Tema: Incluziunea în mediul educațional a copiilor cu dezabilități.

I. Definiția dezabilității și modelele ei.

Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Persoanelor cu Dizabilităţi (DPI), dizabilitatea este definită

ca fiind“rezultatul interacţiunii dintre o persoană care are o infirmitate şi barierele ce ţin de

mediul social şi atitudinal de care ea se poate lovi”.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) propune următoarea definiţie a dizabilităţii:

“Dizabilitatea este reprezentată de orice restricţie sau lipsă (rezultată în urma unei infirmităţi) a

capacităţii (abilităţii) de a îndeplini o activitate în maniera sau la nivelul considerate normale

pentru o fiinţă umană”.

La nivelul intregii lumi, dizabilitatea este văzută ca o problemă a întregii societăţi. Aceasta

presupune pregătirea şi adaptarea continuă în toate sferele vieţii, pentru primirea şi menţinerea

acestor persoane în curentul principal al vieţii sociale.

Astăzi, termenul „dizabilitate” se foloseşte pentru a desemna dezavantajul sau restrângerea de

activitate provocată de organizarea societăţii contemporane care ia prea puţin în seamă sau chiar

deloc oamenii care au infirmităţi şi astfel îi exclude din activităţile sociale curente la care

participă toţi ceilalţi. Deci, dizabilitatea este o formă distinctă de oprimare socială şi se

concentrează asupra barierelor atitudinale, de mediu înconjurător şi organizatorice, care

împiedică persoanele cu dizabilităţi să beneficieze de egalitate de şanse în domeniul

învăţământului, încadrării în muncă, locuinţei, transportului, petrecerii timpului liber etc.

În momentul de faţă noile tendinţe pe plan mondial impun termenul de “persoana dizabilitată”

(de către societate) în locul celei de “persoana cu dizabilităţi”, tocmai pentru a sublinia că

dizabilitatea nu este un atribut al persoanei ci este un atribut al relaţiei persoană – mediu. Mediul

neadaptat este cel care “dizabilitează” o persoană datorită barierelor arhitecturale pe care acesta

le întâmpină. Deci, societatea este cea care trebuie să se schimbe şi nu persoanele cu dizabilităţi.

Modelele dizabilităţii - Există două modele ale dizabilităţii: Modelul medical şi Modelul social:

1) Modelul medical

În cadrul modelului medical, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o problemă individuală, cauzată

direct de boală, traumă sau altă stare de sănătate care necesită o îngrijire medicală, oferită ca

tratament individual de către profesionişti. Managementul dizabilităţii are ca scop vindecarea sau

adaptarea şi schimbarea comportamentului individului. Îngrijirea medicală devine, în acest sens,

subiectul principal, iar – la nivel politic – este modificarea sau reformarea politicii de îngrijire

medicală. Deci, modelul promovează ideea de privire a persoanelor cu dizabilităţi ca fiind

dependenţi şi având nevoie de tratament sau îngrijire, în acest fel justificându-se excluderea lor

sistematică din societate.

Modelul medical mai este uneori cunoscut drept “modelul tragediei personale” deoarece

afectează modul în care persoanele cu dizabilităţi gândesc despre sine. Multe persoane cu

dizabilităţi ajung să creadă mesajul negativ conform căruia toate problemele acestei categorii de

persoane derivă din faptul că trupurile lor nu sunt „normale”. Persoanele cu dizabilităţi pot fi de

asemenea determinate să creadă că infirmităţile lor le împiedică în mod automat să ia parte la

activităţile comunităţii în care trăiesc. Acest gen de autoflagelare şi oprimare sufletească poate

determina persoanele cu dizabilităţi să fie mai puţin disponibile să înfrunte excluderea la care

sunt supuse de către comunitatea în care trăiesc.

Definiţii tipice bazate pe această percepţie limitată sunt cele oferite de către Organizaţia

Mondială a Sănătăţii („Manual referitor la consecinţele bolii”, 1980, Geneva), care defineşte

următorii termeni, astfel:

Infirmitate: orice pierdere sau funcţionare anormală de natură psihologică, fiziologică sau

anatomică a unei structuri sau funcţii.

Dizabilitate: orice restricţie sau lipsă ce apare de pe urma unei infirmităţi ce nu permite

respectivei persoane să întreprindă orice activitate în modul sau gama ce sunt considerate ca fiind

normale pentru o fiinţă umană.

