ATITUDINEA PATRIARHILOR DE CONSTANTINOPOL FAŢĂ DE

STĂPÂNIREA POLITICĂ ÎN SECOLUL AL VI-LEA

referat.clopotel.ro

UNIVERITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ "PATRIARHUL JUSTINIAN MARINA"

SPECIALIZAREA ISTORIE ŞI TRADIŢIE

ATITUDINEA PATRIARHILOR DE CONSTANTINOPOL FAŢĂ DE STĂPÂNIREA

POLITICĂ ÎN SECOLUL AL VI-LEA

- referat -

Coordonator ştiinţific:

pr. lector dr. Adrian Gabor

masterand: Drăgoi Florin

Bucureşti

- 2003 -

referat.clopotel.ro

Pentru cunoaşterea istoriei Imperiului bizantin, studierea relaţiilor dintre Biserică şi

stat este foarte necesară, deoarece Biserica, principalul element al „sintezei bizantine“1 , şi-a

pus amprenta asupra întregii societăţi conduse de basileii care ocupau tronul din „cetatea

sfântă“.

Aceste relaţii sunt extrem de interesante în secolul al VI-lea, dacă ne gândim, doar, la

epoca împăratului Justinian care atrage atenţia celor ce studiază raportul dintre Biserică şi

puterea politică în această perioadă. Justinian s-a implicat mai mult ca oricare alt basileu în

problemele Bisericii, intervenind, fie cu o serie de acte normative, fie în alegerea sau

depunerea ierarhilor.

Şi alte aspecte ale relaţiilor Biserică-stat ne-au determinat să alegem, spre studiu, acest

secol, aspecte care vor fi abordate în capitolele următoare..

Ierarhul şi basileul sunt exponenţii celor două puteri care au dominat viaţa

bizantină – ecleziastică şi laică. Din această cauză relaţia Bisericii cu statul în secolul al

VI-lea va fi privită de noi, parţial, ca relaţie a celor doi întâi-stătători ai acestor instituţii.

1 Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974, p. 21.

referat.clopotel.ro

Preliminarii

Înainte de a începe tratarea punctuală a temei propuse, vom face câteva aprecieri

referitoare la scopul Bisericii şi al statului în lume, urmate de o prezentare foarte pe scurt a

situaţiei religioase şi politice a Imperiului bizantin în secolul al VI-lea; după care vom

prezenta câteva aspecte generale ale relaţiilor Biserică-stat, pentru ca în final să ne ocupăm de

atitudinea patriarhilor de Constantinopol faţă de puterea politică în această perioadă. Pentru a

asigura o continuitate a expunerii evenimentelor am apelat la o împărţire pe capitole care are

în vedere perioadele în care au domnit împăraţii bizantini, mai mulţi patriarhi păstorind în

timpul unui singur basileu.

Scopul Bisericii şi al statului în lume

Pentru a înţelege mai bine relaţiile dintre Biserică şi stat în Imperiul bizantin este

nevoie să facem câteva referiri la scopul acestor două instituţii în lume.

Biserica are origine divino-umană. Întemeiată tainic de către Mântuitorul Iisus Hristos,

pe cruce şi văzut în urma predicii sfinţilor apostoli la Cincizecime, ea are ca scop sfinţirea

membrilor ei. Acesta nu se poate realiza pe pământ, ci în împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie

care „nu este din lumea aceasta“2 . Statul însă, are menirea de a oferi cetăţenilor săi garanţia

unei vieţi pământeşti fericite şi drepte. Scopul său se mărgineşte doar la cele create.

Înţelegerea inexactă a scopului fiecărei dintre aceste două instituţii a generat, de-a

lungul timpului, o serie de conflicte. Dacă ne referim la situaţia de dinainte de edictul din anul

313 – edict care oferea creştinilor posibilitatea de a-şi exprima liber convingerile religioase –

observăm că Biserica a avut de suferit, printre altele, şi pentru că împăraţii romani nu au putut

aprecia corect atitudinea creştinilor faţă de stat, ca realitate creată şi deci, trecătoare.

După acest an, statul, prin unii împăraţi, a încercat să folosească Biserica şi

creştinismul doar ca mijloace de menţinere a unităţii sale. De aici s-au născut conflicte, din

care însă, mai mereu Biserica a ieşit biruitoare. Ea a reuşit să-şi păstreze şi să-şi afirme

atributul divin, neputând fi folosită doar pentru realizarea unor scopuri trecătoare.

Relaţiile Biserică-stat în secolul al VI-lea – privire generală

2 Ioan 18, 36.

referat.clopotel.ro

Înainte de toate vom spune că începând cu epoca Sf. Constantin cel Mare (306-337) – primul

împărat roman care a dat libertate creştinismului – Biserica a căpătat un statut privilegiat. Din

313 (anul edictului de la Mediolanum) puterea ecleziastică a fost într-o continuă creştere.

Împăratul Teodosie cel Mare (379-395) a făcut din creştinism religie oficială de stat prin

edictul de la Tesalonic, din 28 februarie 380, iar Justinian a dat lovitura fatală păgânismului,

închizând în anul 529 Academia platoniciană din Atena. În urma acestor măsuri, Biserica

creştină a putut să-şi exercite nestingherit influenţa asupra vieţii spirituale a supuşilor

împăratului. Fiind recunoscută de stat drept Biserică oficială, protejată de împărat, ea a trebuit

să accepte amestecul puterii politice în treburile ei interne. Şi împăraţii n-au pregetat să-şi

exercite influenţa şi în acest sector al vieţii bizantine, mai ales că unii dintre ei doreau ca prin

unitatea credinţei propovăduite de Biserică să fie asigurată unitatea politică a vastului imperiu

condus de ei.

Contextul în care s-au derulat aceste relaţii în secolul al VI-lea a fost marcat de

frământările cauzate de erezia monofizită care, deşi condamnată la Calcedon (451), a dăinuit

secole întregi, uneori susţinută oficial chiar de împăraţi.

Campaniile pentru cucerirea ori recucerirea unor teritorii, cele împotriva adversarilor

externi ai imperiului (vandali şi ostrogoţi – la vest, Iranul sassanid – la est, bulgarii, slavii,

avarii şi anţii – la nord şi triburile arabe nomade – la sud) precum şi intrigile şi comploturile

de la curtea constatinopolitană nu au putut lăsa indiferenţi pe reprezentanţii Bisericii care au

trebuit să-şi precizeze poziţia faţă de evenimentele istorice ale vremii. Uneori această poziţie a

favorizat Biserica, alteori slăbiciunile unor ierarhi au uşurat tendinţele de imixtiune ale puterii

seculare în viaţa Bisericii.

