Cuprins:

Introducere.................................................................................................................3

Capitolul I Economia Mondială – aspecte generale.....................................4

§ 1 Evoluţia şi trăsăturile economiei mondiale....................................................4

§ 2 Instituţionalizarea economiei mondiale..........................................................6

Capitolul II Evoluţia şi conţinutul proceselor de bază în cadrul afirmării economiei mondiale..........................................................................9

§ 1 Procesul globalizării şi impactul său asupra economiei mondiale.................9

§ 2 Regionalizarea şi economia mondială............................................................15

Concluzii....................................................................................................................19

Bibliografie................................................................................................................20

2

Introducere

Actualitatea investigaţiei: La momentul actual, economia mondială poate fi

reprezentată ca un sistem format din component fundamentale şi elemente de

conexiune: statele naţionale, societăţile trans-naţionale, organizaţii economice

interstatale. Elemente de conexiune: diviziunea muncii, Relaţii economice

internaţionale, piaţa mondială.

În noua ordine economică mondială care se prefigurează, dezvoltarea, şi în

special dezvoltarea economică, îşi păstrează valoarea de element de comparaţie în

relaţiile dintre state. Odată cu sfârşitul Războiului Rece, aceasta a căpătat noi

sensuri şi semnificaţii şi nu se mai bazează primordial pe elemente ocazionale.

Dezvoltarea economică constituie condiţia fără de care statul nu poate exista şi

nu se poate manifesta în cadrul raporturilor economice mondiale. Principalele forţe

militare ale mapamondului dau o mare importanţă componentelor economică ale

puterii, ce joacă un rol din ce în ce mai semnificativ în sistemul relaţiilor

economice internaţionale.

Scopul şi sarcinile investigaţiei: În acest studiu mi-am propus îndeplinirea

următoarelor obiective, coordonarea explicării cărora ar permite cercetarea cu

succes a lucrării: Evoluţia şi trăsăturile economiei mondiale; Instituţionalizarea

economiei mondiale; Evoluţia şi conţinutul proceselor de bază în cadrul afirmării

economiei mondiale; Ponderea statelor în economia mondială.

Metodologia cercetării: S-a bazat pe utilizarea diverselor metode, cel mai

frecvent utilizate fiind: metoda sistemică, metoda normativă, metoda statistică,

metoda grafică şi dinamică.

De asemenea, pe parcursul cercetării ne-am propus să utilizăm şi alte metode de

cercetare cum ar fi: de sinteză; analiza economică; compararea; inducţia şi

deducţia, aplicate în dialectica cunoaşterii materiei şi societăţii, precum şi alte

procedee şi instrumente de cunoaştere ştiinţifică a proceselor economice.

Structura şi volumul lucrării: Lucrarea de faţă este alcătuită din două

capitole, introducere, concluzii şi bibliografie.

3

Capitolul I Economia Mondială – aspecte generale

§ 1 Evoluţia şi trăsăturile economiei mondiale

La originea economiei mondiale se află proprietatea privată, deoarece aceasta

permite realizarea schimburilor economice. La începuturi, proprietatea era

colectivă. Alţi doi factori au contribuit la formarea economiei mondiale: diviziunea

muncii (specializarea); apariţia plus-produsului (ceea ce se produce peste nevoile

proprii).

Apariţia economiei mondiale a fost favorizată de dezvoltarea schimburilor la

mare distanţă, precum şi de apariţia pieţei mondiale. Piaţa este locul în care cererea

se întâlneşte cu oferta.

În evoluţia formării economiei mondiale, un moment important a fost

reprezentat de sec. XVI, când prima dată toate regiunile cunoscute la acea dată au

fost unite prin relaţii economice. Următorul moment important este reprezentat de

prima revoluţie industrială care se produce la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec.

XIX în Anglia.

Pe baza revoluţiilor istorice, formarea economiei mondiale a cunoscut 2 etape:

1) Mondializare prin comerţ exterior (Desfăşurare de relaţii economice

internaţionale prioritar preponderent prin intermediul comerţului); a început odată

cu revoluţia industrială şi a durat până la începutul sec. XX.1

2) Mondializare prin intermediul intervenţiilor străine (Relaţiile dintre factori

economici de pe tot globul se realizează prin intermediul intervenţiilor străine); de

la sfârşitul primului război mondial.

Economia mondială este un studiu al schimbului de activităţi economice la care

participă marea majoritate a agenţilor economici de pe glob.2 Aceste schimburi

economice nu se limitează doar la comerţ, ele includ şi schimburi în domeniul

cercetării, produsului, consumului.

Printre trăsăturile de bază ale economiei mondiale vom menţiona:

1 L. Emmerij, The world economic challenges on the threshold of the 21st century, în "Hungarian Responses to Global Change", Institute for World Economics, Budapest, 20082 Jan Aart Scholte, What is Globalization? The Deffinitional Issue – Again, CSGR Working Paper No. 109/02, December 2002, Centre for the Study of Globalization and Regionalization, The University of Warwick, United Kingdom

4

Principalii actori sunt reprezentaţi de economiile naţionale

Prezenţa unor fenomene de globalizare, integrare şi regionalizare

Economia mondială este caracterizată de concurenţă

Economia mondială este un sistem caracterizat de interdependenţe.

