ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL DE RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI INTEGRARE EUROPEANĂ

Studii masterale:

Relații Internaționale - Analiza și Soluționarea Conflictelor

Anul II – semestrul I

Tema:

Războiul de Șase zile - 1967

2013

Cuprins

1. Evoluție istorică

2. Cauzele izbucnirii conflictului

Naşterea statului Israel a reprezentat scopul final al mişcării sioniste. Termenul sionism, făcând trimitere la Sion, locul unde a fost construit primul templu şi care este un

simbol al Pământului Făgăduinţei, a apărut în 1890. Apariţia acestei mişcări a fost determinată de atmosfera antisemită, europeană care mai târziu şi-a atins extremitatea superioară în ideologia nazistă. Astfel, dorinţa evreilor de a avea un stat naţional pe teritoriul populat de strămoşii lor pare naturală, dar în acest caz situaţia este complicată de prezenţa naţiunilor arabe pentru care „enclava sionistă apărea ca un «abces», o rană occidentală care făcea să sângereze inima Orientului Mijlociu”. Conflictele erau inevitabile.

Context general. Perioada care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial s-a caracterizat, în planul relaţiilor internaţionale, prin bipolaritatea lumii (structurarea întregului ansamblu politico-militar mondial în jurul a doi poli de putere, SUA şi URSS), ceea ce a determinat rivalitatea dintre cele două superputeri şi dintre cele două sisteme, democratic şi comunist, cunoscută sub numele de Războiul rece (1946-1989). În această perioadă, îndeosebi în prima parte (1946-1962, etapa maximei confruntări), nenumărate iniţiative sau acţiuni politice, militare, economice, ştiinţifice au fost reflectate prin prisma competiţiei provocate de Războiul rece. Conflictele locale izbucnite după 1946, precum Războiul din Coreea (1950-1953), Criza Suezului (1956), Războaiele arabo-israeliene (1948, 1967, 1973), Războiul din Vietnam (1955-1975) etc., au reprezentat evenimente cu implicaţii la nivel mondial, ca urmare a participării directe sau indirecte a celor două superputeri, SUA şi URSS.Criza canalului Suez a fost un exemplu tipic pentru această situaţie. O iniţiativă locală, privind naţionalizarea unui obiectiv economic şi strategic de pe teritoriul Egiptului, a determinat o criză mondială, cu urmări neprevăzute, devenind un eveniment-cheie pentru relaţiile internaţionale postbelice. Prin intervenţiile lor, SUA şi URSS au colaborat pentru prima dată, înlăturând pericolul declanşării unui nou război mondial.

După declararea independenţei Israelului în 1948, în ciuda superiorităţii numerice a diviziilor libaneze, siriene, irakiene, iordaniene, egiptene şi cu ajutorul puterilor europene, armata israeliană, numită Tsahal a ieşit învingătoare din războiul de independenţă.

Această înfrângere a sfărâmat Liga arabă. Obiectivele diferite ale aliaţilor au devenit vizibile. Muftiul Ierusalimului şi-a proclamat părerea că evreii trebuie „aruncaţi în mare”. Sirienii visau la o nouă ordine regională, Siria Mare. Regele Abdullah I al Iordaniei ar fi acceptat existenţa statului evreu în schimbul unei părţi din rămăşiţele mandatului britanic, motiv pentru care a fost asasinat. Libanul, o ţară nu de mult timp independentă dorea să-si impună autonomia în regiune. Iar în Egipt se pregătea deja revoluţia din rândurile armatei, mai târziu condusă de Gamal Abdel Nasser Hussein.

Nasser a devenit prim-ministrul Egiptului în 1954, iar apoi în 1956 preşedintele Egiptului socialist. El a adoptat o politică panarabistă, astfel a condamnat „sionismul, imperialismul şi regimurile «corupte şi complice»”.

După Criza Suezului sau Războiul Suezului din 1956 în care vedem forţele israeliene împreună cu cele franceze şi britanice luptând împotriva armatei egiptene, a urmat o perioadă de tensiune politică care a condus la următorul conflict armat: Războiul de şase zile.

În 1967 Nasser a hotărât să închidă Golful Aqaba pentru navele israeliene şi a cerut ca trupele ONU să se retragă din Egipt. Se pare că el nu dorea un război, ci doar spera ca prin strategia tensiunii să obţină avantaje, dar această blocadă pentru statul evreu a fost un casus bellii.