Handicap: un dezavantaj pe care îl are o anumită persoană de pe urma faptului că are o

infirmitate sau dizabilitate care o împiedică să îndeplinească un rol considerat normal în funcţie

de vârsta, sexul, factorii sociali şi culturali de care beneficiază respectiva persoană.

2) Modelul social

Acest model a fost creat chiar de către persoanele cu dizabilitaţi. El s-a constituit în primul rând

într-un rezultat al răspunsului pe care societatea l-a dat nevoilor lor, dar şi ca urmare a

experienţelor trăite de ele în cadrul sistemului sanitar şi de asigurări sociale care le determină să

se simtă izolate şi oprimate din punct de vedere social.

Modelul social al dizabilităţii consideră dizabilitatea ca fiind în principal, o problemă creată

social şi o chestiune care ţine în primul rând de integrarea completă a individului în societate.

Dizabilitatea nu este un atribut al unui individ, ci un complex de condiţii create de mediul social.

Astfel, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o relaţie inegală în cadrul unei societăţi în care

nevoilor persoanelor cu deficienţe li se acordă adesea prea puţină atenţie sau deloc. Negarea

şanselor, restricţionarea alegerii şi a autodeterminării precum şi lipsa controlului asupra

sistemelor de sprijin din viaţa lor i-au determinat să pună la îndoială prezumţiile subiacente care

asigurau dominaţia tradiţională a modelului medical.

În cadrul acestui model, dizabilitatea este înţeleasă ca fiind o relaţie inegală în cadrul unei

societăţi în care nevoilor persoanelor cu infirmităţi li se acordă adesea prea puţină atenţie sau

deloc. Oamenii cu infirmităţi devin persoane cu dizabilităţi din cauza faptului că ei sunt excluşi

de la participarea în cadrul manifestărilor comunităţii în care trăiesc datorită existenţei unor

bariere fizice, organizatorice şi de atitudine. Aceste bariere îi împiedică să dobândească un acces

egal la informaţie, învăţământ, încadrarea în muncă, transport public, locuinţe şi şanse de a

desfăşura o viaţă socială şi de petrecere a timpului liber.

Copii cu dezabilități în Moldova

Copiii cu dizabilităţi sînt una dintre cele mai vulnerabile și mai marginalizate categorii de copii

din Moldova. Mulţi dintre ei sînt excluși din societate din cauză că sînt diferiţi de ceilalţi și o

mare parte trăiesc în condiţii de sărăcie extremă și izolare, fără acces la serviciile care ar putea

să-i ajute să-și învingă ori să-și compenseze dizabilităţile, să-și poarte singuri de grijă și să

devină cetăţeni productivi. În 2002, Comitetul privind Drepturile Copilului și-a exprimat

profunda îngrijorare în legătură cu numărul tot mai mare de copii cu dizabilităţi din Moldova,

precum și cu privire la sprijinul insuficientacordatfamiliiloracestora.Deasemenea, Comitetul a

remarcat faptul că au fost făcute puţine eforturi în vederea integrării copiilor cu dizabilităţi în

sistemul de învăţămînt general și în societate, inclusiv în activităţi culturale și recreative.

Comitetul a fost, de asemenea, îngrijorat cu privire la terminologia utilizată cu referire la copiii

cu dizabilităţi, cum ar fitermenulde„invalid”,ceea ce poate conduce la prejudicierea și

stigmatizarea acestora și poate avea efecte psihologice negative.

Între 2004 și 2006, numărul copiilor cu dizabilităţi cu vîrstă pînă la 16 ani a crescut de la

aproximativ 12.800 la 13.200 de persoane.23 Lipsesc însă informaţii cu privire la grupul de

vîrstă între 16 și 18 ani. Principalele dizabilităţi ale copiilor, înregistrate în 2005, au fost

tulburările mintale și comportamentale, inclusiv retard mintal (21%), tulburările sistemului

nervos, inclusiv paralizia cerebrală infantilă, și malformaţiile congenitale și anomaliile

cromozomiale (21%).24 În total, 5 649 de copii (43%) din numărul total de copii cu dizabilităţi,

cu vîrstă de pînă la 16 ani, au suferit unul dintre aceste trei tipuri de tulburări.