Principala componentă a raportului Bisericii cu puterea politică a fost însă cea a

propovăduirii şi apărării credinţei. Biserica a luat poziţie vis-à-vis de abuzurile săvârşite de

basilei în probleme care priveau învăţătura Bisericii. Din această cauză, nu o dată întâi-

stătătorii Bisericii au fost destituiţi de împăraţi pentru că nu împărtăşeau părerile acestora în

ceea ce priveşte doctrina creştină. Patriarhii ori episcopii aveau astfel două opţiuni: fie

subscriau vederilor doctrinare ale basileilor şi îşi păstrau tronul, fie se situau pe o poziţie

opusă suveranului şi erau înlocuiţi3 . Nu o dată în scaunul patriarhal au fost aşezaţi drept

întâi-stătători eretici. Şi în secolul al VI-lea au existat situaţii asemănătoare.

3 Au existat şi situaţii în care împăratul s-a supus autorităţii unui ierarh: de pildă, în anul 390 împăratul Teodosie a fost mustrat de Sf. Ambrozie al Milanului (339-397) pentru înăbuşirea sângeroasă a unei revolte care a avut loc la Tesalonic şi chiar a fost excomunicat timp de 8 luni. Împăratul a făcut penitenţă publică şi a fost reprimit în Biserică. (lect. dr. Adrian Gabor, Creştinismul şi intervenţiile puterii în primele patru secole, p. 13). În secolul al VI-lea nu întâlnim însă, situaţii similare.

referat.clopotel.ro

Chestiunea apărării credinţei nu a fost însă, doar o preocupare a ierarhiei Bisericii. Şi

pe împăraţi i-au interesat dogmele creştine. Ei convocau sinoadele ecumenice şi chiar au emis

edicte cu conţinut dogmatic. Primul care a păşit pe această cale a fost uzurpatorul Basiliscus4 

(475-476) care în anul 475 a emis un edict prin care condamna învăţăturile sinodului de la

Calcedon5 . I-au urmat şi alţi împăraţi, dintre care cei mai importanţi au fost Zenon (477-491)

şi Justinian6 . Aceste intervenţii al basileilor în chestiuni dogmatice au avut de multe ori

urmări nefaste. Aceştia neavând ca principală preocupare subtilităţile teologiei au promulgat7 

ca legi, erezii. Aşa s-a întâmplat şi în anul 564 când împăratul Justinian a dat un edict prin

care declara lege de stat dogma inalterabilităţii Trupului lui Iisus.

Numirea înalţilor demnitari ai Bisericii era şi ea controlată de împărat. „Când era

vorba de a alege pe patriarhul Constantinopolului, Sinodul prezenta suveranului o listă de trei

persoane între care el trebuia să aleagă; dar împăratul îşi rezerva dreptul, dacă numele propuse

nu-i conveneau, să adauge o a patra persoană care-i convenea mai mult; în aşa fel, încât

împăratul era cel care-l alegea pe patriarh“8 . De asemenea, basileul putea fie să constrângă

pe ierarh să-şi depună demisia, fie să-l destituie9 . Totuşi, patriarhul de Constantinopol avea

un cuvânt greu se spus în faţa acestuia. Nu o dată, ierarhii constantinopolitani au excomunicat

pe împăraţi ori le-au interzis accesul în bisericile în care slujeau. Din amvonul bisericii Sf.

Sofia, ei puteau să discute ori să condamne actele de guvernământ.10 

Amestecul puterii politice în viaţa Bisericii a adus şi lucruri bune pentru Biserică. Ea

şi-a consolidat poziţia în raport cu celelalte culte şi credinţe. Statul, oferindu-i largi privilegii

a făcut din aceasta o instituţie puternică, dar pe care nu a reuşit să şi-o aservească. Biserica, pe

de altă parte, a ştiut să fructifice această poziţie şi şi-a extins influenţa în toate sectoarele vieţii

bizantine. Dreptul, politica, ceremoniile de orice fel, concepţiile despre lume şi problemele

care frământau pe omul bizantin al secolului al VI-lea poartă amprenta învăţăturii Bisericii.

Ba mai mult, hotărârile sinoadelor ecumenice deveneau, prin promulgarea lor de către

împărat, legi de stat şi deci obligatorii pentru toţi bizantinii. Creştinismul şi Biserica au ajuns

4 Acesta a izgonit de pe tron pe împăratul Zenon, cu ajutorul soacrei acestuia şi, la 9 ianuarie 574 s-a încoronat împărat (pentru alte informaţii vezi S.B. Daşkov, Împăraţi bizantini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 54-60).5 Basiliscus a fost monofizit.6 Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, ediţia a II-a, vol. II, Tipografia cărţilor bisericeşti (filiala din Mănăstirea Cernica), Bucureşti, 1926, p. 35.7 Edictul era un decret valabil în tot imperiul. În Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 331, noţiunea de edict este definită astfel: „Decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericească superioară cu privire la o anumită problemă“. 8 Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 57.9 Ibidem.10 Idem, p. 59.

referat.clopotel.ro

subiecte discutate de aproape toţi supuşii imperiului. În secolul al VI-lea Biserica şi statul erau

deja două instituţii indispensabile bunului mers al imperiului. Dar, deşi aşa de strâns unite,

Biserica şi statul au rămas două realităţi distincte, fiecare avându-şi ierarhia proprie. Nici

chiar autocratorul Justinian, care a definit relaţia Biserică-stat ca o „simfonie“, nu a reuşit să

se substituie patriarhului din capitala imperiului pe care l-a condus 38 de ani.

Deşi păstrător al tezaurului învăţăturii Mântuitorului Hristos în relaţia strânsă cu

puterea politică bizantină, creştinismul (religia Bisericii) nu a fost nici „etatizat“ (şi deci

secularizat) aşa cum încearcă să demonstreze ştiinţa liberală, mai ales cea protestantă, a

secolului al XIX-lea şi nici „păgânizat până la punctul de a trăda mesajul Evanghelic“11 . El

şi-a păstrat caracterul de religie inspirată de Dumnezeu pusă în slujba mântuirii omului, iar

Biserica a dat în continuare sfinţi şi personalităţi duhovniceşti asemenea patriarhului Ioan IV

Postitorul, în Răsărit sau papei Grigorie cel Mare, în apus.

Ţinând cont de cele exprimate anterior vom încerca să descriem atitudinea patriarhilor

de Constantinopol faţă de puterea politică, în secolul al VI-lea.

