Războaiele medice

Cauzele războaielor mediceÎn prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr., întreaga lume grecească a trecut printr-o mare primejdie,

care a pus în cumpănă însăşi existenţa ei. Este vorba de războaiele pe care le-au dus grecii împotriva perşilor pentru a-şi apăra libertatea şi independenţa. Aceste războaie sunt cunoscute sub numele de războaiele medice sau războaiele greco-persane şi ele s-au sfârşit cu victoria deplină a grecilor.

În timp ce Sparta îşi consolidase supremaţia ei în Pelopones, iar la Atena se desfăşurau luptele înverşunate pentru statornicirea regimului democratic, perşii îşi întinseseră stăpânirea lor peste întreaga Asie Mică. După cucerirea Orientului Mijlociu de către Cirus, Imperiul persan a continuat să se dezvolte sub conducerea lui Cambise şi să se organizeze sub cea a lui Darius. Prima întâlnire dintre perşi şi greci are loc chiar în Asia, al cărei ţărm, ocupat de secole, de către greci, a fost anexat de Cirus după victoria sa asupra lui Cresus. 

Astfel, oraşele greceşti de pe ţărmul răsăritean al Mării Egee erau împiedicate în practicarea comerţului cu Grecia şi concurate de fenicieni. Cucerirea de către perşi a ţărmului răsăritean al Helespontului ar fi pus în primejdie comerţul cu coloniile greceşti şi în Marea Neagră, făcând astfel să crească îngrijorarea faţă de expansiunea persană, care ameninţa însăşi libertatea şi existenţa grecilor.

Toate acestea au făcut ca oraşele greceşti din Asia Mică, în frunte cu Miletul, înfloritoare centre meşteşugăreşti şi comerciale, să dorească redobândirea vechii lor prosperităţi economice, ruinată de stăpânirea persană. În acest scop, organizară o răscoală care va duce la izbucnirea primului război.

Profitând de eşecul suferit de Darius în expediţia lui împotriva sciţilor, oraşele greceşti din Ionia, în frunte cu Miletul, s-au răsculat în anul 499 î.Hr., proclamându-se independente. Pentru reuşita acţiunii lor ele se adresează celorlalte oraşe din Grecia: numai Atena şi Eretria din insula Eubeea, trimit o foarte modestă expediţie, care se mulţumeşte să înainteze până la Sardes şi să dea foc oraşului şi marelui templu al Cibelei (498 î.Hr.), apoi să se reîmbarce în mare grabă. Lăsaţi singuri, incapabili de altfel să se înţeleagă între ei, ionienii sunt învinşi la Lade; Miletul este luat cu asalt şi distrus, împreună cu bogatul său Didimeion. 

În anii următori însă, perşii au reuşit să înăbuşe răscoala. Miletul, focarul revoltei a fost asediat, luat cu asalt, populaţia măcelărită sau înrobită, iar oraşul pustiit şi ras de pe faţa pământului.

Primul război medicDarius nu uită ajutorul dat de oraşele greceşti răsculaţilor. O anecdotă relatează că pusese să i se repete

în fiecare zi „să-şi amintească de atenieni”. I se pare, bineînţeles, periculos să lase o parte a lumii greceşti în libertate, pe când pe cealaltă reuşise s-o reducă la o cruntă servitute. Anexarea acesteia i se pare cu atât mai uşoară cu cât se informase mai temeinic asupra Greciei, ale cărei forţe erau neînsemnate în comparaţie cu ale sale.        Momentul era prielnic pentru ca Darius să treacă imediat la aplicarea planului său de cucerire a Greciei continentale, ale cărei oraşe bogate îl atrăgeau în mod deosebit. Sub pretextul că grecii ajutaseră oraşele răsculate din Ionia, Darius trimite în anul 492 î.Hr. împotriva Greciei o mare armată pe uscat, prin Tracia, şi alta pe mare, sub conducerea ginerele său Mardonios. O furtună violentă însă îi nimici cea mai mare parte din flotă, iar armata de uscat, fiind mereu hărţuită de triburile tracice, l-a obligat pe Mardonius să-şi întrerupă marşul spre Atena.

 În 490 o flotă se îndreaptă spre Grecia: obţine, prin intimidare, alianţa mai multor oraşe, cruţă Delosul, dar distruge complet Naxosul  şi  Eretria,  apoi debarcă în Atica, în câmpia de la Maraton, cam la 40 km depărtare de Atena. Atena nu se poate aştepta la nici un pic de îndurare din partea perşilor, şi la nici un fel de ajutor din partea celorlalţi greci. Sparta se eschivează îndărătul unor pretexte religioase pentru a nu interveni în conflict, şi numai credincioasa Plateea, un oraş din Beoţia, are curajul să trimită atenienilor circa 1.000 de hopliţi. Atena a fost obligată să facă faţă situaţiei numai cu propriile ei forţe, cam 10.000 de ostaşi. Atenienii sunt aşezaţi în rânduri de bătaie de către strategul Miltiade cel Tânăr, fostul tiran al Chersonesului, alungat din statul său de înaintarea perşilor: abilul strateg atacă, profitând fără îndoială de plecarea unei părţi din armata persană, şi vitejia nesperată a oamenilor săi atacă cu toată puterea flancurile armatei persane, care, neputând rezista, se retrage pe corăbii.

Pentru prima dată atenienii s-au salvat ei înşişi şi au salvat, în acelaşi timp, Grecia, şi cu inima plină de o legitimă mândrie şi-au putut onora morţii strânşi într-un înalt tumul şi oferi un tezaur zeului de la Delfi. 

Victoria de la Maraton a avut unele urmări de mare însemnătate. Astfel, ea a acordat oraşelor greceşti un timp de răgaz pentru a se pregăti în vederea viitoarelor şi inevitabilelor lupte cu perşii, care nu renunţaseră la planul lor de a cuceri Grecia. Pe de altă parte, în urma victoriei de la Maraton,  Atena s-a ridicat la rangul de mare putere militară în lumea grecească, rivalizând cu Sparta.

Al doilea război medicImediat după înfrângerea de la Maraton, perşii au început mari pregătiri pentru un nou război. Între

timp, Darius a murit, urmându-i la domnie Xerxes (486 î.Hr.), fiul său. În anul 480 î.Hr. a fost trimisă împotriva Greciei o nouă armată. Conform planului stabilit de Xerxes, armata de uscat a străbătut Tracia şi Macedonia, coborând în Grecia dinspre nord, în timp ce flota persană o însoţea de aproape, de-a lungul ţărmului.

Știrea apropierii lui Xerxes, care preluase personal conducerea expediţiei, a produs o spaimă grozavă în rândurile oraşelor greceşti, numai 31 de oraşe îndrăznesc, într-un congres ce are loc în Corint, să se unească într-o ligă panelenică în scopul de a opune o fermă rezistenţă, în vreme ce tesalienii şi beoţienii trădează, iar oracolul din Delfi  ponegreşte. Sparta, căreia i-a fost încredinţată conducerea supremă a operaţiilor de război, trimite doar câteva contingente, păstrând cele mai bune trupe în vederea apărării Istmului. 

