Antigona, de Sofocle,

sau

Asumarea tragică a datoriei.

Tragedia greacă din secolul al V-lea î.Hr. a reprezentat culmea creației dramatice

a antichității. Atât ca structură și adâncime a conflictului, cât și ca tehnică de reprezentare, ea

a rămas în esență neschimbată de-a lungul multor secole ce i-au urmat1.

Dar în secolele al V-lea şi al IV-lea evoluţia artei dramatice are la bază, mai întâi, un

anumit număr de inovaţii de ordin tehnic.2 Astfel, în Atena, de la simplul eşafodaj din lemn

ridicat pentru câteva zile în agora, s-a trecut la amenajarea permanentă a flancului sudic al

Acropolei, unde tribunele au fost săpate în stâncă, permiţând unui număr de circa 20.000 de

persoane să asiste la reprezentaţii în aer liber, într-un confort relativ dacă ar fi să ţinem seama

de durata spectacolului (10 ore pe zi, timp de 3 zile, cu ocazia Marilor Dionysii). Pe scenă,

nişte decoruri pictate şi o maşinărie încă rudimentară aveau drept scop să creeze iluzia

necesară. Evoluând în orchestra circulară şi scandând strofe ritmate, corul era compus din 12,

apoi 15 „horenţi" 3 pentru tragedie, 24, pentru comedie, aleşi din rândul celor ce participau la

concursurile ditirambice de către horegi. Rolul său a scăzut în secolul al V-lea, în timp ce se

afirma cel al actorilor, al căror număr a evoluat de la doar unul la trei în prima jumătate a

secolului al V-lea, funcţia de simplă persoană care „răspunde" corului fiind înlocuită de

personajul în jurul căruia acţiunea prindea contur.

Foarte devreme, subiectele au încetat să mai fie alese din legendele în onoarea cărora

sărbătorile (Marile şi Micile Dionysii, Leneenele4) erau organizate. Ele au fost luate din

imensul repertoriu al legendelor eroice, în special de la Homer sau, uneori, din actualitate.

Frinicos, cel mai vechi tragic de la care avem opere, a zguduit Atena în 493 cu a sa Cucerire a

Miletului5, şi, 20 de ani mai târziu, Eschil a ridicat publicul în picioare celebrând în Perşii

1 Aurelian Tache, din prefață - Antigona, Editura Garamond, București, 2002, p. 13.2 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. 1, Moştenirea Antichităţii, Ediţia a II-a, Traducere de

Ionuţ Biţa, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Nelu Zugravu, Ed. Institutul European, Iași, 1998, p. 1723 Horenţi - grup de cîntăreţi şi dansatori (François Chamoux, Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică,

Traducere şi cuvânt înainte de Mihai Gramatopol, Editura Meridiane, 1985, vol. II, p. 48).4 Leneenele erau sărbătorile atice în cinstea lui Dionysos, de la sfîrşitul lui decembrie, fiind prilejuite de prima

stoarcere a strugurilor în teascuri (François Chamoux, op. cit., vol. I, p. 225; P. Leveque, Aventura greacă, vol. I, Bucureşti, 1987, p. 425; V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989, p. 144).

5 Frinihos din Atena - cel dintîi tragic atenian, ce a trăit la începutul secolului al V-lea. În operele sale, Căderea Miletului (494) şi Fenicieni/e (476), s-a inspirat din evenimente contemporane (Fr. Chamoux, op. cit., 1, p. 333; II, p. 69).

victoria de la Salamina la care luase el însuşi parte (ca şi la cea de la Maraton, unde fusese

ucis fratele său).

Sofocle (n.cca. 496 î.Hr. - d. 406 î.Hr.) a fost unul din cei trei renumiți poeți tragici

greci, care împreună cu Eschil și Euripide a pus bazele tragediei clasice grecești6.

Civilizat, manierat și spiritual, Sofocle era îndrăgit de contemporanii săi, care vedeau

în el întruchiparea echilibrului și seninătății. Poreclindu-l „Albina”, pentru elocința lui

„dulce”, aceștia îi făceau cel mai măgulitor compliment la care putea aspira un poet sau

povestitor - îl asemuiau cu tragicul Homer7.

Ca om politic, Sofocle n-a arătat totuși priceperea, deși a ocupat funcții în stat în

timpul lui Pericle . El n-a reușit să se adapteze tuturor meandrelor vieții politice8 a Atenei și

să-și găsească un loc stabil în evoluția conflictului dintre democrația sclavagistă și grupurile

aristocratice conservatoare. 

