NUME SI PRENUME :DIDU ILEANA

INSTITUTIA :COLEGIUL NAŢIONAL “FRAŢII BUZEŞTI” CRAIOVA

TARA DE DESFASURARE A INTALNIRII DE PROIECT : TURCIA

INSTITUTIA ORGANIZATOARE : MERAM KONYA LISESI

NUMARUL DE REFERINTA:COM-10-PM-209-DJ-IT

RAPORT DE ACTIVITATE

În cadrul proiectului multilateral Comenius, "PHYSICAL AND SPORTS

ACTIVITIES IN DIFFERENT ENVIRONMENTS " ,din cadrul programului Education and

Culture Lifelong Learning Programme, a avut loc, în perioada 14-16 aprilie 2011, a doua

întâlnire de proiect a profesorilor în oraşul Konya, Turcia. La această întâlnire de proiect

au participat profesori de la şcolile partenere:

1. ISTITUTO PROFESSIONALE DI STATO PER I SERVIZI COMMERCIALI TURISTICI

“G. FALCONE”, Palazzolo, Italia

2. ESCOLA SECUNDARIA DOM EGAS MONIZ, em Resende, Portugalia

3. INSTITUTO ENSENANZA SECUNDARIA “JOAQUIN ROMERO MURUBE”, Sevilla,

Spania

4. BILINGUAL SECONDARY SCHOOL, Wiena, Austria

5. MERAM KONYA LISESI, Konya, Turcia

6. PROFESSIONAL HIGH SCHOOL OF ELECTRONICS AND ELECTRICAL

ENGINEERING “MARIE CURIE”, Sofia, Bulgaria

7. 1RST EPAL KAVALAS, Kavala, Grecia

8. COLEGIUL NATIONAL “FRAŢII BUZEŞTI”, Craiova, România

9. INGRID JESPERSENS GYMNASIESKOLE, Copenhaga, Danemarca

Din echipa Colegiului Naţional

“Fraţii Buzeşti”au făcut parte 4 profesori:

Didu Ileana, Petrescu Zamfirică, Barbu

Lăcrimioara, Dicu Mihai şi 8 elevi : Barbu

Bianca (9E), Barbu Andrada(10H), Băloi

Anca(10B), Bologa Ramona(11E), Jitianu

Mihaela(10B), Manea Elena (9D),

Popescu Mihai (10D), Paşcalău Liviu

(11C).

14 aprilie 2011

După urările de bun venit, directorul liceului,

Mehmet Mutlu, a făcut o scurtă prezentare a şcolii

Meram Konya Lisesi, o instituţie cu tradiţie, fondată în

1889, cu un corp profesoral bine pregătit şi entuziast ce

numără 100 de cadre didactice. Admişi pe baza unui

examen naţional, cei 1200 de elevi (cu vârste cuprinse

între 15 şi 19 ani) care frecventează cursurile acestei

şcoli sunt distribuiţi pe următoarele profile: ştiinţe (6/10

elevi), ştiinţe sociale (3/10 elevi), limbi străine (1/10 elevi). De mai mult de un secol, instituţia

pregăteşte elevii, cu precădere, pentru învăţământul superior, bucurându-se de faima de a avea toţi

absolvenţii admişi la universităţi de prestigiu. Cu mândrie, directorul a menţionat vizita ministrului

apărării din ziua precedentă, el însuşi absolvent al acestui liceu de marcă.

Profesorul de sport, Hasan Bakar, fost antrenor de handbal, a prezentat activitatea sportivă a

şcolii, cu accent pe creşterea motivaţiei copiilor pentru practicarea sportului, în special a celui de

echipă. Ca rezultat al orientării teoretice a liceului, elevii nu sunt atraşi

de educaţie fizică, în ciuda eforturilor profesorilor de a-i antrena în

activităţi variate. Hasan Bakar şi-a exprimat speranţa că acest proiect va

contribui la dezvoltarea mentalităţii sportive în rândul elevilor, sporind,

astfel, numărul tinerilor interesaţi de sport şi mişcare.

