R de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXV · N R. 3 (744 ... · tual pentru coruptocraţia...

REVISTă NAţIONALă de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXV · NR. 3 (744) · MARTIE 2014

■ „Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii mari, pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi recunoaşte şi îi stimează pe aceştia.”

Friedrich Nietzsche

■ Nicolae Breban. Vocea trecutului și a istoriei■ Nicolae Breban. Vocea trecutului și a istoriei■ Apel pentru condamnarea totalitarismului comunist■ Apel pentru condamnarea totalitarismului comunist

■ Nicoleta Sălcudeanu. Anticomunismul ca poliţie politică■ Nicoleta Sălcudeanu. Anticomunismul ca poliţie politică■ „Tabla de valori” a d-lui Patapievici■ „Tabla de valori” a d-lui Patapievici

■ Marian Victor Buciu. Faţă cu Paul Goma■ Marian Victor Buciu. Faţă cu Paul Goma■ Andrei Marga. Identitatea la Kierkegaard■ Andrei Marga. Identitatea la Kierkegaard

■ Maria-Ana Tupan. Nietzsche şi ucenicii vrăjitori■ Maria-Ana Tupan. Nietzsche şi ucenicii vrăjitori

■ Maria Floarea Pop. Să vezi într-o lumină nouă■ Maria Floarea Pop. Să vezi într-o lumină nouă■ Mircea Iorgulescu nu a colaborat cu Securitatea■ Mircea Iorgulescu nu a colaborat cu Securitatea

■ Mircea Radu • IORGULESCU NEÎNTINAT■ Mircea Radu • IORGULESCU NEÎNTINAT

O carte- eveniment: Cărturari, opozanţi şidocumente. manipularea arhivei Securităţii(editura Polirom, 2013), scrisă. în urma unorminuţioase cercetări, de gabriel Andreescu,unul dintre cei mai importanţi dizidenţi aiperioadei comuniste, militant pentru drepturi-le omului şi ale minorităţilor după 1990, cerce-tător şi profesor de ştiinţe politice. gabrielAndreescu ajunge la concluzia că acuzaţiile decolaboraţionism vehiculate în ultimii ani înlegătură cu Adrian Marino, Constantin Noica,Nicolae Balotă, Vasile Vetişanu, Mihnea Berin-dei, Mihai Botez şi Nicolae Breban nu se justi-fică. „Manipularea arhivelor duce la distorsio-narea întregului sistem de interpretare a tre-cutului. Seamănă confuzie peste istoria de 45de ani de comunism”, scrie gabriel Andreescu.lucrarea analizează modul cum imaginea dedisident a unora dintre personalităţile demarcă româneşti a fost distrusă prin atacuri înpresă, care s- au bazat pe distorsionarea reali-tăţilor din dosarele Securităţii comuniste. Înurma studiului a sute de dosare din Arhivele

Securităţii, gabriel Andreescu încearcă săarate cât adevăr şi câtă manipulare sunt înacuzaţiile aduse unor bine- cunoscuţi oameni decultură români, ale căror cazuri au constituitde multe ori subiect de polemică.”

din cuprins: Adrian Marino. Campania dedistrugere a unui model • Constantin Noica înarhive. Ataşamentul victimei faţă de torţionari• Nicolae Balotă faţă în faţă cu AlexandruPaleologu. Puterea subiectivităţii • eşecul insti-tuţional al deconspirării. explicare şi semnifica-re • Mihnea Berindei. Scenariul denigrării •execuţia lui Mihai Botez. Disidentul transfor-mat în agent al Securităţii • Nicolae Breban.Adevărul din arhivă • lumea informatorilor

„de ce s- a lovit în intelectuali, în scriitori, şinu altundeva? primul răspuns vine din direcţiarelevanţei sociale a practicii ca atare. deşi foarterăspândit în toate mediile sociale şi profesionale,din cauza ubicuităţii terifiante a Securităţii,„colaboraţionismul” a ajuns o obsesie etică repre-zentativă numai la nivelul intelectualităţii, unuiagricultor, lăcătuş- mecanic sau bucătar fiindu- i,practic, indiferentă încărcătura morală a dela-ţiunii, cu excepţia puţinor cazuri în care ea aatins, direct şi dureros, familii sau rude. dacă,aşa cum aminteam, solitarii exponenţiali puteaufi neutralizaţi prin marginalizare – eventualprin asimilarea lor categoriei ridicole a „clovni-lor”, aşa cum arată zamiatin sau norman

manea (şi nu sunt singuriidin fostul bloc răsăritean)– transformarea unei casteprofesionale în etalonmoral putea reprezenta, înromânia de după 1989,un pericol care nu trebuiasubestimat. Scriitorimeaera, strict obiectiv, singura„breaslă” care se preta laacest statut, eticismuldeclarativ al membrilorsăi, foarte respectaţi înromânia de dinainte de

revoluţie, şi fronda anticeauşistă a multora din-tre ei reprezentând, la fel de logic, un pericol vir-tual pentru coruptocraţia în pregătire a claseipolitice. în consecinţă, regimul fie că s- a debara-sat cinic de scriitori, fie a sugerat pe toate căile –beneficiind de complicitatea mass media, detaliucare nu trebui uitat!!! – că toţi sunt murdari,vinovaţi, venali şi lipsiţi de coloană vertebrală.S- a lovit la vârf (noica, marino, Balotă, Brebanetc.), pe considerentul că restul va cădea de lasine, în urma efectului de contagiune epidemică.Cartea lui Gabriel andreescu vorbeşte, în ultimăinstanţă, despre un proiect ocult de macularecolectivă. Şi, la fel de adevărat: de incapacitateanoastră, sau a celor care conduc „breasla”, să îlcontracareze.” (Ştefan Borbély, mecanisme devictimizare, în Contemporanul, nr. 7/2013)

2

aNuL XXV t Nr. 3 (744)

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Apelpentru sAlvAreA culturii

române viisemnat de 900 de

personalităţi din România, Israel,Sua, Franţa, Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro

(click revista contemporanul)