Lupta pe uscat s-a dat la Termopile, singurul loc de trecere al perşilor spre Grecia de mijloc, unde armata condusă de regele spartan Leonida a opus timp de două zile o rezistenţă înverşunată. Un trădător a indicat însă perşilor o potecă prin munţi şi aceştia au căzut în spatele grecilor. Leonida ordonă atunci aliaţilor să plece, rămânând pe loc numai cu un detaşament de 300 de spartani. Prinşi din două părţi, apărătorii Termopilelor au luptat cu îndârjire; însă au fost nimiciţi cu toţii de numărul mare al armatei persane. Mai târziu s-a ridicat aici un monument în cinstea eroilor spartani, pe care era scris: „Trecătorule, du-te şi spune Spartei că noi am căzut aici, împlinind cu cinste legile ei”.

După victoria de la Termopile, perşii au intrat în Grecia centrală, pustiind Atica şi Atena, părăsită de locuitorii ei, care se refugiaseră în insula Salamina. Nimic nu mai poate sta în calea „irezistibilului iureş al lui Ares, urcat pe carul său de luptă sirian”, aşa cum, fără ocolişuri, le anunţă Pitia atenienilor veniţi, în marea lor groază, s-o consulte (Herodot, 7, 140).

Există totuşi un om care nu-şi pierde speranţa nici în ceea ce priveşte Atena, nici în ceea ce priveşte Grecia: şi acela e Temistocle, a cărui cutezătoare acţiune, în răstimpul dintre cele două războaie, a înzestrat Atena cu o flotă considerabilă. Smulge Pitiei un oracol mai liniştitor, impulsionează energiile, îşi convinge nu fără greutate concetăţenii să-şi caute adăpost în spatele „meterezelor de lemn” ale corăbiilor lor, în timp ce oraşul este părăsit, iar femeile şi copiii evacuaţi. Xerxe îşi continuă marşul său inexorabil, cucereşte şi distruge Atena lipsit de locuitori, răzbunând astfel ruinele Sardesului. Grecii, dezbinaţi, şovăie şi tremură, dar, Temistocle, de o perfidie genială, reuşeşte să-i convingă să ia parte la lupta din rada de la Salamina.

Lupta decisivă s-a dat pe mare la Salamina. În strâmtoarea foarte îngustă, flota greacă, condusă cu dibăcie de Temistocle, a atras pe cea persană. Corăbiile uşoare ale grecilor au izbit cu toată puterea pe cele ale duşmanului, care nu se puteau mişca în voie din cauza locului strâmt. Adversarii lor, fenicienii şi ionienii constrânşi la o fidelitate forţată, se luptă cu înverşunare, dar marinarii şi soldaţii greci, printre care se disting egineţii şi atenienii, merită laurii victoriei şi la scurt timp, potrivit speranţelor lui Temistocle, în flota perşilor se instaurează dezordinea, o flotă de altfel prea numeroasă pentru îngustimea micului golf. Seara „până departe în larg se întind asupra mării vaietul şi plânsul, până când ceasul nopţii întunecate potoleşte totul” (Eschil, Perşii, 426). După două zile de lupte, grecii au câştigat o biruinţă strălucită, silind corăbiile rămase din flota perşilor să se retragă.

Deşi Xerxes fusese înfrânt la Salamina, rămăsese totuşi victorios pe uscat, unde armatele lui numeroase ocupaseră întreaga Grecie până la istmul Corint. De aceea, războiul continuă şi în anul următor. Pentru alungarea perşilor, grecii făcură un ultim efort. Astfel, forţele aliate greceşti, sub conducerea regelui spartan Pausanias şi a atenianului Aristide, care între timp fusese rechemat din exil, întâlniră pe perşi la Plateea, unde obţinură o victorie strălucită, perşii fiind obligaţi să se retragă pentru totdeauna din Grecia.       Ultimele rămăşiţe ale flotei persane, care după înfrângerea de la Salamina căutau să se retragă spre patrie, au fost însă ajunse din urmă de corăbiile grecilor şi distruse la capul Mycale, în apropierea Miletului; astfel s-a încheiat cel de-al doilea război cu perşii (479 î.Hr.).

Urmările războaielor

  Războaiele cu perşii au continuat mulţi ani după aceste victorii ale grecilor, însă mai mult pe mare. De aceea, Atena a preluat conducerea operaţiilor militare, grupând în jurul ei toate oraşele-state greceşti din insulele Marii Egee eliberate de sub stăpânirea perşilor. În felul acesta a luat fiinţă o alianţă militară,  Liga maritimă de la Delos, numită astfel pentru că sediul ei se află în insula Delos. Din această ligă făceau parte, pe lângă Atena şi oraşele-state greceşti din insulele Mării Egee, Ionia, Helespontetc. Sparta nu făcea parte din această ligă, ea menţinându-se mai departe în fruntea Ligii peloponeziace.

La început, toţi membrii Ligii de la Delos erau egali în drepturi, însă în fapt Atena avea hegemonia, deoarece ea dispunea de cea mai mare parte din forţele militare ale ligii, pentru care motiv Aristide a fost numit casier al tezaurului ei, iar Cimon, fiul lui Miltiade, conducător militar.

Războiul peloponesiac

Cauzele războiului peloponesiacSpre sfârşitul secolului al V-lea î.Hr., întreaga Grecie a fost zguduită de războiul peloponesiac, care a

dus la înfrângerea şi decăderea Atenei şi la hegemonia Spartei în lumea grecească. Se numeşte astfel, pentru că în acest război purtat împotriva Ligii maritime ateniene au luat parte toate statele din Liga peloponesiacă.

Ridicarea politică a Atenei în urma războaielor greco-persane, precum şi hegemonia ei în Liga maritimă ateniană au sporit în acelaşi timp şi concurenţa economică pe care o făcea statelor membre ale Ligii peloponeziace, printre care se afla şi Corintul. Atena îşi întinsese influenţa economică în Siciliaşi în sudul Italiei, regiuni bogate în grâne, care se găseau în mâinile Corintului şi Megarei, ameninţându-le astfel interesele comerciale. Această situaţie nu putea lăsa indiferentă Sparta, conducătoarea oraşelor greceşti din Pelopones.

La această cauză economică s-au mai adăugat şi altele de natură politică: rivalitatea dintre Sparta şiAtena pentru întâietate (hegemonie) în Grecia, ca şi faptul că Atena sprijinea elementele democratice în toate statele greceşti, în timp ce Sparta dădea ajutor aristocraţilor, oferind azil adversarilor democraţiei. 

Astfel, contradicţiile economice şi politice dintre Atena şi Sparta au provocat ruperea păcii de 30 de ani, cu greu încheiată în anul 445 î.Hr., şi dezlănţuirea unui război pentru supremaţie economică şi politică asupra întregii lumi greceşti.