Gian Carlo Baroni (Italia), coordonatorul proiectului, a facut un

raport sumar al întâlnirii din Sevilla, apoi a invitat partenerii să prezinte

activităţile fizice şi sportive desfăşurate în cadrul proiectului, un bun

prilej de a schimba idei şi a împărtăşi experienţă metodică şi pedagogică.

La fel de interesant a fost şi concursul de logo-uri,

care a avut ca scop selecţia logo-ului proiectului şi a constat

în prezentarea celor opt creaţii grafice, supuse apoi la vot.

Logo-ul Colegiului Naţional “Fraţii Buzeşti” a fost prezentat

de însuşi creatorul acestuia, elevul Liviu Paşcalău, a cărui

creaţie grafică a obţinut cel mai mare număr de voturi,

devenind, astfel, logo-ul proiectului.

Echipa româna a primit felicitări pentru

profesionalism şi promptitudine în realizarea website-ului

proiectului, ce poate fi accesat la adresa www.pysa-

comenius.com.

Cu ospitalitatea binecunoscută, gazdele ne-au

invitat în curtea şcolii, unde aşteptau mese încărcate de

specialităţi gastronomice, pregătite chiar de elevii turci.

Am gustat puţin din aproape toate preparatele şi totul a

fost excelent: o mâncare simplă, sănătoasă, plină de gust şi aromă, mustind de tradiţie. Înconjuraţi de

atâtea platouri pline cu delicii, ne-am simţit ca nişte sultani - răsfăţaţi, dar şi norocoşi să fim înconjuraţi

de atâţia prieteni noi, care ne rezervaseră încă o surpriză – un spectacol de dansuri tradiţionale turceşti.

Purtaţi pe aripile muzicii ritmate, am admirat

costumele populare ale fetelor şi eleganţa băieţilor în

“dansul lingurilor”, specific zonei Konya, care reflectă

caracteristicile şi modul de viaţă al locuitorilor

acestei regiuni. Energia pe care o emanau tinerii

dansatori a reuşit să-i molipsească pe toţi cei prezenţi,

astfel că, profesori şi elevi am dansat împreună,

descoperind o nouă formă de comunicare prin dans,

limbajul ascuns al sufletului însuşi. Pe lângă un mod

plăcut şi relaxant de a patrunde în atmosfera culturii turceşti, gazdele ne-au oferit o lecţie: fiecare

mişcare, din viaţa de zi cu zi, poate prinde culoare, atunci când este exprimată prin dans.

Energiile s-au descătuşat, însă, pe parcursul

întrecerilor sportive de baschet, volei, handbal şi

badminton, la care au participat echipe multinaţionale

mixte de profesori şi elevi. Deşi nu luptau pentru un titlu,

un loc pe podium sau în fruntea clasamentului, ei erau

incontestabil câştigători ai unor premii minunate:

mişcare, dans, muzică, distracţie, prieteni noi, totul în

aer liber.

15 aprilie 2011

A doua zi a întâlnirii a fost dedicată în întregime vizitării

Cappadociei, o regiune absolut superbă, situată în centrul Anatoliei,

în inima Turciei, renumită pentru peisajul ei fantastic, misterios,

ciudat chiar, săpat de natură în lava vulcanică a muntelui.

Descoperirea acestui tărâm magic a fost, în fapt, o incursiune în

istorie şi religie, deopotrivă cu contemplarea unui peisaj de o

frumuseţe mirifică, ce te transpune, parcă, într-un spaţiu desprins

din filmele science-fiction.

Primul popas a fost caravansaraiul Aksaray Sultanhani

Kervansaray, care datează din 1221. Aflată pe Drumul Mătăsii,

Cappadocia abundă în asemenea "hanuri", înca din secolul al X-lea, ele fiind locul în care se odihneau

deopotrivă negustori, călători şi cămile. Construcţiile sunt solide, din piatră şi înconjurate de ziduri

puternice, care să protejeze oaspeţii de tâlharii ce cutreierau acele drumuri. Pentru că o cămilă

parcurgea zilnic aproximativ 40 km, aceasta este

distanţa la care se aflau caravansaraiurile, unul de

altul.