SUMAR

PolemiceNICOlAe BReBAN l VOCeA TReCuTuluI ŞI A ISTORIeI/ 3(Con)texteMARIA-ANA TuPAN l NIeTzSCHe ŞI uCeNICII VRăjITORI (I)/ 4EseuŞTefAN BORBély l DOAR Ce Se VeDe.../ 5PolemiceBOgDAN CReţu l ANul lITeRAR 2013. CRIzA PROzeI. POezIASuPRAVIeţuIeŞTe. HeMORAgIA CRITICII/ 6MARIAN VICTOR BuCIu l fAţă Cu PAul gOMA (I)/ 7DINTR-O HAlTă PăRăSITă l CASSIAN MARIA SPIRIDON/ 7LecturiTHeODOR CODReANu l HICleNIIle luI PACePA (I)/ 8Povestea subteraneiAuRA CHRISTI l SINONIMele fRIguluI/ 9ProfilModeleADRIAN DINu RACHIeRu l MITul CA „ÎNTâMPlARe exAlTATă”/ 10LecturiIONel NeCulA l O CARTe CA uN AlBuM De ROMANţe/ 11LecturiCONSTANTINA RAVeCA Buleu l APROAPe MeMORIe/ 12Rondul de zigelu NegReA l PeNTRu CINe BAT ClOPOTele?/ 13ÎCCJ a pus capăt unei dispute mizere ■ Mircea Iorgulescu nu a colaborat cu SecuritateaMIRCeA RADu l IORguleSCu NeÎNTINAT/ 14PolemiceMAgDA uRSACHe l CARTeA Cu DuMNezeu/ 15Literatura română după o revoluţieAlex. ŞTefăNeSCu l uN NuMe gReu De PRONuNţAT/ 16PolemiceAuRA CHRISTI l „TABlA De VAlORI” A D-luI PATAPIeVICI/ 17PolemiceNICOleTA SălCuDeANu l ANTICOMuNISMul CA POlIţIe POlITICă. H.R. PATAPIeVICI ŞI MOMeNTul De glORIe Al CăPITANuluI SOARe/ 18■ Comunicat de presă - Senator Sorin IlieşiuAPel PeNTRu CONDAMNAReA TOTAlITARISMuluI COMuNIST ŞI RAPORTul PeNTRu CONDAMNAReA RegIMuluI COMuNIST CANelegITIM ŞI CRIMINAl/ 21EseueugeN SIMION l SuB SeMNul MITuluI/ 25Clubul Ideea EuropeanăStelian Ţurlea în dialog cu Maria Floarea PopSă vezI într-o lumInă nouă/ 26PolemiceANDReI MARgA l IDeNTITATeA lA KIeRKegAARD/ 29LecturiluCIAN gRuIA l TRANSMODeRNISMul/ 31LecturiVASIle VIDICAN l INCuRSIuNe ÎN PROzA SCuRTă/ 32FilmDANA DuMA l lARS VON TRIeR, uN geNIu Al CONTROVeRSeI/ 33FilmCălIN CălIMAN l 2345 De „CINeMATOgRAfIŞTI”/ 34LECtuRIMIHAI DRAgOleA l feţele uNeI luMI De MARgINe/ 35Românii de pretutindeniCorespondenţă din Ţara Sfântăg. MOSARI l DeBuT fRuMOS/ 36tEatRujeANA MORăReSCu l flACHuRI DIN feSTIVAlul NAţIONAl DeTeATRu/ 36SeMNAl l PuNCTul CRITIC/ 37Lecturi IulIAN BOlDeA l ÎNTRe ANAlIză ŞI CReAţIe/ 38antologiile ContejOSé ANTONIO HeRNáNDez gARCíA l gAuDí SAu eSTeTICA TăCeRIItraducere de Rodica Grigore/ 39

Senatul Contemporanul:

ŞTefAN BORBély, NICOlAe BReBAN,AuRA CHRISTI, VICTOR IVANOVICI, ANDReI MARgA, VIRgIl NeMOIANu, BASARAB NICOleSCu, DuMITRu RADu POPeSCu, eugeN SIMION,ION SIMuţ, eugeN uRICARu

AuRA CHRISTI(redactor- şef)

ANDReI POTlOgCARMeN DuMITReSCuMIHAelA DAVIDADRIAN IONuţ PReDAflORIN AflOAReI

Corespondenţi din străinătate:MONICA SăVuleSCu- VOuDOuRI (gReCIA)eMIl RAţIu (ITAlIA)PHIlIPPe PAlINI (fRANţA)MIRCeA gHeORgHe (CANADA)

Rubrici:IulIAN BOlDeA, ŞTefAN BORBély, MARIAN VICTOR BuCIu, CONSTANTINARAVeCA Buleu, CălIN CălIMAN, IRINACIOBOTARu, BOgDAN CReţu, CONSTANTINCuBleŞAN, NICOleTA DABIjA, DANA DuMA, RODICA gRIgORe, BeDROS HORASANgIAN, BORIS MARIAN, MARIN RADu MOCANu, jeANA MORăReSCu, ADRIAN DINu RACHIeRu,MARIA- ANA TuPAN, lIVIu IOAN STOICIu, MAgDA uRSACHe

Vignetele rubricilor – lAuRA POANTăViziune grafică – MIRCIA DuMITReSCu

editor: Asociaţia CONTeMPORANul

ISSN print 1220- 9864ISSN online 1841- 0685Revista este înregistrată la Oficiul de Statpentru Invenţii şi Mărci (OSIM)

Adresa: Asociaţia CONTeMPORANulO. P. 22, C. P. 113, Sector 1, Bucureşti Cod 014780Tel./fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18Sediul central: Str. Blănari, nr. 21, et. 1, sector 3, Bucureşti

Revista este membră a Aso ciaţieiRevistelor, Publicaţiilor şi editurilor (ARPe)e- mail: [email protected]

Contemporanul. Ideea europeanăare 40 de pagini

Tipar: SC PRINT MulTICOlOR SRl &Asociaţia euROBuSINeSS

unica responsabilitate a revistei Contemporanul. Ideea europeanăeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilor ei. Responsabilitatea pentru conţi nutulfiecărui text, conform Art. 205- 206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu fotografii realizate de AuRA CHRISTI (Roma)

Premiile Contemporanulsunt decernate cu sprijinul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional din România

♦ Eveniment ♦ Eşecul instituţionalal deconspirării

Gabriel AndreescuCărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii

Noua Revistă de Drepturile Omului

Noua Revistă de Dreptu-rile Omului (NRDO) este opublicaţie trimestrială edi-tată de Centrul de StudiiInternaţionale în cooperarecu editura C.H. Beck. Publi-caţia este continuareaRevistei Române de Drep-turile Omului, editată între

1993 şi 2005. A fost gândită să răspundă cerin-ţelor academice şi să fie în acelaşi timp o resur-să pentru instituţiile şi organizaţiile implicateîn înţelegerea şi promovarea drepturilor omu-lui.

Dorim să promovăm prin publicareaNRDO reconcilierea dintre principiul demnită-ţii şi principiul libertăţii umane. În viziuneanoastră, nu doar că reconcilierea celor douăvalori este posibilă, dar demnitatea şi libertatease întăresc reciproc. Temele recunoaşterii şisusţinerii reciproce le regăsim şi într- un altobiectiv la NRDO, apropierea dintre teoria şipractica drepturilor omului.

Interesante au fost în acest sens amplele şivariatele discuţii în lumea literară şi filo-sofică românească de după primul război;tendinţei şi tendinţelor spre modernitate

pe care le trăia viaţa socială şi o parte a economiei,sub infleunţa primilor regi germani şi ai capilor libe-rali, în frunte, indubitabil, cu acel, cu adevărat, spi-rit salvator care a fost I.C. Brătianu – i- au urmat şinumeroase şi insistente accente care se opuneauîntr- un fel acestei deschideri a societăţii româneşti,voci din care avea să se constituie nu numai ceea ceîn literatură numim gândirism, dar şi, ca o excres-cenţă violentă şi fals mesianică, mişcarea legionară.

era, se spunea, nu numai Vocea trecutului, aautenticului acestui popor, dar şi a istoriei. Cultulsatului românesc cu întreaga sa coloratură şisupra- structură, din care un lucian Blaga a făcutpoezie şi filosofie, propunând frumosul clişeu al spa-ţiului mioritic, sau forme de înţelegere precum ideeaboicotului istoriei; pe când un Nichifor Crainic sauNae Ionescu, instrumentând acestea şi altele, auchemat, clamoros, tiranic nu rareori, spre o revoltăîn numele trecutului. Şi a fiinţei, se înţelege, cearomânească.