Dacă Pericle a ridicat democrația sclavagistă pe culmile ei cele mai înalte pe plan

politic și militar, în opera lui Sofocle se desăvârșește oglinda literară a acestui apogeu9, se

întrupează în chip fidel năzuințele politice, concepțiile morale, juridice, religioase etc. ale

democrației sclavagiste.

Cetățenii Atenei - care l-au onorat cu importante funcții politice și militare, îl cinsteau

pe Sofocle în mod deosebit pentru înaltul său spirit cetățenesc10. Amintirile tiraniei mai

stăruiau în mintea oamenilor, când Sofocle înfiera tirania personificată în figura lui Creon din

„Antigona”, iar în 440, piesa Antigona i-a adus lui Sofocle un asemenea succes, încât

atenienii l-au ales ca strateg şi el l-a urmat pe Pericle în războiul contra cetăţii Samos.11

El aduce însemnate inovații în tehnica teatrală: renunțarea la conexiunea trilogiei prin

crearea de piese independente, mărirea numărului choreuților de la 12 la 15, introducerea

celui de-al treilea actor, dezvoltarea dialogului, importanța acordată decorului și costumelor 12.

Opera marelui poet tragic, continuator al lui Eschil, cuprinde peste 120 de piese13 (după

diverse păreri și izvoare, numărul pieselor e de 123, 130, 133, ba chiar și de 140), dintre care

ne-au mai rămas în întregime numai șapte.

6 Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, Bucuresti, 1986.

7 Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, București, 2005, p. 19.8 Aurelian Tache, op. cit., p. 7.9 Ibidem.10 Ovidiu Drimba, „Istoria literaturii universale”, Istoria literaturii universale, vol. I, Antichitatea, ediție

definitivă, Ed. Saeculum – Vestala, București, 1997, p. 77.11 Guy Rachet, Larousse, Dicţionar de civilizaţie greacă, Trad. C. Litman, Ed. Univers Enciclopedic,

Bucureşti, 1998, p. 27412 Mic dicționar enciclopedic, ed. cit.13 Aurelian Tache, op. cit., p. 8.

În opera sa imensă nu mai sânt zeii cei care ocupă locul central, ci oamenii şi condiţia

lor de muritori. În Antigona, el scrie: „Din multe minuni câte există, nici una nu-i mai mare

decât omul" 14, şi chiar dacă acceptă că existenţa acestuia rămâne supusă destinului, nu mai

este vorba, la el, de fatalitatea exterioară, inexorabilă, pusă în scenă de autorul Orestiei.

Nenorocirea care-i loveşte pe eroii săi este consecinţa actelor împlinite de nişte fiinţe libere, a

căror măreţie, cea a lui Oedip ori a Antigonei, de exemplu, constă în voinţa lor de a rezista

nedreptăţii. Şi el a adus teatrului grec importante inovaţii. Şi-a îmbrăcat personajele în

costume adevărate. A pus în scenă un al treilea actor. A mărit numărul celor din cor (15 în loc

de 12) şi i-a introdus în acţiune. A dat o mai mare importanţă dialogului, a opus şi mai mult

caracterele, a dat acţiunii un ritm mult mai antrenant. A adus fiecărei tragedii unitatea,

opunând trilogia liberă trilogiei legate (obligaţie a fiecărui candidat la concursurile dramatice

de a prezenta trei opere pe aceeaşi temă). Discursul său, în acelaşi timp maiestuos şi simplu,

marchează apogeul limbajului dramatic, aşa cum Fidias a însemnat încununarea sculpturii

clasice15.

În crearea tragediilor, Sofocle se inspiră din aceleași izvoare ca și Eschil; ca și

înaintașul său, el face apel la cunoscutele legende și eroi mitologici, tematica unora dintre

tragediile sale fiind asemănătoare cu a pieselor lui Eschil, sau continuă pur și simplu tema

abordată de acesta (de pildă, în „Antigona”, Sofocle pornește de la momentul final al

tragediei „Cei șapte contra Tebei”). În creația lui Sofocle, un moment de mare însemnătate îl

reprezintă tragedia „Oedip rege”16, pusă în scenă, pentru prima dată, în 429 î.Hr. Destinul lui

Oedip și al neamului său ne este prezentat în tragediile „Oedip Rege”, „Oedip la Colonos” și

„Antigona”, care, în totalitatea lor, alcătuiesc o unitate. Subiectele tragediilor lui Sofocle sunt

de sine stătătoare; în cadrul trilogiei, fiecare piesă are o temă proprie, în timp ce la Eschil

subiectul se desfășura de-a lungul întregii trilogii. Această inovație pe care Sofocle a adus-o

dramaturgiei i-a dat posibilitatea să prezinte mai variat specificul caracterelor omenești și

complexul de situații în care trăiesc eroii săi. Prelucrarea dramatică pe care o dă Sofocle sorții

tragice a legendarului Oedip a influențat dramaturgia universală, rămânând și în zilele noastre

în repertoriul permanent al scenelor dramatice17.