În economia mondială (şi în orice economie de piaţă), perioadele de

dezvoltare alternează cu perioade de recesiune

Caracterul său eterogen – Economia mondială este formată din actori

foarte diferiţi

Economia mondială poate fi reprezentată ca un sistem format din component

fundamentale şi elemente de conexiune: statele naţionale, societăţile trans-

naţionale, organizaţii economice interstatale. Elemente de conexiune: diviziunea

muncii, Relaţii economice internaţionale, piaţa mondială.

Puterea este capacitatea unei entităţi de a impune voinţa sa asupra altei entităţi, 3

fie pe cale pozitivă (prin liberă acceptare), fie pe cale negativă (prin constrângere).

Puterea economică reprezintă capacitatea de a controla procese şi fenomene din

economia mondială sau de a impune anumite opţiuni unor parteneri în relaţiile

economice internaţionale. Factori de determinare a puterii la nivelul statelor

naţionale sunt:

Puterea fizică (dată de suprafaţă şi resurse naturale) Puterea politică (stabilitatea sistemului politic, sprijinul populaţiei pentru guvernanţi, gradul de pregătire al administraţiei Puterea militară Puterea economică Puterea sistemului naţional de valori (inclusiv cele religioase) Puterea comunicaţională (capacitatea de a genera şi transmite mesaje)

Aplicând aceste criterii, pe plan mondial există trei tipuri de puteri

Puterea regională (un stat) Puterea mondială (un stat care are posibilitatea de a juca un rol hotărâtor pe mai multe planuri) Superputerea (un stat capabil să manifeste o influenţă semnificativă pe toate planurile.4

3 Evoluţii recente privind comerţul exterior al României şi fluxul de investiţii între anii 1992- 2003, Studiu Pilot, Proiect de Twinning între ROMÂNIA ŞI ITALIA, “Armonizarea statisticii din România cu Sistemul statistic European”, Proiect finanţat de UNIUNEA EUROPEANĂ prin Programul Phare 20014 Commerce mondial 2003, Perspectives pour 2004, OMC,2004

5

§ 2 Instituţionalizarea economiei mondiale

Adâncirea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale au făcut necesară

apariţia unor instituţii care să observe şi să stimuleze dezvoltarea raporturilor

interstatale şi între agenţii economici de pe glob. Mai întâi s-a constituit cadrul

instituţional al bilateralismului, adică al raportului dintre două state independente

şi suverane.

Bilateralismul a presupus totodată şi formarea unor organe şi organisme

adecvate în cadrul guvernelor (departamente, ministere de afaceri externe), precum

şi înfiinţarea de reprezentanţe diplomatice în străinătate. Dar crelterea continuă a

numărului statelor independente, a agenţilor economici participanţi la schimbările

internaţionale, a interdependenţelor din economia mondială, au condus la

extinderea formelor de organizare a cooperării, la depăşirea limitelor

bilateralismului şi la proliferarea formelor multilateralismului, adică la stabilirea

cadrului instituţional al multilateralismului manifestat prin tot mai multe

organizaţii internaţionale guvernamentale – o asociere de state constituită pe baza

unui tratat, având un organ constitutiv şi organe comune, precum şi o personalitate

juridică, distinctă de cea a statelor membre care o compun.

Multitudinea de organizaţii internaţionale impune o clasificare a acestora după

mai multe criterii. După gradul de deschidere faţă de statele lumii:

organizaţii cu vocaţie universală, atunci când toate statele sunt chemate

să participe, conferindu-i-se dreptul intenaţional de implicare în rezolvarea

problemelor internaţionale, cu caracter economic, social, cultural. Exemplu: ONU;

organizaţii cu vocaţie restrânsă, la care participarea redusă ca număr de

membrii este determinată de criterii geografice sau de natură politică, economică.

Caracteristici comune a organizaţiilor cu vocaţie universală:

universalitatea: o organizaţie este sau nu cu caracter universal dacă ea

este sau nu este, conform statutului său deschisă tuturor statelor. Cu cât membrii

efectivi (efectori) se apropie mai mult de universalitatea (univers) statelor membre,

cu atât regulile ei se vor impune întregii comunităţii internaţionale şi astfel se pot

6

exclude sau se vor diminua acţiunile dizidente, contrare scopului organizaţiei şi

intereselor comunităţii internaţionale în ansamblul său;

imperativele globalizării: consolidarea dintre stabilitatea, coordonarea şi

cooperarea dintre organizaţiile universale a rezultat din imperativele aplicării

descoperirilor tehnico-ştiinţifice, interdependenţelor economice şi existenţei unor

provocări cărora comunitatea internaţională nu le poate face faţă, decât prin prisma

abordărilor globale şi a eforturilor coordonate la scară mondială;

eterogenitatea: organizaţiile universale cuprind state de dimensiuni

diferite, având capacităţi economice, tehnologice sau militare diferite, cu alte

cuvinte diferenţe de mărime şi putere ale statelor participante, par să prejudicieze

într-o anumită măsură cooperarea internaţională. Cu toate acestea formele

instituţionale de luare a deciziilor permit o cooperare strânsă şi eficientă, între

statele membre ale organizaţiei, în interiorul acesteia şi prin intermediul ei.5

Organizaţiile cu vocaţie restrânsă: au fost cazuri în care acestea s-au constituit