În 2005, doar 33% din copiii cu dizabilităţi înregistraţi (4 540 de persoane) au beneficiat des

ervicii educaţionale speciale,aproapetoţi aflîndu-se îninstituţii rezidenţiale.Alţi 700 de copii au

obţinut instruire specializată în școli sanatoriale. Nu există date despre serviciile speciale de

educaţie pentru copiii cu dizabilităţi în școlile publice locale și lipsesc informaţiile

oficialedesprecopiii care beneficiazădeacesttipdeservicii.Conform unui studiu efectuat de

Asociaţia Suedeză pentru Asistenţa Internaţională a Persoanelor cu Dizabilităţi cu privire la

familiile cu copii cu dizabilităţi din Chișinău, în 2005, doar 25% din acești copii erau instruiţi de

către un profesor școlar. Astfel, părinţii care au copii cu dizabilităţi trebuie să aleagă între a

trimite copilul într-o instituţie rezidenţială, unde copilul va trăi separat de familie, comunitate și

de copiii fără dizabilităţi, sau îngrijirea lui acasă, fără servicii de susţinere.

Copiii cu dizabilităţi fizicedinMoldovașifamiliilelor se confruntă cu dificultăţiextreme,atuncicînd

încearcă pur și simplu să se deplaseze dintr-un spaţiu în altul. Majoritatea locaţiilor nu au rampe

speciale de acces. Drumurile și trotuarele sînt adaptate insuficientșitransportulpublicnudispune

de facilităţi pentru accesul persoanelor cu dizabilităţi. Aceste condiţii creează bariere pentru

acces în instituţii publice, precum spitale, centre de sănătate sau școli. Chiar dacă nu este

instituţionalizat și rămîne acasă, un copil cu dizabilităţi nu poate participa la viaţa comunitară.

Deși familiile care îngrijesc copii cu dizabilităţi primesc indemnizaţii lunare, aceste alocaţii nu

acoperă nevoile esenţiale sau costurile asistenţei medicale ori alte servicii necesare. În 2005,

jumătate dintre familii cu cel puţin un copil cu o dizabilitate au declarat că nu au

suficientemijloace pentru satisfacerea nevoilor de bază. Există puţine informaţii despre numărul

de copii cu dizabilităţi care locuiesc cu familia lor și despre calitatea vieţii lor. Studiul asociaţiei

suedeze a arătat, de asemenea, că numai jumătate dintre familiile chestionate au

beneficiatdeasistenţădin partea Direcţiei Municipale pentru Protecţia Drepturilor Copilului din

Chișinău și doar 20% dintre ei au obţinut asistenţă de la Direcţia de Asistenţă Socială. Situaţia

copiilor cu dizabilităţi care se aflăîninstituţiiestecunoscutămaibine, însă nici ea nu poate

ficalificatăcafiindpotrivită. Copiii cu dizabilităţi sînt afectaţi de instituţionalizare în același mod

ca și copiii fără dizabilităţi. În instituţiile rezidenţiale sănătatea și bunăstarea lor se

aflăsubsemnulameninţării,iar dizabilităţile le-ar putea agrava situaţia. Instituţionalizarea copiilor

cu dizabilităţi era o practică obișnuită în timpul sovietic, atunci cînd acești copiii erau priviţi ca

oameni fără perspective și fără dreptul de a obţine educaţie. Nici Moldova nu a făcut o excepţie

de la această tradiţie.

Costul și lipsa echipamentului medical, a medicamentelor și alimentelor, insuficienţa serviciilor

specializate, de asemenea, pot constitui factori ce afectează calitatea vieţii multor copii cu

dizabilităţi. Copiii cu dizabilităţi psihice sau comportamentale sînt deseori neînţeleși și, în ciuda

faptului că tratamentul sofisticatșidelungădurată ar putea avea efecte pozitive, există puţini

practicieni în Moldova care cunosc aceste tehnici și pot diagnostica și trata copiii cu dizabilităţi.

Iar lipsa de încredere a părinţilor în valoarea și succesul intervenţiilor ar putea crea bariere în faţa

copiilor cu dizabilităţi de a beneficiadeuntratament adecvat.