Și în timp ce Eschil urmărea în figura lui Oedip în primul rând un moment al

împlinirii blestemului moștenit, Sofocle se concentrează asupra sorții individuale a eroului;

14 Traducere după Filosofia greacă pînă la Platon, 11/1, Bucureşti, 1979, p. 202.15 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. 1, p. 17416 „Oedip rege” este tragedia cea mai jucată din tot teatrul grec, (Ovidiu Drimba, „Istoria literaturii

universale”, p. 78).17 Aurelian Tache, op. cit., p. 9.

suferințele lui Oedip sunt, în bună măsură, urmarea propriilor sale fapte, a atitudinii pe care

și-o alege în chip voluntar. În piesa lui Sofocle, soarta implacabilă pe care zeii au hotărât-o

nefericitului Oedip este mai puțin hotărâtoare decât la Eschil, iar autorul relevă mai pregnant

natura instabilă a fericirii sau nefericirii omului. Oedip - potrivit mitului - trăiește mulți ani de

fericită domnie în cetatea Tebei, având drept soție pe mama sa, Iocasta. Deznodământul

tragic survine numai atunci când, din inițiativă proprie, el caută cu înfrigurare să afle adevărul

cu privire la viața sa, prin urmare, el însuși își alege drumul care-l va duce la o serie întreagă

de nenorociri. într-o tragedie scrisă spre sfârșitul vieții, „Oedip în Colonos”, Sofocle

preamărește moartea eroului. Bătrân și orb, Oedip vine la Atena, se stabilește în Colonos,

locul natal al autorului, și moare în deplină împăcare cu zeii, devenind un geniu păzitor al

cetății în care a găsit caldă ospitalitate. Nu putem să nu observăm în această încheiere a

tragediei lui Oedip un omagiu pe care Sofocle îl aduce orașului său18, locuitorilor lui primitori

și, în genere, spiritului de ordine și dreptate ce domnea în acest stat democratic, în contrast cu

normele aspre și rigide din Sparta aristocratică cu care se înfruntase în războiul peloponesiac.

Eroii lui Sofocle trăiesc o viață individuală intensă, reunesc în acțiunile pe care le

întreprind înalte însușiri sufletești. Ei manifestă hotărâre și consecvență în rezolvarea deplină

a situațiilor în care sunt angajați. Sofocle a dezvăluit particularitățile firii umane cu o

deosebită maiestrie artistică și o perfectă tehnica dramatică19.

Personajele lui Sofocle nu mai sunt simple instrumente la îndemâna zeilor, ca şi în

tragediile lui Eschil, ci el acordă primul loc voinţei omeneşti, eroii săi punându-şi toate

calităţile în slujba cauzei în care cred, și în acest fel „Sofocle uneşte, în adevăr, adâncimea

gândului cu bogăţia mişcărilor sufleteşti; este un înnoitor al tragediei greceşti, prin atitudinea

spirituală, ca şi prin tehnica teatrală. Omul, în această tragedie, are dimensie interioară...

Sofocle a scoborât tragedia pe pământ, umanizând-o.”20

Antigona, reprezentând voinţa liberă, îşi asumă singură, cu hotărâre riscurile

neconsternării în faţa legilor inflexibile ale cetăţii care vin în contradicţie cu cele ale Firii,

statornicite şi sfinţite prin consens şi tradiţie. Antigona apare în rol de apărătoare a Legilor

Firii, iar Creon, adversarul ei, stătea de strajă la interesele statului. Aceste contradicţii dau

pieselor caracterul unor dezbateri morale, desfăşurate în conştiinţă, iar în Antigona, Sofocle

mediază o asemenea introspecție având ca temă înfruntarea destinului şi asumarea

consecinţelor acestui fapt, în acest caz fiind vorba de pedeapsa supremă, moartea21. Destinul

18 Aurelian Tache, op. cit., p. 9.19 Ibidem, p. 12.20 Ion Biberi, Sofocle în româneşte , în revista „Ramuri”, anul III, nr. 18, ianuarie, 1966, p. 21. 21 Tragicii greci. Antologie, Bucureşti, 1958, p.471-474.

apare ca o ordine cosmică prestabilită, căreia trebuie să i te conformezi, ştiind că o acţiune

întreprinsă împotriva sa este posibilă, dar comportă consecinţe inevitabile care sunt deja

scrise şi merg în direcţia afirmării acestei ordini cosmice22.