în faţa pericolului extinderii comunismului (Comunitatea Economică Europeană)

sau împotriva extinderii noeclasicismului (Organizaţia Unitaţii Africane). În

general organizaţiile cu vocaţie restrânsă se caracterizează printr-un grad ridicat de

omogenitate, deoarece ele cuprind atate având sisteme politice identice,

asemănătoare sau compatibile, dar şi o bază economică şi culturală asemănătoare -

UE; Asocianţia Latino-Americană de Comerţ Liber (Venezuela, Columbia,

Ecuador, Bolivia, Peru); NAFTA (SUA, Canada, Mexic); ASEAN – Asociaţia

Naţiunilor din sud-estul Asiei (a intrat în vigoare din 1967, cuprinde: Filipine,

Indonezia, Thailanda, Malaezia, Brunei); Piaţa Comună Arabă (Egipt, Iordania,

Siria, Iraq, Libia, Sudan); CARICOM – Comunitatea Caraibelor.6

După sfera de acţiune:

organizaţii omnifuncţionale: ce au ca obiect de activitate –

ONU;

5 Virgil Gheorghita, Aristide Cociuban – Economie mondiala, ed.Politeia –SNSPA, 2010, pag 986 Tribuna economica nr.4/2011

7

organizaţii specializate ce se limitează la o anumită categorie de

probleme, adică organizaţii unifuncţionale - UNICEF, UNESCO, Organizaţia

Internaţională a Muncii, Organizaţia Internaţională a Sănătăţii, BIRD.

După reprezentare:

organizaţii guvernamentale, în care membrii sunt statele naţionale, iar

reprezentanţii acestora vorbesc în numele guvernelor;

organizaţii neguvernamentale, la care participă persoane fizice sau

juridice ce nu au capacitatea de a implica guvernele.

După nivelul de dezvoltare economică a ţărilor membre:

organizaţii ale ţărilor dezvoltate: G7+Rusia şi OCDE – 24 (29)

organizaţii ale ţărilor în dezvoltare: Grupul celor 77

Geografice:

organizaţii regionale, subregionale, interregionale (OPEC), CEMN:

Albania, Azerbadjan, Armenia, Bulgaria, Coreea, Republica Moldova, România,

Rusia, Ucraina (din subregiune în regiune).7

7 Sterian Dumitrescu – Economie mondiala, ed.Interprint, Bucuresti, 2004, pag 87

8

Capitolul II Evoluţia şi conţinutul proceselor de bază în cadrul afirmării economiei mondiale

§ 1 Procesul globalizării şi impactul său asupra economiei mondiale

La momentul actual, sub raportul interacţiunilor la nivel global, putem spune că

lumea trăieşte sub sceptrul a două procese integraţioniste, globalizare şi

regionalizare, procese care nasc controverse şi confuzie printre factorii de decizie

atît naţionali cît şi internaţionali. Globalizarea şi regionalizarea reprezintă două

fenomene complet inverse unul faţă de celălat, decurg concomitent dar într-o

oarecare măsură influenţîndu-se reciproc.

Abordînd iniţial termenul de globalizare, vom spune că el este folosit pentru

prima dată de Theodore Levitt, în lucrarea Globalization and Markets. Astfel, în

anii 1980, termenul de globalizare avea în vedere progresele tehnologice care au

făcut mai uşoare şi mai rapide tranzacţiile internaţionale. Se referea, deasemenea,

la extinderea dincolo de graniţele naţionale ale aceloraşi forţe de piaţă care au

operat de secole la toate nivelele activităţii economice umane.

Termenul de globalizare este de origine anglo-saxonă (globalization), sinonim

cu franţuzescul mondialisation şi se găseşte astăzi pe buzele tuturor. Este un

termen superuzitat, căruia îi putem atribui numeroase semnificaţii. Cum arată

Zygmunt Bauman, „el a devenit rapid lozincă, incantaţie magică, paspartu capabil

să deschidă porţile tuturor misterelor prezente şi viitoare”.8

Apariţia mondializării este plasată la sfârşitul anilor 1980, având la bază

schimbări fundamentale ale lumii contemporane, referitoare la tehnologie,

comunicaţii, investiţii, economie şi perceperea lumii înconjurătoare.9

Globalizarea a devenit unul din conceptele cele mai des utilizate pentru a

caracteriza dinamica lumii actuale, cu toate ca în majoritatea dictionarelor el este

practic inexistent. Termenul trebuie de aceea privit cu atentie în lumina intenţiilor

celor care îl folosesc.

8 Zygmunt Bauman, ,,Globalizarea şi efectele ei sociale” , Antet, Bucureşti, 2002, p.59 Kalevi J. Holsty- The changing nature of international institutions: the case of territoriality, Working paper no. 32, Institute of International Relations, University of British Columbia, Nov. 2000, pag 45

9

Astfel, s-au dat diferite definiţii globalizării, nici una însă pe deplin

satisfăcătoare. Este şi greu să defineşti un fenomen confuz încă şi atît de complex,

fiecare autor evidenţiind o anumită latură, sau dimensiune a sa.

Nu exista o definiţie unanim acceptată a globalizării. Majoritatea încercărilor de

a încadra acest concept pornesc de la identificarea variatelor elemente componente

care alcatuiesc fenomenul globalizarii, sarcina relativ dificila având în vedere

faptul ca diferite discipline utilizează criterii diferite.