Moștenirea sovietică, eforturile modeste ale statului de îngrijire a copiilor cu dizabilităţi și

discriminarea socială au condus la o nereușită a incluziunii sociale și la lipsa promovării

intereselor copiilor și persoanelor cu dizabilităţi din Moldova. Separarea de societate

aprofundează diferenţele dintre copiii cu dizabilităţi și cei fără dizabilităţi și perpetuează

percepţia potrivit căreia acești copii ar trebui educaţi și crescuţi separat. Respingerea și

stigmatizarea afectează nu numai persoanele cu dizabilităţi, dar și membrii familiilor lor, care se

simt rușinaţi de modul în care sînt trataţi copiii lor și sînt frustraţi de lipsa serviciilor care i-ar

ajuta să-și îngrijească copiii acasă.

Obstacolele, separarea și discriminarea cu care se confruntă copiii cu dizabilităţi reprezintă

încălcări ale Constituţiei Republicii Moldova și ale legislaţiei naţionale. Serviciile sociale și

programele de protecţie ar trebui să susţină nevoile unice ale acestei categorii de copii și să

elimine inegalităţile. Pentru reușita procesului de dezinstituţionalizare a copiilor este necesară

elaborarea unor programe și standarde de educaţie incluzivă pentru copiii cu dizabilităţi, însoţită

de schimbări în atitudinile societăţii. Copiii fără dizabilităţi, profesorii, părinţii, reprezentanţii

administraţiilor școlare și autorităţilor publice vor trebui să-i trateze pe copiii cu dizabilităţi ca pe

membri egali și cu drepturi depline ai comunităţii și să protejeze drepturile acestora, atunci cînd

ele nu sînt respectate. Sînt necesari, de asemenea, pași similari pentru a extinde incluziunea

persoanelor cu dizabilităţi în toate activităţile societăţii.

DIZABILITĂŢI VIZUALE (DEFICIENŢE DE VEDERE)

Deficienţa de vedere este o deficienţă de tip senzorial şi constă în diminuarea în grade diferite

(până la pierderea totală) a acuităţii vizuale. Dizabilitatea vizuală înseamnă, aşadar, scăderea

acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi (binocular), care poate avea loc la naştere sau pe

parcursul vieţii.

Există două categorii principale de deficienţe de vedere: vedere scăzută şi deficienţă gravă de

vedere (orbire). Studenţii cu vederea scăzută folosesc în general materialele imprimate, dar există

posibilitatea şi a solicitării unor materiale şi echipamente speciale.

Definiţia generală de orbire acoperă în fapt un spectru larg de deficienţe de vedere. Gradul

dizabilităţii vizuale ţine cont de vârsta la care a debutat deficienţa şi modul în care a apărut.

Vederea, poate de asemenea, fluctua şi poate fi influenţată de diverşi factori cum ar fi iluminatul

necorespunzător, lumină orbitoare sau oboseală. Prin urmare, nu poate exista un exemplu „tipic”

de student cu deficienţe de vedere. Provocarea majoră cu care se confruntă studenţii cu deficienţe

de vedere în mediul educaţional este numărul imens de materiale vizuale la care sunt expuşi

continuu, cum ar fi manuale, programe, lucrări, tabla de scris, etc. La acestea se adaugă creşterea

utilizării computerelor, vizualizării de filme, programe TV, şi unele materiale vizuale la care au

acces limitat. Pentru a-i ajuta pe aceşti studenţi să-şi depăşească limitele sunt necesare strategii

specifice fiecărui individ care se bazează pe deficienţa de vedere a studentului şi pe abilitatea lui

de comunicare (ex. Braille, ascultare, etc.).

Deficienţii de vedere au un ritm mai lent de lucru şi o comutare mai lentă de la un tip de acţiune

la un nou tip de acţiune. La declanşarea reflexelor de orientare s-a observat o inhibare a reacţiilor

motorii de orientare, exprimând prudenţă sporită a deficientului vizual în faţa situaţiilor noi,

teama de necunoscut inhibând mişcările, reducând mobilitatea. Tot în legătură cu adaptarea la

situaţii necunoscute, în cazurile de cecitate tardivă s-a observat o reactivitate vegetativă crescută

la semnale sonore.

Deficienţa vizuală se repercutează nu numai asupra vieţii psihice ci şi asupra relaţiilor sociale ale

deficientului. Ea poate influenţa şi unele aspecte morfo-funcţionale ale organismului.