Ocazia pentru izbucnirea războiului se ivi o dată cu cearta dintre Corint şi colonia ei, Corcira (insula Corfu de astăzi), care făcea un comerţ înfloritor în Sicilia şi sudul Italiei, aducând mari prejudicii metropolei sale. Atena a socotit această ocazie binevenită pentru a-şi asigura o bază maritimă în drumul ei spre sudul Italiei şi Sicilia; de aceea, ea a luat apărarea Corcirei, unde de altfel se instaurase între timp un regim democratic. Corintul a cerut atunci ajutorul Spartei, ceea ce a dus la izbucnirea războiului.

Desfășurarea războiuluiPrima fază a războiului (431 – 421 î.Hr.)În primăvara anului 431, armatele Ligii peloponeziace, sub conducerea Spartei, au intrat în Atica unde

au provocat distrugeri cumplite. Cei mai loviţi de pe urma invaziei au fost ţăranii, care, urmând sfaturile lui Pericle, şi-au căutat adăpost în interiorul zidurilor Atenei, lăsându-şi ogoarele să fie cotropite de duşmani. Atena a răspuns invaziei spartane trimiţându-şi flota să pustiască coastele Peloponesului.

În curând, la Atena, din cauza îngrămădirii populaţiei, a izbucnit ciuma, care a făcut mii de victime. Nemulţumirile provocate de izbucnirea ciumei, precum şi de o nouă invazie a spartanilor au fost folosite de duşmanii regimului democraţiei din Atena pentru a-l înlătura pe Pericle de la conducerea statului şi a-l condamna la o mare amendă. În anul următor, el a fost reales, dar pentru scurtă vreme, căci a căzut victimă ciumei, care continua să bântuie cu furie la Atena.

După moartea lui Pericle au reînceput la Atena luptele între aristocraţi, conduşi de Nicias, şi democraţi, care aveau în fruntea lor pe Cleon. Nicias era pentru împăcarea cu spartanii şi pentru terminarea războiului, în timp ceCleon dorea continuarea războiului cu Sparta până la victorie. În cele din urmă, Cleon şi-a impus părerea lui şi războiul a fost continuat cu şi mai multă violenţă.

Flota ateniană atacă din nou coastele Peloponesului, obţinând succese strălucite. Însă curând, o gravă lovitură  a venit să curme succesele atenienilor. Generalul spartan Brasidas întreprinse cu o puternică armată o expediţie înTracia, unde obţinu o mare victorie. Cleon a fost ucis în luptă, în care, de altfel, căzu şi Brasidas.

Urmarea acestei înfrângeri a fost luarea puterii de către Nicias, care a început tratative de pace cu spartanii. După lungi dezbateri, pacea a fost încheiată în anul 421 î.Hr. Această pace, cunoscută sub numele de „Pacea lui Nicias”, încheiată pe timp de 50 de ani, n-a desemnat nici un învingător, dar nici n-a micşorat câtuşi de puţin duşmănia dintre cele două rivale. S-a revenit la statu-quo ante.

Această pace nu putea să dureze, deoarece ea nu rezolvase nici una din cauzele care provocaseră războiul.

A doua fază a războiului (415 – 404 î.Hr.)După încheierea păcii lui Nicias, Alcibiade, un tânăr ambiţios, dominat de o nespusă dorinţă de glorie,

a contribuit la aprinderea din nou a războiului împotriva Spartei, înşelând poporul pe care îl dispreţuia. Astfel, Alcibiade a propus Adunării poporului un plan îndrăzneţ de organizare a unei mari expediţii militare împotriva Siracuzei, aliată a Spartei. Înfăţişând poporului avantajele unei asemenea expediţii, anume că nu numai Sicilia, ci şi sudul Italiei şi nordul Africii ar ajunge sub stăpânirea Atenei, fapt care ar pune-o în situaţia să nimicească apoi pe spartani, Alcibiade a pornit în anul 415 î.Hr. în fruntea unei flote puternice spre Sicilia. Însă, în ajunul plecării lui au fost găsite la Atena mutilate toate statuile zeului Hermes. Adversarii războiului l-au acuzat pe Alcibiade de blasfemie şi curând după plecarea lui l-au rechemat în patrie. Alcibiade s-a refugiat însă la spartani, cărora le-a dezvăluit planurile de război ale atenienilor.

Încunoştinată de acţiunile militare ale Atenei, Sparta a trimis ajutoare grabnice Siracuzei şi, concomitent cu războiul purtat în Sicilia, invadează din nou Atica şi ocupă oraşul Deceleea, din nord-estul provinciei, tăind în felul acesta legăturile de aprovizionare ale Atenei. Tot atunci peste 20.000 de sclavi (în special meşteşugari), a căror situaţie se înrăutăţise foarte mult, fugiseră la Sparta. În acelaşi timp, Sparta a reluat legăturile cu perşii, cerându-le chiar ajutorul lor. Aceştia au dat mari sume de bani spartanilor.

Expediţia din Sicilia s-a încheiat cu o grea înfrângere pentru atenieni; flota ateniană a fost nimicită, Nicias, comandantul ei, ucis, iar un număr foarte mare de atenieni, căzuţi prizonieri în mâinile învingătorilor au fost puşi la muncă silnică în cariere de piatră.

Urmarea acestei înfrângeri a fost răsturnarea regimului democratic din Atena şi aducerea la conducerea ei a aristocraţiei.

Ameninţată în propriul ei teritoriu, Atena a continuat să se apere cu şi mai multă înverşunare. În această situaţie gravă, Alcibiade, care între timp se certase cu spartanii, reveni în patria pe care o trădase şi, iertat de popor, a preluat comanda unei noi flote ateniene. După ce a restabilit democraţia la Atena, obţine câteva succese pe mare. Foarte curând însă, Sparta, cu ajutorul perşilor, restabileşte situaţia militară în favoarea ei. Astfel, o armată spartană condusă de Lisandru surprinde flota ateniană pe ţărmurile Helespontului, la Aigospotamos (Râul caprei), distrugând-o aproape în întregime (405 î.Hr.). 

Atacată pe mare şi pe uscat de spartanii conduşi de Lysandros, Atena a fost asediată. Nu a putut rezista multă vreme acestui asediu şi a capitulat din pricina lipsei de alimente (404 î.Hr.). Prin pacea impusă de spartani, Atena era obligată să dărâme fortificaţiile portului Pireu şi toate zidurile ce înconjurau oraşul, să-şi distrugă flota, cu excepţia corăbiilor necesare pentru repatrierea aristocraţilor exilaţi din cauza regimului democratic, să evacueze toate posesiunile ei, să se supună hegemoniei spartane şi să desfiinţeze Liga de la Delos. O garnizoană spartană a fost instalată la Atena.

Urmările războiuluiDupă capitularea Atenei, la conducerea oraşului au fost aduşi cei „30 de tirani”, aleşi din rândurile

oligarhiei. Ei au condus Atena aproape un an, în care timp au luat o serie de măsuri pentru lichidarea democraţilor, dedându-se la crime îngrozitoare.

