 - Afectează în bine climatul de viețuire (pace,

dreptate, adevăr)

5 - Îmbunătățește viața oamenilor în plan

economic (se elimină lenea și corupția)t

ISTORIA REFORMELOR SPIRITUALE

În Vechiul Testament1 - Prima reformă a fost inițiată de Set și urmată

până la Noe.

2 - Eliberarea evreilor din Egipt, unde stăteau sub

imperiul religiei idolatre

3 - Reformele din perioada judecătorilor și apoi din

cea a împăraților (Ezechia și Iosia)

4 - Răscoala Macabeilor, prin care a fost reinstaurat

cultul la templul din Ierusalim

În Noul TestamentIsus Hristos este Marele Reformator:

a) reformează legea mozaică

b) reformează închinarea

c) restaurează relația directă a omului în raport

cu Tatăl

Reformatorii de-a lungul secolelor de creștinism sunt:

John Wycliffe, Jan Hus, Girolamo Savonarola, Martin

Luter, Jean Calvin, Ulrich Zwingli, etc. Ei au readus

în prim-planul vieții spirituale Sfânta Scriptură,

scoțând din practica vieții ceea ce aparținea tradiției

și învățăturilor omenești.

La noi în România, Reforma Spirituală

începe cu:- apariția pe teritoriul țării noastre a cultelor

neoprotestante

- traducerea Bibliei făcută de către diaconul

Dumitru Cornilescu

- înființarea Bisericii Evanghelice Române de către

preotul Teodor Popescu

- mișcarea Oastea Domnului inițiată de către

preotul Iosif Trifa

Se continuă cu nou înființata Asociație Internațională

a Preoților Convertiți.

Născut în Aiud, jud. Alba, în anul 1974. Căsătorit cu

Laura - Oana, tată a 5 copiii.

Absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Andrei

Șaguna” din Sibiu, promoția 1998. Absolvent al

Institutului Biblic „Precept Ministries”. Masterand al

Facultății de Teologie Baptistă din București.

Pastor misionar al Bisericii Baptiste „Pâinea Vieții”

- Lugoj. Profesor și cercetător la Institutul Reformei

Spirituale. Editor al ziarului „Reforma Spirituală” și al

unor importante reviste teologice. Fondatorul Televiziunii

și Radioului „Reforma Spirituală”. Președintele Asociației

Internaționale a Preoților Convertiți.

PE SCURT DESPRE DANIEL CRISTIAN