Reconstruind Socialul. Riscuri şi solidarităţi noi Prima ... fileReconstruind Socialul. Riscuri...

Reconstruind Socialul. Riscuri şi solidarităţi noiPrima Conferinţă Internaţională a Societăţii Sociologilor din RomâniaFacultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca2-4 Decembrie 2010

Secţiunea tematică: Fenomene şi procese psihosociale în ţările post-socialiste Coordonatori: Petru Iluţ , Universitatea “Babeş-Bolyai” Cluj; Bogdana Huma, Universitatea Bucureşti

Lucrare pentru conferinţă. Nu citaţi fără acordul autorilor

1

Mitul conspiraţiei şi structurarea spaţiului socio-

politic în România post-comunistă.

Analiza discursului lui Corneliu Vadim Tudor şi a configuraţiei

electoratului

Drd. Alexandru Chivu1

1 Beneficiar al proiectului „Burse doctorale pentru dezvoltarea societăţii bazate pe cunoaştere”, proiect cofinanţat de

Uniunea Europeană prin Fondul Social European, Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane

2007-2013.

2

Introducere

Lucrarea de faţă abordează tematica discursului conspiraţionist dintr-o perspectivă

sociologică şi comunicaţională. Obiectivul principal este unul explicativ-descriptiv, de

prezentare a propensiunii electoratului românesc pentru tematica mitului conspiraţiei, de

identificare şi conturare a dimensiunilor operaţionalizate ale mitului conspiraţiei, conform

abordărilor sociologice specifice temei. Mai exact, porneşte de la definirea conspiraţiei a

discursului care utilizează elementele conspiraţiei, după cum au fost definite în urma unor studii

şi cercetări cu tematică similară.

Pentru reliefarea şi exemplificarea unui mod posibil de analiză a mitului conspiraţiei, am

recurs la o analiză mixtă: o abordare calitativă prin analiza de discurs în cazul lui Corneliu

Vadim Tudor, alături de o abordare cantiativă, prin analiza secundară a Barometrelor de Opinie

Publică din anul 2000, punctul de maxim electoral pentru Corneliu Vadim Tudor şi PRM,

urmărind să evidenţiem acele caracteristici care ar putea da seama de succesul unui discurs de tip

conspiraţionist.

Cuvinte cheie: conspiraţie, discurs, discurs conspiraţionist, misticism

3

I. Tema lucrării

Argument

Deşi o analiză a discursului de tip conspiraţionist al lui Corneliu Vadim Tudor şi a PRM

poate părea un demers futil, dată fiind configuraţia actuală a spaţiului politic romînesc, cu PRM

nefăcând parte din Parlament şi având (conform unor sondaje IMAS şi CURS din August 2010)

undeva în jur de 7% din intenţiile de vot, există câteva argumente pentru care un asemenea

demers este unul valid.

În primul rând, o astfel de analiză poate explica dintr-o nouă perspectivă succesul, dar şi

eşecul PRM şi al liderului său. În al doilea rând, lucrarea se doreşte a fi o grilă de analiză pentru

un anumit tip de discurs, dincolo de actorul social în sine, discursul de tip conspiraţionist,

indiferent de cine este promovat. Putem, astfel, îndrepta analiza către modalitatea în care un

anumit actor politic construieşte o realitate mai degrabă mitică, mistică şi mai puţin raţională sau

întemeiată pe argument, făcând astfel, imposibil un spaţiu al comunicării şi democraţiei

deliberative (în sensul lui Habermas, desigur).

În al treilea rând, naţionalismul, rasismul, xenofobia, împreună cu întreaga suită de

manifestări polticie şi sociale asociate, deşi sunt mai degrabă marginale în momentul de faţă, cel

puţin în societatea românească, se pot manifesta, pot ieşi la suprafaţă în perioadele de criză,

dificile pentru popuaţie, după cum argumetează şi Ernst Cassirer (2001).

Obiectivul cercetării

Obiectivul principal şi premisa de la care porneşte cercetarea de faţă este acela de a

identifica elementele discursive specifice mitului conspiraţionist şi de a analiza felul în care

aceste elemente se regăsesc în specificul electoratului căruia se adresează respectivul discurs.

Întrebările de cercetare

Întrebările specifice la care intenţionăm să răspundem în cadrul acestei analize sunt: este

definitoriu pentru Corneliu Vadim Tudor discursul de tip conspiraţionist? Poate fi electoratul

segmentat şi analizat, în funcţie de opţiunea electorală, pe deschiderea, propensiunea către

conspiraţie şi discurs conspiraţionist? Care sunt dimesniunile relevante din discursul actorului

politic analizat care are cea mai mare rezonanţă în cadrul electoratului?

4

II. Cadrul teoretic

Elementele generale specifice discursului conspiraţionist

Conspiraţionismul – ca nume generic pentru variatele viziuni asupra complotului care

reuşesc să se exprime public – apare ca „un set de credinţe interconectate, vizând faptul că există

un grup de persoane, de regulă redus numeric, care se îndeletniceşte cu proiectarea, organizarea

şi realizarea unor acţiuni „duşmănoase” împotriva unui grup, de obicei majoritar” (Voicu: 2000,

9).

Prin apelul la explicaţii exterioare, insuccesul devine suportabil şi, în acelaşi timp,

explicabil. De altfel, una dintre caracteristicile care asigură succesul mecanismului de construcţie

a mitului conspiraţionist este şi aceea că reduce explicaţia la o singură axă preferată, pe care

individul sau societatea se pot lesne plasa. Discursul conspiraţionist este, aşadar, unul

unidimensional, uni-tematic, cu toate că paleta de motive este extrem de largă. Mai mult, prin

identificarea ţapului ispăşitor, conspiraţionismul ajunge să ofere şi o soluţie cvasi-totală pentru

ieşirea din criză: eliminarea „complotiştilor” (Girardet, 1997). Prin această soluţie - politică,

întrucât vorbeşte despre un raport de putere, care trebuie inversat – conspiraţionismul capătă

aspectul unei ideologii.

A ajunge la conspiratori, însă, nu este cel mai uşor lucru. Deşi ei sunt, printr-o

determinare imanentă, duşmani, complotişti şi se ştie, deci, a priori, cine sunt, dificultatea de a-i

identifica vine din invizibilitatea şi din ubicuitatea lor (mărcile specifice discursive, aici, sunt

cele care determină o zonă a neclarului: referinţele sunt, de cele mai multe ori, vagi) (Husting,

2006). Acţiunile lor, pentru a putea fi înţelese cu adevărat, trebuie citite în cheie simbolică şi

trecute, de fiecare dată, prin matricea explicativă care îi situează de „partea cealaltă a baricadei”,

întunecată, insidioasă. Forţa conspiratorilor nu vine din calitatea lor ca indivizi, ci din cea

transpersonală, sistemică, din natura sociologică a lor, din capacitatea de a fi împreună dincolo

de frontiere, prin acţionalitate, consonanţă şi compatibilitatea dintre ei. Cu alte cuvinte, puterea

lor derivă din organizare - una malefică, ascunsă, atotcuprinzătoare (Voicu, 2000; Girardet,

1997).

5

Discursul conspiraţionist mai are o dimensiune definitorie, şi anume clişeul secretului.

Fără secret, întreaga dimensiune tenebroasă, ascunsă, n-ar însemna nimic. Acesta este motivul

pentru care conspiratorii vor fi ascunşi întotdeauna, sub diferite, nenumărate măşti secrete, iar

menirea de-conspiratorilor va fi să ridice aceste măşti. Cu alte cuvinte, marca discursivă

specifică este aceea a utilizării judecăţii de valoare, a utilizării referinţelor de persoana a III.

În fine, pentru a putea duce la îndeplinire scopul complotului, conspiratorii au nevoie de

un plan bine pus la punct, în continuarea capacităţii lor organizatorice. Nici o acţiune, prin

urmare, nu va fi lipsită de scop, nu va fi spontană, ci se va încadra în logica ansamblului

conspiraţional.

Departe de a fi o caracteristică a unei anumite societăţi, la un moment dat, obsesia

conspiraţiei devine un mit prin pattern-ul pe care îl determină în cele mai variate societăţi, fie ele

tiranice sau democratice, monarhice sau republicane, mici sau mari. Există, desigur, imperativul

caracteristic existenţei miturilor, şi anume, al prezenţei unei stări de confuzie, criză (Cassirer,

1997). Pentru mitul conspiraţiei, însă, criza va fi apogeul explicativ, el va apărea, în forme

minore, oricând există posibilitatea ca un anumit lucru să nu meargă, oricând apare teama de

evenimente indezirabile.