Prezentul, atunci, în anii douăzeci şi începutuldeceniului patru, era înţeles ca o re- deşteptare, dar şica o împotrivire, negare a influenţelor străine, care,printre altele, ar fi denaturat esenţa, autenticitateanoastră. Ilustrată nu rareori de clişeul satului româ-nesc care se voia păstrat în fiinţa, organicitatea şistructura sa, semn nu numai al rezistenţei în timp şisecole a neamului nostru, dar şi ca un păstrător, maimult sau mai puţin încifrat, al norocului, al adevăru-lui şi rostului nostru în lume. În timp.

Nu putem să ne apropiem de aceste derapajesau voci ale acelui prezent fără să observăm căaproape totdeauna şi oriunde se clamează o minciu-nă sau se afirmă cu prezumţiozitate un anume ade-văr, că acesta nu ar conţine, oarecum, sensul şi ade-vărul acelui moment, al acelui timp. Al acelor indi-vizi, nu mai puţin şcoliţi sau perspicace decât ni separe a fi. Şi dacă e să urmăm filosofia nietzscheană,afirmând relativitatea sau duplicitatea – dacă vreţi,dialectica binelui şi a răului, putem parafraza, spu-nând că şi în nu puţine erori importante ale trecutu-lui se ascunde nu numai un adevăr al lor, dar şi uncert adevăr al nostru, pe care îl ocolim sau denatu-răm poate tocmai pentru că ne apare împovărat deatâtea prejudecăţi şi clişee ale prezentului. Dar şi înacest caz, va trebui să ne ferim să preluăm cu preamult entuziasm alte adevăruri, chiar şi pentru sim-plul motiv că ele, aceste idei sau mesaje sau revela-ţii aparţin unui alt prezent. Iar, pentru a scurtademonstraţia, vom spune că prezentul acestor şi ace-lor fiinţe, să nu uităm, era, printre altele, cutreieratde o uriaşă, incredibilă şi stupefiantă bucurie: re- gă-sirea tuturor celor ce vorbeau un ciudat idiom latinîntr- o mare de limbi şi idiomuri slave ca stăpâni aiunui teritoriu bogat şi splendid care a aparţinutmereu altora; bucuroşi, îmbătaţi şi cumva scoşi dinfire de acea veste, dar mai ales de acele dovezi şi cer-titudini pe care le aduceau fiii Bisericii unite cuRoma, cronicarii şcolii Ardelene, din Biblioteca Vati-canului şi de la coloana lui Traian, cum că am fi nuoarece populaţii risipite la nord deDunăre şi de- a lungul Carpaţilor,ci cu adevărat de gintă latină,urmaşi, oarecum, ai celui mai mân-dru şi rezistent imperiu – al conti-nentului şi al istoriei – imperiulRoman.

Pentru a face faţă acesteirevelaţii trebuia, în primul rând,să crezi în ea şi în dovezile care seaglomerau, ieşind încet- încet darcu o anume certitudine din stareade veşnic umilit şi născut pentru afi victima atâtor imperii, limbi sauculturi şi, doi, să încerci are- organiza, a re- sistematiza cât decât ceea ce ştiai sau se ştia desprenu numai istoria, dar şi fiinţanoastră. Şi, pentru acest demers,ca şi pentru altele, cel mai potriviţisunt, se pare, paşii mici, răbdătorişi calmi, prudenţa nefiind exclusăde la acest banchet al insuportabi-lei bucurii, cea a teritoriului pestecare, iată, ne vedeam stăpâni şiînstăpâniţi de decizia de la Tri-anon, dar şi cea a Originii. Cine, ce individ nu efericit să- şi găsească părinţii, după ani lungi de orbe-căit în acel întuneric social în care mereu alţii teapasă şi te exclud îngâmfaţi de filiaţiilor lor extraor-dinare?

e adevărat că a mai fost şi o altă cale de aaccepta şi suporta această uriaşă veste a orginiinoastre ilustre ca şi cea a formidabilei posesii terito-riale: exuberanţa ideatică, prea- plinul şi fiorulmesianic, conştiinţa unei superiorităţi sau a uneimisii spectaculoase, dincolo de timp şi de proporţiilerealului. Dar de această, a doua cale, ne vom ocupa

ceva mai încolo.

O veste bună, spununii, poate face la fel demult rău ca şi una rea.Noi nu suntem pregătiţi,psihic vorbind, decât deîntâmplări şi şocurimediocre. În plus, ca săzicem aşa, ne trădează şine joacă festa caracterulnostru, se zice latin, adicăo anume sangvinitate,precipitare în gând şiacţiuni, care, observăm cuuşurinţă, se opune uneoriferm şi caricatural chiar

unora dintre reflexele altor etnii sau rase, să le spu-nem nordice. Înainte de a percepe şi de a absorbi înprofunzime un asemenea nou şoc sau veste, noi avemtentaţia de a- i răspunde pe loc, iute, reacţie care ade-sea ne face să interpretăm fals calităţile propriuluinostru psihic: botezăm perspicacitate ceea ce uneorinu e decât o aproximaţie pripită sau inteligenţă carenu e altceva decât deşteptăciune, adică calitatea unuiorganism de a fi treaz, sensibil la impulsuri.

Ce să mai vorbim de soluţiile, grave uneori, pecare ni le oferă această reacţie sangvină, precipitată?uneori, e drept, pe durată scurtă, ele se verifică a fipotrivite, dar rareori, după părerea noastră, pe ter-men lung. Rezistente în timp, adică şi la impactul cuposibilele şi probabilele şocuri ale timpului. fără săne adâncim într- o discutabilă analiză sau filosofie aspecificului naţional, vom concluziona totuşi asupraunor date ale firii Românului, observat de noi îndecenii lungi în ţară, dar şi a celui aflat în străinăta-te, una din probele concludente în ce priveşte aceas-tă scară posibilă a reacţiilor şi comportamentului.

Şi, cum aminteam mai sus, reacţiile individua-le le putem observa şi la comunitate, fără să insis-tăm aici prea mult asupra psihologiei mulţimii, zonăîn care s- au exersat nu puţini eseişti şi sociologi laînceputurile secolului trecut, mai ales în spaţiul cul-turii germane. fără, însă, să simtă într- un fel saualtul sau să aproximeze reacţia propriei lor etnii înfaţa unui agitator de geniu, cum a fost Hitler. Şidezolarea şi o anumită stupefacţie a insului, dar şi a

mulţimii germane sau austriece ar trebui să ne con-soleze cât de cât în faţa pasivităţii sau a acelei laşi-tăţi româneşti pe care, în timpul ultimei dictaturicomuniste, unii îndrăzneau s- o clameze. (Nu vreauîn aceste analize, ca şi în altele pe care le- am făcut,să abordez în nici un caz istoria şi reacţiile unor indi-vizi sau comunităţi în grila şi sub incidenţa, atât derăspândită încă azi, atât de ispititoare, prin aparen-ţa ei de raţionalitate, a teoriei marxiste sau neo- mar-xiste; criza unei societăţi sau a alteia printr- o crizămai generală sau reacţia disproporţionată a unora cainfluenţă a mediului, educaţiei etc. fără să contrazicaceste punct de vedere şi nici teoriile generale,cunoscute, post- darwiniste – dragi mai ales sociologi-lor americani, atenţi la ceea ce numesc ei behavio-rism sau comportamentism – aplicate însă adeseoriexcesiv, nenuanţat, nepotrivit în unele cazuri comu-nităţilor umane şi individului ca atare, european saunu, organism nu numai infinit complex, posesor alunei genetici nu rareori criptice, ascunse şi, pentruaceasta, nu rareori imprevizibile). r