Atitudinea patriarhilor de Constantinopol faţă de puterea politică

în secolul al VI-lea

11 Jean Meyendorff, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 23.

referat.clopotel.ro

Pentru o mai bună înţelegere a temei ce ne-am propus să o abordăm, redăm mai întâi

şirul împăraţilor bizantini şi cel al patriarhilor din secolul al VI-lea, cu perioadele lor de

conducere a statului şi de păstorire:

Împăraţi bizantiniPerioada în care

au domnit

Patriarhi de

ConstantinopolPerioada în care au păstorit

Anastasios I Dikoros 491-518 Macedonie II (exilat) iul. 496 – 11 aug. 511

Timotei I oct. 511 – apr. 518

Iustin I 518-527 Ioan II de Capadocia 17 apr. 518 – febr. 520

Justinian I cel Mare

Teodora

527-565

527-548

Epifanie 25 febr. 520 – 5 ian. 535

Antim I (depus) iun. 535 – înainte de 13 mart. 536

Mina 13 mart. 536 – 24 aug. 552

Eutihie I (depus) aug. 552 – 31 ian. 565

Iustin II 565-578 Ioan III Scholasticos

de Antiohia

31 ian. 565 – 31 aug. 577

Tiberius II 578-582 Eutihie I (a doua oară) 30 oct. 577 – 5/6 apr. 582

Mauricius

Theodosius, asociat

582-602

595-602

Ioan IV Postitorul 12 apr. 582 – 2 sept. 595

Chiriac sf. 595 sau înc. 596 – 29 oct. 606

Împăratul Anastasios I Dikoros

În timpul împăratului Anastasios I (491-518) doi ierarhi au ocupat tronul patriarhal:

Macedonie II şi Timotei I.

referat.clopotel.ro

Situaţia în care se afla imperiul la data când Anastasios I a ajuns la cârma lui era destul

de dificilă. Henoticonul12  împăratului Zenon (474-491) divizase cele două părţi importante

ale lumii creştine – Răsăritul şi Apusul, declanşând schisma acachiană (484-519). Când

Zenon a murit (491) cetăţenii capitalei au cerut împărătesei Ariadna, soţia defunctului, ca pe

tron să fie aşezat un împărat ortodox13 .

Anastasios14 , noul împărat, a declarat că „socoate drept temei al credinţei hotărârile

sinodului de la Calcedon, deşi el însuşi nu-şi ascundea simpatia faşă de monofizism“15 .

Aceată orientare a împăratului a generat o serie de proteste, mai ales că patriarhul Macedonie

nu împărtăşea vederile eretice ale acestuia.

Lucrurile s-au precipitat atunci când Anastasios cerând patriarhului Macedonie II să

combată hotărârile Sinodului de la Calcedon acesta a refuzat.

În anul 508 a avut loc o revoltă a adepţilor patriarhului constantinopolitan, în

Alexandria.

Relaţiile dintre patriarh şi împărat s-au tensionat şi, după trei ani, în 511, creştinii

ortodocşi adunaţi în Hipodrom au scandat unanim, nemulţumiţi de politica religioasă a

acestuia din urmă: „Alt împărat romeilor!”. Pierzându-şi răbdarea, Anastasios a dispus ca

revolta să fie reprimată. Pe cei mai zeloşi susţinători ai ierarhului i-a întemniţat ori i-a

expulzat. Patriarhul a fost destituit şi exilat16  la 11 august 511. În locul lui, a fost numit – pe

11 octombrie – Timotei I, patriarh fidel convingerilor religioase ale basileului.

Politica imperială urmărea, fără îndoială destituirea tuturor partizanilor ortodoxiei din

imperiu pentru a favoriza desfăşurarea, fără oprelişti, a credinţei monofizite. La această

concluzie ne conduc acţiunile basileului care a înlocuit în anul 512 pe patriarhul Antiohiei cu

călugărul Sever din Sozopolis, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai monofizismului.

În 513 este destituit şi patriarhul Ilie al Ierusalimului17 .

Această politică a basileului nu a fost împărtăşită însă, de majoritatea demnitarilor de

stat. Vitalian, comandantul trupelor imperiale, s-a declarat apărător al ortodoxiei şi a pornit

12 Act emis în anul 482 prin care împăratul dorea să împace pe ortodocşi cu monofiziţi şi care a nemulţumit, de fapt, ambele părţi.13 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 373.14 Acesta ocupa, la moartea lui Zenon, funcţia de silentiarius al curţii. El a fost preferat de senat şi armată şi sprijinit de Ariadna, cu care s-a şi căsătorit, în detrimentul lui Longinus, cumnatul împărătesei şi totodată persoana cu cele mai îndreptăţite pretenţii la tron. Motivul acestei alegeri a fost determinat de josnicia caracterului fratelui împăratului. (vezi mai multe la S.B. Daşkov, op. cit., p. 61-62).15 S.B. Daşkov, op. cit., p. 62.16 Idem, p. 66.17 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Pr. prof. dr. Milan Şesan, Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 373.

referat.clopotel.ro

împotriva împăratului în fruntea unei armate de 60 000 de soldaţi18 . Ajuns sub zidurile

Constantinopolului (514) Vitalian a condiţionat încheierea armistiţiului de repunerea pe tron

a patriarhului Macedonie II şi de organizarea unui nou sinod. După ce a tărăgănat luarea unei

decizii şi a mituit pe generalii lui Vitalian, Anastasios a acceptat condiţiile generalului, pe

care însă nu le-a respectat niciodată19 .

Reamintim că patriarhul Timotei a aderat la politica împăratului Anastasios de

împăcare a ortodocşilor cu monofiziţii.

Moartea basileului survenită pe 8 sau 9 iulie 518 în timpul unei furtuni a pus capăt,

pentru o vreme, tendinţelor de promovare a monofizismului în imperiu, urmaşul său având o

altă orientare. De asemenea patriarhului Timotei care a murit în aprilie 518 i-a urmat în scaun,

începând cu 17 aprilie a aceluiaşi an, Ioan II de Capadocia, ierarh de orientare ortodoxă.

Împăratul Iustin I

Politica promonofizită nu a fost continuată, aşadar, de succesorul împăratului

Anastasios I, Iustin I. De alftel, împăratul s-a comportat faţă de Vitalian – „apărătorul

credinţei“ – cu afabilitate, conferindu-i titlul de magister militum20 .

Iustin I provenea dintr-o familie de ţărani iliri săraci. Şi-a început serviciul militar

înainte de a deveni împărat Anastasios, în timpul căruia a exercitat funcţii de conducere în

războiul isaurian21  şi în cel cu Vitalian22  (513-518).