În timp ce înaintam pe soseaua şerpuită, de

la fereastra autocarului, am admirat muntele Hasan

Dagi (3268 m), pe care norii îşi ninseseră pulberea,

ascultând vrăjiţi legenda acestui vulcan, responsabil,

în parte, pentru aspectul selenar al peisajului

Cappadociei.

Odată cu apariţia primelor conuri, uimirea ne-a învăluit pe toţi, elevi şi profesori deopotrivă,

parcă simţind că accedem un topos ireal. Formaţiunile ciudate, care fac din această regiune o destinaţie

aproape stranie prin frumuseţea ei, au luat naştere în urmă

cu trei milioane de ani, când cei doi vulcani, care domină

încă ţinutul, Erciyes Dagi si Hasan Dagi, au erupt în acelaşi

timp şi au umplut cu lavă şi cenuşă văile de la poalele lor.

De-a lungul mileniilor următoare, lava s-a răcit şi a format

tuful vulcanic – o rocă mai puţin dură, care combină cenuşa

şi nisipul. Apoi ploile, vântul şi variaţiile de temperatură

(de la -20 iarna la +45 vara) au săpat în această materie şi au modelat-o după bunul lor plac, dând

naştere la forme geologice spectaculoase şi creând conurile

care împânzesc toată regiunea.

Încă mai spectaculoasă decât acţiunea naturii este

acţiunea oamenilor. Refugiaţi aici din întreaga Turcie, acum

câteva mii de ani, localnicii au scobit stâncile gălbui pentru

a-şi aşterne aşezămintele în roca moale. Satele tradiţionale

cappadociene arată ca nişte imenşi faguri de albine. Se pare

că primii stăpâni ai locului au fost hitiţi, cu vreo 4000 de ani în urmă. Aceştia au dat şi un nume

regiunii, “Katpatuka”, care în limba lor însemna “Ţinutul Cailor Frumoşi”, numele actual fiind

alterarea expresiei persane.

Am poposit, apoi, în Valea Ihlara, un obiectiv turistic

spectaculos, situată lângă Muntele Hasan si Muntele

Melendiz (doi din cei trei munţi vulcanici din Cappadocia),

un canion cu o adancime de aproximativ 100 m , format de

râul Melendiz în urmă cu milioane de ani. Am contemplat de

la înălţime pereţii stâncoşi care mărginesc o zonă cu

vegetaţie abundentă, am coborât sute de trepte pentru a

ajunge în fundul văii şi am mers pe marginea râului spre grotele, care, pictate cu penelul unei

imaginaţii stravechi, deveniseră punţi spre divinitate.

Captivaţi de frumuseţea peisajului cappadocian, mai mult trecut decât prezent, am încetat să

percepem trecerea timpului în mod obiectiv, astfel că am conştientizat că era ora prânzului doar în

momentul în care autocarul a oprit în faţa unui restaurant cu specific turcesc. Aici am avut ocazia să

facem cunostinţă cu bucătăria turcească, ce îmbină influenţele

mediteraneene şi levantine cu cele persane şi arabe, o bucătărie cu

îndelungi tradiţii, dar care a rămas inocentă şi proaspătă, rafinată prin

simplitatea ei, plină de gusturi şi arome prezentate în mod natural. În

Cappadoccia am realizat că bucătăria este un act profund de cultură.

Turcii se laudă cu gastronomia lor, o consideră unul dintre cele mai

importante elemente ale moştenirii culturale şi se mândresc că a

influenţat bucătăria românească. În acel restaurant din inima Turciei

am savurat o mâncare sănătoasă, robustă şi săţioasă, care a reuşit în

acelaşi timp să ne răsfeţe simţurile.

Cu forţe proaspete, am pornit spre următorul

obiectiv, orasul subteran Derinkuyu - Derinkuyu Yeralti

Sehri, cel mai mare oraş de acest fel din Cappadocia, care

datează probabil din timpuri hitite, însă excavaţii recente

au scos la iveală faptul că aşezarea este mult mai veche.