Una din definiţiile cele mai folosite ale conceptului de globalizare poate este

abordată în lucrarea Globalization, a lui R. Robertson, care subliniază:

“Globalizarea este procesul complex de multiplicare a legăturilor şi

interconexiunilor dintre statele ce compun sistemul mondial”.10

Geografii pun accentul pe măsurile fizice care modifică relaţia dintre spaţiu şi

timp: impactul desfiinţării barierelor din calea transportului - saltul uriaş realizat de

la viteza de zece kilometri pe oră, specifică trăsurilor şi navelor dinainte de 1850,

la viteza avioanelor cu reactie din zilele noastre;11de la zilele mesajelor purtate cu

mâna, pâna la lumea de astazi, unde există o varietate de mecanisme de transmitere

a datelor care interconectează instantaneu orice colţ al planetei şi reduc la zero

costurile marginale.

În perspectiva economiştilor, globalizarea reprezintă un model al

pieţelor,internaţionale pe deplin integrate, definite de David Henderson ca

îndeplinind două condiţii:

mişcarea liberş a bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului,

deci o piaţă unică a intrărilor şi ieşirilor;

aplicarea tratamentului naţional pentru investitorii străini, ceea ce face ca,

din punct de vedere economic, să nu existe străini.

O alta modalitate de caracterizare a globalizării este prin intermediul unui

amestec de categorii legale şi organizaţionale. În cartea sa “Global Financial

Interpretation: End of Geography”, Richard O’Brien face următoarele distincţii:

10 R.Robertson, Globalisation, Sage Publishing House, London, 2012, p. 50.11 Paul Dicken – “Global Shift: The internationalization of Economic Activity”, Chapman and Hall, Londra, 2012, p. 6

10

activităţi naţionale pure;

activităţi internaţionale (trans-frontaliere) care implică vânzarea de

bunuri şi servicii, fluxuri financiare sau mişcări de persoane peste frontiere;

activităţi multinaţionale implicând operaţiuni simultane în mai multe ţări.

Companiile multinaţionale care operează în mai multe state pot încorpora diferite

combinaţii de activităţi naţionale şi/sau trans-frontaliere;

activităţi offshore – aflate în afara unei jurisdicţii naţionale specifice;

activităţi globale, diferite calitativ de cele internaţionale, multinaţionale

sau offshore. Termenul sugerează un grad diferit de integrare şi coordonare.

Clienţilor li se oferă un serviciu global, oriunde s-ar afla, iar producţia este

organizată fără să se ţină seama de frontierele naţionale.12

Relaţiile internaţionale definesc globalizarea drept un proces al dezvoltării

istorice, drept o soluţie integratoare pentru rezolvarea crizelor rezultate dintr-o

disipare excesivă a sistemului luării deciziilor la nivel mondial, drept o consecinţă

a noilor tehnologii de comunicaţie, drept o necesitate pentru creşterea economică şi

socială, drept un rezultat al multi-culturalizării sau drept toate acestea luate

împreună.13

În concepţia Clubului de la Roma, globalizarea este generată de adâncirea

interdependenţelor dintre state şi naţiuni şi de revoluţia informaţională, ea

cuprinzând atât economia cât şi cultura, deci întregul bloc de relaţii umane şi

impunând reconsiderarea rolului statului naţional în economie şi societate şi

permeabilitatea frontierelor statale.14

Cele mai complete şi articulate definiţii ale globalizării sunt oferite însă de către

organizaţiile economice internaţionale (OEI) şi au în vedere dimensiunea

economică a acestui proces. Într-un studiu publicat în 1997, Comisia Europeană

definea globalizarea ca fiind “procesul prin care pieţele şi producţiile din diferite

ţări devin din ce în ce mai interdependente datorită dinamicii comerţului cu bunuri

12 Richard O’Brien – “Global Financial Interpretation: End of Geography”, RIIA/Printer, Londra, 2012, p.1013 Marcel Dinu – “ Statele mici prin prizma globalizării”, Jurnalul Român de Relatii Internationale, 2000, p. 22-2714 Bertrand Schneider – “Fluxurile internationale de capital si economia globala”, expunere în fata ziaristilor, “Curentul”, 14 ianuarie 1999 si Keith Suter – “Sfidarea globalizarii”, “Curentul”, 12 ianuarie 2009

11

şi servicii şi fluxurilor de capital şi tehnologie. Nu este un fenomen nou, ci

continuarea unor procese care se manifestă de o bună perioadă de timp”.15

În aceeaşi notă se înscrie definiţia Fondului Monetar Internaţional:

“Globalizarea reprezintă creşterea interdependenţelor economice dintre ţările

lumii, ca rezultat al creşterii volumului şi varietăţii tranzacţiilor transfrontaliere a

bunurilor şi serviciilor, ca şi al fluxurilor internaţionale de capital şi, în acelaşi

timp, al difuzării accelerate şi generalizate a tehnologiilor”.16

O concepţie extrem de interesantă asupra globalizării aparţine specialiştilor

P.N.U.D.. Ideile majore ale acestei concepţii sunt următoarele:

a) procesul globalizării semnifică o deschidere externă crescândă a ţărilor,

deschidere care duce la integrarea lor în economia mondială şi dispariţia

frontierelor naţionale;

b) omenirea are nevoie astăzi nu de orice fel de globalizare, ci de una cu faţă

umană, adică una în care beneficiile să fie împarţite echitabil între naţiuni pe plan

internaţional şi între oameni, pe plan naţional;

c) pentru a aşeza globalizarea pe valorile echităţii şi justitiei sociale, sunt

necesare reforme şi noi reguli de comportament în cadrul instituţiilor de

guvernanţă globală: F.M.I., B.M., O.M.C.17

În spiritul acestor definiţii, globalizarea este folosită drept sinonim pentru a

exprima continuarea internaţionalizării activităţilor economice, sub forma

aprofundării integrării şi interdependenţelor. Aceste definiţii implică extinderea şi

adâncirea interacţiunilor economice internaţionale deja existente. Ele subliniază, de

asemenea, faptul că globalizarea nu reprezintă un concept complet nou. El a

căpatat totuşi valenţe noi odată cu sfârşitul confruntării Est - Vest şi colapsul

sistemului economic socialist, extinzându-se şi asupra unei părţi a lumii care s-a

auto-izolat o bună perioadă de timp.

15 Marcel Dinu, op. cit., p. 22-2716 Adrian Cristiade – Impactul Globalizării asupra statelor mici, Jurnalul Român de Relatii Internationale, 2000, p. 118-12917 vezi John F.E. Ohiorhenuan – “The South in an Era of Globalization”, in UNDP: “Cooperation South”, septembrie 1998, p. 7 si J Mohan Rao – “Openness, Poverty and Inequality”, în “Human Development Report 1999”, vol I, p. 294

12

Globalizarea cuprinde, de asemenea, din ce în ce mai mult, grupul ţărilor în

dezvoltare sau “nealiniate” care, navigând în trecut între Est şi Vest, au pierdut în

mare măsură şansa de a deveni actori reali ai acestui process

Alţi autori definesc globalizarea ca fiind procesul deosebit de dinamic al

creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a extinderii şi

adâncirii legăturilor multilaterale în tot mai largi şi variate sfere ale vieţii

economice, sociale, politice şi culturale având drept implicaţie faptul că

problemele devin tot mai mult globale decât naţionale; aceasta înseamnă că

rezolvarea multor probleme naţionale presupune negocierea acestora multilaterală,

prin participarea tot mai multor ţări.

Numeroasele definiţii date globalizării de către specialiştii în economie

internaţională pot fi circumscrise celor două curente filosofice principale: curentul

liberal şi curentul socialist.

Din punctul de vedere al filozofiei liberale, globalizarea ar fi consecinţa

determinismului prin forţe tehnologice care ar conduce către o integrare a tuturor

părţilor lumii într-o singură economie globală. Acest “sat global” ar oferi beneficii

tuturor celor care se integrează de bună voie şi acceptă să respecte regulile, în timp

ce aceia care i-ar rezista ar fi excluşi de la creşterea şi dezvoltarea economică.

Cealaltă interpretare, de sorginte socialistă, consideră globalizarea ca fiind nici

mai mult nici mai puţin decât o tentativă de a forţa guvernele şi statele să se supună

unei hegemonii neo-liberale. Ea ar fi, eventual, numai o nouă formă de

imperialism.

George Soros dă şi el o definiţie a globalizării. După el, „globalizarea reprezintă

mişcarea liberă a capitalului însoţită de dominaţia crescîndă a pieţelor financiare

globale şi a corporaţiilor multinaţionale asupra economiilor naţionale”.18

La fel de normal era ca Antony Giddens să ofere o definiţie conţinînd elemente

preponderent sociologice. „Globalizarea poate fi definită – spune el – ca

intensificarea relaţiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea

18 George Soros, ,,Despre Globalizare”, Polirom, Iaşi, 2002, p.15

13

măsură localităţi îndepărtate, încît evenimente care au loc pe plan local sînt privite

prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare şi invers”.19

Alţi autori, cum este Giorgios I. Mantzaridis, fac distincţia între globalizare şi

universalitate. Acestea ar fi două noţiuni înrudite din punct de vedere formal, dar

esenţial opuse. „Prima exprimă unirea autoritară şi omogenizarea, iar cea de-a doua

exprimă unitatea spirituală dar, în acelaşi timp, şi diversitatea persoanelor.

Globalizarea îndepărtează particularităţile şi schimbă şi persoanele şi societăţile

într-o masă amorfă, în timp ce universalitatea respectă particularităţile persoanelor

şi ale societăţilor şi cultivă armonia şi împlinirea acestora”.20

Unii critici consideră că globalizarea nu ar fi altceva decât o americanizare. În

lucrarea “Lexus şi măslinul” Thomas Friedman scrie: “ globalizarea înseamnă de

fapt americanizare; globalizarea are urechile lui Mickey Mouse, bea Pepsi sau

Coca cola, mănîncă Big Macs, lucrează pe laptopuri IBM. Multe societăţi din lume

o văd ca pe ceva bun , dar altele o consideră ca o ameninţare fundamentală”.21

Din definiţiile prezentate rezultă deci că globalizarea poate fi văzută ca un

proces centrifug, stimulat cel mai adesea de actori microeconomici.22 În lumea

contemporană, mişcările formelor corporale şi mai ales necorporale ale capitalului

– activele financiare, tehnologia, şi proprietatea sau controlul patrimoniului -

reprezintă factorii cei mai importanţi. Comportamentul şi strategiile

întreprinderilor sunt principalele forţe motrice.