Lupta pentru puterea politică, câştigarea ei nu poate să nu fie însoţită de angoasa

modalităţilor de a o proteja de intervenţia celorlalţi, care o nutresc în mod egal. În termeni

economici, putem vorbi de obsesia limitării resurselor (între care intră, implicit, şi puterea

politică). Fie că aceste resurse sunt unele strict identitar-simbolice (limba, teritoriul etc.), fie că

sunt strict materiale (pământ, conturi bancare, imobile), fie că sunt o combinaţie a acestor două

categorii, ele vor fi obiect al disputei între cel care denunţă conspiraţia şi care este, subiacent,

„deţinător de drept” al resursei, şi conspiratorii care urmăresc să sustragă respectiva resursă. Din

această perspectivă, este evident că guvernanţii sunt printre cei mai expuşi riscului de a cădea în

construirea, inventarea, unor conspiraţii, cu intenţie sau pur şi simplu din teamă. Serviciile de

pază însărcinate cu protecţia demnitarilor, dincolo de funcţia lor practică, au şi una simbolică,

vorbind despre invulnerabilitatea celor pe care îi protejează, în raport cu potenţialii adversari.

Figurile clasice ale conspiratorului, aşa cum le identifică Raoul Girardet sunt evreii,

iezuiţii şi (franc)masonii (Girardet, 1997). În ordine cronologică, primii apar nu evreii, ci iezuiţii,

protestanţii (în Franţa) şi chiar şi catolicii (în Anglia). Abia la sfârşitul seolului XIX va apărea

6

tema „conspiraţiei iudeo-masonice”, în condiţiile în care societăţile secrete deveniseră un fapt

cunoscut, iar problema evreiască părea insolubilă şi agasantă, fapt în strânsă conexiune cu

procesul de emancipare a evreilor din acea perioadă. Modernitatea, deşi aduce cu sine o reducere

a diferenţelor între evrei şi non-evrei, nu poate eradica ceea ce Sigmund Freud numea

„narcisismul micilor diferenţe”. Prin urmare, dacă evreii ajung să se integreze în masa unei

societăţi, acest lucru se întâmplă, în viziunea conspiraţioniştilor, pentru că este o modalitate de

creştere a reuşitei complotului, şi nu o dovadă a apropierii socio-culturale dintre evrei şi restul

cetăţenilor.

Deşi, după cum menţionam, mitul conspiraţiei este o obsesie cvasi-permanentă,

modalităţile sale de manifestare sunt extrem de variate, în strânsă legătură cu experienţa

instituţională democratică a unei societăţi (Cassirer, 2001). Acolo unde instituţiile politice şi

sociale sunt durabile, conspiraţia se va naşte aproape întotdeauna centrifug, în periferia societăţii,

în extremismele de orice fel. Acolo unde, însă, instabilitatea instituţională persistă (cum e şi

cazul României), mitul conspiraţiei va avea o distribuţie cvasi-omogenă în discursul politic.

Cadrul critic analitic al abordării discursului conspiraţionist

Explicaţia mentalităţii conspiraţioniste are atât surse psihologice, cât şi sociologice. Sub

această a doua dimensiune, este vorba de nevoia de consonanţă, pe care nu o au doar indivizii, ci

şi grupurile. Aspectele negative dintr-o societate – sărăcia, crizele, şomajul, imoralitatea sunt mai

degrabă rodul unor evenimente, persoane, maşinaţiuni exterioare decât al disfuncţiilor interne.

Teoria psihosocială care vorbeşte despre „eroarea fundamentală de atribuire” (Jones, Harris:

1967, Chelcea:2002) are aici un rol important, explicând şi validând mecanismul exonerării

propriei persoane de nereuşite.

La nivelul grupurilor, societal, noţiunile definitorii pentru analiza mitului conspiraţiei

sunt cele care vin dinspre psiho-sociologie şi se referă la consolidarea ideilor în cadrul

comunităţii. Astfel, spre exemplu, în analiza sociologică a mulţimilor, a grupurilor, cum este cea

a lui LeBon (1991), accentul este pus pe presiunea socială exercitată asupra individului de către

apartenenţa la o mulţime.

Teoria cunoaşerii ştiinţifice, epistemologia sunt alte domenii care vin să explice şi să dea

sens criticii discursului conspiraţionist. Astfel, în viziunea lui Karl Popper, fundamentală pentru

cercetarea retoricii sociale a conspiraţionismului, avem de-a face cu un tip primitiv de superstiţie,

7

care „în versiunea sa modernă, este un produs de laicizare a superstiţiilor religioase” (Popper:

2001, 434). Locul zeilor olimpieni este luat de imperialişti, capitalişti, de Înţelepţii Sionului etc.

Abordări recente ale teoriei conspiraţiei ce vin din acceaşi zonă a filosofiei cunoaşterii ştiinţifice,

epistemologiei pornesc de la viziunea lui Popper, şi pun accentul, în acelaşi timp, pe

raţionalitatea receptării teoriei conspiraţiei ca fiind validă (Keeley, 1999; Coady, 2006; Basham,

2001). Astfel, autori precum cei meţionaţi argumentează că, în vreme ce Popper arată că este

posibil ca unele dintre elementele din cadrul discursului conspiraţionist să fie adevărate şi că

poate fi raţional pentru indivizi să le accepte ca atare şi să acţioneze în consecinţă, este de fapt

raţional ca acest gen de discurs să fie întotdeauna tratat ca unul marginal, fiind iraţional să îi

acordăm, în orice situaţie şi context social prezumţia de veridicitate.

Analiza discursivă şi rolul ei în cercetarea discursului conspiraţionist

În analiza mitului conspiraţiei, urmărim o abordare cvasi-integrală a procesului de

comunicare: vom analiza, în primul rând dimensiunea enunţiativă, prin analiza discursului, dar

vom privi apoi şi către aspectele privind receptarea, prin analiza asupra electoratului, mai exact

identificarea unor indicatori relevanţi pentru deschiderea şi propensiunea către un discurs de tip

conspiraţionist.

Analiza discursivă reprezintă o abordare teretico-metodologică relativ nouă, aflată la

intersecţia mai multor domenii, precum lingvistica, psihologia, semantica, pragmatica enunţării,

etnometodologia etc. (Rovenţa-Frumuşani, 2004; Beciu, 2009). Dincolo de multitudinea de

aspecte la care face referire această abordare (mai exact numeroasele „şcoli” din interiorul

acestei abordări), există câteva idei esenţiale, postulate de la care porneşte.

În primul rând, în siajul constructivismului, discursul nu este individual, ci o construcţie

colectivă. Apoi, pe urmele interacţionismului simbolic, analiza discursului ia în considerare

faptul că „participanţii interacţionează în funcţie de norme culturale care determină statute,

roluri, relaţii de comunicare precum şi conţinutul mesajelor” (Rovenţa-Frumuşani: 2004, p.8). În

ceea ce priveşte dimensiunea metodologică propriu-zisă, unificatoare şi definitorie pentru analiza

discursivă este alegerea de „eşantioane de conversaţie autentică, explicate în termeni secvenţiali

şi care produc ipoteze confirmate sau infirmate de un alt set de date” (Rovenţa-Frumuşani: 2004,

p.9).

8

În demersul de cercetare a analizei de discurs vom aborda, aşadar, perspectiva

constructivistă, motivul unei astfel de alegeri fiind că această paradigmă permite identificarea

modului în care actorul social se raportează la instituţii, structuri, situaţii, simboluri, identificarea

căilor prin care acelaşi actor social ajunge să instituie o semnificaţie nouă elementelor

menţionate.

Conform lui Maingueneau, analiza discursului presupune “analiza articulării textului şi a

locului social în care acesta se produce” (Maingueneau, 2009). În perspectiva constructivistă,

actorii sociali comunică reconstruind diversele reguli, ritualuri, gramatici specifice situaţiior în

care sunt plasaţi. Noţiunea de “contract de comunicare” este una specifică şi fundamentală pentru

acest tip de abordare şi presupune că indivizii aparţinând aceluiaşi corp de practici sociale să fie

susceptibili de a se pune de acord asupra reprezentărilor lingvistice ale acestor practici sociale

(Charaudeau, 2002). Din perspectiva analizei de faţă, putem spune că ne situăm în logica

contractului de comunicare electoral, aşa cum este el reglementat social. Trebuie menţionat

faptul că Patrick Charaudeau identifică două dimensiuni ale contractului de comunicare:

situaţională şi comunicaţională. Prima presupune cunoaşterea de către actorul social a

ritualurilor, normelor unui anumit context social şi face referire, prin urmare, la identităţi sociale,

în vreme ce a doua dimensiune implică o capacitate a actorului de a comunica, de a utiliza limba

naturală, diferite limbaje, pentru a putea redefini contractul. Un actor social nu se raportează,

prin discursul său, doar la interlocutor, ci la un întreg set de norme, valori, ritualuri, cunoaşterea

acestor elemente fiind necesară pentru capacitatea de reconstruire, redefinire a situaţiei.