■ fragment

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂ

MaRtIE 2014

3

© A

ur

AC

hr

isti

Nicolae BrebanVocea trecutului şi a istoriei

E adevărat că a mai fost şi o altă calede a accepta şi suporta această uriaşă

veste a originii noastre ilustre ca şicea a formidabilei posesii teritoriale:

exuberanţa ideatică, prea- plinul şifiorul mesianic, conştiinţa uneisuperiorităţi sau a unei misii

spectaculoase, dincolo de timp şi deproporţiile realului.

n Editorial

■ semnal editorial ■ EuroPress Group

► Dan perşa, Viaţa continuă

► Frank Wedekind, Teatru

► mircea ioan casimcea, Misterul cărţii

lectura nocturnă e cea mai potrivităcând cobori în subteranele sufletului,cum e definit metaforic universul luiNietzsche şi Dostoievski în cartea ce

mi- a alungat somnul, la fel ca în studenţie, când amcitit Fraţii Karamazov. Nu e însă unicul motiv deveghe, le fel de eficientă fiind şi o discuţie la radioulpe care îl deschid pentru a afla ora, pe tema „civili-zare, progres şi industrie”, ce sună la fel de coşma-resc ca în analoga noapte macedonskiană din caream citat. O voce de bărbat care nu- şi pierde nicioda-tă cumpătul asigură omenirea că, dintre primate,este specia cea mai puţin violentă;practic, de o sută de ori mai puţinviolentă decât cimpanzeii...

Din subterană, fac efortul sămă ridic repede la suprafaţă, pen-tru o gură de aer. unde, dacă nuîn lumea universitară? Dar şi aicise coboară. Cu o sută de locuri, înprimele şapte sute, dar cum topulQS World university Rankings®s- a extins la opt sute, încă nu sun-tem lanterna lumii. Scoase dincontext, asemenea statistici arputea induce în eroare, păcatulcăzând pe actualul guvern. Reali-tatea e cu totul alta. Păstrân -du- ne în cadrul de referinţă al sta-tisticilor, în 2005 eram încă înTop 500. Politicile educaţionaleelitiste anterioare lui 2004 menţi-neau în activitate profesorii şiconferenţiarii până la şaptezeci deani, iar asistenţii şi lectorii sepensionau la aceeaşi vârstă ca ori-care altă categorie profesională.legislaţia ulterioară a crescutvârsta celor din urmă cu cinci ani,nivelând în stil comunist o clasă de intelectuali pen-tru care se crease un statut special, ca şi pentrumagistraţi, de altfel, cu deosebire că, în vreme ceaceştia din urmă vin şi se întorc în anonimat, univer-sitarii de vârf scriu cărţile românilor, câştigându- leun loc în istorie. Criteriul clasificării este „producţiaştiinţifică”, de şapte ori mai mică, în cazul universi-tăţilor româneşti, pentru a le readuce pe locul 500.Nu e suprinzător, poate, faptul că primele zece uni-versităţi sunt americane şi britanice, unde nu existăvârstă de pensionare. Încercarea actualului ministrude a aplica standarde internaţionale atât pentru pro-movare, cât şi pentru menţinere la catedră, s- a lovitde rezistenţa „Sistemului”. Pe de o parte, invalidareade către Curtea Constituţională pe un motiv fals(căci nu numai în învăţământul superior, ci şi în celpreuniversitar durata angajării poate fi atât nelimi-tată, cât şi limitată) şi altul ridicol: valabilitatea con-cursului, confirmată de o carieră strălucită dinmomentul angajării, se pierde în funcţie de... calen-dar. Pe de altă parte, lovitura anti- reformă din 13Decembrie 2013 a desfiinţat iar standardele interna-ţionale, deschizând mediocrităţii porţile vremelnicînchise. Apelul disperat al domnului Corneliu M.Crăciunescu, adresat personalităţilor din CNATDCu,ne- a amintit de momentul în care Acad. eugenSimion s- a retras cu demnitate din Comisie (2005),presimţind dezastrul educaţional pe care avea să- lprovoace echipa Miclea- Adomniţei.

Presupunând că românii vor dori totuşi sărevină într- un viitor nu prea îndepărat într- o socie-tate meritocratică, reproducem cele cinci principiiale sale: 1) Nu conteaza cine sunt părinţii tai, con-tează cine eşti tu; 2) Nu contează ce alţii pot facepentru tine, contează ceea ce tu poţi face; 3) Sexul,rasa, religia, vârsta, statutul sunt irelevante. Talen-tul este totul; 4) Începi de la acelaşi punct ca toatalumea şi mergi atât de departe cât te duc abilităţiletale; 5) Cele mai mari recompense le primesc cei carerealizeaza cel mai mult.

Societatea studenţiei mele nu era meritocrati-că, se purta „dosariada”, în schimb, am avut şansasă- mi modeleze gândirea ultimele raze ale inteligen-ţei româneşti care a izbucnit în plină eflorescenţădin puţine şi plăpânde seminţe în perioada interbe-lică. Încă avea trecere ideea lui g. Călinescu desprecriticul literar, care trebuie să citească, nu o litera-tură, ci câteva. Aveam, aşadar, cursuri, cu număr

aproape egal de ore, de literatură engleză, germanăşi universală. Din toate aceste bibliografii, doar doc-tor Faustus de Thomas Mannn mi- a sedus gândireaşi doar Fraţii Karamazov de Dostoievski mi- a acapa-rat toate puterile minţii şi sufletului, realizând eu lasfârşit că lectura mi le- a modificat. Înţeleg, aşadar,ataşamentul de o viaţă – e drept, tânără, încă – alscriitoarei complete care e Aura Christi. „Complet”nu se referă aici doar la genurile practicate (poetă,prozatoare, eseistă, om de presă), ci la un nou modde a concepe chiar natura scrisului, care nu mai e actlingvistic distinct de actul trăirii şi nici performanţă

în sfera discursului public, strictdelimitată de aceea a euluibiografic. Aura Christi s- a născutîn linia unei descendenţe vechi,usheriene, hipersensibile şimaladive, a crescut întru Dosto-ievski, ascultând cum cad în pei-sajul interior, exacerbat imagina-tiv de miopia fizică, sunetelevocii tatălui, care- i citea dinromanele acestui geniu slav,părintele biologic dedublându- seîn tutore spiritual sau, dată fiindprecocitatea fiicei, în partenersocratic de dialog. eroină a lectu-rii, în ciuda slăbiciunii văzuluiexterior, eseista glosează în mar-ginea unei filosofii a viului,deleuziene, a fluxului vital cap-tat în modele ale culturii,alegându- şi cu mult discernă-mânt reperele: elanul vital ber-gsonian ce „sculptează” persona-jele lui Proust, vitalismul nietzs-chean al istoriei ciclice care adoborât cu forţa sa primarăierarhiile, conceptele metafizicii,

idolii falşi şi tabuurile morale moştenite,dezvăluindu- le valoarea relativă şi natura construi-tă, socială mai curând decât inerentă. Admirabila eiintuiţie identifică în Iisus emblema acestei filosofii,nu în polaritatea apolinic/ dionysiac propusă deprima carte a părintelui deconstrucţiei. este vorba

de Iisus din ecce Homo, un versus cu o faţă angelicăşi alta dionysiacă: nu sau unul sau altul, ci deopotri-vă Dionysos şi Crucificatul.

elogiul suferinţei (editura Academiei, 2013) etitlul prin care autoarea resuscitează, nu doar uncrez nietzschean despre efectul potenţator al acesteistări asupra sufletului, ci o întreagă poeticăromantică, într- un fermecător eseu, ce lunecă dindiscurs al înţelepciunii şi parabolă christică în volu-te lirice şi arabescuri metaforice pentru a plonjabrusc într- un registru colocvial, ironic- disimulat,fără a pierde însă un suflu al continuităţiiideatic- emoţionale ce nu te- ar lăsa să ghiceşti că

magma sa nu s- a răcit niciodată de- a lungul anilor încare a fost scrisă cartea.