În ce ne priveşte, considerăm că globalizarea este un fenomen şi un process

complex, caracterizat, în principal, prin: - o tendinţă profundă de regăsire a unităţii;

- creşterea interdependenţelor la nivel global; -internaţionalizarea schimburilor şi a

producţiei; - liberalizarea pieţelor; -libera circulaţie a capitalurilor, informaţiilor,

persoanelor şi mărfurilor; - a treia revoluţie industrială şi transnaţionalizarea

tehnologiei; - dominaţia firmelor multinaţionale; - intensificarea concurenţei

(hiperconcurenţa) la nivel global; - comprimarea timpului şi a spaţiului etc.

19 Ioan Bari, ,,Globalizare şi probleme globale”, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.720 Vezi Bogdan Murgescu, Democraţia şi creşterea economică, în Dilema, nr.523, 200321 Th. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2001, p. 400.22 Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p.20

14

§ 2 Regionalizarea şi economia mondială

Vorbind despre regionalizarea economică, vom spune că ea constituie una din

trăsăturile esenţiale ale economiei mondiale în perioada postbelică. Ea a determinat

formarea unor noi centre de putere, care exercită o influenţă tot mai mare asupra

raportului de forţe din economia contemporană. Ca şi în cazul globalizării,

regionalizarea a apărut ca efect al creşterii interdependenţelor determinată de

dezvoltarea diviziunii mondiale a muncii şi de diversificarea specializărilor

internaţionale. Regionalizarea necesită o complementaritate bazată pe un nivel de

dezvoltare asemănător, pentru a se putea constitui un întreg coerent.

Specialiştii în economie mondială şi relaţii internaţionale nu au reuşit să ajungă

la puncte de vedere convergente referitor la definirea regionalizării economice.

Astfel, unii specialişti apreciază că regionalizarea este impusă de necesitatea

trecerii de la microspaţii la macrospaţii, la crearea unor vaste ansambluri

economice, care sa permită creşterea productivităţii muncii şi a calităţii mărfurilor,

care nu se poate realiza pe deplin în cadrul limitat al unei naţiuni.23

Un alt punct de vedere, apreciat ca fiind prea neo-liberal, defineşte

regionalizarea drept condiţia absenţei discriminărilor, sau eliminarea progresivă a

discriminărilor în raporturile economice între diferite state.24

Literatura economică a promovat o nouă concepţie, opusă acestor puncte de

vedere, şi agreată de majoritatea specialiştilor, care ia în consideraţie mai multe

grade de adâncime şi trepte de extindere ale regionalizării. Astfel, se consideră că

există mai întâi o integrare de gradul întâi, în care structurile producţiei şi

schimburilor sunt ordonate de o formă mai mult sau mai puţin spontană,

determinată de legea pieţei concurenţiale. Cel de-al doilea grad de

integrare/regionalizare are în vedere situaţia în care instituţiile interguvernamentale

şi autorităţile supranaţionale joacă un rol major în dirijarea schimburilor, în timp ce

23 Enciclopedie Francaise, Tom X, 1964, p. 3324 Robert Erbes – “L’integration economique internationale”, Presse Universitaire de France, Paris, 1966, p. 7

15

în cel de al treilea grad este stadiul final, suprem al regionalizării, el fiind

considerat drept ideal.25

Fernard Baudhuin, în “Dictionaire de l’economie contemporaine”, defineşte

regionalizarea drept “realizarea unei unificări complete între economii mai înainte

distincte. Prin aceasta înţelegând nu doar o unificare vamală, dar, de asemenea, o

liberalizare a tuturor operaţiunilor comerciale sau financiare, astfel încât,

posibilităţile de iniţiativă, în ansamblul teritoriului, să fie pentru fiecare de

competenţa ţărilor în cauză, identice cu cele care existau anterior în fiecare

teritoriu”.26

Acestei din urmă definiţii i se pot aduce o serie de critici:

1. nu tratează regionalizarea ca un proces complex, de dezvoltare a economiei

mondiale, care are ca rezultat crearea unui ansamblu bine armonizat;

2. nu reliefează legăturile de interdependenţă şi dependenţă care apar între

statele integrate economic;

3. nu evidentiază rolul hotărâtor al revoluţiei tehnico – ştiintifice contemporane

asupra evoluţiei fiecărei ţări în parte şi a statelor integrate economic, pe de altă

parte.

În consecinţă, regionalizarea poate fi definită, grosso modo, ca o mişcare a două

sau mai multe societăţi, în sensul integrării sau partajării crescute a suveranităţii

lor. Este un proces centripet. Majoritatea specialiştilor percep regionalizarea drept

o adâncire a comerţului intra-regional, expansiunea investiţiilor străine directe

reciproce şi armonizarea reglementărilor, standardelor şi practicilor.

Regionalizarea de jure poate lua diverse forme instituţionale care merg de la un

simplu acord comercial preferenţial sau zona de liber schimb sau o uniune vamală

până la forme mai avansate de integrare cum ar fi apropierea monedelor,

armonizarea anumitor politici naţionale sau recunoaşterea reciprocă a normelor şi

reglementărilor (în cadrul unei pieţe comune); în cazuri extreme, ea poate lua

forma unei uniuni economice, monetare şi chiar politice.