Cei mai mulţi dintre democraţi au reuşit însă să se salveze, refugiindu-se în Beoţia, de unde în anul 403 î.Hr. s-au întors sub conducerea lui Trasibul şi au răsturnat guvernul tiranilor aristocraţi, restabilind regimul democratic fără ca Sparta să intervină.

Atena a redevenit liberă, însă ea încetă de a mai juca rolul de mare putere.Războiul peloponeziac a dus nu numai la decăderea Atenei, dar şi la ruinarea statelor greceşti în

general şi, în primul rând, a regiunilor în care s-au desfăşurat operaţiile militare.După război, economia intră într-o perioadă de criză care va duce la slăbirea polisurilor greceşti.În locul hegemoniei ateniene s-a impus în lumea grecească hegemonia aristocratică, reacţionară

a Spartei, care mult mai înapoiată din punct de vedere economic, nu va reuşi să unifice lumea grecească. Ba, dimpotrivă, dominaţia apăsătoare a Spartei va face ca cetăţile greceşti să se ridice împotriva ei, redeschizând, curând după aceea, lupta pentru supremaţia politică în Grecia, fapt care va duce la slăbirea lor şi la căderea sub stăpânirea Macedoniei.

Imperiul macedonean

Filip al II-lea

Ascensiunea Macedoniei sub Filip al II-leaLa începutul secolului al IV-lea î.Hr. Grecia, era preocupată doar de propriile războaie angajate între

cetăţile sale, care prin efectele produse au tulburat viaţa socială, economică şi politică şi a provocat o adâncă criză morală. Pe acest fond, în nordul lumii greceşti, se afirma regatul Macedoniei condus de regele Filip al II-lea, un om de acţiune şi energic.

Macedonia este un regat din nordul Greciei, situat într-o zonă  muntoasă şi aspră, cu puţine câmpii fertile străbătută de râurile Haliacmon şi Axios, bogat în minereuri şi mare crescător de cai. Populaţia era formată dintr-un amestec de triburi greceşti şi iliro-tracice, care vorbea o limbă asemănătoare cu a grecilor. Grecii îi considerau barbari şi manifestau un dispreţ faţă de acest neam de ţărani neciopliţi şi de munteni.

Organizarea politică şi socială este diferită de restul lumii greceşti. Statul este condus de un rege, care conducea statul sprijinit pe o puternică aristocraţie turbulentă. Suveranul nu conducea, precum monarhii orientali, pe baza dreptului divin şi nici nu poseda puterea absolută. De aceea, această aristocraţie i se supunea doar atunci când regatul era ameninţat de atacurile dinspre nord ale ilirilor sau ale tracilor. Nobili purtau titlul de „tovarăşi” ai regelui (hetairoi). Regele se putea bizui, de asemenea, şi pe ţărănime credincioasă care erau excelenţi pedestraşi (pezetairoi).

La sfârşitul secolului al V-lea î.Hr., statul macedonean începe să devină mai stabil şi mai puternic datorită regelui Arhelau, un om interesat de cultură, care a primit la curtea lui din Pella pe poeţii Euripide şi Agaton, pe muzicianul Timoteos din Milet, pe pictorul Zeuxis. În timpul său sunt întărite zidurile cetăţilor, construite străzi şi modernizată armata. După moartea lui ţara a căzut pradă anarhiei provocată de luptele dinte aristocraţi. Deşi a fost o perioadă tulbure marcată de revolte, uzurpări de tron şi asasinate, Macedonia a devenit tot mai prosperă şi deschisă civilizaţiei elenice.

Cel care va schimba radical statutul regatului este regele Filip al II-lea (359-336 î.Hr.), care va face din Macedonia cea mai mare putere din Peninsula Balcanică impunându-şi hegemonia şi asupra cetăţilor greceşti.     

Filip, ales drept tutore al nepotului său care este prea tânăr pentru a putea domni, se impune cu asemenea autoritate încât trei ani mai târziu reuşeşte, fără nici un fel de împotrivire, să-şi înlăture nepotul şi să se proclame rege. 

La vârste de 23 de ani, când devine regent, experienţa lui e deja vastă. A fost ostatic la  Teba, l-a cunoscut pe Epaminonda pentru care a nutrit cea mai vie admiraţie, apoi a guvernat una din provinciile Macedoniei. Este cunoscut pentru o viaţă particulară destul de dezordonată şi adversarii săi îi pot reproşa, şi pe drept cuvânt o înclinare excesivă pentru vin şi pentru femei. Este lipsit de orice scrupule, foloseşte în aceeaşi măsură şi forţa şi diplomaţia. Manifestă, de asemenea, şi daruri contradictorii – energie în acţiune şi tergiversare în negocieri.

Filip ştie că pentru realizarea adevăratelor sale ambiţii trebuie, mai întâi, să se poată bizui pe o Macedonie puternică. Începe prin lărgirea graniţelor în detrimentul tuturor vecinilor, cucereşte două provincii ce aparţineau Epirului, pune mâna pe Amfipolis şi pe Pidna.

În urma unor abile negocieri, anexează, de la traci, districtul aurifer al muntelui Pangaeus, apoi îi respinge pe barbarii din nord şi din vest – peonienii şi ilirii. Ținuturile recent cucerite devin obiectul unei veritabile colonizări interioare, ce permit punerea lor în  valoare şi elenizarea unor regiuni ce rămăseseră, în fond, foarte barbare. Cea mai celebră dintre creaţiile sale, Filipi, supraveghează îndeaproape minele de pe Pangaeus.

După ce şi-a asigurat tronul eliminându-i pe ceilalţi pretendenţi a redus şi nobilimea care va ocupa toate posturile importante din administraţie şi din armată. Urmează organizarea financiară pe baze sănătoase a ţării: sistemul vamal este reorganizat de atenianul Calistrat, în vreme ce minele din Pangaeus îi asigură enormul venit de 1.000 de talanţi pe an, cu care bate superbii lui stateri de aur, filipii, care vor rivaliza de-acum înainte cu daricii perşilor şi cu bufniţele Atenei şi care îi oferă mijloacele financiare pentru pregătirile militare. 

Resursele financiare tot mai mari îi permit să continue şi opera de elenizare a ţării, asigurată de serviciile grecilor care, poeţi sau artişti, bântuie în mare număr pe la curtea sa. Îşi împodobeşte capitala, Pela, cu splendide edificii.

Filip se bazează în primul rând pe o armată puternică, de care se ocupă în mod deosebit, credinciosul Parmenion. Recrutarea obligatorie permite înrolarea unui număr considerabil de tineri, într-o ţară a cărei populaţie se ridică poate la 800.000 de locuitori. Macedonia e împărţită în circumscripţii militare, fiecare dintre acestea procurând trei unităţi, una de cavalerie (iles), una de infanterie grea şi alta de infanterie uşoară. În timpul luptei, varietatea acestor elemente le asigură o mare supleţe de manevră, dar cel mai important element este fără îndoială falanga, grupare a unor unităţi de infanterie grea, luptătorii ce făceau parte din acestea fiind înarmaţi cu o sarissă, o suliţă lungă de 5 până la 7 m. Fără a avea încă înfăţişarea masivă şi compactă pe care o va primi în epoca elenistică, această falangă este absolut capabilă să oprească înaintarea duşmanului şi să-l doboare datorită acelui veritabil zid de fier pe care i-l opun sarissele. Este instrumentul cu care va Filip va cuceri Grecia, iar Alexandru va supune Asia.