Comentariul biblic este un pământ alfăgăduinţei, Marele Cod, cum i- a spus Northropfrye, fiind prin tradiţie alegerea preferată a celorîntrebaţi ce ar lua cu ei pe o insulă pustie. AuraChristi reuşeşte încă să mai suprindă printr- o lectu-ră nouă, ce aruncă lumină asupra unui loc ascuns,nu tocmai lăturalnic. Să- l interpretezi pe Iuda prin„ocheanul” datoriei faţă de Israel şi al Iubirii faţă deÎnvăţător?... eseista merge pe propriul traseuargumentativ pentru a- l întâlni, la capăt, pe Merej-kovski care concluzionează: nu arunca cu pietre înIuda, căci aproape de el e Iisus...

Nietzsche, cel recuperat de poststructuralişti,ca şi Dostoievski, de altfel, au traversat un con deneînţelegere – cu puţine excepţii, de la VirginiaWoolf la lucian Blaga – în modernismul scindat înbinarităţi şi antagonisme ireconciliabile. În privireîn Haos, Hermann Hesse îşi dezvăluie spaimele apo-caliptice provocate de trasele emoţionale şi beţiaimnică a lui Dmitri Karamazov. Raţionalitatea apu-seană se vede confruntată cu infuzia de patos slavdin romane ai căror autori nu puteau fi excluşi dingaleria „geniilor europene”. Mediatoare între culturişi sensibilităţi, Aura Christi scrie pentru publicul delimbă română din interiorul acestei sensibilităţihipertrofiate şi al acestor profunzimi filosofice dinregistrul paradoxului şi aporiei. Pentru istoriculgheorghe Barbă, Dostoievski a fost profetul uneidemonii istorice. Aura Christi orchestrează tema pepatru voci: intelectul speculativ, cerul etic, afectulirepresiv şi abisul iraţional. largheţea spirituluislav, tolerant şi vast precum întinderile stepei sauîntunecimile din taiga, face loc unui Napoleon în cea-sul al unsprezecelea, cel care nu credea nici înoameni, nici în Providenţă. Asocial şi antimetafizic,centrat în eul- lume, el intră într- o stare de anorexieîn momentul în care pierde coroana şi odată cu ealumea. Nu putem vorbi însă de vreo pledoarie însprijinul amoralităţii, ceea ce nu a făcut nici Nietzs-che. Autoarea inscripţionează doar două principiideasupra templului său etic: suferinţa e valoroasăatunci când nu paralizează psihicul, ci îl rafinează şiîl întăreşte pentru creaţie, deoarece aceasta este

rădăcina ei cea mai fertilă. Din acest punct de vede-re, cartea pare să ofere o versiune laică a theodiceei.Al doilea statuează inocenţa ca o condiţie a redem-pţiunii: omul poate greşi, dar golirea intenţionată desufllet sau răul săvârşit cu aprobarea conştiinţei, caîn cazul lui Raskolnikov, sunt semnele fiarei pe carele- au putut citi cei care au trăit în estul europei înultimul secol. r

Să- l interpretezi pe Iuda prin„ocheanul” datoriei faţă de Israel şi al

Iubirii faţă de Învăţător?... Eseistamerge pe propriul traseu

argumentativ pentru a- l întâlni, lacapăt, pe Merejkovski care

concluzionează: nu arunca cu pietreîn Iuda, căci aproape de el e Iisus...

4


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Maria- Ana TupanNietzsche şi ucenicii vrăjitori (I)

n (Con)texte

5


MaRtIE 2014

Sociologul VASIle SeBASTIAN DâNCu(o românie interioară, ed. eikon,Cluj- Napoca, 2013, 433 p.) e un nabab alţinutului în care locuiesc. Ne- am întâlnit

în redacţia pieţii literare, apoi drumul meu a conti-nuat pe orizontală, în timp ce al luia luat- o, ameţitor, în sus. PSD- istinteligent şi cultivat, a dat partidu-lui spoiala de intelectualitate decare el avea nevoie, plus câtevasondaje bine ţintite, despre careamericanii spun, eufemistic, căsunt biased. fost vicepreşedinte alpartidului, a intrat în conflict cuIliescu, despre care a afirmat înrepetate rânduri – teza e reiteratăşi în volumul de faţă – că şi- a păs-trat puterea cu preţul unui partid„slab”, „neliber”. fost ministru alpropagandei, i s- a reproşat că arecinismul lui goebbels, dublat de oadaptabilitate ieşită din comun,uneori abilă, alteori suicidară.Ceea ce- l caracteriza era superioa-ra capacitate a sintezei şi directe-ţea în exprimarea ei, asimilată decătre români artei de a da cubâta- n baltă. Dâncu a mers, deregulă, pe mâna sincerităţiiînvăluitoare, spunându- le „colegi-lor” că politica e nu numai senti-ment, ci şi ştiinţă; devine de înţeles, aşadar, bucuriape care au resimţit- o „colegii” atunci când a fost licen-ţiat din funcţiile de partid, volumul de acum confir-mând şi faptul că unele persoane din el (în specialPonta, partener de pingpong) l- au atras mai multdecât instituţia ca atare.

Bun profesor de sociologie la uBB (într- o adver-sitate declarată faţă de Marga), s- a mutat la Bucu-reşti cu catedra şi a construit, colateral, mult şi temei-nic: Metro Media Transilvania, mai întâi (în 1994),apoi IReS- ul (Institutul Român pentru evaluare şiStrategie), şi- n cele din urmă Transilvania Mediagroup (împreună cu Ioan Rus şi Pászkány árpád,patronul CfR- ului clujean), cu televiziune şi organede presă. Cea mai substanţială dintre cărţile sale,Comunicare simbolică (2009) e demult un manualestudiantin de referinţă; mitologii, fantasme şi idola-trie (2011) construieşte în marginea vieţii politiceromâneşti, pe când poveştile, viaţa şi moartea (2013,tot la eikon) decantează, chiar prin titlu, o surprinză-toare obsesie thanatică, de care nici românia inte-rioară nu duce lipsă. O personalitate duală, aşadar,construită ca o nucă: miez moale, în esenţăţărănesc- sentimental (tată tandru, amator de fotbal,de reuniuni nostalgice şi de „camaraderie”) şi o coajătare, inflexibilă, făcută să răzbească.