Războiul de şase zile reprezintă un punct de cotitură în conflictul israelo-palestinian, nu numai prin faptul că urmările lui au schimbat balanţa de putere din zonă ci şi prin faptul că nu se pot face genralizări de genul israelienii au decis atacul sau arabii doreau să distrugă Israelul. Realitatea are mai multe faţete în acest conflict. Este adevărat că întrega lume era preocupată de soarta statului Israel în condiţiile în care Regele Hussein al Iordaniei declara: Armatele Egiptului, Iordaniei, Siriei, Libanului sunt concentrate la graniţa Israelului, în spatele nostru sunt gata să intre în luptă aramatele irakului, Algeriei, Sudanului şi Kuweitului. Ce va urma va uimi întreaga lume. Am ajuns la momentul acţiunii şi nu la cel al declaraţiilor. La data de 4 iunie, Irakul a semnat o alianţă militară cu Egiptul. Preşedintele irakian, Rahman Aref, declara: „scopul nostru este clar, ştergerea Iraelului de pe harta lumii.” Opinia publică israeliană şi evreiască considera situaţia Israelului tragică. În Tel Aviv se săpaseră, în parcurile publice, peste 10000 de gropi de mormânt. Guvernul israelian era împărţit între cei care ezitau, cei ce dezavuau orice act de război şi cei care considerau atacul direct cea mai bună cale de supravieţuire.

În data de 5 iunie, Statul Israel, incapabil să menţină starea de mobilizare generală pe perioadă nedefinită, neprimind nicio asigurare de ajutor din partea altor state, a iniţiat atacul asupra Egiptului. În primele ore ale războiului, peste 400 de aparate de zbor militare egiptene au fost distruse, peninsulele Sinai şi Fâșia Gaza cucerite. Primul ministru israelian Levi Eshkol avertizase Iordania să nu se implice. Ignorând avertismentele, armata iordaniană a pătruns în Ierusalim. Israelul a ripostat şi după câteva zile cucerise West Bank şi Ierusalimul. Cu toate că Naţiunile Unite ceruseră încetarea focului, israelienii au pus stăpânire şi pe Înălţimile Golan.

The year 1967 represents a watershed in Israeli history, as it is marking the transition between two well pin-pointed periods: on one hand, the time of a country founded on international, legitimate borders sanctioned by the UN, and on the other hand, a new epoch where Israeli boundaries are neither marked out, nor internationally agreed upon, nor even officially settled. What is changing dramatically is the relationship with the territory, with what is domestically defined as Eretz Israel, a concept very hard to translate in any Western language due to its plentiful meanings and resonances, too often trivialized in ‘country,’ which alludes only to its territorial dimension. However, for the Israelis, for the role Zionism has played in the return of the Jews to their mythical-historical motherland and for all the cultural, religious and messianic meanings related to it, the translation with ‘country’ is just not accurate enough and does not allow one to infer the role this specific notion of the land has played in setting the non-solving character of the Arab–Israeli conflict (Kimmerling 1983). It is important to underline that only from 1967 on, do there appear movements matching messianic aspirations and political ambitions as Gush Emounim, which convey a militant nationalist message and show an outspoken determination to annex all that is left of the Palestinian territories in order to re-establish the ancient Jewish kingdom of Salomon’s time according to the dimensions cited in the Bible. From a cultural and political perspective, a radical change has taken place: what up to that moment had been rejected by classical Zionism as a secular movement and had led to the relative marginalization of religious groups inside the country and the establishment, is turned into an acceptable stance which competes on an equal footing with other political trends. Later, the same message will be conveyed by the National Religious Party, originally founded with totally opposite intents. Initially, the attitude of the Mifleget Havodá (the Labour Party) is negotiating the return of the occupied Palestinian territories in exchange for peace agreements and security guarantees on boundaries. However, negotiations do not come up with any concrete agreement, whereas the advantages of the Palestinian territories’ acquisition are immediately visible to both the military and the government. In terms of strategic depth and removal of close military threats from urban centers, the possession of Palestinian territories proves itself to be a real improvement in global security conditions.This will change Israeli internal perception of both the majority of public opinion and the establishment towards the West Bank and Gaza, and will lead soon to a patent will not to give them up as long as stable and comprehensive peace agreements are not reached with the neighbouring countries. The above-mentioned requirement – still not met by 2009 – has been put forward since 1967 as the main reason for justifing the occupation, always perceived as transitory and therefore never made official. In 1967 there then arose the ‘Occupied Territories’ question:’ by then, nobody was going to predict how longit would have lasted and whether it would have marked a second Nakba or just a temporary back fall.What is relevant for the purpose of this study is that Israeli mentality in changing according to the new, improved security conditions.For the first time in its short history, Israel holds safe borders and therefore is no longer at the mercy of the events and of the annihilation will of the neighboring Arab countries. Besides, having re-conquered the Old City, it renews the mythical link between Judaism