Obligaţia înmormântării, la Egipteni sau la Greci, în a căror convingere sufletele

celor neînmormântaţi erau ameninţate în viaţa viitoare de cele mai groaznice perspective,

constituie motivația centrală pe care s-a clădit geniala tragedie a lui Sofocle, Antigona, care

are drept eroină pe nefericita fiică a lui Oedip, în luptă neobosită cu regele Creon, acela ce

poruncise, ca trupurile fraţilor ei, Eteocle şi Polinice să nu se bucure de privilegiul

înmormântării, — sub motiv de pedeapsă meritată, dar mai ales din răutate vindicativă.23

Antigona - modelul perfect de tragedie, cum o considera Hegel -, ilustrează conceptia lui

Sofocle privind esența și finalitatea tragediei ca o mare construcție în jurul unui protagonist

care prin imensitatea pasiunii sale, domină atât întreaga acțiune, cât și restul personajelor.

Avem o Antigona într-o triplă ipostază care dezvăluie, de fapt, tot atâtea datorii : de fiică

devotată nefericitului sau părinte orb,  de soră care, cu riscul propriei vieți își îndeplinește o

mare datorie față de fratele ei, Polinice, și, în fine, de femeie hotărâtă și curajoasă ce

protestează împotriva tiraniei, până la martiriu.

În tragica poveste a lui Oedip, Antigona apare ca o figură nobilă, călăuzită de un

ataşament eroic faţă de tatăl şi de fraţii săi24.

Vechiul mit al lui Oedip nu se sfârșește cu moartea acestuia, ci angajează urmașii

direcți ai nefericitului rege legendar. În „Cei șapte contra Tebei”, Eschil descrie soarta celor

doi fii ai lui Oedip: Polinike și Etéocle; Sofocle continuă povestirea neamului urmărit de

blestemul zeilor; plasând în centrul acțiunii imaginea fiicei lui Oedip - Antigona. Așa s-a

născut tragedia cu același nume, reprezentată pentru prima oară în jurul anului 442 î.Hr.

Desigur, piesa lui Sofocle are influențe mitice conforme spiritului predominant al

epocii sale, dar în același timp ea condamnă despotismul. Creon (în „Antigona”), cu vederile

sale înguste, prin porniri arbitrare, nesocotește justiția divină, devenită tradițională în cetate,

și va fi pedepsit. Pentru a nu greși, arată Sofocle, omul, asemenea Antigonei, trebuie să

respecte obiceiurile tradiționale, să-și adapteze faptele și actiunile normelor încetățenite în

viața colectivității. Cel ce se împotrivește va fi înfrânt, după cum a fost înfrânt Creon.

22 Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă și romană, trad. de Dragoş Cojocaru, Emanuela Stoleriu, Dana Zămosteanu, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 281.

23 I. Petrovici, Dincolo de zare, Problema supraviețuirii în cadrul criticii filosofice, Gândirea, Anul XVIII, nr. 7, Septembrie, 1939, p. 354.

24 Anna Ferrari, op. cit., p. 79

Observăm deci nota specifică pentru tragediile lui Sofocle - soarta depinde în mare masură de

faptele (conștiente sau inconștiente) ale fiecărui om.

Și dacă Antigona va încălca legile cetăţii, îngropându-şi fratele pentru a respecta în

felul acesta legea familiei, Agamemnon, dimpotrivă, va respecta legile cetăţii, dar va încălca

în mod drastic legile familiei, sacrificându-şi fiica.25

Ca și „Oedip rege”, tragedia „Antigona” reprezintă una din cele mai prețioase creații

literare ale antichității. Antigona, cutezătoarea fiică a lui Oedip, asistă la dezastrul provocat

de lupta dintre frații ei, Etéocle și Polinike. Amândoi au căzut în luptă, iar tronul Tebei este

ocupat de Creon. Regele dispune să se organizeze cu pompă înmormântarea lui Etéocle,

apărătorul cetății. Pentru celălalt fiu al lui Oedip, Polinike - venit cu oaste străină să

cucerească cetatea - se interzice chiar simpla înmormântare. împotriva asprului ordin regesc,

înfruntând pericolul pedepsei cu moartea, se ridică Antigona, sora celor doi luptători. în mare

taină, ea predă pământului trupul lui Polinike, îndeplinind astfel obligația ce i-o reclamă,

potrivit obiceiului, legătura de sânge cu cel mort. Fapta Antigonei a fost însă repede

descoperită de Creon care o condamnă la moarte. în discuția aprinsă dintre Creon și Antigona

se dezvăluie o ciocnire ascuțită de principii morale. Antigona, fecioară firavă și gingașă, este

înzestrată cu un caracter îndrăzneț, cu un curaj demn de un luptător. Tăria ei de a-l înfrunta pe

rege se trage din conștiința că acționează în numele legilor străbune, nescrise, în care se

sintetizează morala tradițională, adânc înrădăcinată în cetățile grecești.