o românie interioară traduce, în esenţă, o uto-pie retorică solitară, de tip marginal sau melancolic:cum ar putea fi România politică de azi „schimbată”,dacă substanţa ei ar fi altfel de cum este în momentulde faţă – şi dacă oamenii care se înfruptă din această„substanţă” ar fi mai puţin primitivi şi mai puţin gre-gari de cum sunt acum şi apar la televizor. există maimulte „euri” în carte: unul este eul politic al partici-pantului la deciziile din spatele uşilor închise, altul eeul său ţărănesc, sentimental, originar, doritor de„bine”, mai e eul religios (strâns legat de cel de- al doi-lea), însă, deasupra lor şi dincolo de ele este un euintelectual ultragiat, care le coordonează pe celelalteşi cu care ele intră nu o dată în conflict. emoţional –spun numeroase reflecţii din o românie interioară(carte de publicistică, din perioada 2011 – 2013, cumulte texte publicate de către autor pe blogul său per-sonal, deci „incandescente”) – derapajele Românieicoruptocratice de azi pot fi explicate, dacă ţinem contde faptul că ne aflăm în stadiul unei acumulări primi-tive a capitalului, care suceşte multe minţi perverseşi- i deselectează pe cei curaţi, estompând moralitateaîn competiţia inegală cu raptul. Intelectual, însă, nupoţi să fii decât siderat, inteligenţa analitică a luiDâncu fiind, în majoritatea cazurilor, un reflex alintelectualismului său ultragiat. Nimic nu e coerentîn România de azi, spune sociologul: opţiunile electo-ratului sunt haotice, imprevizibile, politicienii iaudecizii „la cald”, opuse bunului- simţ sau logicii, cifre-le statistice dau ecuaţii iraţionale, poporul român enecuantificabil ideologic sau electoral, „planificareasocială şi politică la noi e primitivă”, clasa politicăinteresată şi venală fiind expresia unei „selecţiinaturale într- o ambuscadă în care oamenii se calcă înpicioare, se lovesc nemilos pe la spate sau se urcă pe

cadavre pentru a ajunge cât mai sus”, uitând apoi să„adune morţii”.

Considerat „ideolog” de serviciu al PSD- ului şi„mare manipulator”, Dâncu complexează prin anver-gură teoretică şi inteligenţă, servite câteodată pipe-

rat, aşa cum îi stă bine unui ardeleaniute (adică atipic). Admonestările„miticilor” nu întârzie să apară: Năs-tase îi spune că nu este bun politi-cian, Ponta că face eforturi serioasepentru a împiedica partidul să nu îllinşeze. la schimb cu aceste amabili-tăţi, VSD spune ce crede: că lui IonIliescu (preşedinte în trei rânduri) i- alipsit „legitimitatea tehnocratică”reală, că „sunt[em] victime ale deca-lajului [...] continuu faţă de istoriaeuropei”, că uSl- ul s- a constituit, caalianţă politică, „prea devreme”, CrinAntonescu urmând să devină o„povară” pentru Ponta, sau că, dacăar trebui să „fim realişti, dacă am fioameni normali, nu am mai aveacum să dormim noaptea deîngrijorare. Suntem într- o fundăturăa istoriei şi noi dormim...” Pasaje sauconcepte incomode apar peste tot:Dâncu reia termenul de „rurbanita-te” lansat de către Ioan Aluaş, pentrua explica psihozele sătenilor deprimă generaţie urcaţi în apartamen-

tele din oraş (şi care decid, în cele mai dese cazuri,atât urna, cât şi conservatorismul inerţial al majori-tăţii, numit, câteodată, antieuropenism), spune, foar-te corect şi foarte lucid (vexând un foarte persistent„idol al tribului”) că „poveştile despre democraţia[noastră] interbelică sunt absolut false, sunt miturisinistre” (nu poţi construi o tradiţie democratică îndoar 20 de ani în care au fost 38 de guverne şi cares- au sfârşit în dictatură), sau că şi „xenofilia” noastrăinvestiţională are particularităţile ei „balcanice”: „nicivorbă, îi primim cu pâine şi sare [pe investitorii stră-ini], dar suntem foarte atenţi [doar] la buzunarul lor”,nu şi la regulile economicede tip democratic pe care lereprezintă. Consecinţa e căei fug de noi, la prima oca-zie: Nokia se retrage de laCluj, Renault ameninţă căse mută cu Dacia în Maroc,consultanţii politici ameri-cani angajaţi de partide seretrag la prima contuzie,motivând că „nu înţeleg” cese întâmplă. (e drept că şinoi am găsit cu ce să nemândrim văzând degringo-lada: se numeşte „originali-tate”.)

Toate textele de medi-taţie personală ale lui Vasi-le Sebastian Dâncu anali-zează lucid negativitatea demoment a României, socie-tatea confuză din interiorulşi haosul controlat al politi-cienilor care profită hoţeşte;autorul e un intelectual cri-tic neconcesiv, din categoriaacelora care ştiu că şi- aucâştigat dreptul de a gândisau vorbi liber, dar oferăpuţine soluţii concrete,rama lor categorială fiind,în general, retorică sauidealistă. Invitaţia – reite-rată – de a „schimba” România rămâne vagă, neprag-matică. „Pentru noi, ceilalţi – scrie bloggerul în fina-lul unui text care vorbeşte despre acerba „luptă pen-tru ciolan” din politica românească – există o singurăformă de salvare: o formă de înţelepciune a mulţimi-lor, despre care se spune că face ca oamenii să nu deaputerea celor care şi- o doresc prea mult.” Personal,această delimitare („noi, ceilalţi”) mi se pare niţel ipo-crită, atâta vreme cât ai fost factor decizional înguvern, eşti „camarad” cu Ponta şi n- ai putut urnicăruţa din glod, s- o ia înspre bine. la fel de înduioşă-toare este şi „calea inimii” recomandată ca soluţiepolitică (!) unei Românii în derivă: „Calea inimii esteultima şansă, este născută din disperare şi din fricapentru viitorul copiilor tăi, nu nume şi prenume, nu alcopiilor în general.” Citesc paginile înfiorate dedicate

Mitropolitului Bartolomeu (măcar Dâncu spune, foar-te sincer, că admiraţia lui tardivă s- a născut dincorectarea unui dezacord iniţial), dar nu pot uitasemeţia cu care Părintele a condus procesiuneaîmpotriva greco- catolicilor, din centrul Clujului,scindând apoi, instituţional- religios, Ardealul. Înmulte locuri, în analizele sociologului sunt doar jumă-tăţi de adevăruri: restul trebuie pus de către noi.

Înjumătăţirea vine din utopie: eul utopic al inte-lectualului Dâncu îl mistifică pe celălalt, pragmatic.„eşti foarte puternic – scrie el ca o „reţetă” a politicia-nului ideal – când reuşeşti să aduci alături de tineceea ce are mai bun o societate, intelectualitatea,oamenii creativi...”. Pe pagina imediat anterioară, elvorbeşte de elitism ca soluţie socio- politică: „Convin-gerea că o populaţie care nu este inspirată de o elităeste manipulabilă şi nu va sprijini deloc la moderni-zare este o formă de luciditate pe care poţi s- o accepţidoar dacă eşti un actor politic puternic.” Intelectualulfrustrat din mine tresare solidar citind pasajele, darraţiunea mă desumflă imediat atunci când mă gân-desc la „elita” pe care viaţa publică românească areuşit s- o genereze în ultimul sfert de secol. Strict sta-tistic, cel mai mediatizat om din România ultimilorzece ani este gigi Becali, fost reprezentant al Româ-niei în Parlamentul european, coleg cu CorneliuVadim Tudor. Dâncu mărturiseşte, între altele, că areun „caiet” special dedicat lui Dan Diaconescu”, pecare- l urmăreşte cu „o curiozitate bolnavă”. Toate spe-ranţele se spulberă ca pleava în faţa unor asemeneaevidenţe.