Ca urmare directă a cecităţii se apreciază schimbarea expresiei feţei, care se datorează lipsei

funcţiei expresive a ochilor.

Informaţii generale despre accesibilitatea persoanelor care şi-au pierdut vederea:

- Materialele vizuale trebuie însoţite de descrieri verbale. Dacă demonstraţi folosirea unui

echipament, fiţi sigur că descrieţi echipamentul complet şi modul în care acesta lucrează. Citiţi

cu voce tare tot ceea ce este scris şi prezentat în diapozitivele PowerPoint. Dacă este făcută o

prezentare video, descrieţi acţiunea filmului. Dacă distribuiţi CD-uri cu prezentări video, orice

acţiune din film trebuie narată pentru a putea fi înţeles filmul.

- Dacă există mai mulţi vorbitori, fiecare vorbitor trebuie să se prezinte publicului astfel încât

vorbitorul să poată fi identificat ulterior după voce.

- Fiţi siguri că prezentarea dumneavoastră a fost înţeleasă de toată lumea şi repetaţi întrebările

puse pentru a putea fi auzite de toţi.

- Fişele trebuie să fie disponibile în format mare, audio, disc de computer, şi / sau Braille. Dacă

acest lucru nu este posibil înainte de prezentare, notaţi persoanele care preferă acest tip şi puneţi-

le la dispoziţie după prezentare.

Modalităţi de abordare

Strategii generale:

Încurajaţi studentul şi punctaţi faptul că se va descurca mai bine dacă depune mai mult

efort şi solicită ajutorul atunci când are nevoie.

Utilizaţi diferite tipuri de dispozitive de mărire când lucraţi cu studenţi cu deficienţe de

vedere.

Este utilă folosirea un cititor de ecran, mici ecrane de proiecţie, sau sisteme precum out

SPOKEN ori altele similare pentru citirea ecranelor computerelor.

Folosiţi ecrane tip lupă ce măresc ecranele computerelor.

Prin silabisirea unui cuvânt nou sau tehnic veţi ajuta studentul cu dizabilitate de vedere

cât şi pe ceilalţi studenţi.

În cadrul lecţiilor puteţi să folosiţi un scris mai mare şi să asiguraţi un câmp cât mai larg

de citire pentru persoanele cu deficienţe de vedere, facilitând totodată utilizarea

modelelor tactile 3D.

Discutaţi în particular cerinţele studentului cu dizabilităţi. Ajustările minore pot face o

diferenţă mare şi sunt în general necostisitoare; spre exemplu, schimbarea becului.

Trebuie să staţi în faţa studenţilor, nu cu spatele la fereastră deoarece faţa vă va sta în

umbră.

Toate obiectele colorate folosite în cadrul cursurilor şi seminariilor trebuie marcate cu un

marker Braille sau similar, pentru a le permite studenţilor cu dizabilităţi de vedere să le

identifice.

Descrieţi detaliat evenimentele vizuale, materialele media care conţin elemente vizuale şi

direcţiile, incluzând în prezentare toate aspectele care implică pipăitul.

Fiţi siguri că atât cursurile cât şi materialele citibile sunt disponibile în avans – în scriere

mare (mărire la xerox / creşterea fontului) pentru cei cu probleme de vedere. Oferirea de

materiale în avans va permite studentului să facă o copie în Braille sau să înregistreze

conţinutul.

Descrieţi în detaliu toate evenimentele vizuale importante sau ceea ce este scris pe tablă.

Acolo unde este necesar folosiţi suporturi Braille şi script de mărire a scrisului.

Pregătiţi modele 3D tactile şi forme termice pentru a converti desenele sau graficele în

format tactil, acolo unde este necesar.

Oferiţi o listă de cărţi la începutul cursului pentru acei studenţi ce au nevoie să le

înregistreze sau să le scrie în Braille.

Ori de câte ori este posibil folosiţi obiecte tridimensionale pentru reprezentări.

Modificaţi prezentările pentru a le face accesibile din punct de vedere auditiv şi tactil.

Folosiţi desenele 3D pentru prezentări tactile temporare.

Folosiţi un proiector suspendat, tablă de plută, grafice sau diapozitive normale, dar oferiţi

mai multe descrieri verbale şi forme termice, acolo unde este posibil/necesar.