Pâna acum au fost descoperite 20 de nivele, din care doar

8 pot fi vizitate de turişti, restul fiind rezervate

arheologilor şi antropologilor, care studiază în continuare

acest oraş. În nivelele recuperate s-au descoperit grajduri,

cantine, o biserică (cu baza în formă de cruce de 20 pe 9

metri, cu un tavan de aproximativ 3 metri înălţime),

bucătării, prese de vin şi ulei, magazii, o şcoală misionară

creştină, numeroase camere şi un bar. Se presupune că

oraşul era folosit ca refugiu de mii de oameni, care locuiau

sub pământ, pentru a se apăra de invaziile frecvente

suferite de Cappadocia, de-a lungul a mai multor perioade

de ocupaţie. Inamicii, constienţi de pericolul reprezentat de oraşul subteran, încercau repetitiv să scoată

populaţia la suprafaţă, otrăvindu-le fântânile. Locuitorii aveau acces la numeroase fântâni de apă şi un

magnific sistem de ventilaţie (s-au descoperit 52 de puţuri de ventilaţie), care îi uimeşte pe inginerii de

azi. Există şi un tunel de 8 km până la un alt oraş subteran, Kaymakli, însă aici gurile de ventilaţie s-au

surpat, astfel încât pasajul nu este accesibil. Cu emoţie, am pătruns în întunericul total, luminat de

puţine lămpi electrice, am străbătut tuneluri interminabile, ne-am ghemuit sub arcurile care separă

încăperile pentru a trece din camerele de familie în spaţiile comune, coborând şase sau şapte etaje,

până la cincizeci de metri sub pământ.

Sub impresia secretelor ascunse în adâncul

pământului, am părăsit acest oraş subteran fascinant,

pentru a ne îndrepta spre Valea Göreme, faimoasă pentru

relieful spectaculos sculptat de natură, înţesat de conuri

de piatră şi stâlpi, ce se înalţă zvelţi din piatra solului, dar

şi pentru sanctuarele săpate în stâncă, ce prezintă urme de

artă bizantină, datând din perioada post-iconoclastă. Din

autocar, am admirat orăşelul Göreme , aflat chiar la

jumătatea văii, una dintre puţinele aşezări înconjurate de formaţiuni bizare, cu case cioplite în piatră, în

stare de funcţionare. Peisajul zonei ne uimea la tot pasul, de parcă natura s-ar fi luat la întrecere cu ea

însăşi, pentru a vedea cât de ciudat poate eroda piatra formată prin erupţia unui vulcan, acum multe

zeci de mii de ani.

După aproximativ 1 km în sus de orăşelul Göreme, am vizitat Muzeul in Aer Liber Göreme

(aflat pe lista de Patrimoniu Mondial UNESCO), un complex monastic medieval construit de călugări

ortodocşi. Bisericuţele şi mănăstirile bizantine rupestre, în număr de peste 30, adăpostesc fresce

valoroase datând din secolele IX-XI. Deşi avariate în mare parte, în interior se pot observa două tehnici

de pictare: prima fiind mai primitivă, direct pe piatră, iar a doua mai avansată, pictura realizandu-se

pe un tip de tencuială.

Fiecare obiectiv este însotit de un nume modern, pus de locuitorii din imprejurimi pe baza unei

caracteristici proeminente. De pildă, Karanlik Kilise se traduce prin Biserica Neagră şi a fost denumită

după cantitatea mică de lumină care patrunde în interior. Până la începutul anilor '50 biserica era

folosită ca adăpost pentru porumbei. A fost nevoie de 14 ani de munca până să ajungă la suprafaţă

frescele valoroase zugrăvite cu multe veacuri în urmă.

Biserica Sandalei - Carikli Kilise datează din secolele XI - XII şi se numeşte aşa datorită

amprentelor de talpi de pe pictura murală, reprezentând Înălţarea.

Cea mai mare şi mai bine conservată este biserica Tokali Kilise, zidurile sale fiind acoperite în

proporţie foarte mare cu scene din Noul

Testament.

Biserica cu Măr - Elmali Kilise este cea

mai mică biserică din Göreme, ce conţine fresce

din secolul XI, care înfăţişează scene din viaţa lui

Iisus.

Biserica Barbara - Barbara Kilise

păstrează o frescă în care se vede Sfanta Barbara

alături de Iisus şi alţi sfinţi.