Impunerea hegemoniei macedoneneFilip nu mai aştepta decât un pretext pentru a interveni în mod mai direct în Grecia, şi acesta vine, în

356 î.Hr., când izbucneşte o gravă criză interstatală. Sanctuarul de la Delfi era din nou cauza unui război sacru, cel de al treilea. Focidienii sunt din nou acuzaţi de sacrilegiu. Aceştia aflaţi sub conducerea lui Filomelos şi Onomarhos, numiţi strategi autocratores, fortifică oraşul Delfi şi nu ezită să folosească bogăţiile tezaurului sacru drept fonduri destinate războiului. Ei îşi asigură sprijinul Spartei şi a Atenei, dar se lovesc de o redutabilă coaliţie ce grupează, în jurul Tebei, pe tesalieni şi pe locrieni.

Intervenţia lui Filip conferă  un nou sens unui conflict iniţial limitat, dar care răscoleşte acum întreaga lume greacă. Filip obţine la început succes după succes. După un mare eşec suferit în faţa lui Onomarhos în 353 î.Hr., Filip revine în anul următor în Tesalia, zdrobind trupele lui Onomarhos, care a murit în luptă. Însă, războiului sacru va continua. Filip, după un marş precipitat, încearcă să treacă de Termopile, aflat în mâna aliaţilor focidienilor, ca să intre în Grecia centrală, dar cu toate că nu reuşeşte el măcar devine aliatul şi protectorul Tesaliei. După puţin timp, Filip va reuşi să fie numit arhonte pe viaţă al confederaţiei tesaliene.

Deşi războiul continuă să se desfăşoare în Focida, acesta îşi pierde din importanţă în faţa înfruntării dintre Filip şi Atena. Filip găseşte la Atena un adversar pe măsură în persoana lui Demostene. 

Între timp Filip se ocupă de Tracia, unde a impus regilor indigeni alianţa cu el, ducându-şi armatele până la Propontida. Apoi, îşi îndreaptă toată atenţia asupra oraşelor greceşti de pe coastă, pentru ca în anul 348 î.Hr. să cucerească Olintul, minat dinlăuntru de aurul său şi pe care tergiversările Atenei nu-i permit să se apere în mod eficace. După ce îl distruge în întregime va încorpora întreaga Calcidică în regatul Macedoniei. În acelaşi timp, intrigile lui Filip au scos Eubeea din Confederaţia maritimă ateniană.

Atena, rămasă complet izolată nu mai are decât varianta tratativelor pentru a-şi asigura cel puţin un statu quo, însuşi Demostene, se alătură pacifiştilor din partidul lui Eubul. Filip, cu acea neîntrecută perfidie a sa, caută să obţină poziţii şi mai avantajoase şi încheie, în cele din urmă pacea lui Filocrate (346 î.Hr.). Fiecare dintre părţi păstrează ceea ce posedă în momentul respectiv, Calcidica rămânând în stăpânirea Atenei. 

Filip îi poate atunci pedepsi pe focidieni cu cea mai mare asprime, atribuindu-şi şi cele două voturi de care dispuneau aceştia în cadrul amficţionei şi care le-au fost confiscate. De asemenea, amficţionia a impus focidienilor o grea amendă anuală ca despăgubire pentru jafurile comise în sanctuarul de la Delfi. Filip vine în persoană la Delfi pentru a celebra Jocurile Pythice din anul 346 î.Hr.. Regele macedonian era de aici înainte admis oficial în comunitatea statelor greceşti.

Pacea este privită doar ca o suspendare a ostilităţilor. În cei şase ani care au trecut de la semnarea păcii, Atena se află sub influenţa lui Demostene, care reorganizează flota şi obţine din partea poporului şi a celor avuţi grele sacrificii financiare. Demostene reuşeşte cel puţin să scoată Atena din izolarea în care se închisese, şi tratează cuconfederaţia eubeeană care luase tocmai fiinţă şi solicita, alianţa Atenei. La Atena a fost un congres panelenic, ce reunea toate oraşele care voiau să-i reziste lui Filip: Eubeea, Megara, Corint, Ahaia, Corcira, Leucada, Acarnania, Ambracia. Poporul consideră că Demostene a binemeritat de la patrie şi îi acordă o coroană de aur.

Filip considera şi el pacea doar temporară. Îl atacă pe regele odrisilor, Cersebleptes, onorat de atenieni cu dreptul de cetate, si anexează Tracia, pe cuprinsul căreia întemeiază noi colonii militare, printre care Filipopolis. Apoi are îndrăzneala să străbată Chersonesul Traciei şi să asedieze Perintul. Cu o manevră

remarcabilă, răpeşte Hieron-ului, chiar la intrarea în Pontul Euxin, un convoi de 180 de vase ateniene, pline cu provizii. 

Atena nu mai suportă şi gata să rişte totul în faţa unui adversar atât de neloial, îi declară război (340 î.Hr.). Este încheiată o alianţă cu Teba, în pofida proaspetei amintiri a atâtor conflicte şi ofense. Lupta decisivă are loc în Beoţia, la Cheroneea (338 î.Hr.), unde liga elenică şi Filip  aliniază, fiecare, câte 30.000 de infanterişti şi 2.000 de călăreţi. Cei 1.000 de cetăţeni atenieni care îşi dau viaţa şi jertfa „batalionului sacru” teban care şi-a dat viaţa până la ultimul om nu este suficient pentru obţinerea victoriei.  Filip demonstrează că este un excelent tactician, şi pe deasupra, îl mai are şi pe fiul său Alexandru, un tânăr prinţ ale cărui atacuri pline de violenţă hotărăsc victoria. Victoria macedonenilor este decisivă, orice împotrivire faţă de voinţa lui Filip a luat sfârşit.

Teba este tratată cu mare asprime, i se impune o garnizoană macedoneană în Cadmeea, un regim oligarhic şi pierde poziţia de frunte în Beoţia. Filip este mai generos cu Atena, care a scăpat cu pierderi minime: şi-a abandonat doar poziţiile din Chersonesul tracic şi a acceptat dizolvarea Confederaţiei maritime. De asemenea, şi-a păstrat posesiunile externe. Lemnos, Imbros, Scyros şi Samos, redevenind chiar stăpână pe Oropos, la frontiera Beoţiei, pe care-l pierduse odinioară. În final, a intrat în alianţa lui Filip. Poporul atenian a rămas totuşi demn în înfrângerea suferită, încredinţându-i lui Demostene sarcina de a pronunţa elogiul funebru al soldaţilor morţi la Cheroneea.