În perspectiva lui J.L Austin (2003), existenţa anumitor discursuri, în special cele

ceremoniale (cum este şi cel din cadrul specific electoral), pe care el le analizează cu predilecţie,

nu presupune clasificarea lor în termeni de adevărat- fals, ele funcţionează mai ales în direcţia

instituirii unor realităţi, trebuie analizate în termeni de reuşite-nereuşite (dacă manifestă adecvare

la situaţia socială, la context). Austin identifică, pe de o parte enunţurile performative, care au

menirea de a defini limbajul ca acţiune şi care sunt opuse enunţurilor constatative, care au

menirea de a reprezenta stări de fapt (Austin, 2003). Enunţurile performative sunt însoţite de

existenţa unor instituţii (sociale) secundare, care mediază (stimulează) capacitatea lor acţională.

În acest sens am considerat ca fiind complementară şi integratoare o analiză cantitativă care să

reflecte existenţa situaţiei electorale, mediatoare a discursului. În acelaşi timp, analiza cantitativă

de tipul analizei secundare (şi desigur, a anchetei sociologice, în general, care urmăreşte

9

investigarea caracterului unor grupuri, comunităţi sociale) credem că poate da seama, într-o

anumită măsură, de capacitatea performativă a limbajului.

În fine, în lucrarea de faţă, pentru analiza discursului, vom face apel şi la abordarea

Analizei Critice a Discursului. Ca abordare teoretico-metodologică distinctă în analiza

discursului, Analiza Critică a Discursului, se centrează mai degrabă pe un fenomen specific:

modul în care se impune la un moment dat un discurs dominant, hegemonic, cu precădere într-o

situaţie de criză sau de schimbare socială. Focus-ul acestei perspective analitice îl reprezintă

schimbările de discurs la nivel macro, la scară socială. Norman Faiclough este considerat ca

acela care pune bazele acestei abordări în lucrarea „Language and Power” din 1989. Sursele

teoretice, sociologice ale perspectivei ACD pot, însă, fi regăsite în lucrările unor autori precum

Karl Marx, Antonio Gramsci, Louis Althusser, Jürgen Habermas, Michel Foucault şi Pierre

Bourdieu (van Dijk, 2001).

Există două direcţii majore ale ACD: cea textuală, promovată în special de Norman

Fairclough şi Ruth Wodak, respectiv cea cognitivă, al cărui reprezentant este Teun van Dijk.

Conform teoreticienilor ACD (van Dijk, ibidem; Wodak, 2007), aceasta nu este doar o altă

direcţie, şcoală sau specializare, pe lîngă alte „abordări”, ci este mai degrabă o încercare de a

oferi o modalitate, o perspectivă de analiză, teoretică şi aplicativă în cadrul întregului domeniu

de analiză a discursului, perspective critice putând fi găsite în (sub)domenii variate, cum ar fi

pragmatica, analiza conversaţiei, retorică, stilistică, sociolingvistică, etnografie, analiză media

etc. Pentru cei care abordează ACD, este importantă conştientizarea rolului lor în societate, a

faptului că discursul lor nu este unul lipsit de valorizări, ci este rezultatul influenţei unei

structuri sociale, fiind produs chiar în cadrul interacţiunilor sociale.

Rolul utilizării instrumentelor Analizei Critice a Discursului în cadrul lucrării de faţă

este acela de a permite identificarea mărcilor discursive, contextului, rolului şi poziţiei

(auto)atribuite de către actorul politic specifice unui discurs de tip conspiraţionist, aşa cum a

fost el definit mai sus. Vom încerca să observăm care este modalitatea de construcţie, definire a

realităţii, cum se instituie, prin intermediul discursului, o definiţie asupra spaţiului politic şi

social.

Cercetări în abordarea critică empirică a discursului conspiraţionist

10

În analiza aplicată şi studiul discursului de tip conspiraţionist există mai multe abordări

printre care una de tip cultural, care pune accentul pe influenţa produselor culturale (sensul este

unul restrâns aici, fiind vorba în principal de lucrările de tip literar şi artistic, dar nu numai) ca

modalităţi de expresie a acelui gen de discurs (Barthes, 1997; Bell, Benion-Nixon, 2001;

Husting, 2006; Williams, 1998; Melley, 2008). Acest tip de perspectivă investighează produsele

şi actele culturale ca reflexii şi promotori, în acelaşi timp, ai discursului conspiraţionist.

O altă abordare cu accent pe influenţa media, văzînd-o ca modalitate principală de

transmitere a mesajului conspiraţionist (Quinn, 2001; Souchare, Wahnich, Cuminal, Wathier:

1998). Există, de asemenea, o abordare interesată mai degrabă de discursul politic şi, în fine,

una cu aplecare către prezenţa sau permeabilitatea grupurilor sociale, a comunităţilor, către

acest gen de discursuri conspiraţioniste. În toate cazurile, însă, după cum am arătat şi mai sus,

mitul conspiraţiei este folosit la nivel discursiv ca modaliate de justificare a unei poziţii, fie ea

defensive, fie ofensive. Cu alte cuvinte, mitul conspiraţiei poate fi folosit fie pentru a legitima

intruziunea celui care enunţă în alt spaţiu simbolic sau factual decât cel propriu, fie pentru a

justifica eşecul unei acţiuni, simbolice sau factuale.

Folosirea mitului conspiraţiei ca modalitate de justificare a unei poziţii neconvenabile

este abordată, spre exemplu, de Timothy Melley (Melley: 2008), într-o perspectivă culturalistă,

în cercetarea poziţiei SUA în timpul războiului din Coreea. Sintagme precum cea de „spălare a

creierului”, au fost folosite, arată Melley, în mod persistent, de către media din SUA, de către

politicieni sau reprezentanţă ai instituţiilor statului, cum ar fi senatorul Joseph McCarthy sau

directorul FBI, J.Edgar Hoover, dar preluate, apoi, de către lumea academică sau literară.

Sintagma „spălarea creierului” a ajuns, în acest fel, să fie modalitatea prin care se explica în

spaţiul public de ce SUA au pierdut un număr important de oameni în războiul din Coreea,

revoluţia din China, discursul în raport cu Războiul Rece etc. Susţinerea teoretică a sintagmei,

prin contribuţiile unor psihiatri sau psihanalişti nu a făcut decât să legitimeze acel gen de

discurs. Produsele culturale ale perioadei de după al doilea Război Mondial sau din timpul

Războiului Rece susţin discursul referitor la existenţa unor metode de „spălare a creierului”, la

existenţa unor conspiraţii.

În lucrarea sa, „Tout est lié: the Front National and media conspiracy theories”, Adrian

Quinn propune o reconsiderare a teoriei conspiraţiei printr-o analiză a partidului francez Frontul

Naţional şi al întemeietorului său, Jean Marie Le Pen. Quinn face, în fapt, referire la rolul şi

11

puterea media în promovarea conspiraţiei, plecând de la discursul lui LePen şi al Frontului

Naţional, care îşi bazează eşfodajul discursului conspiraţionist pe acuzele aduse media pentru

presupusa intenţie de denigrare a partidului şi a Franţei.

Tot o analiză a Frontului Naţional din Franţa, şi mai exact, a lui Jean Marie Le Pen fac şi

Maryse Souchare, Stéphane Wahnich, Isabelle Cuminal şi Virginie Wathier (Souchare,

Wahnich, Cuminal, Wathier: 1998), profesori şi specialişti în sociologie şi comunicare. Cartea

lor, „LePen, les mots” studiază în mod extensiv discursul lui LePen, elementele caracteristice,

abordarea lor fiind una a analizei de discurs, în care sunt contorizate folosirea pronumelor, a

tipurilor şi numărului verbelor folosite, în discursul lui LePen de-a lungul a aproape 20 de ani,

din 1984, până în 2000. În acelaşi timp, este investigat şi profilul electoratului lui LePen.

În lucrarea sa, „Belief in Conspiracy Theories”, sociologul american Ted Goertzel

(Goertzel: 1994) prezintă rezultatele unui studiu similar cu cel prezent în lucrarea de faţă. Este

prezentată o anchetă bazată pe 348 de interviuri telefonice realizate în Statele Unite, mai exact

în New Jersey, anchetă ce viza credinţa în 10 mituri care au fost vehiculate în media americane,

începând cu asasinatul lui John Kennedy. Rezultatele studiului, arată Goertzel, indică mai multe

lucruri relevante pentru analiza receptării discursului conspiraţionist la nivelul populaţiei

generale.