Cu regretul că nu puteam petrece mai multe ore bucurându-ne de ele, am părăsit acest leagăn al

Creştinismului, ce a înfiorat inima fiecăruia dintre noi, căci în pustiul de piatră am avut imaginea vieţii

ascetice a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi am simţit rugăciunea lor în aerul pe care îl inspiram.

Spre sfârşitul zilei ne-am îndreptat spre Avanos, un important centru de producţie a obiectelor

din ceramică, ce se mândreşte până astăzi cu cei mai iscusiţi meşteşugari. Tradiţia olăritului din

regiunea Cappadocia se numără printre cele mai vechi meşteşuguri de pe glob, cu o vechime care

datează din secolul al VIII-lea. În oraşul Avanos, situat pe malurile râului Kizilirmak, râul roşu, numit

astfel datorită culorii argilei bogate în oxizi de fier, am vizitat un atelier de ceramică, unde meşterul

olar ne-a făcut o scurtă demonstraţie despre cum se modelează o formă din argilă, apoi a invitat unul

dintre elevi sau profesori să îşi încerce talentul la roata olarului. Cu ajutorul meşterului, eleva Bianca

Barbu a reuşit să facă o ulcică, fiind recompensată cu un premiu – un vas mic de lut cu motive hitite.

Apoi am petrecut câteva minute în sala unde fiecare vas este smalţuit şi pictat de mână, ceea ce necesita

rabdarea unui miniaturist. Un ulcior turcesc de vin poate conţine mii de elemente decorative, iar

pictarea acestuia poate dura până la o lună. Firesc, ultima oprire a fost la galeria de prezentare şi

vânzare a produselor unde am admirat obiecte din ceramică, lucrul viu al mâinilor care rostuiseră

materia, înnobilând-o prin efort şi sudoare.

Ultimul popas l-am făcut la hornurile

zânelor, forme geologice spectaculoase,

denumite astfel popular, un fel de turnuri din

piatră, cu forma unor minarete, rezultat al

eroziunii care a avut loc de-a lungul secolelor.

La originea acestor formaţiuni conice, stă

activitatea vulcanică a regiunii. Fiecare erupţie

depunea straturi de lavă dură peste un strat de

rocă mai moale, uşor erodabilă. Vântul şi apa au

săpat în stratul de rocă moale, însă nu au putut

eroda lava întărită şi aşa s-au format hornurile zânelor, cu formele lor ciudate: unele seamănă cu nişte

ciuperci uriaşe, altele sunt ascuţite, conice sau au "capace" din bazalt. Aspectul ciudatelor formaţiuni,

de aproape şi de dinăuntru, ne-au transportat parcă spre un alt tărâm, extraterestru, uitând că soarele

asfinţea şi ziua era pe sfârşite.

În drum spre Konya, ne-am oprit la acelaşi restaurant ce ne încântase cu minunata combinaţie

de ingrediente şi gusturi la mijlocul zilei. Mâncărurile tradiţionale turceşti, care mai de care mai

apetisante, ne-au făcut mai uşoară despărţirea de Cappadocia, acest tărâm magic, unde religia, natura şi

istoria au colaborat pentru a făuri una dintre cele mai impresionante minuni ale contemporaneitaţii.

16 aprilie 2011

Ultima zi a întâlnirii a reunit partenerii de proiect la şcoala Meram Konya Lisesi, unde

conducătorul de proiect din această instituţie, Bulent Karalar, ne-a condus pe holurile largi spre săli de

clasă, laboratoare şi cabinete. Lipsită de forfota elevilor într-o zi de sâmbătă, am urcat treptele de piatră,

cizelate de paşii a zeci de generaţii de elevi, simţind,

parcă, în tăcerea curată, chemarea străjuită de pereţii

bătrâni, dar încă atât de viguroşi, dar şi speranţa, gata să-

şi ia zborul.

Gian Carlo Baroni (Italia), coordonatorul

proiectului, a deschis cea de-a doua sesiune a întâlnirii,

mulţumind colegilor turci pentru eforturile depuse pentru

organizarea întâlnirii.

Discuţiile au fost centrate asupra viitoarei întâlniri de proiect din Copenhaga, Danemarca,

găzduită de şcoala INGRID JESPERSENS

GYMNASIESKOLE, în perioada 3-7 octombrie 2011.