Poate de aceea pentru definirea gândirii greceşti se foloseşte deseori cuvântul

umanism, citându-se pe bună dreptate vestitul cor al bătrânilor tebani din Antigona lui

Sofocle: „Multe minuni sunt pe lume, dar nici una nu este atât de minunată ca omul!". Să

amintim totuşi că pentru acest umanism omul este un punct de plecare si o măsura necesara,

nu o limita sau un scop. 26

Sofocle este dramaturgul în opera căruia se reflectă înaltele aspiraţii umaniste ale

perioadei de înflorire a democraţiei ateniene, iar strofe ca cele declamate de corul din

Antigona — aduc un înălţător elogiu puterii de creaţie a omului, cinstirii dreptăţii şi

îndatoririlor sale cetăţeneşti. De altfel, întreg cântul corului e un imn întru slava omului,

ridicat din animalitate prin propria-i energie şi iscusinţă. Din acest punct de vedere, concepţia

lui Sofocle se deosebeşte de cea care-şi face drum în Prometeul lui Eschyl, unde progresele

pământenilor pe scara civilizaţiei sânt atribuite toate mărinimiei Titanului.27

25 Ștefan Nemecsek, Teme filosofice mereu actuale, Ed. Realitatea Românească, Vulcan, 2007, p. 1926 François Chamoux, op. cit., vol. I, p. 104.27 Ovidiu Drîmba, Istoria literaturii universale, vol. I, p. 25

Viața omului este destinată, încă de la naștere, suferinței, Sofocle afirmând că soarta

cea mai bună pentru oameni este să nu se nască, sau, odată născuți, să moară cât mai repede

posibil.28 Existența este limitată, fiind admise doar ideile de a fi și de a trăi. Transgresarea

limitelor acesteia provoacă hybris-ul, blestem ce în Antigona este transmis unei generații

întregi.

În ciocnirea cu Antigona, Creon e purtat de gândul că domnia lui proaspătă, și

nestabilizată încă, s-ar putea zdruncina prin actul de nespunere al unei fete care ar putea sluji

de rău exemplu cârtitorilor. Şi ca orice tiran, nu crede decât în puterea ocârmuirii şi în

eficienţa ei cu care se măsoară valoarea caracterului celui care conduce.29 El gândește astfel :

”Acel ce nu-i de capul lui, ci e supus al altora, Se cade-a nu fi prea trufaş; dar ea prea mult, S-

a semeţit cînd legile mi le-a-nfruntat ; Şi-obrăzniciei-i pune vârf când şi în slăvi isprava-i să-

şi ridice vrea. Şi ce de sus surâde ea! N-aş fi bărbat, ci ea ar fi, Neosândită de-am s-o las din

mina mea.”30

Antigona a moştenit (sau a învăţat) de la tatăl ei felul în care se primeşte suferinţa,

neclintit şi demn. Corifeul spunea odată, admirativ : „Ce dârză fire are ea! Ca tatăl ei, /Nu

ştie-n faţa suferinţii a se-nclina” (vv. 471-472). Dar tocmai această dârzenie şi hotărârea

nestrămutată îi sânt socotite de ceilalţi o abatere ciudată de la ”dreapta”, ”sănătoasa” purtare a

omului normal sau socotit ca atare de ei31, și care ar fi renunțat la împlinirea datoriei familiale

pentru a-și scăpa viața. Iar Creon dă curs exact acestei opinii vulgare despre ascultarea față de

stat și implicit față de sacrificiu, dar, totodată, consemnează şi unicitatea eroinei în raport cu

credinţa şi idealurile comune ale celor din jur32.

