Hărțile marine

I. Scopul luc rării

1. Cunoașterea modului în care au evoluat hărțile marine din perioada antică până astăzi;2. Înțelegerea importanței pe care hărțile marine o au pentru diferite domenii de activitate

(navigație, inginerie marină, arheologie marină).

II. Considerente teoretice

Hărțile sunt reprezentări grafice convenționale ale suprafeței terestre. Scara unei hărți indică dimensiunea la care trebuie privită realitatea geografică. Modificând scara, introducem generalizări sau detalieri care duc la schimbarea orizontului de percepție și impun alegerea celor mai potrivite tehnici de reprezentare cartografică.

Hărțile marine se împart în trei categorii: hărți batimetrice, hărți de navigație și hărți didactice.

Hărțile batimetrice sunt hărți care redau morfologia bazinelor marine și oceanice prin intermediul izobatelor (linii care unesc punctele cu aceleași valori ale adâncimilor medii). Acestea se folosesc în cercetarea oceanografică fundamentală fiind realizate pe baza datelor de teren obținute prin tehnica sondajului acustic (eco-sondaj).

Hărțile de navigație sunt hărți care oferă informații despre adâncimile diferitelor sectoare marine.

Hărțile didactice sunt hărți cu grad mare de generalizare, folosite în procesul didactic pentru prezentarea fenomenelor/proceselor de ansamblu din Oceanul Planetar (ex.: circulația oceanică de suprafață).

III. Evoluția reprezentărilor cartografice ale Oceanului Planetar

Geografia a apărut din necesitatea de ”a ne localiza în spațiu” (Armaș, Iuliana – sinteze), iar pentru aceasta era nevoie să se reprezinte drumurile, așezările umane, râurile, pădurile și celelalte elemente naturale pe care le întâlnea omul din antichitate în drumurile sale, pentru a se putea întoarce cu mai mare ușurință în locul din care pleca. Prin urmare, au început să apară niște schițe care stabileau o poziție relativă a elementelor de pe teren pe care le percepea omul și care erau (de obicei) desenate în sau pe piatră, os, papirus etc.. În afară de aceasta, Simion Mehedinți afirmă în lucrarea sa de la 1931, ”Terra – introducere în geografie ca știință”, că ” prima pagină de geografie a fost harta”.

În ceea ce privește întinderile mari de apă, la început produceau, probabil, frică (teama de necunoscut, lipsa conștientizării faptului că se poate călători și pe mare), însă treptat, evoluția omului a dus și la nevoia de expansiune pentru a găsi noi terenuri fertile, astfel că interesul pentru mări a crescut, la fel și dorința de cunoaștere.

În jurul anului 1200 î. Hr. se vorbește despre ”atacuri venite dinspre mare” (Berghorn, D. și Hasttstein, M. 2010), deci deja se cunoșteau metode de navigație, însă date despre hărțile marine ale acelor vremuri sunt prea puține. Aceasta probabil pentru că oamenii încă nu aveau suficiente cunoștințe, fie s-au pierdut de-a lungul timpului hărțile și alte documente.

Cu toate acestea, ne-au rămas de la antici niște aprecieri, niște descrieri ale mediului înconjurător, existând posibilitatea ca unele sa fi avut un caracter subiectiv. Homer închipuia în poemele lui vestite, ”Iliada” și ”Odiseea” (~750 î. Hr.), Pământul ca un disc format din uscat în jurul căruia curgea fluviul Okeanos; Strabo (~63 î. Hr. - 19 î. Hr.) vorbește despre asemănarea fundului oceanic cu continentele, iar Herodot redă schematic gurile de vărsare ale unor fluvii

1

(Posea, Aurora 1999).În principiu, în Antichitate se făceau doar descrieri asupra a ceea ce descoperea omul, astfel

că o descriere referitoare la călătorii pe uscat se numea perighez, descrierea călătoriilor pe mare se numea periplu, iar periodosul reprezenta o descriere a țărmurilor cunoscute, acești trei termeni provenind din literatura geografică greacă a acelei vremi.

Primele călătorii care s-au păstrat sub formă de legende sunt călătoria argonauților (corabia Argo, în traducere ”cea iute”), poemele lui Homer (după care s-a reconstituit așa-numitul ”Mapamond al lui Homer”). Alte lucrări cu caracter descriptiv mai provin de la Hesiod, contemporan cu Homer (”Teogonia” și ”Periodos”), Hecateu din Millet, Herodot (cele 9 ”istorii” în care se găsesc toate cunoștințele geografice ale grecilor antici) (Demeter, T. 2002).