La moartea lui Anastasios, Iustin ocupa funcţia de comite al excubiţilor23 . Era

analfabet şi a urcat pe tron folosindu-se de banii pe care eunucul Amantios i-a dat pentru a

mitui pe excubiţi ca să proclame împărat pe Theocritos, protejatul său. Iustin nu a pomenit

nimic de misiunea încredinţată de Amantius şi a împărţit banii celor comandaţi de el în

numele său. Sprijinit şi de unele persoane influente de la curte a fost încoronat împărat la 10

iulie 518. 24 

18 Acţiunii lui Vitalian i s-au alăturat bulgari, slavi şi foederaţi ai imperiului din zonele dunărene nemulţumiţi de faptul că Hypatios, coamndantul trupelor din Tracia nu a vrut să le mărească solda (S.B. Daşkov, op. cit., p. 66-67).19 Idem, p. 67.20 Idem, p. 69.21 Războiul isaurian a avut loc între anii 491 şi 497. Cf. Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 22. Acesta a fost provocat de nemulţumirea fratelui împăratului Zenon – Longinus – pretendent la tron, membru al nobilimii isauriene faţă de proclamarea lui Anastasios I ca împărat. Cf. S.B. Daşkov, op. cit., p. 62.22 Idem, p. 63.23 Şeful gărzii personale a împăratului24 S.B. Daşkov, op. cit., p. 68-69.

referat.clopotel.ro

Iustin I „a dat politicii imperiale o orientare ortodoxă fermă”25. A persecutat pe

reprezentanţii tuturor curentelor eretice ale creştinismului şi a rechemat din exil pe toţi

pedepsiţi, deci şi pe ierarhii care au suferit de pe urma politicii monofizite a predecesorului

său. De asemenea, s-a îndreptat spre cu o împăcare cu papalitatea. În timpul lui a luat sfârşit

schisma acachiană .

În chiar anul încoronării lui Iustin I poporul a cerut patriarhului Ioan II (518-520)

depunerea lui Sever (512-518) – patriarhul monofizit al Antiohiei – lucru care s-a şi realizat şi

restabilirea învăţăturii calcedoniene. Patriarhul a convocat un sinod la Constantinopol în anul

519 care a recunoscut valabile hotărârile Sinodului IV ecumenic şi a înştiinţat pe papa

Hormisdas (514-523) de hotărârile luate. Vreo 50 de episcopi monofiziţi care îşi aveau

scaunele în eparhiile din Siria au fost siliţi să plece în pribegie26 .

Politica antieretică a lui Iustin l-a situat pe acesta pe o poziţie potrivnică lui Theodoric.

Theodoric devenise rege al goţilor în anul 47427 . La 5 martie 493 ocupa Ravenna, cetatea în

care se apăra Odoacru, cel care pricinuise căderea Imperiului roman de apus (476), după un

asediu de trei luni. În ziua de 15 martie a aceluiaşi an asasinează pe căpetenia herulilor.

Theodoric se încoronează rege al Italiei. În 497 este recunoscut de Anastasios I care-i îi

trimite şi „emblemele imperiale“.28 

Regele got era arian. Pentru a apăra pe conaţionalii săi arieni din imperiul răsăritean,

ale căror biserici fuseseră închise în urma unui decret emis de Iustin I, el a trimis la

Constantinopol pe papa Ioan I (523-526) cu misiunea de a negocia cu basileul drepturile

acestora. Desigur, papa nu a putut să lupte împotriva credinţei celei drepte, el însuşi fiind

ortodox. A rămas însă, o jumătate de an în capitala bizantină, oficiind înconjurat de un sobor

de preoţi şi episcopi slujba de Crăciun (525) şi pe cea de Paşti (526). S-a întors la Roma fără

rezultatul aşteptat de Theodoric şi şi-a dat – privat de libertate – obştescul sfârşit, în urma

chinurilor suferite din porunca regelui got. 29 

Domnia lui Iustin a însemnat, din perspectivă eclezială, o aşezare a basileului sub

ascultarea faţă de Biserică. Iustin I este primul împărat încoronat deopotrivă de patriarhul de

Constantinopol, în anul 518, şi de papa Ioan I, în 525.

25 Idem, p. 69.26 Ibidem.27 Stelian Brezeanu, op. cit., p. 21.27 Stelian Brezeanu, op. cit., p. 21.28 S.B. Daşkov, op. cit., p. 63.29 Idem, p. 52. Data la care acesta a trecut la cele veşnice este 18 mai 526 (vezi Boethius şi Salvianus, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., col. Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 72, Bucureşti, 1992, p. 53).

referat.clopotel.ro

Patriarhului Ioan II i-a urmat în slujire, începând cu 25 aprilie 520, Epifanie. Iustin s-a

îmbolnăvit grav la începutul lui aprilie 527 şi a asociat la domnie pe nepotul său, Justinian, cu

titlul de august. La 1 august basileul a murit deschizând astfel drumul spre tron marelui

împărat bizantin de mai târziu.

Împăratul Justinian şi împărăteasa Teodora

Nepotul lui Iustin şi al împărătesei Eufemia a văzut lumina zilei într-o localitate din

prefectura Illirycum30  în anul 482 sau 483, într-o familie de ţărani. Unchiul său i-a dat o

educaţie multilaterală, iar în anul 521 a fost făcut de acesta consul. Aşa cum am arătat mai

sus, Justinian a fost asociat la tron. După moartea lui Iustin, el devine împărat al Imperiului

bizantin.

Originea Teodorei, viitoarea împărăteasă, este considerată de unii istorici a fi siriană,

de alţii cretană. Ea s-a născut în anul 480. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut la

Constantinopol. Rămasă orfană de tată când încă era mică, ea a trăit într-un mediu imoral şi în

sărăcie împreună cu cele două surori şi cu mama ei. Cu timpul a ajuns să-şi vândă trupul.

Pleacă din capitala imperiului şi după mai multe regiuni vizitate, ajunge în Alexandria

Egiptului unde probabil a aderat la erezia monofizită31 . Aici poate, Teodora a fost determinată

de predicile patriarhului Timotei şi ale lui Sever de Antiohia să părăsească, măcar pentru o

vreme, viaţa uşuratică pe care o dusese până atunci. Tot aici se pare că l-a cunoscut şi pe

Justinian32 . Acesta a plăcut-o şi a luat-o cu sine la Constantinopol.

Unirea lor prin căsătorie nu era însăposibilă. O lege mai veche interzicea „senatorilor

şi înalţilor demnitari să se căsătorească cu femei de condiţie umilă, cu actriţe, cu prostituate

sau cu curtezane” 33 . Împărăteasa Eufemia, femeie de o moralitate severă, invoca această lege

şi se opunea unirii lor.