O primă concluzie a fost aceea că a crede o conspiraţie este asociat semnificativ cu

credinţa în alte conspiraţii. Cu alte cuvinte, dacă cineva crede într-un mit este foarte probabil să

creadă în mai multe mituri, sau în mituri, în general, decât să creadă strict acel mit. Alt rezultat,

semnificativ şi pentru analiza de faţă este: credinţa în conspiraţii poate fi corelată cu anomia,

lipsa încrederii personale, dar şi cu aspecte practice, cum ar fi insecuritatea locului de muncă..

În ceea ce priveşte categoriile socio-demografice, a reieşit că tinerii cred mai degrabă în

conspiraţii decât persoanele în vârstă, dar nuau fost indicate diferenţe în ceea ce priveşte sexul,

nivelul educaţional sau ocupaţia.

Desigur, studiile la care am făcut referire sunt o extrem de mică parte din multitudinea

celor care analizează teoria conspiraţiei, discursul conspiraţionist fiind unul cvasi-prezent în

majoritatea societăţilor.

III. Metodologia şi prezentarea rezulatelor

III.1 Metodologia

12

Metodologia constă într-o abordare mixtă, calitativă şi cantitativă, respectiv analiza de

discurs pentru evidenţierea elementelor specifice conspiraţionismului utilizate de Corneliu

Vadim Tudor. În acelaşi timp, urmărim evidenţierea unei posibile relaţii şi structurări a

electoratului lui Corneliu Vadim Tudor în funcţie de aceste elemente specifice. În acest sens,

abordarea cantitativă presupune analiza secundară de tip statistic pe baza de date a Barometrului

de Opinie Publică din mai 2000, anul în care opţiunea electorală pentru PRM şi preşedintele

acetuia a atins maximul.

III.2 Analiza de discurs.

III.2.1 Evidenţierea contextului general al discursului lui Corneliu Vadim Tudor în

relaţie cu elementele specifice discursului conspiraţionist

Încă de la înfiinţarea PRM, în 1991, proiectul de program al acestui partid postula:

„În ţara noastră există forţe oculte extremiste şi antidemocratice care, sprijinite şi manipulate din

afară provoacă o stare de haos, de continuă dezorganizare a economiei naţionale, a sistemului de

învăţământ şi a culturii” (România Mare, 21 iunie, 1991).

Experienţa încă recentă, în acel moment, a revoluţiei fusese premergătoare acestor surse

de conspiraţionism. Invocarea ritualică a „teroriştilor”, care „trăgeau în populaţie”, „otrăveau

apa”, „induceau haos-ul” în zilele revoluţiei, fusese un reflex al fricii, dar şi o modalitate de a da

formă dezorganizării şi incapacităţii revoluţionarilor de a coordona activitatea diverselor

instituţii. Conspiraţia străină, însă, a fost un lait-motiv şi în perioada comunistă (Gallagher,

2004; Boia, 1997; Boia, 2000), astfel încât demersul lui Vadim şi al PRM de a identifica sursa

eşecului procesului de tranziţie a ţării în forţe oculte din afară avea terenul deja pregătit.

Politica ceauşistă de eliminare a zonelor majoritar maghiare, de reducere a identităţii

culturale a acestora prin aducerea masivă a unei populaţii româneşti în scopul omogenizării, a

dus la sporirea frustrărilor etnice care au răbufnit după 1989. Evenimentele de la Târgu-Mureş,

apariţia UDMR şi alte evenimente cu caracter etnic demonstrau că un discurs politic cu accente

naţionaliste, anti-maghiare, putea avea succes. Astfel, principala sursă a conspiraţiei împotriva

României o constituie, în viziunea lui Corneliu Vadim Tudor, maghiarii.

„A fost evident, încă de la începutul anului 1991, că există mai multe planuri de culpabilizare a

patrioţilor români, de vânare şi excomunicare a lor, pentru a fi compromis orice demers în favoarea

apărării integrităţii teritoriale a României. Politica paşilor mărunţi, promovată cu o tenacitate

diabolică de UDMR, la comanda Budapestei, a intrat, în aceste zile, în faza crimei de înaltă trădare”

(Vadim Tudor, 2001, 63-66).

13

Avem aici planificarea, organizarea, diabolizarea conspiratorilor, adică toate elementele

construcţiei mitului conspiraţiei. Mărci specifice ale discursului conspraţionist sunt utilizate în

mod frecvent: „planuri”, „tenacitate diabolică” etc. Cum însă lupta politică e deschisă, trebuie să

fie vizibilă în faţa cetăţenilor; complotiştii sunt demascaţi, intenţiile lor date în vileag.

Pe lângă UDMR, o figură importantă maghiară (dar şi de origine evreiască) este George

Sörös. Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Fundaţia Sörös, bursierii ei sunt toate elemente ale

procesului de deznaţionalizare. Din nou, conspiraţia este planificată, organizată, iar simbolica

folosită pentru a numi complotiştii ţine de tenebre, de canale, de marginea societăţii: „După

atacuri sistematice împotriva Istoriei României, aurolacii lui Sörös escaladează provocările

antiromâneşti şi elimină tricolorul”. Resursa simbolică, de această dată, este drapelul, care în

urma redesenării siglei TVR, a fost eliminat. Iată, deci, cum ajung să fie integrate elemente

aparent minore şi disparate în logica de evidenţiere a demersului conspirativ. Este acea tehnică

identificată de Souchare et al.în discursul lui Jean Marie le Pen, şi anume tehnica „puzzle-ului”,

prin care situaţii sau actori sociali disparaţi sunt redefiniţi la nivel discursiv şi recontextualizaţi

pentru a se putea integra în ansamblul conspiraţiei.

O altă conspiraţie, de data aceasta, extrem de vagă, este cea a Mafiei, sau mai bine spus, a

mafiilor. Sloganul aducător de voturi din 2000, „Sus Patria! Jos Mafia!”, având, aparent, o

logică proprie, trebuie corelat şi completat cu postularea existenţei mai multor feluri de Mafie.

În primul rând, este vorba de o „Mafie Transnaţională”, care, are legături şi cu complotul

maghiar:

„Traseul diversiunii e foarte simplu: Mafia Transnaţională care domină lumea şi care are destule

căpetenii cu unguroaice în pat, pe post de neveste sau de amante, susţine politic, moral şi financiar

tripleta CDR-USD-UDMR, singura care poate duce până la capăt scenariul de ruinare şi de

federalizare a României.” (Vadim Tudor, 2001, 69)

Aceeaşi Mafie Transnaţională „a dat ordin ca România să nu mai producă absolut nimic,

ci să importe totul din străinătate” (Vadim Tudor, România Mare, nr.444). Perspectiva aceasta

„cazonă”, militarizată a conspiraţiei dă seama şi de organizarea ei, dar şi de faptul că

fenomenele sociale şi politice ajung să fie percepute ca nişte soldaţi disciplinaţi, ca simple

instrumente. Analiza acestui tip de discurs conspiraţionist poate duce la formularea unor

întrebări legitime, cu caracter demitologizant, în cele din urmă. Astfel, se poate pune întrebarea

dacă o presupusă mafie transnaţională n-ar avea mai mult de câştigat dacă România ar produce

14

mai mult sau de ce Mafia nu acţionează în ţări mai dezvoltate economic, de unde, din nou, ar

avea mai mult de câştigat. Genul acesta de întrebări nu ajung, însă, să fie puse de receptorul

mesajului, care nu poate decodifica, din cauza experienţei şi apetenţei mitice, decât semnificaţia

ameninţătoare a simbolului „Mafiei Transnaţionale”.

Adversarii politici, şi, în special, reprezentanţii puterii din perioada 1996-2000, începând

cu Emil Constantinescu sunt instrumente sau, mai mult, conduc organizaţii mafiote: „Emil

Constantinescu conduce un regim mafiot”, „Mafia e ridicată la rang de politică de stat” în

timpul guvernării CDR; „PRM doreşte lichidarea Mafiei” etc. Raportul dintre variatele forme

obsesive ale Mafiei sunt, însă, neclare, condiţie necesară pentru a putea invoca ritualic mitul

conspiraţiei.