and the city, and has turned it into its new capital. In the aftermath of 1967, Israel is inebriated and enjoying for the first time regional power: not only has it defeated again all the Arab states allied against it, but has done away with the constant fear of obliteration (Mroz 1980). The army and the country relax, and this attitude will be accounted as the main reason of the temporary defeat for IDF in 1973.At the same time, also world perceptions on Israel are modifying themselves: from a little country surrounded by hostile enemies on all sides, Israel’s perception turns into a middle regional power, able to change the status quo according to its national interests and without any preliminary authorization from the Superpowers. The Cold War is still stretching out and polarizing any regional conflict. Some officers of the i d f, interviewed in the 70s, declared that at that time Israel was mostly frightened by an eventual Soviet intervention and considered all Arab states as Soviet proxies (Mroz 1980, 119). Therefore, Israel never really abandoned its siege mentality, which was dating back to the difficult conditions of the former Yishuv, and this time more because of the international community than for actual security reasons.Since 1967, indeed, the international community and the Western countries are no longer universally backing Israel as their regional ally and have started claiming the return of the Palestinian territories to Jordan under the aegis of UN Resolution nr. 242. Besides, Israel has taught another scary lesson to the same international community: that the outbreak of a war started out of strict defensive reasons – such as a real annihilation threat – could be easily turned into a successful story able to achieve results much superior to any early expectations (Levy 1997).

Israeli War Perception from the Six Days War to the OperationCast Lead: An Analysis of the Israeli Siege-MentalityClaudia De MartinoUniversity Cà Foscari, Italy

Reacţiile internaţionale la noile realităţi ale Orientului Mijlociu

În noiembrie 1967, Naţiunile Unite au votat Rezoluţia 242, rezoluţie ce sublinia imposibilitatea acceptării de către comunitatea internaţională a achiziţiilor teritoriale prin război şi solicita Israelului retragerea armatelor israeliene din teritoriile ocupate. Profitând de o formulate ambiguă (retragerea din teritorii în loc de retragerea din teritoriile) Israelul a interpretat rezoluţia în sensul că va trebui să se retragă din anumite teritorii ocupate în timpul războiului de şase zile şi nu din toate teritoriile.

Palestinienii au obiectat la adoptarea rezoluţiei deoarece aceasta cerea doar “rezolvarea pe o cale justă a problemei refugiaţilor“.

Interesele economice şi de securitate ale SUA în regiune au suferit mutaţii semnificative ceea ce a determinat transformarea SUA în principalul furnizor de armament pentru Israel şi mai mult decât atât principalul aliat la nivel internaţional.

Six-Day War, also called June War or Third Arab-Israeli War, brief war that took place June 5–10, 1967, and was the third of the Arab-Israeli wars. Israel’s decisive victory included the capture of the Sinai Peninsula, Gaza Strip, West Bank, Old City of Jerusalem, and the Golan Heights; the status of these territories subsequently became a major point of contention in the Arab-Israeli conflict.

Războiul de Șase Zile, de asemenea, numit Războiul din Iunie sau al treilea Război Arabo-Israelian, care a avut loc 5 - 10 iunie 1967 și a fost al treilea războaiele arabo-israeliene. Victoria decisivă a statului Israel au inclus capturarea Peninsulei Sinai, Fasia Gaza, Cisiordania, Orasul Vechi din Ierusalim și Înălțimile Golan, statutul acestor teritorii, ulterior, a devenit un punct major de dispută în conflictul arabo-israelian.