Obstacolul a fost înlăturat când împărăteasa a murit (523). Justinian a cerut şi a obţinut

de la unchiul său, abrogarea legii cu pricina. Căsătoria a avut loc. În legătură cu acest

eveniment istoricul Procopius de Cezareea şi cronicarul epocii ne spune – cu mâhnire – că

„nici preoţii nu s-au răzvrătit” 34  în faţa acestei fapte, considerată de el o nelegiuire. De

30 Procopius de Cezareea, contemporanul lui Justinian, scrie că acesta s-a născut în localitatea Tauresium, situată în apropiere de Bederiana, cf. S.B. Daşkov, op. cit., p. 71.31 Idem, p. 97.32 Charles Diehl, op. cit., p. 221-222.33 Idem, p. 222.34 Procopius de Cezareea, Istoria secretă, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972, p. 95.

referat.clopotel.ro

asemenea, acelaşi Procopius scrie în Istoria sa secretă35  că pentru Justinian legile statului

erau doar instrumente pe care le folosea după bunul său plac, promulgându-le sau abrogându-

le după nevoile sale. Putem însă suspecta pe eruditul alexandrin de subiectivism, el făcând

parte din clasa marilor latifundiari pe care împăratul nu a pregetat să-i expolieze în timpul

domniei sale.

La 1 august 527, Justinian şi Teodora sunt încoronaţi basilei.

Relaţia statului cu Biserica în epoca Justinian a fost una deosebită, datorită

concepţiilor despre puterea imperială a împăratului: relaţia dintre cele două instituţii a fost

definită de acesta ca o „simfonie“. Exponentul puterii reunite a Bisericii şi a statului era însuşi

Justinian. N. Iorga spune că „se ajunge sub Justinian la formula precisă că Imperiul şi

sacerdoţiul, adică „cele sacre” şi „cele publice şi comune” constituie un acelaşi întreg” 36 .

Novella37  154 îl înfăţişează pe Justinian deasupra oricărei legi: „Dumnezeu a subordonat

împăratului legile însele, trimiţându-l pe el oamenilor ca o lege însufleţită“ 38 . Astfel el s-a

situat „mai presus de popor, de stat şi chiar mai presus de Biserică, legalizând inaccesibilitatea

monarhului atât pentru judecata laică, cât şi pentru cea ecleziastică” 39 .

Justinian se considera „isapostolos“40 . În virtutea acestuia titlu el putea destitui şi

numi pe ierarhii41  din Orient (de la care accepta uneori şi mită42 ). La fel se comporta şi în

cazul papei. Justinian a acceptat uşor primatul acestuia. Şi-a asigurat astfel dominaţia asupra

ambelor părţi ale lumii creştine.

Tot în virtutea „egalităţii cu apostolii”, împăratul s-a amestecat în chestiuni care

priveau disciplina Bisericii. În anul 527, doi episcopi dovediţi a fi vinovaţi de imoralitate au

fost purtaţi pe străzile cetăţii-capitală şi batjocoriţi43 . De altfel, delictele care priveau

disciplina canonică şi religioasă erau sancţionate şi de legile de stat.

Pentru Justinian teologia a fost una dintre principalele sale preocupări. Înzestrat cu o

minte ageră, capabilă de a înţelege anumite subtilităţi, el nu numai că s-a erijat în apărător al

credinţei ci şi-a arogat dreptul de a emite edicte cu caracter dogmatic, mergând pe calea

deschisă de uzurpatorul Basiliscus în anul 475. Acest fapt fireşte a pricinuit Bisericii de

35 Nicolae Iorga pune la îndoială faptul că Procopius ar fi autorul acestei scrieri. El afirmă că ea ar putea aparţine unei persoane omonime din Alexandria (Nicolae Iorga, op. cit., p. 116).36 Idem, p. 68.37 Novellae-le sunt decrete imperiale.38 S.B. Daşkov, op. cit., p. 73.39 Ibidem.40 „Egal cu apostolii“ cf. S.B. Daşkov, op. cit., p. 73.41 A se vedea cazul patriarhului de Alexandria Paul de Tabannes la Procopius de Cezareea, op. cit., p. 209-211.42 Patriarhul Paul Tabannes, ierarh depus de Justinian, a câştigat graţierea de la acesta, oferindu-i o cantitate însemnară de aur. Cf. Procopius de Cezareea, op. cit., p. 211.43 S.B. Daşkov, op. cit., p. 89.

referat.clopotel.ro

neplăceri căci nu o dată astfel de documente au conţinut erezii. Amintim aici doar că în anul

564, printr-un decret Justinian impunea în imperiu dogma inalterabilităţii Trupului lui Hristos,

prin care voia să concilieze pe monofiziţi cu ortodocşii, declarând ortodoxă învăţătura mai sus

pomenită.

În timpul domniei acestui „prim împărat bizantin“ (aşa cum l-a numit N. Iorga) viaţa

creştină a cunoscut o mare înflorire.

Dorind supremaţia dreptei credinţe asupra tuturor credinţelor şi orientărilor religioase,

Justinian a persecutat în fel şi chip pe eretici. În 529 publică un edict prin care interzicea

acestora să ocupe funcţii de stat şi limita drepturile adepţilor bisericilor neoficiale. Printre

altele, edictul preciza: „Este drept să fie lipsit de bunurile pământeşti cel care se închină

incorect lui Dumnezeu“44 . Situaţia necreştinilor era şi mai grea. Acel edict prin care

Diocleţian interzicea creştinilor să existe („Non licet esse vos!”) s-a întors, în timpul lui

Justinian, împotriva adoratorilor zeilor: „Păgâni nu trebuie să existe pe pământ!” 45 , spunea

Justinian.

Monofiziţii nu au fost însă, persecutaţi. Această atitudine curioasă pentru un împărat

care se declara apărător al dreptei credinţe pe care trebuiau să o împărtăşească toţi supuşii

imperiului s-a datorat faptului că Teodora îi susţinea pe adversarii Sinodului ecumenic de la

Calcedon. De altfel, monofiziţii ocupau poziţii importante la curtea imperială şi o persecuţie

îndreptată împotriva lor ar fi dat naştere unor revolte – palatul imperial a fost mereu un loc al

comploturilor şi al loviturilor de stat – care ar fi putut conduce la înlăturarea împăratului. De

aici rezultă un lucru clar: liniştea statului era mai importantă decât impunerea credinţei cu

orice preţ.