25 J. Weiller – “Les degres de l’integration et les chances d’une zone de cooperation internationale”, R.E. 1958, apud Richard O’Brien – “Global Financial Interpretation: End of Geography”, RIIA/Printer, Londra, 1992, p.1026 Fernard Baudhuin – “Dictionaire de l’economie contemporaine”, Edition Gerard, Vervoers, 1968, p. 140

16

O astfel de regionalizare, poate fi deopotrivă rezultatul voinţei exprimate de

ansamblul participanţilor sau al forţei hegemonice a cel puţin unuia dintre ei. Pe de

altă parte, ea poate apropia societăţi având niveluri de dezvoltare comparabile (de

exemplu Comunitatea Europeana, Acordul de Liber Schimb Americano-Canadian,

Pactul Andin) sau dimpotrivă, societăţi cu niveluri de dezvoltare foarte diferite

(cazul NAFTA, incluzând Mexicul).27

Atunci când regionalizarea este institutionalizată – sub forma unui acord

internaţional, unui organism supranaţional sau chiar sub forma unui stat-naţiune

regrupând societăţi mai puţin integrate anterior-, avem de a face cu un fenomen

politic, condus de forţe politice care se bazează pe puterile statului şi care sunt

motivate de preocupări economice sau de securitate, căutând să întărească creşterea

şi puterea participanţilor prin reducerea obstacolelor intraregionale din calea

circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi, în anumite cazuri, indivizilor.

Fiind vorba de un fenomen politic, unul din obiectivele regionalizării de jure

consistă în general în întărirea forţei colective şi suveranităţii participanţilor faţă de

restul lumii. Dar este în egală măsură posibil, şi adesea necesar, să fie luat în

considerare şi un obiectiv de ordin intern: în orice societate stabilă, se constituie cu

timpul puternice grupuri de interes – oligopoluri, grupuri în căutare de rente (rent

seekers) şi “antante de repartiţie” (distributional cartels). După cum a arătat

Alexander Gerschenkron,28 ele au ca efect încetinirea creşterii economice, limitarea

capacităţii societăţii de redistribuire a resurselor pentru a răspunde schimbărilor din

mediu, întărirea reglementărilor pieţei (cu ajutorul unor instrumente atât publice

cât şi private), şi limitarea competitivităţii economiei (atât interne cât şi externe) în

acelaşi timp cu exacerbarea tensiunilor vieţii politice a tarii.

Regionalizarea poate fi pentru participanţi un mijloc puternic de acţiune

colectivă cu scopul de a contra sau de a limita puterea deţinută de aceste grupuri la

nivel naţional. Ea poate, de asemenea, contribui la stabilirea sau restabilirea, cel

27 Robert Gilbin – “Economic interdependence and national Security in Historical Perspective”, în Economic Issues and National Security, editor Klaus Knorr, Regents Press of Kansas, 1994, p.4328 Alexander Gerschenkron – “Economic Backwardness in Historical perspective: A book of Essays”, Harvard University Press, 1987, p.231

17

puţin temporar, a suveranităţii colective a statelor în domeniul politicii economice

vis-a-vis de aceste grupuri.

Dar regionalizarea nu este întotdeauna un fenomen politic, un proces de jure

rezultat din forţe politice. Poate fi vorba de un fenomen economic “natural” sau de

facto condus de aceleaşi forte micro-economice ca şi în cazul globalizării.

Importante fluxuri comerciale, de investiţii şi chiar de populaţie, datorate

proximităţii geografice şi/sau culturale pot întări integrarea regională, şi aceasta

chiar în absenţa instituţiilor regionale de jure.29

Contrar regionalizării de jure, regionalizarea de facto poate consolida creşterea

economică a partenerilor, şi stimula deopotrivă investiţiile şi schimburile

extraregionale. În plus, ca şi globalizarea, această regionalizare poate fi încurajată

de acţiunea puterilor publice şi/sau de evoluţia tehnologiei şi organizării muncii.30

Rezumând, putem spune că globalizarea şi regionalizarea se opun în măsura în

care una este condusă de forţe micro-economice şi reprezintă un proces centrifug

în timp ce cealaltă este condusă, adesea, de forţe politice şi reprezintă un process

centripet.31 Totuşi cele două procese nu sunt neapărat antitetice sau antagoniste.

Integrarea regională contribuie la consolidarea jocului liber al concurenţei în

regiuni, întărind astfel procesul de globalizare.

29 Stephen Kobrin – “Regional integration in a globally networked economy”, în Transnational Corporations Review, noiembrie, 1995, p.15-3330 Enciclopedie francaise, Tom X, 1964, p. 3331 Dani Rodrick – “Has globalization gone too far?”, lucrare prezentata la Institutul de Economie Internationala, Washington DC, 1997

18

Concluzii

În concluzie vom menţiona că apariţia economiei mondiale a fost favorizată de

dezvoltarea schimburilor la mare distanţă, precum şi de apariţia pieţei mondiale.

Piaţa este locul în care cererea se întâlneşte cu oferta.

În evoluţia formării economiei mondiale, un moment important a fost

reprezentat de sec. XVI, când prima dată toate regiunile cunoscute la acea dată au

fost unite prin relaţii economice. Următorul moment important este reprezentat de

prima revoluţie industrială care se produce la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec.

XIX în Anglia.