Oferiţi instrucţiuni şi explicaţii clare. Studenţii cu dizabilităţi de vedere e posibil să nu

aibă experienţă în realizarea de discursuri scurte şi să facă rezumat la ceea ce s-a explicat.

Permiteţi-le studenţilor cu deficienţe de vedere să folosească reportofoane pentru

înregistrarea cursurilor.

Permiteţi studenţilor cu dizabilităţi să utilizeze o cameră video pentru înregistrarea clară a

prezentărilor făcute pe tablă.

Asiguraţi-vă că toate comunicările şi sarcinile sunt disponibile în formate

corespunzătoare: materiale tipărite în format obişnuit, materiale tipărite în format mărit,

Braille sau pe casete, în funcţie de modul de comunicare optim pentru studenţi.

Cei mai mulţi studenţi preferă modul de comunicare folosind înregistrările, cel mai

comun fiind prin scriere mare, Braille/Moon, banda, înregistrări digitale, email, texte

existente sau combinaţii ale acestora.

Cei care doresc pot folosi circuite închise TV care oferă o versiune mărită a paginii pe

ecran. Ei pot utiliza un soft de computer care măreşte scrisul.

Unii studenţi au nevoie să înregistreze discuţiile din sala de curs sau seminar. Acest lucru

se leagă de faptul că e necesară multă concentrare şi memorare a ideilor expuse.

Softuri realizate recent au recunoaştere vocală care te ajută să dai computerului comenzi

vocale. Unii studenţi pot solicita un scrib fie pentru a lua cursul, fie pentru a susţine

examenul.

Aveţi grijă ca persoanele cu dizabilităţi vizuale să stea acolo unde pot auzi bine.

Păstraţi spaţii largi şi deschise pentru a evita obstrucţionările – verificaţi să nu se lovească

la cap.

Asiguraţi-vă că toate comunicările, informaţiile privind siguranţa, şi sarcinile de lucru

sunt disponibile în formatul corespunzător (exemple: materiale tipărite clasice, materiale

tipărite cu informaţia mărită, materiale tactile în format Braille, casete).

Luaţi în considerare activităţi/exerciţii alternative care pot fi utilizate cu dificultate

minimă pentru studentul cu dizabilităţi, cu condiţia să aibă aceleaşi obiective didactice

sau obiective similare.

Folosiţi un ghid tactil.

Faceţi o descriere narativă detaliată a obiectelor văzute în centre ştiinţifice, muzee şi/sau

în alte instituţii.

Folosirea unui senzor laser poate fi folositoare în asistarea studenţilor în medii care nu le

sunt familiare.

Sugeraţi ca studentul să folosească un reportofon.

Factorii ambientali:

Organizaţi sesiuni de orientare în vederea familiarizării pentru fiecare student cu dizabilităţi

pentru a-l ajuta să meargă în jurul şi interiorul clădirii, să localizeze materialele şi resursele de

învăţare.

Potriviţi lumina pentru fiecare. De obicei ajută o iluminare bună dar pentru unii studenţi prea

multă lumină poate fi stânjenitoare iar suprafeţele lucioase pot fi supărătoare. Mulţi studenţi care

văd parţial sunt fotofobici – nu pot suporta lumina strălucitoare.

Eliminaţi, pe cât posibil, zgomotele din fundal şi vorbiţi clar.

Resurse de învăţare:

Elaboraţi materiale în avans dacă este necesar să fie transcrise în Braille, să fie modificată

tipărirea sau să fie înregistrate.

Materialele scrise sunt mai uşor de descifrat dacă sunt clare şi simple, pe hârtie mată şi cu culori

contrastante. Un font cum ar fi Arial de 14 este un bun punct de plecare pentru claritate. Punctul

negru pe hârtie galbenă sau albă este de obicei clar deşi studenţii pot avea preferinţe individuale.

Este util un text ordonat care nu se întinde pe mai mult de o pagină.

Folosiţi culori şi imagini pentru a atrage atenţia asupra punctelor cheie sau asupra detaliilor

importante.

Evitaţi amplasarea textului deasupra unei ilustraţii.

Oferiţi o gamă largă de hârtie colorată liniată pe care să scrie studenţii. Dacă studenţii au o

culoare preferată asiguraţi-vă că toate comunicările sunt tipărite pe aceasta.