Porunca nesăbuită a lui Creon de a lăsa neîngropat leşul fratelui ei Polynike căzut în

bătălie, împotriva propriei cetăţi şi a propriului frate, o scoate pe Antigona din cotidian și

echilibrul firesc şi o face să acţioneze rapid pentru îndeplinirea ritualului consacrat morţilor,

ritual fără de care aceştia nu-şi găsesc odihnă. Hotărârea Antigonei este luată imediat, fără

nici o şovăire, cum se vede din cele câteva replici schimbate la început cu Ismena. Asta

înseamnă, desigur, şi o conştiinţă clară a adevăratelor valori pe care vrea să le salveze, dar şi

un caracter tare, cu putere de decizie neînfrântă, fără teamă de moarte. Evaluarea raporturilor

e făcută de Antigona cu repeziciune şi partea dreptăţii celei adevărate, a celei zeieşti, a legilor

28 Dialog despre mizeria umană, în Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 273.

29 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Sofocle și condiția umană, Ed. Albatros, București, 1974, p. 102-103.30 Sofocle, Tragedii, traducere, prefaţă şi note de George Fotino, Bucureşti, Editura pentru Literatură

Universală, 1969, p. 443-444.31 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 107.32 Ibidem, p. 108.

nescrise dar veşnice, e luată îndată. Gândul morţii pe care o are de înfruntat prin alegerea pe

care o face n-o înspăimântă33. I se pare "aşa frumos să mori cu sufletu-mpăcat" (vv. 7 1-72).

Așadar, Antigona reprezintă lupta pe care o dă Antigona ca soră a lui Eteocle și a lui

Polinice împotriva unchiului său Creon, regele Tebei, împotriva ordinului expres dat de

Creon, ca nimeni să nu înmormânteze corpul neînsuflețit al lui Polinice. Antigona face o

înmormântare simbolică fratelui său și este trimisă la moarte din porunca lui Creon.34

Știind că va fi condamnată, Antigona  se opune conștient legilor cetății, fixate de

regele Creon. După înțelepciunea antică, cine întrece măsura, adică nu se supune legilor

umane, nici legilor divine, este culpabil de orgoliu de hybris; dar, el este un om liber, care

judecă faptele și legile cu rațiunea sa, vrând să le îndrepte deoarece are dreptatea ei pe care și-

o asumă cu demnitate și în acest scop își asumă răspunderea cu prețul propriei sale vieți.

Corul o admiră dar o și mustră pentru îndrăzneala ei peste firea omenească : "Pe morți a-i

cinsti este faptă smerită. Dar cârmuitorul nu rabdă/ Să-i calci o poruncă. Or, firea-ți trufașă/

Te-a dus la pierzare."35

În Antigona se înfruntă astfel, concepţia veche a datoriei față de familie, pe care o are

Antigona de a-şi înmormânta fratele, chiar dacă a venit cu armele împotriva patriei sale, şi

concepţia nouă reprezentată de Creon, care susţine primatul statului asupra tuturor celorlalte

considerente, de orice ordin ar fi ele. Antigona, femeia, apără familia, vechea societate

gentilică elenă, iar Creon, bărbatul, susţine o societate bazată pe stat.36

Dăm în continuare, semnificativul pasaj din Antigona, în care în replici scurte

dramatice, într-un ritm dinamic, se înfruntă cele două concepţii:

”ANTIGONA: Ei, da. M-ai prins. Mai mult ca moartea ce mai vrei?CREON: Atâta doar! Eu moartea-ţi vreau şi mi-i de ajuns.ANTIGONA: Şi atunci de ce ai mai zăbovit? Ah, scârbă mi-i De tot ce spui! Şi fie întotdeauna aşa! Eu ştiu că hâdă, ţi-i şi vorba mea.Dar, ce mai mare slavă pot râvni decât Că fratele putut-am îngropa (privind către bătrân)Şi toţi,De aici din jur, mărture-ar toţi că dragLi-i ce-am făcut, dar frica i-a amuţit pe toţiŞi tac chitic, că tiranie-i-este datSă facă tot, să spună tot — şi doar ce-o vrea!CREON: Doar tu dintre tebani, doar tu gândeşti aşa!ANTIGONA: Da toţi, dar nu zic circ, că, de! doar eşti aici...CREON: Şi tu, tu nu roşeşti că nu gândeşti ca ei?ANTIGONA: Ruşine nu-i pe cei de-un sânge să-i slăveşti !