Dintre complotişti nu lipsesc nici evreii. Ei au „adus bolşevismul, teroarea şi crima în

România”, ei au condus Revoluţia bolşevică din Rusia, precum şi revoluţiile din Germania şi

Ungaria. De asemenea, evreii sau „cozi de topor” evreieşti au penetrat insidios toate marile

structuri de decizie ale planetei. Exemple, aici, pot fi: instituţia papală sau fostul secretar

general al ONU, Boutros Ghali, a cărui soţie e evreică, „ceea ce şi explică alegerea acestui

egiptean […] ca secretar general”. În consecinţă, liderul PRM lansează o profeţie sumbră,

apocaliptică: „să nu ne mirăm că prin anul 2000 planeta noastră nu se va mai numi Pământ, ci

Israel”. „Sionismul, care ţine planeta sub teroare, pune în stare conflictuală, de exterminare

reciprocă, şi creştinismul şi islamul.” (Voicu, 2000, p.58) Şi, la fel ca în cazul conspiraţiei

maghiare, figurile publice, reprezentanţii, liderii evrei sunt demascaţi exemplul cel mai bun

fiind, în acest sens, rabinul-şef Moses Rosen, care, până la moartea sa, în 1995, a fost una dintre

ţintele predilecte ale atacurilor PRM.

Cum dimensiunea antisemită a discursului a părut să nu aibă răsunet în populaţie, iar

politica internaţională (în special cea americană) de după 11 septembrie 2001 ar fi favorizat

eliminarea partidelor considerat extremiste, Vadim hotărăşte în 2003, înaintea anului electoral,

să elimine imaginea de antisemit. Procedează, în acest sens, la mai multe acte simbolice:

participă la dezvelirea unei statui a lui Yitzak Rabin, fostul premier israelian ucis într-un atentat,

declară presei că vederile sale în chestiunile legate de evrei fuseseră greşit înţelese şi angajează,

în martie 2004, o firmă de consultanţă israeliană pentru a se ocupa de campania lui

prezidenţială. Ambiguitatea promovată în această chestiune are rolul şi capacitatea de a-i

permite oricând, dacă există o deschidere în referinţele electoratului, să revină la un discurs

15

antisemit. Ambiguitatea este, de altfel, o altă caracteristică prezentă şi în discursul lui Jean-

Marie Le Pen şi care presupune utilizarea unor mărci discursive cum ar fi folosirea verbelor

reflexive, impersonale în vederea exonerării propriei persoane de responsabilitatea enunţării.

Viziunea conspiraţionistă nu putea exclude (franc)masoneria şi forţele oculte

internaţionale. Conducătorii politici români de după 1989 au fost, astfel, în relaţie cu ordine

francmasonice (Tucă, 2000, p.101). Căderea guvernului Radu Vasile în 1999 ar fi avut raţiuni

francmasonice, Emil Constantinescu primeşte „ordine în plic închis”, Petre Roman şi Mugur

Isărescu sunt membri în „Marea Lojă de Toulouse”, respectiv „Loja Albastră Americană”

(Voicu, 2000 p.74)

Şi întrucât conspiraţia nu poate fi învinsă decât printr-o modalitate asemănătoare,

Corneliu Vadim Tudor invocă deţinerea unor informaţii care provin din servicii secrete obscure,

de la membri ai partidului foşti angajaţi ai SRI sau ai altor servicii secrete. Invocarea unor

asemenea surse, alături de publicarea unor documente au şi menirea de a legitima discursul,

permiţând, în acelaşi timp, eludarea confruntării cu realitatea, datorită „caracterului secret al

surselor”. În acelaşi sens, al legitimării, dar şi al creării unei imagini puternice proprii, sunt

evocate sondaje de opinie paralele cu cele uzuale, publice, ale institutelor cum ar fi CURS,

IMAS, Metro-Media Transilvania, şi care plasează, desigur, PRM-ul şi pe liderul său pe unele

dintre primele locuri în preferinţele electoratului.

Modalitatea în care toate formele de conspiraţie concură, interacţionează, e neclară,

cultivarea ambiguităţii fiind caracteristică discursului lui Corneliu Vadim Tudor. Faptul vine în

contradicţie cu caracterul necesar monist al conspiraţiei, aşa cum este ea paradigmatic definită.

Logica unităţii, a monismului, este aceea de a ajuta la eliminarea dificultăţii de a integra coerent

un număr mare de comploturi. Interesele diverselor organizaţii obscure nu pot coincide

totdeauna (a se citi „mai niciodată”), ba chiar pot concura. De aici, implicaţia perfect

sustenabilă că efectul final al unei conspiraţii nu ajunge să fie cel preconizat. Discursul lui

Corneliu Vadim Tudor, însă, elimină posibilitatea de a pune întrebări care să vizeze relaţia

diverselor conspiraţii. Existenţa acestora e cumva postulată şi nu este necesar să fie discutate

raporturile dintre ele. Orice demers chestionator devine, inevitabil, un demers demitologizant,

deconstructivist.

16

III.2.2 Analiza discursului lui Corneliu Vadim Tudor cu ocazia turului al doilea al

alegerilor prezidenţiale din anul 2000

Chiar în contextul electoral din anul 2000, în care majoritatea opţiunilor clasei politice a

preferat susţinerea publică deschisă, în cel de-al doilea tur de scrutin, a lui Ion Iliescu în faţa lui

Corneliu Vadim Tudor, acesta a continuat tipul de discurs promovat până atunci. Pentru

evidenţierea construcţiei discursului lui Corneliu Vadim Tudor, a contextului, realităţilor şi

situaţiilor la care face apel şi pe care în acelaşi timp le instituie, vom face o succintă analiză a

discursului ţinut la data de 6 decembrie 2000, la TVR.

Trebuie precizat, de la bun început, faptul că acest discurs apare cu titlul „Mesajul către

Naţiune al preşedintelui moral al României”. Titlul apare în acest fel în volumul II de

„Discursuri” ale lui Corneliu Vadim Tudor şi este adăugat ulterior rezultatului alegerilor, ca

modalitate de consemnare a unei realităţi alternative celei a rezultatului votului, şi având o

dimensiune „morală”.

Contextul este, după cum spuneam mai sus, unul electoral şi trebuie interpretat în

această cheie, în primul rând. În acelaşi timp, este un context atipic, întrucât nu este vorba

despre o emisiune în care apar ambii candidaţi. Ion Iliescu a refuzat la momentul respectiv să

apară în acea emisiune, iar discursul lui Corneliu Vadim Tudor este, ăn esenţă un monolog,

neîntrerupt de către prezentator.

Formula de adresare este una specifcă discursului actorului social analizat: „Dragi

compatrioţi”, fără alte formule auxiliare, fără o adresare punctuală, vizând categorii diferite.

Reflectă, de asemenea, identitatea şi este coerentă cu discursul lui Corneliu Vadim Tudor,

accentul fiind pus pe definirea receptorilor ca aparteneţi ai „patriei”, alături de emitent.

Enunţiatorul construieşte o dublă relaţie cu spectatorii specifici discursului de tip

electoral (votanţii): se adresează direct, în primul rând, prin utilizarea verbelor la persoana a II-a

fiind cea mai frecventă, dar, în acelaşi timp, votanţii sunt martori ai unui discurs virtual între

emiţător şi instanţa construită, actorii sociali negativizaţi. Mai exact, dincolo de adresarea către

electorat, apare în discurs adresarea directă către o instanţă generală, nenumită, dar şi către

instituţii specifice: „ce nu vă convine domnilor cârcotaşi de profesie, care trăiţi numai din ură, şi

nu scrieţi cu cerneală, ci cu otravă?” (Vadim Tudor, 2001, p.374). Menirea unui astfel de

discurs, utilizat cu predilecţie în discursul lui Corneliu Vadim Tudor, este acela de construire

17

unei relaţii parteneriale cu posibila audienţă, prin identificarea unui alt actor social, vag, sau

puternic concretizat în unele situaţii, vinovat de situaţiile de fapt.

În acest sens, este utilizată în mod frecvent constatarea, verdictul prin folosirea unor

verbe impersonale sau a unor verbe şi adverbe descriptiv/ acţionale puternice în combinaţie cu

descrierea unor situaţii mai mult sau mai puţin reale, („aceasta e realitatea”, „românii s-au

deşteptat”, „a fost revoluţia demnităţii naţionale”, „nu există niciun domeniu […] mafiot […] în

care să nu se întâlnească şi nume de demnitari” etc. (Vadim Tudor, 2001)). Pe lângă acest

demers discursiv, se poate observa şi în cazul lui Corneliu Vadim Tudor, la fel ca şi în cel al al

lui Jean Marie LePen (Souchare, Wahnich, Cuminal, Wathier: 1998), utilizarea a alte 2

elemente definitorii: scoaterea din context şi cultivarea ambiguităţii.

Una dintre dimensiunile specifice discursului lui Corneliu Vadim Tudor este folosirea

argumentelor de tip istoric, literar, cultural, sub forma citatelor sau a relatării unor fapte. Rolul

unui asemenea demers este dublu: citatele, evocarea unor autori, invocarea istoriei ajută la

construirea identitară a actorului social, care capătă atributul enciclopedismului, al cunoaşterii,

intenţia finală fiind aceea ce credibilizare. În acelaşi timp, evenimentele, citatele, personajele

invocate au rolul de instanţe care se află dincolo de posibilitatea criticii sau dezbaterii.