Problemele teologice şi dogmatice nu l-au lăsat indiferent pe Justinian. El a păstrat

tradiţia înaintaşilor, semnând toate hotărârile sinoadelor – pe care, conform obiceiului a cărui

vechime cobora până în epoca Sf. Constantin cel Mare, le convoca. Acestea deveneau astfel,

legi de stat.

Împăratul şi patriarhul puteau emite edicte şi împreună; aşa s-a procedat în anul 533 în

privinţa adaosului la imnul liturgic „Sfinte Dumnezeule…” („Cel ce Te-ai răstignit pentru

noi“), propus de acelaşi patriarh Petru Gnafevs ( †489). Edictul semnat de patriarhul Epifanie

şi de Justinian considera adaosul nu numai ortodox, ci chiar necesar. 46 

44 Idem, p. 88-89.45 Ibidem.46 Eusebiu Popovici, op. cit., p. 150.

referat.clopotel.ro

De asemenea, patriarhul putea influenţa fie singur, fie sprijinit de vreun înalt demnitar

promulgarea unui edict. În anul 54347 , patriarhul Mina sprijinit de Pelagiu, „apocrisiar al

Romei“ a determinat pe împărat să emită o astfel de lege prin care se condamnau 15 învăţături

ale lui Origen48 .

În timpul lui Justinian monofiziţii au cunoscut perioade propice răspândirii lor.

Teodora a favorizat, prin influenţa exercitată asupra basileului, pierderea de către Biserică a

unor vaste teritorii în favoarea acestui curent eretic.

Puterea contestatarilor credinţei fixate la Calcedon a crescut într-atât, încât în toiul

disputelor despre formula theopashită („Unul din Treime a pătimit în trup“), formulă propusă

de Petru Gnafevs49  – monofizit moderat şi patriarh al Antiohiei (470 şi 485-48950 ), care a

acceptat Henotikonul împreună cu patriarhul Alexandriei, Petru III Mongul – pentru a împăca

pe monofiziţi cu ortodocşii, un patriarh monofizit „se furişă” pe tronul patriarhal. Acesta, pe

numele său Antim (535-536) fu însă repede demascat de papa Agapet care se afla la

Constantinopol trimis de goţi pentru a negocia condiţiile unei păci cu Justinian. Sinodul

patriarhal l-a excomunicat pe Antim, iar Justinian l-a exilat (înainte de 13 martie 536). Acesta

însă şi-a găsit drept refugiu gineceul Teodorei. El a fost descoperit aici abia la moartea

basilisei (548), spre mirarea tuturor. Dispariţia bruscă a patriarhului monofizit născuse zvonul

că el murise după depunerea din 53651 . Pe tronul patriarhal a fost ales un alt ierarh, cu numele

Mina (536-552).

Patriarhul Mina şi-a aşezat păstorirea sub semnul supunerii faţă de basileu: „Nimic nu

trebuie să facă prea sfânta Biserică împotriva voinţei şi a ordinului împăratului“52  spunea

acesta.

Un eveniment important reţine atenţia asupra relaţiilor Bisericii cu Statul între anii

536-552. În primul an al arhipăstoririi sale, Mina, noul patriarh, şi-a luat titlul de „ecumenic”

într-o epistolă sinodală53 , cu acordul împăratului. Faptul nu era nou. La sinodul de la

Calcedon, câţiva diaconi atribuiseră acest titlu episcopului Romei; la sinodul „tâlhăresc“

(449), patriarhul Alexandriei a fost cinstit astfel. Împăraţii bizantini numeau adeseori pe

ierarhii din capitala lor, ecumenici. Termenul se referea nu la un primat asupra Bisericii

47 După alte păreri, 544.48 Eusebiu Popovici, op. cit., p. 151.49 Idem, p. 149.50 Cf. pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 591-592.51 Charles Diehl, op. cit., p. 182.52 Idem, p. 58.53 Idem, p. 87.

referat.clopotel.ro

creştine, aşa cum este azi perceput primatul papal, ci la faptul că patriarhul constantinopolitan

era o personalitate cunoscută, celebră în toată lumea. 54

Deşi onorific, acest titlu creştea prestigiul de care se bucura şi aşa întâi-stătătorul

Bisericii creştine din răsărit, şi demonstra interesul major al împăraţilor bizantini de a

promova autoritatea ierarhului din capitala imperiului.

Lui Mina, i-a urmat în tronul patriarhal Eutihie I, începând cu luna august a anului

552. Aşezarea sa în fruntea Bisericii răsăritene a avut loc într-o perioadă foarte tulbure.

Disputele legate de unele învăţături ale marelui teolog alexandrin, Origen55 , la care se adaugă

cele provocate de scrierile episcopului Teodoret de Cir contra Sf. Chiril al Alexandriei, de

Epistola lui Ibas de Edessa contra aceluiaşi sfânt Chiril şi a Sinodului din Efes şi de persoana

şi opera lui Teodor de Mopsuestia, cunoscute sub numele de „Cele trei capitole“ agitau de

câteva decenii spiritele şi aşa încinse în urma Sinodului IV ecumenic şi a încercărilor de

împăcare a ortodocşilor cu monofiziţii venite din partea basileilor.

La sugestia patriarhului, Justinian convoacă un nou sinod ecumenic. Acesta a avut loc

la Constantinopol. Lucrările sinodului au fost deschise la 5 mai 553, în biserica Sf. Sofia. În

ultima zi a sinodului (2 iunie) cei 165 de episcopi au condamnat „cele trei capitole“. Amintim

faptul că unele învăţături ale teologului alexandrin au fost condamnate de către Justinian şi în

anul 543. Într-un sinod ţinut la Constantinopol, cu câteva luni înainte de sinodul ecumenic, în

553 a fost condamnat şi Origen, prilej cu care a fost aprobat şi edictul lui Justinian dat cu 10

ani în urmă.

Însă armonia dintre Eutihie şi Justinian a luat sfârşit atunci când împăratul a încercat

să-şi impună propriile crezuri referitoare la o dogma inalterabilităţii Trupului lui Hristos. El a

vrut să concilieze pe monofiziţi cu ortodocşii declarând – printr-un edict – ortodoxă învăţătura

mai sus pomenită. Ortodocşii însă, în frunte cu patriarhul, s-au opus şi Justinian a început să

facă destituiri.

Primul care a avut de suferit a fost Eutihie. La 31 ianuarie 565 el a fost depus.

Împăratul însă nu a putut continua prigoana. La o dată situată între 11 şi 14 noiembrie

565 Justinian a trecut la cele veşnice56 . Patriarhul Antiohiei, Anastasie, apărător şi el al

credinţei celei drepte, şi-a putut păstra astfel scaunul, deşi depunerea lui era hotărâtă.