33 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 109.34 Ovidiu Drîmba, Istoria literaturii universale, vol. I, p. 2535 Sofocle, Tragedii, p. 46136 B. Williams, Moralitatea. O introducere în etică, Traducere de V. Mureşan, Editura Punct, Bucureşti, 2oo2,

p. 69

CREON: Dar celălalt nu oare tot de-un sânge ţi-e?ANTIGONA: Da, da, de-o mamă-s da! De-un tată-s amândoi.CREON: Slăvind pe unul doar celălalt nu-i pângărit?ANTIGONA: Acel ce-i în mormânt nu ar vorbi-n ăsta chip.CREON: Ba da, de l-ai slăvi la fel şi pe ăl hain.ANTIGONA: Dar frate el i-a fost nu fostu-i-a un rob.CREON: El ţara-şi apăra I Celălalt şi-o răvăşa.ANTIGONA: La Hades, jos, o lege-i, una, pentru toţi.CREON: Cei răi nu fi-vor răsplătiţi cum sânt cei buni.ANTIGONA: Or sfinte-or fi aceste legi şi printre morţi?CREON: Da, da. Şi mort vrăjmaşu-mi este tot vrăjmaş.ANTIGONA: Al vieţi-mi rost e să iubesc, nu să urăsc!CREON: Te du-n pământ! Pe cei de acolo să-i iubeşti!Cât fi-voi viu, nu o muiere-o cârmui!”37

În acest pasaj se înfruntă cu tărie cele două concepţii despre care am vorbit mai sus,

dar versurile citate constituie o realizare literară de primul ordin. El ne arată cum din narativă,

tragedia a devenit, cu Sofocle, extrem de dramatică. Atât de vii sunt ideile care se înfruntă,

încât personajele nu vorbesc aproape decât în simple sentinţe. Dialogul este pe cât de firesc,

pe atât de violent.

În cele din urmă, Creon a poruncit ca Antigona să fie închisă într-o peşteră subterană,

unde ea s-a spânzurat, urmată de Hemon, fiul lui Creon, care era îndrăgostit de ea. La rândul

ei, Euridice, mama lui Hemon, s-a sinucis când şi-a pierdut fiul, aruncând blesteme asupra

trufașului și nechibzuitului ei soț.38

Trebuie observat că, în timp ce tradiţia principală a acestui mit, care datează de la

Sofocle, ne informează despre sfârşitul său tragic, versiunea relatată de Euripide povesteşte

că Antigona ascunzându-se, a reuşit să scape de Creon după care a avut în taină un fiu cu

Hemon. 39

Într-un târziu, învaţă și Creon, cel care constrângea pe alţii să se plece legilor bunului

său plac, existenţa unei ordini superioare cu legile ei cărora oamenii trebuie în primul rând să

li se supună. Abia confruntarea cu moartea-l trezeşte din grava iluzie a puterii care nu se

priveşte decât pe sine şi nu crede decât în sine. Pierderea lui Hemon şi a soţiei, Euridice,

năruieşte vanele sale închipuiri de cârmuitor puternic şi-l aduce într-o stare tot atât de jalnică,

în singurătatea şi în conştiinţa erorii pe care a săvârşi-o, ca a lui Oedip. 40

Cu Antigona intrăm într-o etapă post-prometeică, în care oamenii învaţă să se

jertfească ei înşişi pentru nişte valori superioare, aşa încât echilibrul răsturnat de nebunia şi

neştiinţa altora să se restabilească prin moartea lor.41

37 Sofocle, Tragedii, p. 44638 Anna Ferrari, op. cit., p. 7939 Ibidem.40 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, op. cit., p. 104.41 Ibidem, p. 121-122.

Antigona reprezintă una dintre cele mai importante figuri feminine ale tradiţiei mitice

şi literare a Greciei.42 Preferința pe care grecii au acordat-o întotdeauna acestei piese se

datorează, în primul rând, personajului feminin, Antigona, care nu mai recurge la ajutorul

zeilor. Faptul e nou și, totodată, încărcat de semnificații. Găsește în inima ei suficiente

temeiuri cu care să-și înfrunte destinul și eventual să accepte chiar martirajul. Sub acoperirea

acestora, rupe barierele sacrosancte ale familiei, sfidează o seamă de legi ale societății și nu

se teme de sancțiuni. Sufletul liber și generos al Antigonei nu se impresionează de rigorile

autorității. Singură, fără niciun alt sprijin decât îndemnurile intime ale cugetului, înfruntă pe

rege și o dată cu acesta un întreg lanț de prejudecăți statale. Vede în decizia regelui o

nelegiuire, și aceasta îi e de ajuns pentru a protesta fără nicio frică împotriva ei. O dată ce a

luat hotărârea, nimic nu o mai împiedică de a o aduce la îndeplinire: nici amenințările crude

ale lui Creon și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei, Ismena.

Filozofia pe care o putem deduce din actele Antigonei are în ea accente ce anunță pe

acelea ale filozofiei platoniciene. Ne aflăm, oarecum, pe un plan de "idei pure". Antigona se

sacrifică pentru legi care nu sunt scrise pe hârtie, ci țin de permanența conștiinței umane.