Filip supune fără greutate restul Greciei, cu excepţia Spartei, pe care o umileşte devastându-i toată câmpia şi reducând-o la Laconia. În 337 î.Hr., el îi convoacă, la Corint, pe reprezentanţii tuturor oraşelor şi pune bazele unei ligi panelenice, din care este exclusă numai Lacedemonia.

Se instaura pacea generală între cetăţi şi tulburarea ei era interzisă sub pedeapsa sancţiunilor militare. Se proclama respectarea constituţiilor interne ale fiecărui stat, ca şi autonomia sa. Pirateria şi jaful erau interzise. Organul deliberativ un Consiliu federal (Synedrion), în care fiecare oraş dispune de un număr de voturi în raport direct cu importanţa lui militară. Hotărârile acestuia, luate cu majoritate de voturi, deveneau obligatorii pentru toţi membrii Ligii. Macedonia nu făcea parte din Liga de la Corint, dar ea încheia cu aceasta o alianţă ofensivă şi defensivă, iar Filip era desemnat ca şef al armatei federale, încă din 337 î.Hr., el propunea Ligii pornirea unui război împotriva regelui persan. 

Pentru prima dată aproape întreaga Grecie cunoaşte instituţii suprastatale, gândite de vicleanul Filip. El ştia prea bine că grecii nu vor renunţ la tradiţionalele lor forme de guvernământ şi în special la polis, fapt pentru care suprapune poleis-urilor un stat federal, al cărui conducător de necontestat, este el însuşi şi pe care îl supraveghează prin garnizoanele sale aflate în patru puncte strategice: Teba, Halcis, Corint şi Ambracia.

Monarhia ahemenida trecea atunci printr-o criză gravă de succesiune, care făcea potrivit momentul unui atac. Lui Filip nu-i era însă dat să pornească la război împotriva persanilor, căci în vara lui 336 î.Hr., în timpul serbărilor date cu ocazia căsătoriei fiicei sale cu regele Epirului, a fost asasinat de un oarecare Pausanias, cu o lovitură de cuţit. 

Cu fiul său Alexandru, aclamat pe loc de popor ca rege al Macedoniei, începe o eră nouă pe care o numim epoca elenistică.

Alexandru cel Mare

Epopeea macedoneanăAlexandru cel Mare (Alexandru al III-lea), fiul lui Filip al II-lea, a fost recunoscut la vârsta de 20 de

ani rege al Macedoniei şi conducătorul ligii panelenice ce urma să pornească războiul împotriva Imperiului persan. Domnia sa, care a durat 12 ani şi jumătate, va schimba faţa Eladei şi a lumii orientale. 

De la 13 ani de educația sa se ocupă marele filozof Aristotel. Elev ascultător urmărește cu pasiune lecţiile unui maestru care ştie tot dobândind o cultură profund elenică. A excelat în exerciţiile fizice şi s-a arătata fi un elev eminent şi pasionat pentru cunoaşterea a tot ce ţine de spirit. Citeşte operele lui  Pindar, Herodot, Euripide.

La 16 ani, în timpul uneia din expediţiile lui Filip, după ce tatăl său i-a încredinţat regenţa regatului, începe să se iniţieze în tainele puterii, iar după 2 ani a participat la victoria din Cheroneea. Certat pentru moment cu tatăl său, se împacă apoi cu el şi, în calitatea lui de prim născut, este proclamat rege de către armată în momentul în care Filip cade sub pumnalul lui Pausanias. 

Mama sa, o fire violentă, cu o sensibilitate excesivă, aparţinea familiei regale a moloşilor,  Eacizii, care pretindeau că sunt urmașii lui Pirus, fiul lui Ahile, şi posedau impetuozitatea şi pornirea spre violenţă a

eroului „cu inimă de leu”. Alexandru manifesta accese incontrolabile de mânie şi de entuziasm, cum vor avea și alţi Eacizi : Pirus, Filip al V-lea. Încă din adolescență el credea că e descendentul lui Heracle prin tată şi al lui Ahile şi Priam prin mamă. Pasionat de tradiţiile mitice, este dotat în mod excepțional cu sentimentul divinului care-l face să simtă fierbându-i în vine sângele eroilor, strămoşii săi. 

Încă de la începutul domniei sale, Alexandru îi lichidează pe pretendenţii la tron după care a înăbuşit răscoalele care izbucniseră în regat, asigurând dominaţia macedoneană asupra tracilor şi ilirilor în Balcani. Grecia se agită şi Demostene îl ia peste picior pe „tinerelul” care domneşte la Pela. O campanie fulgerătoare pune capăt speranţelor grecilor apărute după moartea lui Filip, şi, pentru a demonstra implacabila-i hotărâre, regele îi transformă în sclavi pe locuitorii Tebei iar cetatea este ștearsă de pe suprafaţa pământului, cu excepţia templelor şi a casei lui Pindar, dar, ca şi tatăl său, se arată generos faţă de Atena.  

Apoi, după ce mobilizează armata macedoneană şi contingentele ligii panelenice (30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi), începe campania persană la mai puţin de doi ani de la urcarea sa pe tron (334 î.Hr.) : un război grec de răzbunare şi un război macedonean de cucerire. 

După traversarea Hellespontului, în mai 334 î.Hr., zdrobește armata satrapilor persani, întărită cu mercenarii greci ai lui Memnon din Rodos, pe râul Granicos, conducând el însuşi un năvalnic atac al cavaleriei macedonene. După cucerirea oraşelor greceşti de pe coastă, sunt ocupate Caria, Frigia (la Gordion, Alexandru taie cu sabia complicatul nod de la carul lui Gordias, prevestire a cuceririi întregii Asii) şi Cilicia. Ofiţeri macedoneni sunt numiţi satrapi în teritoriile cucerite. 

După cucerirea Asiei Mici, Alexandru pătrunde în Siria, unde Darius al III-lea Codomannos, regele perşilor, îl aştepta cu o mare armată formată din soldați din mai multe provincii ale imperiului (600.000 de oameni) la Issos. Perşii au fost înfrânţi şi Darius a fugit, lăsându-şi familia în mâinile învingătorului. Regele vrea să înceapă tratativele de pace şi oferă o răscumpărare pentru familia sa: Alexandru îi răspunde, plin de trufie, ca mai întâi să facă act de supunere.

Alexandru pătrunde de-a lungul coastelor siriene, după care asediază oraşul Tyr care-i rezistă timp 7 luni (august 332 î.Hr.) şi pe care, după cucerire, îl  tratează cu maximă severitate, ştergându-l de pe faţa pământului iar locuitorii săi (30.000 de oameni) au fost vânduți ca sclavi. După ce a intrat  Egipt, unde este primit ca un eliberator, el cucerește Memfis-ul unde îşi pune pe cap dubla coroană. Alexandru merge la celebrul sanctuar al lui Zeus-Amon, unde a fost recunoscut ca fiu al zeului (faraon), apoi întemeiază oraşul Alexandria. 