Cultivarea ambiguităţii este, după cum spuneam mai sus, specifică discursului lui

Corneliu Vadim Tudor. Ca dovadă a acestui fapt stă modalitatea de raportare la comunitatea

evreiască. Deşi anterior discursul era unul de negativizare a evreilor, de enunţare a unor

presupuneri, de tipul demersului Sionist (Voicu, 2000, p.58), în cazul discursului acestuia, din 6

decembrie, elementele definitorii sunt acelea de asumare a unei realităţi în care Corneliu Vadim

Tudor este un susţinător al comunităţii iudaice. Se evocă, astfel, aspecte acţionale (susţinerea

unei cantine, susţinerea unor reprezentanţi ai comunităţii) sau actori sociali care aparţin

comunităţii, ca instanţe ale unei imagini de pozitivare a relaţiei cu evreii.

Conspiraţionismul presupune o dimensiune mistică, obscură, credinţa în organizaţii

secrete, în elemente oculte. Discursul lui Corneliu Vadim Tudor funcţionează, în acest sens, pe

două paliere: el statuează existenţa Francmasoneriei, culpabilizează organizaţiile francmasonice,

precum şi pe adversarii politici care ar face parte din aceste organizaţii, şi, în acelaşi timp,

promovează un discurs cu puternice elemente religioase, creştine. Sunt prezente, astfel,

Invocarea lui Dumnezeu, a lui Isus, a Fecioarei Maria şi a întregului arsenal discursiv

referenţial: a răstigni, a păcătui, a ierta etc. (Vadim Tudor, 2001). Menirea acestei strategii

18

discursive este şi aceea de a combate discursul concurent, prin care fusese „demascat” ca fiind

membru al Bisericii Evanghelice din Statele Unite.

Discursul este consistent, în acelaşi timp, cu altele anterioare, în care sunt postulate

existenţa unei „Mafii”, despre care am menţionat mai sus, generalizate, vagi, dar din care fac

parte reprezentanţi ai tuturor instituţiilor:

„nu există niciun domeniu al afacerilor de tip mafiot, de la exportul de copii pentru băncile de organe

şitraficul de carne vie, până la contrabanda de arme, ţigări, cafea, alcool şi droguri, în care să nu se întâlnească şi

nume de demnitari ai statului, de miniştri, de generali de poliţie, de şefi ai Justiţiei, de capi ai Serviciilor Secrete, de

fruntaşi ai unor partide politice.” (Vadim Tudor, 2001, 373)

Este promovat, aşadar, un discurs ce construieşte o realitate a neîncrederii, a suspiciunii

generalizate, în care toate instituţiile sunt pasibile de nu funcţiona corespunzător, motivul fiind

inflitrarea respectivelor personaje.

III.3 Electoratul românesc şi vocaţia conspiraţiei. Analiza secundară pe baza BOP

Pornind de la o premisă culturală, apare ca justificată aşteptarea ca şi zona politicii, ca

parte integrantă a societăţii, să fie afectată de mentalitatea conspiraţionistă. După cum am

încercat să arăt în analiza discursului de mai sus, referitoare la propensiunea către apelul la un

discurs de tip conspiraţionist, cel puţin Corneliu Vadim Tudor a făcut apel la elementele

conspiraţiei. Corneliu Vadim Tudor, însă, nu este singurul actor politic care a făcut acest lucru,

şi ceilalţi prezidenţiabili majori procedând în mod similar în cadrul discursurilor lor. Cu alte

cuvinte, principalii lideri politici post-revoluţionari au făcut adesea apel la un discurs mitic

conspiraţionist. Cum, însă, raportul politic simbolic se realizează între două părţi – politicieni şi

electorat, am considerat necesar să privim şi către acesta din urmă, prin perspectiva mai

riguroasă a unei analize statistice, a unei cercetări de tip cantitativ.

Întrebarea principală de la care porneşte această cercetare şi la care încercăm să

răspundem este: în ce măsură electoratul este permeabil, deschis la elementele mitului

conspiraţiei?

Dimensiunile identificate pentru a da seamă de conceptul de „deschidere faţă de apelul la

o mitologie conspiraţionistă” sunt misticismul, relaţia negativă cu alteritatea, neîncrederea

generalizată, şi în special în raport cu instituţiile statului şi, în cele din urmă, situarea capacităţii

de influenţă a deciziilor în exterior (sau, ceea ce în termeni sociologici numim locul controlului.

19

Misticismul, după cum am văzut, are un rol important în construirea oricărui mit. Cu atât

mai mult, am considerat această dimensiune semnificativă pentru conspiraţie cu cât există în

acesta o puternică încărcătură ocultă.

Relaţia negativă cu alteritatea, dar nu în sensul tare al cuvântului, ci în cel slab, de

respingere (la nivel valoric) a străinilor. Neîncrederea faţă de aceştia, poziţionarea faţă de

Celălalt, în termeni antropologici, într-un raport de anxietate va duce, în cele din urmă, la

învinovăţirea acestora pentru eşecurile interne.

Neîncredere generalizată, faţă de instituţiile statului, al cărei revers ar presupune

acceptarea unui discurs explicativ raţional, în termeni de instituţii şi funcţii, adică exact ceea ce,

aparent, lipseşte din viaţa politică;

Situarea capacităţii de influenţă a deciziilor în exterior, sau, mai bine spus, a plasării

deciziilor într-un spaţiu incontrolabil de către individ, care este, deci, neputincios în a influenţa

aceste hotărâri.

Problema principală a analizei, şi, inevitabil, posibila sursă de erori o constituie

evidenţierea dimensiunilor prezentate mai sus şi operaţionalizarea acestora. Desigur, am fi putut

utiliza un alt instrument de cercetare, cum ar fi un chestionar care să fi urmărit problemele

specifice ale analizei noastre, dar ceea ce ne interesează nu este surprinderea momentului

prezent, ci mai degrabă a unei evoluţii, or, în acest sens, Barometrul de Opinie Publică este unica

sursă. De aceea, am preferat să găsim în cadrul acestuia, având în vedere dimensiunile enunţate,

acei indicatori, acele variabile care să ilustreze cel mai bine misticismul, xenofobia, neîncrederea

generalizată şi locul controlului.

Operaţionalizarea celor patru dimensiuni a fost făcută după cum urmează: Misticismul a

fost identificat prin intermediul a patru variabile: credinţa în telepatie; credinţa în ghicit; credinţa

în horoscop; credinţa în vrăjitorie.

Fiecare dintre aceste variabile corespunde unei întrebări cu variantă de răspuns

dihotomică (DA-NU). Iniţial, alesesem din baza de date alte 4 întrebări referitoare la credinţa în

Rai, în viaţa de apoi etc., care consideram că ar putea fi, toate, o măsură a misticismului. Am

procedat la o analiză factorială, în urma căreia variabilele s-au grupat pe doi factori, în felul

următor: pe de o parte, credinţa în viaţa de după moarte, în Rai, în Judecata de Apoi şi în puterea

rugăciunii, iar pe de altă parte, telepatie, ghicit, horoscop şi vrăjitorie. Din această analiză a

rezultat că primul factor corespunde, mai degrabă, unei dimensiuni a religiozităţii, şi nu neapărat

20

a misticismului. Am rămas, astfel, la cele patru variabile expuse mai sus. Am verificat

consistenţa internă a acestei dimensiuni măsurată prin cei patru indicatori cu ajutorul unei analize

de fidelitate alpha-Cronbach. Suntem îndreptăţiţi să considerăm aceste variabile o măsură a

misticismului.

Neîncrederea generalizată a fost operaţionalizată prin nivelul de încredere în instituţiile

statului, măsurat printr-o scală cu patru variante de răspuns: 1.foarte multă; 2. multă; 3.puţină;

4.foarte puţină/deloc. Pentru analiza noastră, am considerat ca relevante instituţia Guvernului, a

Parlamentului, a Justiţiei şi partidele politice. Astfel, am ales să nu includem instituţia

prezidenţială, întrucât ea este mai degrabă personalizată şi poate fi, cel mult, relevantă pentru

studiul mitului eroului salvator, şi nici Armata întrucât ea ţine de o zonă aparte, nu neapărat

strict legată de practicile sau principiile democratice. Şi în cazul acestor patru variabile am

procedat la o analiză factorială, care a indicat existenţa unui singur factor.