Pe baza revoluţiilor istorice, formarea economiei mondiale a cunoscut 2 etape:

1) Mondializare prin comerţ exterior (Desfăşurare de relaţii economice

internaţionale prioritar preponderent prin intermediul comerţului); a început odată

cu revoluţia industrială şi a durat până la începutul sec. XX.

2) Mondializare prin intermediul intervenţiilor străine (Relaţiile dintre factori

economici de pe tot globul se realizează prin intermediul intervenţiilor străine); de

la sfârşitul primului război mondial.

Printre trăsăturile de bază ale economiei mondiale vom menţiona:

Principalii actori sunt reprezentaţi de economiile naţionale

Prezenţa unor fenomene de globalizare, integrare şi regionalizare

Economia mondială este caracterizată de concurenţă

Economia mondială este un sistem caracterizat de interdependenţe.

În economia mondială (şi în orice economie de piaţă), perioadele de

dezvoltare alternează cu perioade de recesiune

Caracterul său eterogen – Economia mondială este formată din actori

foarte diferiţi.

Deci economia mondială poate fi reprezentată ca un sistem format din

component fundamentale şi elemente de conexiune: statele naţionale, societăţile

trans-naţionale, organizaţii economice interstatale. Elemente de conexiune:

diviziunea muncii, Relaţii economice internaţionale, piaţa mondială.

19

Bibliografie

1. Adrian Cristiade – Impactul Globalizării asupra statelor mici, Jurnalul Român de Relatii Internationale, 2000, p. 118-129

2. Alexander Gerschenkron – “Economic Backwardness in Historical perspective: A book of Essays”, Harvard University Press, 1987, p.231

3. Bertrand Schneider – “Fluxurile internationale de capital si economia globala”, expunere în fata ziaristilor, “Curentul”, 14 ianuarie 1999 – “Sfidarea globalizarii”, “Curentul”, 12 ianuarie 2009

4. Bogdan Murgescu, Democraţia şi creşterea economică, în Dilema, nr.523, 20035. Commerce mondial 2003, Perspectives pour 2004, OMC,20046. Dani Rodrick – “Has globalization gone too far?”, lucrare prezentata la Institutul de

Economie Internationala, Washington DC, 19977. Enciclopedie francaise, Tom X, 1964, p. 338. Evoluţii recente privind comerţul exterior al României şi fluxul de investiţii între anii

1992- 2003, Studiu Pilot, Proiect de Twinning între ROMÂNIA ŞI ITALIA, “Armonizarea statisticii din România cu Sistemul statistic European”, Proiect finanţat de UNIUNEA EUROPEANĂ prin Programul Phare 2001

9. Fernard Baudhuin – “Dictionaire de l’economie contemporaine”, Vervoers, 1968, p. 14010. George Soros, ,,Despre Globalizare”, Polirom, Iaşi, 2002, p.1511. Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p.2012. Ioan Bari, ,,Globalizare şi probleme globale”, Ed. Economică, Bucureşti, 2001, p.713. J. Weiller – “Les degres de l’integration et les chances d’une zone de cooperation

internationale”, R.E. 1958, apud Richard O’Brien – “Global Financial Interpretation: End of Geography”, RIIA/Printer, Londra, 1992, p.10

14. Jan Aart Scholte, What is Globalization? The Deffinitional Issue – Again, CSGR Working Paper No. 109/02, December 2002, Centre for the Study of Globalization and Regionalization, The University of Warwick, United Kingdom

15. John F.E. Ohiorhenuan – “The South in an Era of Globalization”, in UNDP: “Cooperation South”, septembrie 1998, p. 7 si J Mohan Rao – “Openness, Poverty and Inequality”, în “Human Development Report 1999”, vol I, p. 294

16. Kalevi J. Holsty- The changing nature of international institutions: the case of territoriality, Working paper no. 32, Institute of International Relations, University of British Columbia, Nov. 2000, pag 45

17. L. Emmerij, The world economic challenges on the threshold of the 21st century, în "Hungarian Responses to Global Change", Institute for World Economics, Budapest, 2008

18. Marcel Dinu – “ Statele mici prin prizma globalizării”, Jurnalul Român de Relatii Internationale, 2000, p. 22-27

19. Paul Dicken – “Global Shift: The internationalization of Economic Activity”, Chapman and Hall, Londra, 2012, p. 6

20. R.Robertson, Globalisation, Sage Publishing House, London, 2012, p. 50.21. Richard O’Brien – “Global Financial Interpretation: End of Geography”, RIIA/Printer,

Londra, 2012, p.1022. Robert Erbes – “L’integration economique internationale”, Presse Universitaire de

France, Paris, 1966, p. 723. Robert Gilbin – “Economic interdependence and national Security in Historical

Perspective”, în Economic Issues and National Security, editor Klaus Knorr, Regents Press of Kansas, 1994, p.43

24. Stephen Kobrin – “Regional integration in a globally networked economy”, în Transnational Corporations Review, noiembrie, 1995, p.15-33

25. Sterian Dumitrescu – Economie mondiala, ed.Interprint, Bucuresti, 2004, pag 87

20

26. Th. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2001, p. 400.27. Tribuna economica nr.4/201128. Virgil Gheorghita, Aristide Cociuban – Economie mondiala, ed.Politeia –SNSPA, 2010, pag 98

21