În 331 î.Hr. reia campania din Asia, și după ce a traversat Eufratul şi Tigrul a înfrânt la Gaugamela o nouă armată condusă de Darius (sursele indică 1.000.000 de oameni) folosind formațiunea falangei macedonene cu „ordine oblică de bătaie”, ca şi la Granicos şi Issos. Regele persan, învins, fuge în Persia. Alexandru a intrat victorios în Babilon unde oferă un sacrificiu regal zeului Marduk pentru a fi recunoscut „rege al celor patru părţi ale lumii”, după care a pornit în urmărirea lui Darius și a cucerit Susaşi Persepolis, reşedinţe regale. Capturarea tezaurului persan i-a adus o avere impresionantă (50.000 de talanţi). Persepolis care îi va opune o rezistență deosebită a fost ars ca răzbunare a distrugerilor de pe Acropole făcute de regele persan Xerxes în 480 î.Hr.. Darius a fost asasinat în Media în anul 330 î.Hr. de către Besos, satrapul Bactrianei, care s-a proclamat „rege al regilor”. Simultan, Alexandru se proclamă succesor legal al Ahemenizilor adoptând îmbrăcămintea ceremonială a regilor persani. După ce îşi consolidează stăpânirea, Alexandru l-a urmărit pe Besos până la munţii paropamici  (Hindu-Kuş), unde după ce l-a prins, a pus să fie omorât (329 î.Hr.).

În următorii ani, Alexandru a supus popoarele Asiei Centrale, ocupând pe rând Hircania, Parţia, Aria, Arahosia şi şi-a condus armata până la râul Iaxarte unde fixează frontiera imperiului său (actualul Sir-Daria). În Bactriana (nordul Afganistanului) s-a căsătorit cu Roxana, fiica unui prinţului bactrian Oxiarte, ceea ce i-a nemulțumit pe unii dintre tinerii macedoneni care au organizat un complot, condus de Filotas, fiul lui Parmenion. Armata i-a condamnat şi i-a executat pe cei revoltați. Parmenion, implicat poate pe nedrept în această trădare, a fost asasinat din ordinul lui Alexandru. 

În 327 î.Hr. începe campania din India ce urmărea atingerea limitelor sudice şi răsăritene ale lumii locuite (ecumene), inaugrând pentru prima dată ideea de dominaţie mondială. Alexandru pătrunde în India, traversează fluviul Indus, unde l-a înfrânt la Hidaspe (astăzi Jhelum) pe Porus, un puternic suveran local, căruia i-a înapoiat însă statele sale, iar Taxila, un alt rege indian, i s-a supus fără luptă. Alexandru a înaintat până la Hifasis (astăzi Bias), un ultim fluviu înainte de a ajunge la ținuturile care îl despărţeau de  Gange, însă soldaţii, obosiţi de o aventură atât de prodigioasă, au refuzat să-l mari urmeze. Alexandru este obligat să

pună capăt cuceririlor sale. Înainte de se întoarce, el ridică 12 altare pentru zeii din Olimp în jurul unei coloane de bronz ce purta inscripţia: „Aici s-a oprit Alexandru”.

La întoarcere coboară pe Hidaspes şi pe Indus, divizându-și armata în trei fracţiuni. Craterus porneşte spre Arahosia; Alexandru îşi rezervă sarcina cea mai dificilă, aceea de a traversa îngrozitorul deşert al Gedrosiei (Balucistan) unde a pierdut mai mulţi oameni decât în orice bătălie;  Nearhos urmează drumul de-a lungul coastelorOceanului Indian şi ale Golfului Persic până la gurile Eufratului şi Tigrului. Se  întâlnesc  cu  toţii  la  Carmania, de unde Alexandru ajunge în vechile capitale – Susa, Ecbatana, Babilon.

Spre Imperiul universalAlexandru cel Mare a reușit să reunească sub sceptrul său atâtea provincii ce nici un alt cuceritor n-a

reușit, în nici 12 ani reușind să străbată aproape 25.000 de kilometri și să înfrunte țări necunoscute și ostile. Moştenirea primită de la tatăl său, regatul Macedoniei şi hegemonia ligii elenice, a fost completată de cucerirea unui teritoriu tot atât sau poate chiar mai mare decât imperiul ahemenid din epoca maximei sale expansiuni, sub Darius I. Succesele sale pot fi puse pe seama calității organizării logistice și forţei armatei macedonene, științei lui de a lupta, pe bravura soldaţilor greci, pe descompunerea monarhiei ahemenide, slăbiciunea şi laşitatea lui Darius al III-lea Codomannos, regele perşilor. Uimitoare sunt și trupele militare cu care el a plecat să cucerească lumea : circa 40.000 de oameni la debarcare în Asia Mică, 120.000 în India, 80.000 în clipa morţii sale. Prezent mereu în fruntea cavaleriei sale, aşa cum îl ilustrează mozaicul ce înfăţişează bătălia de la Arbela, Alexandru îşi animă armata prin propria lui înflăcărare, în timp ce o conduce cu priceperea celui mai experimentat strateg. În plus, s-a dovedit un abil mânuitor de oameni, un om politic şi comandant militar genial ce a influenţat evoluţia istorică a lumii.

După revolta veteranilor lăsaţi la vatră de la Opis, imperiul este reorganizat la Babilon. Primele măsuri politice au urmărit realizarea unei fuziuni cu perşii pentru formarea unei noi clase de stăpânitori, dorinţa sa fiind să unească omenirea sub sceptrul său într-un singur popor mare, după cucerirea vestului şi contopirea tuturor popoarelor prin recolonizări. Alexandru nu este adeptul idealului panelenic ce dorea supunerea şi umilirea barbarului, ci urmărește contopirea acestuia cu grecul într-un ansamblu armonios în care fiecare şi-ar avea partea lui. Astfel, el a organizat la întoarcerea din India o ceremonie de căsătorie în masă, la Susa, între un mare număr de macedoneni (majoritatea generalilor săi şi 10.000 de soldaţi) şi femei persane, el însuşi luând de soţie pe Barsina, fiica lui Darius. Persanii şi macedonenii primesc drepturi egale (homonoia = armonie; koinonoia = comunitate).

Imperiul creat de Alexandru, realizat din trei părţi, este reunit de el printr-o uniune personală care îl recunoaște ca rege persan în Asia, ca hegemon al Ligii de la Corint înGrecia şi ca rege al Macedoniei.

Imperiul se sprijină în principal pe armată, care a cunoscut schimbări considerabile de-a lungul expediţiilor față momentul plecării din Grecia. Macedonenii şi grecii căzuți în lupte au fost înlocuiți de înrolările a din ce în ce mai mulţi orientali. Înainte de campania din India, Alexandru pune să fie educaţi după sistemul grec 30.000 de tineri persani din satrapiile orientale pe care îi antrenează în spirit macedonean şi-i iniţieză în cultura greacă cu scopul de a-i integra apoi în falangă. Pentru a controla cât mai bine situația din Imperiu, el va crește prezența militară din acesta prin crearea a noi colonii și fortărețe militare. În acestea sunt lăsate detașamente ce aveau rolul de a organiza regiunea și sunt conduse de veterani ai armatei macedonene care dețin pozițiile cheie și care vor implementa structuri de viaţă şi de gândire grecească. Astfel, sunt întemeiate aproape 70 de oraşe noi, spre a servi ca garnizoane şi centre de răspândire a civilizaţiei greceşti. 