Am rămas cu mai multe nemulţumiri în urmacărţii. Prima derivă din lipsa de profunzime a anali-zelor: Dâncu scrie „ce se vede”, ce vedem noi toţi(adică o retorică uşor dezabuzată), interpretările saleneavând anvergura intelectuală care să le împingăînspre fineţe. Impresia mea a fost că şi- a reprimatspeculaţiile, una singură rămânând, la pag. 19, casursă de inspiraţie fiind citat Maffesoli: „...trecem la oaltă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună,trecem de la un inconştient colectiv dominat de triadamuncă – raţiune – viitor [...], spre o epocă dionisiacă,dominată de triada vis – imaginar – fantasmă...”.

Reprimarea anvergurii spe-culative e o concesie făcutăcititorului mediu (sunt textede blog), dar aici e o proble-mă paradoxală „de rating”,pe care o împărtăşeşc şi tele-viziunile: din dorinţa de adeveni din ce în ce mai acce-sibile, ele îşi reduc premedi-tat standardul intelectual,construind o Românie din ceîn ce mai gregară, de sub-dezvoltată.

Pasajul anterior expli-că, în parte, şi opţiunea meapentru titlul acestei cronici.Mai e şi o a doua cauză:Vasile Sebastian Dâncu esteun insider al politicii activeromâneşti din ultimele dece-nii, dar se încăpăţânează săgloseze pe marginea ei ca unoutsider. Dezimplicarea e,fireşte, premeditată. Dintoată cartea de aproape 450de pagini (încheiată cu uncaiet liniat unde putem scriefiecare!), cititorul nu va aflanici un detaliu de culise,nimic motivaţional, revela-toriu, care să fi fost accesibildoar insiderului. lipsa uneipregătiri psihologice sau

psihanalitice îşi spune, aici, cuvântul: aflăm, dincarte, doar ce se vede, empiricul spectacular pe care- lputem urmări şi atunci când pornim televizorul,lăsându- l masochist pe posturile autohtone. M- amaşteptat la ceva mai mult...

un ultim cuvânt i se cuvine editurii eikon: cade atâtea ori în ultimii ani, şi acest volum este o biju-terie editorială, de o frumuseţe şi eleganţă tulbură-toare! r

Ştefan BorbélyDoar ce se vede…

O Românie interioară traduce, înesenţă, o utopie retorică solitară, detip marginal sau melancolic: cum ar

putea fi România politică de azi„schimbată”, dacă substanţa ei ar fi

altfel de cum este în momentul de faţă– şi dacă oamenii care se înfruptă din

această „substanţă” ar fi mai puţinprimitivi şi mai puţin gregari de cum

sunt acum şi apar la televizor.

Încep de fiecare dată articolele de bilanţ cuteama că voi uita să menţionez câteva tit-luri care meritau cu prisosinţă să fiepomenite; e, de altfel, inevitabil: nimeni

nu reuşeşte să citească totul. Ar fi şi păcat... Asta pede o parte. Pe de alta, nu scap de câţiva ani buni deimpresia (pe care, la o adică, aş putea să o documen-tez serios, de nu chiar convingător) că există un deze-chilibru în literatura de azi: domeniul criticii şi înspecial al istoriei literare capătă din ce în ce maimult aplomb, poezia se reînnoieşte şi ea, apar numenoi, circuite specifice, pe când proza, deşi se bucurăîn mod evident de curiozitatea şi interesul celor careîncă mai citesc, nu doar că nu ţine pasul, dar abia dereuşeşte să dea un titlu- două de referinţă pe an;uneori, cum s- a întâmplat în 2013, nici atât. Arputea fi o discuţie extrem de serioasă aceasta, privi-toare la deficienţa epică a scriitorilor contemporani.(Chiar aşa: aţi observat cât de rarefiate sunt, în ulti-mii ani, principalele colecţii de proză de pe piaţa decarte autohtonă, ego. Proză şi fiction ltd., ale editu-rii Polirom? Şi acesta este un simptom al crizei princare trece proza autohtonă!) Sigur că două- trei tit-luri se detaşează aproape de fiecare dată, dar elesunt puţine şi aparţin, de regulă, prozatorilor consa-craţi. Dar, de câte ori a trebuit să fac o listă de 10cărţi de proză, a trebuit să o umplu, în a doua sajumătate, cu titluri discutabile, din punctul meu devedere. Nu e uşor pentru un critic literar să ofere„puncte din oficiu”, dar nu o dată se vede nevoit să ofacă.

În fine, poate lecturile mele nu acoperă totul,deşi mă străduiesc să mă ţin la curent. Prin urmare,voi vorbi doar despre cărţile pe care am apucat să lecitesc sau măcar pe care le- am foiletat insistent,suficient cât să- mi fi făcut o idee despre ele (deregulă, genul acesta de lectură- slalom se potriveşteunor lucrări de specialitate, nu romanelor sauvolumelor de poezie). M- am întrebat în ultimavreme, tot primind oferte de colaborare pe care le- amrefuzat politicos, dar prompt, dacă aş mai găsi,acum, câte 52 de cărţi bune în fiecare an, care sămerite efortul de a le aloca câte un comentariuextins, în cazul că m- aş hotărî să revin la un ritmmai alert al cronicii literare. Răspunsul franc este celnegativ. Iar a te hrăni din negaţie şi din scepticismnu mi se pare suficient de incitant pentru un croni-car literar; acesta trebuie să fie ori naiv, ori, reco-mandabil, generos. Deocamdată eu unul nu găsescresurse…

Cum arată bilanţul anului 2013, în variantamea fragmentară, subiectivă, precipitată? Mediocrusau submediocru la capitolul proză. efectiv, mi- egreu să numesc o carte- eveniment. Şi în anii trecuţimedia a fost cel mult onorabilă, dar au existat titluricare s- au detaşat (semnate, din 2010 încoace, de O.Nimigean, gabriela Adameşteanu, Nicolae Breban,Horia ursu, Alexandru Vlad, florina Ilis, RaduAldulescu, filip florian, Radu Mareş ş.a.m.d.); dedata aceasta, nimic din ce am citit nu m- aimpresionat. M- au deranjat uneori reacţiile de presă,campaniile mediatice, care pierd simţul măsurii,dând impresia că ai de a face cu adevărate capodope-re. Sigur, există şi problema: cum citim un contem-poran? Cu ce exigenţe? eu unul cred că exact cu ace-leaşi pe care ni le exersăm citind şi recitind autoriidintotdeauna. Dacă e legitimă ideea unei ierarhiivalorice în domeniul literaturii, e pentru că toţi scrii-torii au şanse egale. Sigur, erorile de receptare suntmult mai probabile în cazul operelor din realitateaimediată, care nu au o istorie a receptării. Dar, dacăprudenţa este binevenită, indulgenţa dusă la extremnu face bine în critica literară.