Unele persoane consideră că este mai uşor să înregistrezi şi pentru ele e posibil să fie cel mai

eficient mod de a-şi revizui materialele şi ideile.

Căutaţi împreună cu studenţii tehnici pentru a-i ajuta să compenseze dificultăţile de percepţie.

Folosiţi un cadru sau o linie pentru a identifica rândul în text şi pentru a-i ajuta să mişte ochiul

spre rândul următor.

Livrarea cursului:

Întotdeauna citiţi ce este scris atunci când folosiţi o tablă albă, prezentări în Power Point sau

slide-uri şi explicaţi amănunţit orice diagramă, ilustraţie, acronime sau prezentări video pe care

le folosiţi.

Folosiţi creioane negre sau albastre şi nu roşii sau portocalii pe o tablă albă şi ţineţi cont de faptul

că o tablă albă poate cauza dureri fizice dacă reflecţia este prea puternică.

Cereţi vorbitorilor să se prezinte cu numele lor în cadrul discuţiilor de grup. Pregătiţi înainte

comunicate astfel încât oamenii care au dizabilităţi de vedere să aibă diagramele, schemele la

îndemână.

În cercetări:

Recapitulaţi şi discutaţi cu studentul paşii existenţi în activitatea de cercetare. Gândiţi-vă ce pas

sau paşi pot fi dificili pentru limitările funcţionale ale studentului cu dizabilităţi şi elaboraţi o

strategie adecvată eliminării dificultăţilor.

Folosiţi un laborator şi strategii corespunzătoare pentru natura cercetării.

Pot fi folosite diferite dispozitive Braille pentru a-i ajuta pe studenţii cu deficienţe de vedere

atunci când citesc.

Sugeraţi-i studentului să folosească un reportofon pentru diferite activităţi.

În laborator:

Descrieţi-i studentului cu deficienţe de vedere laboratorul şi echipamentele care urmează a fi

folosite şi familiarizaţi-l cu acestea din punct de vedere tactil/spaţial.

Luaţi în considerare activităţi şi exerciţii alternative care pot fi utilizate cu mai puţine dificultăţi

pentru student, dar au aceleaşi obiective de învăţare, sau similare.

Folosiţi instrumente pentru mărirea direcţiilor sau scrisului pentru un student cu deficienţe de

vedere, sau casete audio pentru studenţii cu deficienţe grave de vedere, pentru a le folosi

împreună cu modele 3D tactile.

Faceţi toate prospectele şi sarcinile disponibile în formatul corespunzător pentru student - ex:

materiale tipărite obişnuite, materiale tipărite cu informaţia mărită, Braille sau casete în funcţie

de modul de comunicare care este optim pentru student.

Dacă aveţi un student cu deficienţe de vedere faceţi o scurtă prezentare a echipamentelor înainte

de a începe activitatea.

Alocaţi mai mult timp pentru activităţile de laborator.

Încercaţi să păstraţi întotdeauna materialele, rechizitele şi echipamentele în acelaşi loc.

Folosiţi un mini-proiector sau un dispozitiv similar pentru a-i ajuta pe studenţii cu deficienţe de

vedere să examineze imaginile.

Plasaţi-l pe student sau un reportofon la o distanţă cât mai mică de activitatea desfăşurată pentru

a-i permite să audă şi/sau înregistreze rezultatele sau observaţiile.

Folosiţi un proiector suspendat sau opac pentru a prezenta instrucţiunile pas cu pas. Mascaţi toate

instrucţiunile cu excepţia uneia sau unora care doriţi să fie urmărită de studenţii cu dizabilităţi de

vedere.

Folosiţi un video descriptiv pentru prezentările video sau pe CD. Dacă nu aveţi la dispoziţie un

video descriptiv folosiţi un narator care să descrie filmele, video-urile, CD-urile sau slide-urile.

Pentru citirea textelor vă sugerăm:

Cititori plătiţi sau voluntari sau scribi care îl pot ajuta pe studentul cu deficienţe de vedere cu

texte, materiale şi lecturi la bibliotecă.

Aranjaţi din timp achiziţia de cărţi audio sau a altor sisteme de citire a textelor; şi de dispozitive

audio.