Pentru celelalte două dimensiuni, relaţia cu alteritatea şi capacitatea de influenţă, nu

avem decât o măsură slabă a lor, eventuale variabile care să permită investigarea mai în

profunzime a acestor dimensiuni lipsind din Barometrul de Opinie Publică pe mai 2000. Relaţia

cu alteritatea, astfel, a fost operaţionalizată printr-o singură variabilă, şi anume procentul de

menţionări ale maghiarilor, evreilor şi ţiganilor ca vecini nedoriţi, aşa-numită scală a distanţei

sociale.

Capacitatea de influenţă a fost cuantificată prin două întrebări: „credeţi că oameni ca

dvs. pot influenţa deciziile care se iau pentru localitatea dvs.”, cu variantă de răspuns

dihotomică, şi „În ce măsură oamenii de afaceri din localitatea dvs. influenţează hotărârile sau

acţiunile primăriei şi consiliului local?” având variantele de răspuns: 1. Foarte mare măsură; 2.

Mare măsură; 3. Mică măsură; 4. Foarte mică măsură /deloc.

Metodologia folosită este reprezentată de analiza secundară pe baza datelor din

Barometrul de Opinie Publică din mai 2000. Alegerea bazelor de date s-a făcut în baza

criteriului relevanţei penrtu tema studiată, şi, în acelaşi timp, în baza criteriului disponibilităţii

datelor.

Pentru o imagine de ansamblu a gradului de misticism, am realizat un scor sumativ pe

cele patru variabile - indicatori ai dimensiunii. Scorul are valori între 0 şi 4, 4 fiind obţinută în

condiţiile în care la toate cele patru variabile s-a răspuns DA, iar 0, dacă la toate cele patru

întrebări răspunsul a fost NU. Valoarea 0 corespunde, astfel, unui nivel minim de misticism, iar

21

valoarea 4, unui nivel maxim. Mai jos este prezentat graficul corespunzător distribuţiei gradului

de misticism.

55%26%

12%5% 2%

Distribuţia scorului misticismului

Scor 0

Scor 1

Scor 2

Scor 3

Scor 4

0 corespunde unei valori minime a dimensiunii mistice, iar 4, unei valori maxime

Fig. 1. Distribuţia nivelului de misticism, conform BOP mai 2000 (Baza: 1001 total respondenţi care au afirmat că

merg la vot)

Ulterior acestei analize am procedat la realizarea unui test statistic pentru a putea observa

dacă există o eventuală relaţie între opţiunea pentru Corneliu Vadim Tudor şi gradulde misticism.

Testul aplicat în SPSS a fost testul T, pe eşantioane independente. Am încercat stabilirea unei

eventuale relaţii atât între eşantioanele formate din votanţii lui Ion Iliescu şi cei ai lui Corneliu

Vadim Tudor, cât şi între votanţii lui Corneliu Vadim Tudor şi ansamblul celor care au declarat

ca intenţionează să voteze. Rezultatele testelor obţinute în urma analizei în SPSS sunt prezentate

mai jos:

Opţiune electorală Media scorului misticismului

Abaterea standard

Sig T

Vot Corneliu Vadim Tudor 0,70 0,93

0,839 -0,203 Vot altcineva decât Corneliu Vadim Tudor 0,72 0,98

După cum se poate observa, valoarea coeficienţilor de semnificaţie infirmă existenţa unei

diferenţe statistice semnificative la nivelul populaţiei. De altfel, valoarea medie a gradului de

misticism in cazul votanţilor lui Corneliu Vadim Tudor este apropiată de media în cadrul

ansamblului votanţilor (0,70 votanţii lui Vadim Tudor versus 0,72 în cadrul populaţiei).

În ceea ce priveşte relaţia cu alteritatea, cu străinii, am efectuat mai întâi o simplă analiză

de frecvenţă. Rezultatele acesteia au arătat următoarele: 22,4 % dintre respondenţi au indicat,

22

printre vecinii nedoriţi, evreii, 61,6 %, ţiganii iar 25,4 % maghiarii. Prin comparaţie, doar 1,6 %

au menţionat românii. Ulterior, am realizat încrucişarea variabilei referitoare la intenţia de vot cu

fiecare dintre variabilele referitoare la categoriile de mai jos, nedorite ca vecini.

Categorii ndorite ca vecini

% din total votanţi Corneliu Vadim Tudor (92 de respondenţi)

% din votanţii altui candidat (909 respondenţi)

%din total votanţi (1001 respondenţi)

Evrei 18% 26% 25%

Romi/ Ţigani 58% 66% 65%

Maghiari 27% 29% 29% După cum se poate observa, nu există o respingere a categoriilor menţionate preponderent

în cadrul votanţilor lui Corneliu Vadim Tudor. Dimpotrivă, procentul este în cazul tuturor celor 3

categorii sub media din totalul celor care au declarat că vor merge la vot. În atare situaţie, în care

Corneliu Vadim Tudor era promotorul unui discurs puternic impregnat cu referinţe la categoriile

sociale menţionate, am încercat să înţelegem care este opţiunea de vot care „trage în sus” media

menţiunilor negative. Rezultatul a fost unul întrucâtva suprinzător, opţiunea de vot definitorie

fiind cea pentru Ion Iliescu. Astfel, din analiza de corelaţie între opţiunea de vot şi indicarea ca

vecini nedoriţi a evreilor, romilor şi maghiarilor a rezultat faptul că votanţii lui Ion Iliescu

resping semnificativ mai mult aceste categorii faţă de ansamblul votanţilor.

În acelaşi timp, dacă în ceea ce priveşte romii şi maghiarii, putem lega procentajele şi de

numărul acestor minorităţi la nivelul întregii populaţii, în cazul evreilor, argumentul ponderii în

totalul cetăţenilor nu mai funcţionează. Numărul mic al evreilor, precum şi absenţa unor

comunităţi concentrate, ca în cazul maghiarilor, duc la excluderea posibilităţii exprimării unei

opţiuni de respingere pe baza experienţei proprii a respondentului. De asemenea, nici

mediatizarea unor chestiuni legate de minoritatea evreiască din România nu este la fel de

puternică sau de prezentă ca obiectiv pe agenda publică, aşa cum a fost, în nenumărate rânduri,

cazul maghiarilor şi ţiganilor.

În cazul variabilele referitoare la încrederea în instituţiile statului am verificat relaţia

dintre opţiunea de vot pentru Corneliu Vadim Tudor şi nivelul de încredere pentru fiecare dintre

cele 4 instituţii (Parlament, Guvern, Justiţie, partide politice). În urma analizelor sub forma

testului T de semnificaţie, a rezultat faptul că există o relaţie semnificativă între votul pentru

Vadim Tudor şi neîncrederea (sau gradul scăzut de încredere) în Guvern, Parlament şi Justiţie,

23

dar nu între opţiunea electorală şi încrederea (lipsa de încredere) în partidele politice. Trebuie

menţionat că, din motive metodologice, am tratat scala încrederi ca o varibilă continuă.

Încrederea în Guvern

% din total votanţi Corneliu Vadim Tudor (92 de respondenţi) care au răspuns la întrebare

% din votanţii altui candidat (909 respondenţi) care au răspuns la întrebare

%din total votanţi (1001 respondenţi) care au răspuns la întrebare

Foarte puţină/ deloc 55,4% 41,7% 43,0%

Puţină 37,0% 42,4% 41,9%

Multă 7,6% 12,5% 12,0%

Foarte multă 0,0% 3,4% 3,1%

(Valoarea lui sig în urma testului T: 0,003, t: -2,977)

Încrederea în Parlament





Puţină 31 340 371

Multă 33,7% 38,9% 38,4%

Foarte multă 4 83 87


Încrederea în Justiţie





Puţină 38 314 352

Multă 42,7% 36,3% 36,9%



24

Încrederea în partide politice





Puţină 40 365 405

Multă 45,5% 42,7% 43,0%



În ceea ce priveşte capacitatea de influenţă, am realizat, de asemenea, o analiză de

semnificaţie cu ajutorul testului T. Rezultatele nu au au indicat diferenţe semnificative între

votanţii lui Corneliu Vadim Tudor şi ai celorlalţi candidaţi. Vom remarca, însă, că din totalul de

1001 persoane care şi-au precizat intenţia de vot, 78% au răspuns că oameni ca ei pot influenţa

într-o măsură mică sau foarte mică hotărârile care se iau pentru localitatea lor, iar 82% au

menşionat acelaşi lucru despre hotărârile la nivelul ţării. Putem remarca, aşadar, un grad scăzut al

autoperceperii capacităţii de influenţă ce caracterizează electoratul.