Patriarhul Eutihie va fi repus în drepturi de către împăratul Tiberius II, la 3 octombrie 57757 .

54 Idem, p. 88.55 A trăit între 185-254.56 S.B. Daşkov, op. cit., p. 90.57 Nicolae Iorga, op. cit., p. 132, nota f.

referat.clopotel.ro

Împăratul Iustin II

Politica religioasă a lui Justinian nu a fost continuată de către urmaşul său cu acelaşi

aplomb. Iustin II –nepot de soră lui Justinian - mama sa era Vigilantia – şi care se căsătorise

cu o nepoată a Teodorei, pe nume Sofia58 – nu era la fel de preocupat de problemele

religioase, ca unchiul său, totuşi i-a persecutat la rându-i pe monofiziţi.

El s-a ocupat şi de răspândirea învăţăturii creştine. Eusebiu Popovici59  ne spune că

„supt împăraţii romani de Răsărit Justinian (527-565), Iustin II (565-578) şi Tiberiu II -

subl. n. - (578-582) îmbrăţişară creştinismul pela 550-580) şi Nubienii, Blemienii (Blemmyi),

Nabateenii (Nabadeenii) despre miazănoapte de Etiopia în sens mai strâns şi Alodeenii despre

miazăzi-apus de Egipt: ei fură convertiţi de misionari egipteni după recomandare

imperială“60 .

La 14 noiembrie 565 Iustin II a fost încoronat ca împărat, ceremonia a oficiind-o Ioan

III Scholasticos.

Patriarhul Ioan a condus destinele Bisericii până la 31 august 577. El s-a ocupat de

sistematizarea legilor Bisericii, compunând prima lucrare de acest fel în Răsărit.. Rodul

muncii sale s-a concretizat într-o „Culegere de canoane“ în 50 de titluri. A pus în rânduială

şi legile de stat care făceau referiri la viaţa Bisericii. Rodul acestei munci dificile s-a

concretizat de asemenea, printr-o culegere sub numele de „Constitutiones ecclesiasticae“. Mai

târziu, cele două lucrări au fost reunite de un alt autor sub numele de Nomocanon61 .

În timpul lui Iustin II Biserica s-a bucurat de o autoritate sporită în rândul cetăţenilor

imperiului.

În anul 569, împăratul a interzis – printr-un edict – vânzarea funcţiilor în stat. Printre

altele documentul prevedea ca persoana candidată la o funcţie de stat să fie numită pe baza

recomandărilor episcopului (subl.n.) şi a cetăţenilor de vază ai locului în care urma să

slujească62 . Sub presiunea curţii, basileul a fost forţat ulterior să abroge decretul şi a permis

iar vânzarea funcţiilor, chiar şi a celor bisericeşti.

Istoricul Evagrios scrie că înainte de moarte, Justinian i-a cerut nepotului său care l-a

înlocuit pe tron să reaşeze în cinstea de patriarh pe Eutihie63 . Dorinţa isapostolului a fost

îndeplinită doar după 12 ani.

58 S.B. Daşkov, op. cit., p. 99-100.59 Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.60 Eusebiu Popovici, op. cit., 1926, p. 28.61 Idem, p. 190.62 S.B. Daşkov, op. cit., p. 100.63 Viaţa Sfântului Eutihie, patriarhul Constantinopolului (6 aprilie) în vol. „Vieţile sfinţilor pe luna aprilie“, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995, p. 86.

referat.clopotel.ro

În anul 577 patriarhul Ioan III a murit, iar în locul lui a fost reaşezat predecesorul său.

Slăbit de boală, Iustin II a asociat la tron (574), forţat de Sofia, pe comitele excubiţilor,

Tiberius, care va deveni împărat în anul 578, când împăratul a murit.

Împăratul Tiberius II

Tiberius II (578-582) s-a arătat binevoitor faţă de monofizism. Având o atitudine

dezaprobatoare faţă de persecutarea acestora. Îl îndemna pe patriarhul deosebit de zelos să nu

se asemene cu Diocleţian64 . Însă permitea Bisericii „să se răfuiască în modul cel mai crud“ cu

evreii, cu donatiştii şi nu numai. Cu această ocazie împăratul adăuga vistieriei statului averile

acestora.

Tulburările produse de neînţelegerile doctrinare îl sileau pe acest împărat „destul de

răbdător şi blând“65  să recurgă la măsuri drastice şi chiar la execuţii66 .

Eutihie şi Tiberius II au avut o relaţie destul de cordială. Eutihie proorocise lui

Tiberius, pe vremea când acesta era comite că va ajunge împărat, ceea ce s-a şi întâmplat.

Cu puţin timp înainte de moartea patriarhului, Tiberius a fost chemat de acesta care i-a

spus că nu va mai trăi mult după mutarea sa la cele veşnice. În noaptea care a urmat Duminicii

Tomei din anul 582 patriarhul a murit. La 14 august, în acelaşi an, şi-a dat obştescul sfârşit şi

împăratul (Theophanes spune că s-a otrăvit cu „pomuşoare“67), după ce, în ajun i-a transmis

lui Mauricius puterea deplină.

Împăratul Mauricius

Mauricius a adus la curte, foarte multe rude ale sale, oferindu-le diverse posturi.

Printre astfel de protejaţi se număra şi un episcop, Diocletion68  cu numele.

Sub acest împărat Biserica şi-a consolidat puterea, deşi el tolerant în problemele

religioase.

De epoca sa se leagă disputele cauzate de luarea titlului de „ecumenic“ de către

patriarhul de atunci al Constantinopolului, Ioan IV Postitorul. Acesta din urmă devenise

patriarh în urma morţii lui Eutihie. Bărbat aspru cu trupul său (mânca şi dormea puţin, cu

64 S.B. Daşkov, op. cit., p. 108.65 Ibidem.66 Ibidem.67 Ibidem.68 S.B. Daşkov, op. cit., p. 111.

referat.clopotel.ro

genunchi lipiţi de piept; într-o anume perioadă a vieţii sale nu a băut nimic timp de şase luni),

Ioan a trezit atât de mult admiraţia basileului, încât la moartea sa, Mauricius şi-a însuşit patul

în care dormea sfântul şi se culca în el, nădăjduind că aşa va câştiga vreun har69 .