Aproape că nici nu o vedem luptând; merge la moarte, drept, ca din datorie. Aceasta îi dă o

dimensiune aproape supraomenească. Atunci când declară: "Iubirea-I rostul vieții mele ! Ura

nu !"43 - are în vedere datoria ei față de fratele său mort, mai mult decât sentimentul său de

dragoste față de Hemon. Și pentru atitudinea ei pare o statuie vie a datoriei. Prin gândirea sa

morală, ca și prin apriga ei stăruință în virtute, Antigona domină, parcă, nu numai umanitatea

dimprejur, ci toată umanitatea. Iar replica lui Creon la afirmarea acestui crez : „Te du-n

pământ ! Pe cei de-acolo să-I iubești ! Cât eu trăiesc, nu o muiere-o cârmui !” arată de fapt

motivul întregii tragedii. Creon este gelos pe dreptatea slujită de Antigona și de frică să nu-și

piardă autoritatea prin recunoașterea unei înțelepciuni superioare lui o condamnă pe Antigona

la moarte.

Hegel considera tragedia Antigona, "una dintre cele mai sublime, în toate privinţele

cea mai desăvîrşită operă de artă a tuturor timpurilor"44, și vedea în divergenţa dintre cei doi o

înfruntare a două tipuri de interese tipică pentru Antichitatea elină.

Și dacă „Cei trei poeți (Eschil, Sofocle, Euripide – n.n.) au scris, împreună, peste trei

sute de drame... Puține au ajuns până la noi, însă ele servesc până azi drept modele demne de

urmat. De unde această extraordinară forță creatoare? Explicația se impune de la sine: cei trei

42 Anna Ferrari, op. cit., p. 7943 Sofocle, Tragedii, p. 446 44 G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, Bucureşti, 1966, voI. 1, p. 473.

poeți tragici au fost înainte de toate mari poeți-cetățeni, prin al căror talent au prins glas cele

mai adânci aspirații ale omului. În tot ce au gândit și simțit, ei au fost un reflex fidel al

colectivității cetătenești în năzuința ei spre o viață luminoasă, spre adevăr, bine și frumos.

Prin aceasta au devenit ei creatorii unei arte atât de monumentale, arta care a putut să înfrunte

secolele și mileniile, ca să trăiască până astăzi cu toată prospețimea.”45

Bibliografie :

Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă și romană, trad. de Dragoş Cojocaru, Emanuela Stoleriu, Dana Zămosteanu, Ed. Polirom, Iași, 2003.

Antigona, Editura Garamond, București, 2002.B. Williams, Moralitatea. O introducere în etică, Traducere de V. Mureşan, Editura Punct, Bucureşti, 2oo2.Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, București, 2005.Filosofia greacă pînă la Platon, 11/1, Ed. Științifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1979.François Chamoux, Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică, vol. I-II, Traducere şi cuvânt înainte de

Mihai Gramatopol, Editura Meridiane, 1985.G.W.F. Hegel, Prelegeri de estetică, voI. 1, Bucureşti, 1966.Guy Rachet, Larousse, Dicţionar de civilizaţie greacă, Trad. C. Litman, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,

1998.I. Petrovici, Dincolo de zare, Problema supraviețuirii în cadrul criticii filosofice, în rev. Gândirea, Anul XVIII,

nr. 7, Septembrie, 1939.Ion Biberi, Sofocle în româneşte , în revista „Ramuri”, anul III, nr. 18, ianuarie, 1966.Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Editura Tineretului, București, 1961.Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic dicționar enciclopedic, Ed. Stiințifică și

Enciclopedică, Bucuresti, 1986.Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, vol. I, Antichitatea, ediție definitivă, Ed. Saeculum – Vestala,

București, 1997.P. Leveque, Aventura greacă, vol. I, Bucureşti, 1987.Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Vol. 1, Moştenirea Antichităţii, Ediţia a II-a, Traducere de Ionuţ

Biţa, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Nelu Zugravu, Ed. Institutul European, Iași, 1998.Sofocle, Tragedii, traducere, prefaţă şi note de George Fotino, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală,

1969.Ștefan Nemecsek, Teme filosofice mereu actuale, Ed. Realitatea Românească, Vulcan, 2007.Tragicii greci. Antologie, Bucureşti, 1958.V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989.Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Sofocle și condiția umană, Ed. Albatros, București, 1974.

45 Liviu Rusu, Eschil, Sofocle, Euripide, Editura Tineretului, București, 1961, p 429-430.