Gian Carlo Baroni a oferit detalii despre activităţile

planificate pentru această întâlnire ( prezentarea

sportului reprezentativ pentru fiecare şcoală) şi a oferit

sugestii pentru implementarea proiectului în şcoală, prin

implicarea elevilor şi a profesorilor, atât în cercetare cât

şi în activităţi fizice şi sportive concrete. Ca de fiecare

dată, conducătorul de proiect a subliniat importanţa unei strânse legături şi a unui contact permanent cu

agenţia naţională, mai ales că se apropie raportul primului an din proiect.

Cu speranţa că şi următoarea întâlnire va fi un succes, am părăsit sala de conferinţe a şcolii şi

ne-am îndreptat spre autocarele ce urmau să ne poarte în turul oraşului.

Capitala provinciei cu acelaşi nume, situata in centrul Platoului Anatolian, Konya este unul

dintre cele mai vechi oraşe locuite permanent din Turcia, remarcându-se prin amestecul unic de

influenţe culturale diferite, ce şi-au pus amprenta asupra lui de-a lungul timpului. Cu rădacini în

timpurile hititilor, de-a lungul secolelor XII si XIII, Konya a fost capitala turcilor Seljuk si a avansat

repede la rangul de centru cultural. Acest oraş are o mare moştenire istorică şi un bogat patrimoniu

cultural de arătat vizitatorilor, de la ruine şi cladiri splendide, care datează din perioada selgiucizilor

până la moschei vechi de secole, şcoli koranice şi muzee uimitoare.

În turul panoramic al oraşului au fost incluse următoarele obiective turistice:

1. Moscheea Alaettin (Alaettin Camii),

situată pe dealul Alaettin Tepesi (Dealul

lui Aladin), din centrul oraşului, este cea

mai veche moschee din Konya, datând din

secolul XIII şi una dintre cele mai bune

exemple de arhitectură selgiucidă în

Turcia. Moscheea a fost construită cu

coloane de marmură, care aparţin

perioadelor romane şi bizantine. În curte,

se găsesc morminte ale multor sultani

selgiucizi, inclusiv mormantul lui Alaettin Keykubad I, sultanul de Rum care a construit moscheea.

2. Muzeul Mevlana (de asemenea cunoscut si sub numele de Mausoleul Verde), situat în centrul

oraşului, a fost construit în memoria poetului persan Mevlana, întemeietorul ordinului dervişilor,

care şi-a trăit ultimii 50 de ani din viaţă în Konya . Considerat de mulţi un mistic şi chiar contestat

de unii istorici, Mevlana, de religie

islamică, a realizat că Dumnezeu e bun şi

tolerant cu toate religiile, aşa că a început

să predice oamenilor legile iubirii şi

altruismul. A avut adepţi încă din timpul

vieţii, iar după moarte învăţămintele sale

continuă să aducă pe calea credinţei, prin

dragoste, mii de oameni din toată lumea.

Locul unde a fost mânăstirea lui Mevlana

şi moscheea unde se află mormântul său

sunt astăzi, oficial, muzeu, însă neoficial, înainte de năvălirea hoardelor de turişti, dimineaţa,

adepţii săi se adună lângă mormânt, spun rugăciuni şi trăiesc extazul predicat de Mevlana în suflet

şi în priviri.

Mausoleul Verde (Kubbe-i Hadra), un dom cilindric, finisat cu faianta turcoaz, a fost construit

de către unul dintre discipolii lui Mevlana deasupra mormantului maestrului, pe patru coloane cu

diametru mare, numite "picioare de elefant". Constructia a fost terminata in 1274, dar adăugarea

altor părţi a mai durat înca 600 de ani. De la contrucţia sa, mausoleul a suferit multe modificări,

completări şi restaurări, cele mai multe dintre ele realizate în perioada otomană.

Acum Mevlana este un mare complex, în care se intră prin Poarta dervişilor. În partea de nord şi

vest a curţii mari, în care se mai vede ceva din grădina de trandafiri a sultanului, se găsesc chiliile

dervişilor. De asemenea, aici există un cimitir al acestora. În estul curţii, elevii români au fost

încântaţi să descopere mausoleul lui Sinan Paşa, o cunoştinţă mai veche a lor, de la orele de istorie.