IV. Concluzii

După cum am încercat să arătăm pe parcursul acestei lucrări, discursul conspiraţionist

este analizabil utilizând metode şi metodologii cantitative sau calitative. O metodologie mixtă,

calitativ-cantitativă face posibilă o investigare integrată, a discursului emitentului, dar şi a

structurării audienţelor pe dimensiunile definite în cadrul ddiscursiv al emiţătorului.

Am constatat în cazul lui corneliu Vadim Tudor, utilizarea a multora dintre elementele

definitorii pentru discrsul de tip conspiraţionist, pornind de la definire unor conspiraţii mai mult

sau mai puţin vagi, dar întotdeauna responsabile pentru eşecul fie al ţării, fie propriu partidului

sau lui însuşi. Utilizarea verbelor impersonale, şi la persoana a III-a ajută enunţiatorul să

contureze instanţe descriptive şi constructive ale unei realităţi proprii, opusă de cele mai multe

ori elementelor vehiculate în mod obişnuit. Se cultivă, în acest fel, evidenţa, dar şi judecata de

valoare, avînd menirea de negativizare a adversarilor politici şi de pozitivare a propriului partid şi

a propriei persoane.

25

Alte mijloace discursive utilizate şi caracteristice discursului conspraţionist sunt scoaterea

din context a declaraţiilor, faptelor aversarilor politici, dar cultivarea ambiguităţii (a se vedea în

acest sens dubla atitudine relativ la evrei, de culpabilizare şi de încercare de a se defini ca un

apărător al acestora).

În ceea ce priveşte profilarea electoratului pe dimensiunile definite de noi pentru

discursul conspiraţionist, analizele de tip statistic au scos în evidenţă faptul că singura

dimensiune pe care se structurează semnificativ electoratul lui Corneliu Vadim Tudor este cea a

neîncrederii în instituţii. Nu au fost găsite evidenţe statistice ale unei legături între electoratul lui

Corneliu Vadim Tudor şi ceea ce am definit ca misticism. Motivul, în acest caz, ar putea fi faptul

că discursul preşedintelui PRM este mai degrabă unul cu referinţe religioase, biblice, nelipsind

identificarea propriei persoane cu figura christică. În acelaşi timp, dimensiunea religioasă este

una caracteristică majorităţii românilor, prin urmare nici religiozitatea nu poate fi considerată ca

element definitoriu pentru structurarea electoratului.

Un element surprinzător şi interesant în acelaşi timp îl constituie faptul că deşi discursul

lui Corneliu Vadim Tudor are toate elementele cadrului discursiv de identificare a unor actori

conspiratori, de învinovăţire chiar a unor categorii etnice (în special, maghiarii), electoratul său

nu este caracterizat de un grad ridicat de respingere a acestor categorii, şi se află, cumva

contraintutitiv, sub media de respingere manifestată de restul populaţiei. În acelaşi timp, am

observat o structurare a votanţilor lui Ion Iliescu pe această dimensiune de relaţie negativă cu

alteritatea, de respingere a „străinilor”. Observaţiile făcute pot constitui o direcţie de investigare

ulterioară.

Pentru a rezuma, deşi discursul lui Corneliu Vadim Tudor este puternic caracterizat de

ceea ce am definit ca fiind discursul conspiraţionist, opţiunea definitorie a electoratului pentru

acest actor politic şi partidul pe care îl conduce nu este una bazată pe totala asumarea şi receptare

a discursului, ci doar pe anumite elemente, cum ar fi promovarea culpabilizării instituţiilor, a

unui grad scăzut de încredere în acestea.

V. Limitele cercetării

Prinicipala limită a lucrării de faţă o reprezintă corpusul analizei, atât calitative, cât şi

cantitative. Lucrarea nu şi-a propus şi nu este o abordare extensivă, integrală, prin urmare este

posibil ca unele elemente de discurs sau referitoare la structurarea electoratului să nu fi fost

26

suficient accentuate, în vreme ce altele să fi fost scoase în evidenţă. În acest sens, trebuie

menţionat faptul că lucrarea este un exerciţiu de analiză punctual şi nu pretinde a fi un studiu

extensiv.

O altă limitare ar putea-o constitui modalitatea de operaţionalizare a conceptelor, care s-a

bazat pe indicatori pre-existenţi. Pentru depăşirea acestei limite, însă, este nevoie de construirea

unui instrument specific de lucru, un chestionar care să investigheze elementele operaţionalizate,

dar şi altele suplimentare, care să poată da seamă de aspecte de profunzime în analiza discursului

conspiraţionist.

Bibliografie

AUSTIN, John L., “Cum să faci lucruri cu vorbe”, Paralela 45, Bucureşti, 2005

BARTHES, Roland, Mitologii, Institutul European, Iaşi, 1997

BASHAM, Lee. 2001. “Living With the Conspiracy.” Philosophical Forum 32: 265-280

BECIU, Camelia, “Comunicare şi discurs mediatic”, comunicare.ro, Bucureşti, 2009

BELL, David si BENNION NIXON, Lee-Jane; The popular culture of conspiracy/the

conspiracy of popular culture in The Age of Anxiety: conspiracy Theory and the Human

Sciences, Edit.: Jane Parish si Martin Parker, Blackwell Publishers, Oxford, 2001

BOIA, Lucian (coord.), Miturile comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1997

BOIA, Lucian , Pentru o istorie a imaginarului, Humanitas, Bucureşti, 2000

CASSIRER, Ernst, Mitul statului, Institutul European, Iasi, 2001

CHARAUDEAU, Patrick; MAINGUENEAU, Dominique, “Dictionnnaire d’analyse de

discuors”, Seuil, Paris, 2002

CHELCEA, Septimiu, Un secol de cercetări sociologice, Polirom, Iaşi, 2002

FRUMUŞANI, Daniela Rovenţa, Analiza discursuui. Ipoteze şi ipostaze, Tritonic,

Bucureşti, 2004

GALLAGHER, Tom, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace,

Humanitas, Bucureşti, 2004

GIRARDET, Raoul, Mituri şi mitologii politice, Institutul European, Iaşi, 1997

27

GOERTZEL, Ted, Belief in Conspiracy Theories, Political Psychology 15: 733-744,

1994

HUSTING, Ginna “Conspiracy Theorists,” Vocabularies of Motive and Cultural Power,

Lucrare prezentata la intalnirea anuala a American Sociological Association, Montreal

Convention Center, Montreal, Quebec, Canada, Aug 11, 2006

KEELEY, Brian. 1999. “Of Conspiracy Theories.” Journal of Philosophy 56: 109-126

LeBON, Gustave, Psihologia maselor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1991

MAINGUENEAU, Dominique, “Analiza textelor de comunicare”, Institutul European,

Iaşi, 2009

MELLEY, Tymothy, Brainwashed! Conspiracy Theory and Ideology in the Postwar

United States, New German Critique 103, Vol. 35, No. 1, primăvara 2008

POPPER, Karl, Conjecturi şi infirmări. Creşterea cunoaşterii ştiinţifice, Editura Trei,

Bucureşti, 2001

QUINN, Adrian; Tout est lie: the Front National and media conspiracy theories, in The

Age of Anxiety: conspiracy Theory and the Human Sciences, Edit.: Jane Parish si Martin

Parker, Blackwell Publishers, Oxford, 2001

SOUCHARD, Marysse; WAHNICH, Stéphane; CUMINAL, Isabelle; WATHIER,

Virginie; LePen, les mots. Analyse d’un discours d’extrême-droite, Ėditions La

Découverte, Paris, 1998

TUDOR, Corneliu Vadim, Discursuri, vol. I şi vol. II, Editura Fundaţiei România Mare,

Bucureşti, 2001

Van DIJK, Teun - „Critical Discourse Analysis”, în D. Tannen, D. Schiffrin & H.

Hamilton (Ed.), Handbook of Discourse Analysis. (pp. 352-371), Blackwell, Oxford,

2001, disponibil on-line la data de 05.02.2010 la adresa

http://www.discourses.org/OldArticles/Critical%20discourse%20analysis.pdf

VOICU, George, Zeii cei răi. Cultura conspiraţiei în România post-comunistă, Polirom,

Iaşi, 2000

WILLIAMS, K.; Get me a Murder a Day! A History of Mass Communication in Britain,

Arnold, Londra, 1998

WODAK, Ruth – „Pragmatics and Critical Discourse Analysis. A cross-disciplinary

inquiry”, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam, Philadelphia, 2007

http://www.discourses.org/OldArticles/Critical%20discourse%20analysis.pdf

Reconstruind Socialul. Riscuri şi solidarităţi noi Prima ... fileReconstruind Socialul. Riscuri...

Documents

Transcript of Reconstruind Socialul. Riscuri şi solidarităţi noi Prima ... fileReconstruind Socialul. Riscuri...