Patriarhul, cu permisiunea basileului, şi-a luat, în anul 588, cu ocazia unui sinod care a

trebuit să analizeze acuzaţiile (care au fost dovedite nejustificate) aduse patriarhului Grigorie

al Alexandriei, titlul de „ecumenic“. Chiar dacă acesta era onorific70 , faptul a stârnit o reacţie

adversă din partea papei Pelagiu (578-590). Urmaşul acestuia, papa Grigorie cel Mare (590-

604) a protestat vehement împotriva acestei acţiuni a partiarhului Ioan. A scris acestuia că

titlul „este diabolic şi blasfemător, căci prin el episcopul de Constantinopol se substituie lui

Hristos care singur este episcop ecumenic“71.

Nici protestele către împărăteasa Constantina, soţia lui Mauricius, nici scrisorile către

ceilalţi patriarhi din Răsărit cărora papa le cerea să respingă acest titlu nu au schimbat situaţia

cu ceva. Sprijinit de împărat, Ioan s-a numit în continuare patriarh ecumenic. De asemenea,

titulatura a fost păstrată şi de succesorul său, Chiriac (596-606) şi de la aceştia de către toţi

ierarhii care au păstorit pe scaunul întemeiat de Sf. Ap. Andrei. Doar tiranul împărat Focas

(602-610), a interzis în anul 607 patriarhului Toma I (607-610) să poarte titlul de „ecumenic“.

Văzând că protestele sale sunt zadarnice, Grigorie cel Mare şi-a luat, în semn de

smerenie, titlul de „servus servorum Dei“72 . El refuzase, ce-i drept, pe cel de „papa

universalis“ cu care i se adresa patriarhul de Alexandria73 .

Împăratul Mauricius şi-a exercitat influenţa şi în viaţa liturgică a Bisericii. Încă din

secolul al V-lea se sărbătorea în Siria Adormirea Maicii Domnului (15 august). Spre

sfârşitul secolului al VI-lea el a dat un edict prin care această sărbătoare devenea

obligatorie pentru toţi creştinii74 . La fel procedase şi Justinian în 542 cu praznicul

Întâmpinării Domnului (2 februarie) 75 .

La moartea lui Ioan IV Postitorul tronul ecumenic a fost ocupat de patriarhul Chiriac.

El încheie şirul ierarhilor contantinopolitani ai secolului al VI-lea. Tronul lui Mauricius va fi

uzurpat de tiranul Focas, cel care va preceda pe marele împăat al secolului al VII-lea,

Heraclius.

69 Idem, p. 111.70 Jean Meyendorff, op. cit., p. 37.71 Eusebiu Popovici, op. cit., p. 88.72 În traducere, „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu“.73 Aceeaşi problemă la Jean Meyendorff, op. cit., p. 36-37.74 Eusebiu Popovici, op. cit., p. 230.75 Ibidem.

referat.clopotel.ro

Concluzii

Din cele expuse mai sus am văzut cât de complexe au fost relaţiile Bisericii cu puterea

politică, în general şi cele ale patriarhilor cu împăraţii bizantini, în special.

Fie că în palatul imperial a răsunat autoritară vocea ierarhilor Bisericii, fie că

împăratul a intervenit în deciziile care priveau viaţa Bisericii, relaţia dintre cele două instituţii

nu a cunoscut întreruperi totale. Statul a fost indispensabil dezvoltării Bisericii, iar Biserica a

asigurat, deşi doar parţial, unitatea imperiului. Ereziile au slăbit această unitate, dar nu au

condus la distrugerea ei totală.

Mai mult, Imperiul a fost sub Justinian o „republică ortodoxă” 76  (N. Iorga).

„Simfonia“ visată de cel mai mare împărat al secolului al VI-lea s-a realizat, în parte.

Statul şi Biserica au slujit aceeaşi persoană: omul bizantin. Deşi percepute ca două

realităţi strâns legate (legătura s-a realizat prin creştinism: Dumnezeu, izvorul lui, era pomenit

deopotrivă în biserici şi în palatul imperial. Atât izbânzile credinţei în faţa ereziilor, cât şi cele

ale armatelor bizantine erau atribuite Celui din voia Căruia exista Biserica şi conduceau

basileii din Constantinopol) ele nu s-au contopit.

Biserica a pătruns în toate sectoarele vieţi. Şi puterea politică s-a amestecat în toate

chestiunile vieţii Bisericii.

76 Nicolae Iorga, op. cit., p. 68.

referat.clopotel.ro

S-a realizat de asemenea, o armonizare a unor compartimente ale vieţii de stat şi

bisericeşti. Drept mărturie stă împărţirea administrativ-teritorială a Bisericii, de la Sinodul I

ecumenic (Niceea, 325) 77 .

Desigur, nu am făcut o prezentare exhaustivă a elementelor care definesc relaţia

Bisericii cu statul şi pe cea a celor două ierarhii – ecleziastică şi politică, în secolul al VI-lea.

Am prezentat doar unele aspecte ce pot constitui o bază pentru un studiu mai amănunţit care

să exprime mai clar modul în care fiecare instituţie s-a străduit să-şi impună punctul vedere în

faţa celeilalte.

Ar fi necesară pentru aceasta studierea psihologiei fiecărui membru sau al fiecărui

grup de interes ce determină aceste relaţii; dar aceasta cere din partea cercetătorului timp şi o

cunoaştere fidelă a întregii literaturi istorice şi psihologice care acoperă perioada cuprinsă

între secolele I şi al VI-lea (d. Hr.).

Încheiem lucrarea de faţă cu speranţa că un astfel de studiu se va realiza.

Bibliografie

1. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală, ediţia a II-a, vol. II,

Tipografia cărţilor bisericeşti (filiala din Mănăstirea Cernica), Bucureşti, 1926.

2. Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, Bucureşti,

1969.

77 Jean Meyendorff, op. cit., p. 35.

referat.clopotel.ro

3. Procopius de Cezareea, Istoria secretă, Editura Academiei Republicii

Socialiste România, Bucureşti, 1972.

4. Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Editura enciclopedică română, Bucureşti,

1974.

5. Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Editura Albatros, Bucureşti,

1981.

6. Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor

Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

B.O.R., Bucureşti, 1987.

7. Lect. dr. Adrian Gabor, Creştinismul şi intervenţiile puterii în primele patru

secole.

8. Boethius şi Salvianus, Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

B.O.R., col. Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol. 72, Bucureşti, 1992.

9. Viaţa Sfântului Eutihie, patriarhul Constantinopolului (6 aprilie) în vol.

„Vieţile sfinţilor pe luna aprilie“, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995, p. 86.

10. Jean Meyendorff, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti,

1996.

11. Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura a II-a, Editura Univers

enciclopedic, Bucureşti, 1996.

12. S.B. Daşkov, Împăraţi bizantini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

referat.clopotel.ro