În interiorul clădirii principale, în partea sa cea mai veche, chiar sub dom, în spatele unei porţi

de argint, se află mormântul lui Mevlana. Decoraţiunile de aur şi dantelaria textelor din Coran

reproduse în culori vii pe pereţi, sunt încântatoare. Muzeul Mevlana din Konya adăposteşte, pe

lângă mormântul marelui filozof şi al tatălui acestuia, mormintele celorlalţi membri din familie dar

şi ale unor sultani şi viziri selgiucizi. În total sunt 65 de morminte, acoperite cu mătăsuri şi catifele

frumos brodate.

Expoziţia din celelalte două săli prezintă artefacte religioase vechi, covoare de rugaciune şi

chiar relicve ale profetului Mohammed.

Camera Tilavet sau secţiunea caligrafiei deţine exemple de lucrări celebre de caligrafie din

perioada otomană. Această secţiune a fost folosită de către dervişi ca un loc pentru a citi din Coran.

În faţa mausoleului se află Fântâna cu acoperiş, Seb-i Arus, care înseamnă, în traducere liberă

"noaptea morţii lui Mevlana".

Prânzul ne-a rezervat o surpriză: specialitatea de bază a Konyei, etli ekmek - un fel de pizza

turcească, specifică doar acestei zone, servită fierbinte, sub forma unor fâşii lungi de un metru şi

jumătate de blat subţire, împănat cu brânză şi carne tocată rumenite, alături de un pahar de ayran

(băutură tradiţională asemănătoare kefirului).

Şi cum altfel se putea încheia

întîlnirea profesorilor şi elevilor din

Konya, oraşul dervişilor timp de 800 de

ani, decât cu un spectacol al dervişilor

rotitori? Konya este renumită datorită

ordinului călugărilor Mevlani, care a fost

înfiinţat în secolul al XIII-lea, şi ale căror

învăţăminte erau foarte inovatoare pentru

epoca respectivă. Printre altele, învăţătura

spunea că muzica şi dansul eliberează

oamenii, iar mişcarea de învârtire permite

inducerea unei anumite stări de spirit.

Într-o sală imensă, circulară, ca şi zona de dans, unde totul e aşezat în funcţie de un plan central

simbolizând Universul, am asistat la ritualul numit sema, care începe cu o rugăciune cântată de dervişii

conduşi de un maestru. Muzica solemnă, cu tonalităţi stranii, dar plăcute, ca o muzică de meditaţie

părea venită parcă din altă lume. Dervişii poartă deasupra hainelor o pelerina neagră, simbolizând

mormântul şi o căciulă înaltă, reprezentând piatra de mormânt. Pe dedesubt, se afla hainele albe de

dans, constand într-un gen de fustă cloche largă şi o vestă scurtă. În timpul dansului, în momentul

“înălţării”, dansatorii îşi aruncă veşmintele negre ale mormântului, aparând în albul iradiant şi

stralucitor al reînvierii. Fusta, cu deschidere amplă, se deschide şi se roteşte unduios, împreună cu

dervişul. Răsucirea reprezintă şi ea renunţarea la cele lumeşti, pentru a putea renaşte întru Domnul.

Dervişul îşi deschide braţele şi, foarte lent,

ridică puţin braţul drept şi îşi culcă capul pe

acel umăr. Palma dreaptă se desface spre cer

pentru a primi binecuvântarea, iar cea stangă

se întoarce spre pamânt pentru a o transmite

acestuia. Ritmul se înteţeşte odata cu rotirea

pentru a se opri apoi, brusc. Fascinaţia s-a

întrerupt, dervişii se pleacă unul în faţa

celuilalt şi părăsesc, pe rând, locul dansului

lor.

Rotirea în ritm ameţitor a dervişilor şi muzica solemnă au indus atât elevilor, cât şi profesorilor, o

stare de linişte, de înalţare binevenită la capătul unor zile cu încărcătură emoţională puternică, în care

am trăit o frântură de legendă anatoliană...