Organizarea administrativă a Imperiului păstrează împărțirea în satrapii, un sistem de guvernare descentralizat și tolerant față de particularitățile locale, ce erau conduse de un satrap sau de un înalt demnitar ce făcea parte din aristocrația locală. Funcţiile medii şi cele subalterne sunt atribuite localnicilor, singurii cunoscători ai limbilor şi tradiţiilor respective.

În satrapii, puterea militară, separată de cea civilă, are în frunte sa doar strategi sau comisari greci şi macedoneni (episkopos) care nu depind decât de rege. De asemenea, aceeași origine o aveau și cei care realizau controlul finanțelor (epilemet) ce urmărea aprovizionarea tezaurului imperial.        

Cheltuielile militare, adăugate la salariile slujbaşilor, la marile lucrări publice, la fastul curţii presupun imense resurse băneşti. Alexandru, care îşi procura din regatul său, Macedonia, neînsemnate mijloace materiale, iar din Grecia nimic, păstrează în Asia sistemul fiscal ahemenid, aproape fiecare satrapie având propriul său sistem de impozite, funciar sau personal, de corvezi, de taxe vamale și se foloseşte, îndeosebi, de comorile adunate în palatele ahemenide. 

Sunt scoși din circulație daricii (monedele erau gravate cu arcașul regal) și este introdusă o nouă unitate monetară unică (bătută după modelul măsurii monetare din Atica). Staterii de aur ai lui Alexandru (pe revers se afla Athena victorioasă) și tetradrahmele de argint se impun ca mijloace de plată. Numeroasele ateliere monetare vor arunca pe piață o mare sumă de bani care vor crea o inflație cu consecințe în creșterea prețurilor și, în unele locuri, a unor cazuri de foamete cruntă. În locul unei economii monarhice orientale bazată pe acumularea de aur este introdusă o economie mondială. Moneda de argint devine baza dezvoltării imperiului, îndeplinind condiţia iniţială a întemeierii unei zone economice vaste. 

După cucerirea și supunerea teritoriilor, Alexandru a fost preocupat să faciliteze relansarea economică prin creșterea producţiei agricole şi a schimburilor comerciale. Pe coasta mediteraneană a Imperiului, și mai apoi de-a lungul coastei Oceanului Indian, el a inițiat măsuri care urmăreau crearea unui comerț regulat: săparea de canale, întemeierea de cetăți, recunoașteri maritime și dotări portuare. Sunt organizate expediţii de planificare economică, precum cea care urmărea să descopere cauzele inundaţiilor Nilului sau cea care a străbătut un drum ce pornea de la Delta Indusului și a ajuns până la gurile Eufratului şi Tigrului (condusă de Nearchos şi Onesicritus).

Tradiția autoritaristă a instituției monarhice macedonene este consolidată în contact cu Orientul, deoarece Alexandru înţelege să fie considerat drept succesorul  regilorAhemenizi. Ceremonialul regal al acestora este însușit de curtea lui, care va reuni, oricât de straniu ni s-ar părea, grecul şi barbarul, haremul cu filosofii şi artiştii. Totuși,Alexandru, discipolul lui Aristotel, va rămâne fidel elenismului. El consideră că cea mai bună cale de a asigura elenizarea Orientului este întemeierea unor oraşe noi, care de la un capăt la altul al imperiului poartă cu mândrie numele de Alexandria. Un număr de 34 de orașe, ce vor purta acest nume sunt creații ale lui Alexandru, sau ale predecesorilor săi. Supuse autorităţii unui guvernator ele răspundeau în acelaşi timp unor necesităţi militare, administrative şi economice. De-a lungul timpului influenţa lor a fost considerabilă, deşi nu toate acestea s-au bucurat de celebritatea Alexandriei din Egipt, unul din cele mai frumoase oraşe ale lumii.

Pentru a face cunoscută și răspândită cultura grecilor Alexandru face din limba greaca o limbă universală (koine) pe care o învață un număr cât mai mare de indigeni din jurul lui. Sunt aduși o seamă de artişti greci, ca Lisip sau Apeles, pentru a-i celebra gloria și sunt desfășurate concursuri muzicale sau de atletism după obiceiul grecesc. Divinitățile grecești sunt în continuare onorate, dar e suficient de liberal pentru a admite şi credinţele celorlalţi. Aduce din India un bătrân brahman, Calanos, căruia îi dă autorizaţia să se elibereze de viaţă pe un rug. Tolerează uzanţele religioase ale fiecărei provincii, fidel de altfel, în privinţa aceasta, tradiţiei ahemenide, şi cheltuieşte mari sume de bani pentru restaurarea templului lui Marduk din Babilon sau a celui dedicat lui Amon de la Karnak.

Alexandru realizează că garanţia unificării progresive a imperiului sunt schimburile: schimburi de specii de animale sau vegetale între regiuni îndepărtate prefigurează selecţiile din epoca elenistică; schimburi umane îndeosebi, datorită drumurilor, canalelor, porturilor, bazinelor, navelor pe care le-a construit sau reconstruit. 

În vreme ce pregătea uriaşe planuri de cucerire a lumii, Alexandru moare pe neaşteptate, după câteva zile de agonie, de febră la 11 iunie 323 î.Hr. (în vârstă de 33 de ani). Nu se cunoaște cauza exactă, dacă a fost otrăvit sau dacă a murit din cauza malariei. Moartea sa înseamnă sfârșitul unei epoci şi începutul alteia noi. Răspândirea culturii şi civilizaţiei greceşti într-un spaţiu extrem de larg din Orient a dat naștere conceptului de „elenism”.

Bilanțul celor 12 ani şi jumătate de domnie prezintă și un bilanţ negativ dat de violenţe inutile, excese ale unui rege dedat deliciilor hibris-ului, neînţelegere din partea grecilor pe care-i alarma fuziunea dintre rase, căreia ei i-ar fi preferat severa aservire a învinsului, imensitatea geografică a unui imperiu care nu va supravieţui creatorului său. Dar toate acestea sunt eclipsate de inovaţiile pe care le aduce: concepţia unei monarhii autocratice, dominaţia greacă asupra Egiptului şi a Asiei, urbanizarea unor satrapii îndepărtate, interpenetraţia dintre civilizaţia elenică şi cea orientală. Alexandru a cucerit lumea având asupra-i un exemplar din Iliada adnotat de Aristotel, renegând distincţia dintre grec şi barbar, baza elenismului clasic, spre folosul idealului generos al unităţii rasei umane.