Dintre cei romani sunt amintiți Pliniu cel Bătrân (”Historia Naturalis”; dintre cele 37 de cărți, 4 sunt dedicate geografiei), Strabon (17 volume ce cuprind un mapamond și o hartă a Europei) și Ptolemeu (~87 – 165 d. Hr.; a scris, printre altele, un tratat de astronomie ”Almagestra”, și unul de ”Geografie matematică”).

Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat un pas important în ceea ce privește cunoașterea geografică a lumii întrucât noile drumuri și teritorii descoperite au îmbogățit izvoarele de cunoaștere geografică.

În secolul VII apar hărțile de tip T-O, odată cu lucrarea lui Isidore din Sevilla (mort în 636).

2

fig. 2: pagină din lucrarea lui Isidore, tipărită în 1472. Sursa: wikipedia.org

fig. 1: Mapamond după Herodot – de Mechidovici (Demeter, 2002)

Erau numite astfle pentru că aveau o formă rotundă ”O” reprezentând continentele (Europa, Africa, Asia) care erau despărțite de râuri în forma unui ”T” (Mediterana și râurile Nil și Don), iar în exteriorul continentelor era Marea Oceanum (fig. 2)

Se consideră că aceste hărți erau o proiecție a părții nordice a globului (deci deja se presupunea că Pământul este sferic) partea care era locuită, partea sudică, nefiind cunoscută, nu i se atribuia importanță și nu se reprezenta.

3

fig. 3: mapamondul lui Ptolemeu(wikipedia.org)

fig. 4: Beatus Mappa Mundi (wikipedia.org)

Adesea se făceau hărți ce cuprindeau tot uscatul știut de om. Acestea se numeau mapamonduri și s-au realizat încă din Antichitate. Provind de la Anaximandru (610 – 546 î. Hr.), care se spune că ar fi creat printre primele hărți din lume (wikipedia.org), Posidonius (150 – 130 î.Hr.), Ptolemeu (fig. 3), până în Evul Mediu: hărți de la Isidore din Sevilla (hărțile T-O), Beatus din Liebana (730 – 798 d.Hr.) - un călugăr spaniol (fig. 4), Al Idrisi (”Tabula Rogeriana”, 1154 – fig. 5),

Hereford (”Mappa Mundi” ~1300, o hartă bazată pe stilul T-O al hărților – fig. 6) și alții. Până la descoperirea Americii în 1497 de către Amerigo Vespucci, aceasta nu era reprezentată pe nicio hartă. Dupa 1500 apar din ce în ce mai multe mapamonduri reprezentând, la început, doar fracțiuni din țărmul estic (fig. 7). Primii care au introdus în hărți numele de America au fost cartografii germani Martin Waldssemüller și Matthias Ringmann, care au colectat de-a lungul câtorva ani date despre noile descoperiri pe care le-au unit rezultând, în 1507, prima hartă care conținea această denumire (fig. 8).

În 1569, geograful și cartograful flamand (Belgia) Gerard Mercator, introduce o proiecție cilindrică ce-i va purta numele, specială pentru navigație, așa cum susținea chiar el în lucrarea sa

4

fig. 5: ”Tabula Rogeriana” - Al Idrisi, 1154(wikipedia.org)

fig. 6: harta T-O a lui Hereford, 1300 (wikipedia.org)

fig. 7: planisferul lui Cantino, 1502

”Nova et Aucta Orbis Terrae Descriptio ad Usum Navigatium Emendale” - noua și augumentata descriere a Pământului corectată pentru uzul navigației – wikipedia.org) (fig. 9).

Printre primele atlase din lume se numără cel Catalan produs de școala de cartografie mallorcană în 1375, apoi ”Theatrum Orbis Terrarum” din 1570 al lui Abraham Ortelius, acesta din urmă fiind considerat primul atlas modern (wikipedia.org), ceea ce poate fi considerat adevărat dacă se ia în considerare complexitatea și apropierea de realitatea de astăzi a hărților. Mapamondul pe care îl conține acest atlas este destul de grăitor în acest sens (fig. 10).

Cosmographia Universalis a lui Sebastian Münster (1488 – 1552) era prima descriere amplă a lumii care cuprindea nu doar hărți și informații științifice, ci și ilustrări ale modului de viață din epoca respectivă, imagini de orașe. A fost editată în mai multe limbi (printre care italiană, franceză și latină), în numeroase ediții (1544 – 1628).

La început, întinderile mari de ape interesau omenirea doar din motive practice. Abia prin secolele XVII – XVIII, odată cu apariția și consolidarea oceanografiei, a început să intereseze și aspectul fundului Oceanului Planetar, proprietățile fizico-chimice și alte caracteristici ale apei, și nu doar țărmurile cu pozițile porturilor (atât de râvnite în Antichitate și prima jumătate a Evului Mediu).

Dacă aproape până în secolul XVII, lumea a fost reprezentată prin descrieri bazate pe observații empirice (adesea, autorii lucrărilor geografice descriau ceea ce vedeau în timpul călătoriilor făcute de ei), mai târziu, progresul tehnologic a făcut posibile verificările mai amănunțite. Mai întâi s-au folosit metode relativ primitive de efectuare a diferitelor măsurători și observații asupra apei mărilor (de exemplu, într-un experiment al său, Louis Ferdinand a folosit mai multe plute legate de o sfoară pentru a determina curenții marini – Ascherson, 1999). Ulterior, s-a ajuns la sondajul apelor adânci cu ajutorul sondelor ultrasonice electrice. În acest sens, a fost importantă expediția științifică a vasului german ”Meteor” (1925 – 1927) când s-a folosit pentru prima oară acest tip de aparatură

Determinarea aspectului fundului apelor a dus la apariția unui nou tip de hărți, și anume hărțile batimetrice. Prima hartă de acest tip a fost publicată în 1854 și aparținea americanului Maury Matthew.

Dezvoltarea navigației a dus odată cu ea la formarea, dezvoltarea și aplicarea conceptului de hărți marine. Conform autorilor Stanca C. Și Pînzariu M., harta marină este definită ca o reprezentare plană, la o anumită scară, a unei zone maritime sau oceanice, care conține toate datele necesare desfășurării navigației (cum sunt: linia coastei, reperele de navigație, adâncimi ale apei, precizări asupra naturii fundului, pericole de navigație etc.). În acest domeniu sunt folosite hărți Mercator (proiecție centralo-cilindrică dreaptă), gnomonice (proiecție centrală), stereografice (proiecție cu același nume). În afara hărților marine, au apărut și numeroase publicații nautice precum:

cărțile pilot; cartea farurilor și semnalelor de ceață; cartea radiofarurilor (constă în 8 volume); table de maree; rute în traversadele oceanice; manualul navigatorului; table de distanță; efemerida nautică etc.,

toate acestea fiind editate de Biroul Hidrografic al Amiralității Britanice.Cărțile pilot se publică încă din 1829, evoluția lor făcându-se pe măsura extinderii zonelor

pentru care Amiralitatea Britanică edita hărți. Ele au fost realizate inițial pe baza descrierii coastelor din rapoartele navigatorilor englezi și conțin, așadar, descrierea zonelor costiere, observații referitoare la rutele de navigație recomandate, pericole de navigație, sisteme de balizaj, facilități

5

portuare etc.

Tabel 1: evoluția reprezentărilor cartografice.

Perioada antică

Perioada Evului Mediu Perioada Marilor descoperiri geografice

Perioada modernă

Perioada contempora

nătimpuriu târziu

periplu; periodos; chorografia

hărțile tip T-O; hărți hristoforme.

portulane; mapamonduri; solarii; planisfere nautice

cosmografii - ”Cosmographia Universalis”, Sebastian Munster, 1550; atlase marine – Atlasul Catalan

hărți batimetrice; cărți de pilotaj

aceleași din perioada modernă

Importanța hărților marine poate fi relativ evidentă, așa cum este evidenta importanța oricăror alte tipuri de hărți. Cu cât cunoașterea unui teritoriu (fie el și acvatic) este mai exactă, cu atât orientarea și atingerea țintei sunt mai ușor de realizat. Pentru fiecare domeniu ce are legătură cu mediul acvatic există un anumit tip de hărți marine care ajută la realizarea activităților specifice, fie că e vorba de ingineria marină, arheologie marină, navigație sau orice alte domenii ”marine”.

Așadar, hărțile marine (și nu numai) au avut o evoluție ascendentă încă din Antichitate, de la simple desene neconforme cu realitatea și descrieri ale țărmurilor, la complexele hărți batimetrice și de navigație din zilele noastre.

6

7

Fig 8: Hărțile lui Waldseemuller, 1507

8

Fig. 9: Harta lui Mercator - 1569.

Fig. 10: Mapamondul lui Ortelius - 1570

Bibliografie

BOORSTIN, D. (1997), Descoperitorii, vol. I, Editura Meridian, București.DEMETER, T. (2002), Istoria descoperirilor geografice – Antichitatea și Evul Mediu, Editura Universitară, București.POSEA, Aurora (1999), Oceanografie, Editura Fundația României de Mâine, București.ROSS, D. (1976), Introducere în oceanografie, Editura Științifică și Enciclopedică, București.STANCA, C. și PÎNZARIU, M. (2001), Navigație maritimă și fluvială, Editura Ex Ponto, București.http://en.wikipedia.org/wiki/Early_world_maps

9