Să trecem la bilanţul propriu- zis. la capitolulproză, nu am reţinut nici un titlu care să mă convin-gă ferm, pe care să pariez fără ezitare. Acum câţivaani, romane precum rădăcina de bucsau, Cineadoarme ultimul, ploile amare, Singura cale, medgi-dia, oraşul de apoi mă entuziasmaseră. Concluziileanului 2013 sunt reţinute. Prozatorul autohtonvânează subiecte senzaţionale, cu cârlig, pentru carenu are răbdare (răbdarea este una dintre calităţileesenţiale pentru un bun romancier, în special) şi selasă copleşit şi condus de poveste, fără a se mai ridi-ca la nivelul unei viziuni. e, aş spune, cazul romanu-lui lui Ioan T. Morar, negru şi roşu, care păcătuieş-te prin neadecvare ori, pe alocuri, prin stângăcie sti-

listică. Sau, parţial, al Dorei Pavel, cu al său do notcross. În fine, cărţi (în unele cazuri, cărţulii) merito-rii au dat florin lăzărescu (amorţire), Dan Perşa(viaţa continuă), Ana Maria Sandu (aleargă) oriMarin Mălaicu Hondrari (lunetistul, care încearcăsă păşească timid pe urmele lui Roberto Bolaño, darmai are nevoie de suflu), liliana Corobca (Kinder-land, cu un plus pentru autenticitate), Andrei Pogo-rilowski (nic Studeno. al doilea cartuş, cu un umorpitoresc, în stilul brevetat peste Prut). Reţin printrereuşite cartea lui Doru Pop, o telenovelă comunistăşi un american la Chişinău, al lui Dumitru Crudu.Tatiana Niculescu Bran îşi continuă investigaţiilesemi- ficţionale, cu povestea domniţei marina şi a

basarabeanului necunoscut. În fine, aş insista asu-pra a două cărţi de debut, ambele apărute în urmaunui concurs organizat de editura Adenium (nu negcă pot fi subiectiv, întrucât am făcut parte din juriu;dar nu văd nici o problemă în a- mi susţine şi aici ale-gerile): Beatris Serediuc dă, în varză, unroman- amalgam, psihedelic, cu inserturi lirice şi cuun ritm foarte bun, cu perspective mobile, cu amfeta-mină, alcool, promiscuitate, mahmureală, careadună poveştile mai multor personaje. Îi cam lipseş-te construcţia. Confesiunile personajelor, dezamăgi-te, triste, dezabuzate, sunt autentice, au lipici,impresionează prin cruzime sau prin sentimentul,asumat, al ratării. Cosmin lecuţa adună, în romanullaptele negru al mamei, un set de poveşti legate con-venţional: un scriitor lipsit de inspiraţie, dar nu fărăsucces, îşi înlocuieşte iubita cu o vecină abia majoră,dar nu lipsită de experienţă în ale amorului; o tână-ră de 23 de ani, plictisită până la Dumnezeu, faceînsemnări despre stările şi experimentele sale eroti-ce. Poveşti aduse laolaltă cumva artificial, dar cudestule momente bune, care mă încurajează să credcă, dacă va avea răbdare, autorul ar putea ajunge unprozator peste medie.

Tot la capitolul proză, deşi poate ar trebuipomenită la cel al criticii literare, amintesc şi antolo-gia realizată de Marius Chivu, Best of. proza scurtăa anilor 2000, care se vrea un manifest pentru reabi-litarea unui gen nedreptăţit la noi. e un bun instru-ment, venit din partea unui critic de întâmpinarecare a manifestat mereu un interes aparte pentruproza scurtă.

Atâta am apucat să citesc, deşi voi recupera cutitluri semnate de Ruxandra Cesereanu, VarujanVosganian, Adrian Schiop, lavinia Bălulescu.

Ca şi anii trecuţi, poezia a avut parte de titlu-rile ei bune şi foarte bune. Din cărţile care au ajunsla mine şi pe care le- am citit, selectez fără dubii:emil Brumaru, rezervaţia de îngeri, o carte în care

autorul ruinei unui samovar îşi reciteşte şi îşi res-crie, cu nostalgie şi prospeţime, propria operă. Ange-la Marcovici (Angela Marinescu) a publicat, la Char-mides, placheta Intimitate, în linia lirismului visce-ral, frust, de forţă din cărţile anterioare. Ioan es.Pop pune faţă în faţă, în volumul 1983. marş 2013.Xanax, un poem amplu de acum 30 de ani, cu unulrecent. Acelaşi Ioan es. Pop, deja clasicizat, şi în tex-tul îngropat, înaintea debutului, într- o revistă dinBaia Mare, şi în apăsătoarea şi totuşi ludica trans-criere a crizei mature. Traian T. Coşovei revine, laeditura Tracus Arte, în stilul pe care l- a consacrat şicare l- a consacrat, cu volumul aritmetica pleoapelor(când scriam aceste rânduri, Traian T. Coşovei încămai pâlpâia; prin urmare, i- am recitit din altă per-spectivă cartea: autorul ninsorii electrice a avutresurse să rămână acelaşi poet al iubirii şi al vieţiichiar şi în faţa morţii. Odată cu el, dispare nu doarun clasic al optzecismului, ci şi unul dintre cei maiimportanţi poeţi ai ultimilor 30 de ani…). NicolaeAvram merită cu prisosinţă amintit, cu volumul allldeath jazz, care prelungeşte Federeii: aceeaşi poeziecrudă, neiertătoare, autentică. 2013 a fost un an încare au dat foarte bune volume poeţi consacraţi aidouămiismului: Claudiu Komartin, cu excelentulCobalt (o carte mai legată şi mai profundă decât auarătat unele texte de întâmpinare), Ştefan Manasia,cu Bonobo sau cucerirea spaţiului şi V. leac, cuunchiul este mulţumit. Pe acestea, cel puţin, le ţinaproape pentru că merită o analiză mai atentă. Înfine, recomand şi al doilea volum al lui Andrei Dósa,american experience. un volum demn de o recepta-re mai atentă, a dat ieşeanul emanuel guralivu,prin un boxer cu pumnii fragili. la capitolul debutaş miza pe cartea lui Vlad Drăgoi, metode, pe volu-mul lui Ştefan Baghiu, Spre Sud, la lăceni şi pemaldororiana semnată de Ana Ionesei. De alte volu-me, despre care doar am citit, fără să le fi avut înmână, nu e corect să aduc vorba aici.

ţin să remarc o colecţie foarte frumoasă depoezie, apărută la atât de via editură Tracus Arte: înprezentarea grafică elegantissimă a lui MirciaDumitrescu au apărut antologii (de unele e respon-sabil excelentul poet Teodor Dună) din operele luiIoan es. Pop, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu,Alexandru Muşina, Nichita Danilov, Augustin frăţi-lă. O bucurie nu doar a sufletului, ci şi a ochiului; şi,de ce nu, a mâinii care ţine cartea, pentru că nici eanu trebuie neglijată.

Capitolul cel mai consistent al acestui periplueste, ca şi în ultimii ani, cel al istoriei literare, al stu-diilor culturale. Sinteze de referinţă apar într- unritm îmbucurător. Îngrijorător ar fi doar decalajulcalitativ dintre critica literară, care ar trebui săîngâne sau, oricum, să urmeze literatura şiliteratura propriu- zisă. Oferta domeniului e atât devariată, încât mă văd silit să fac o drastică selecţie.Sunt cărţi pe care oricine are de câştigat dacă leciteşte. Mircea Anghelescu a mers la originile unuifenomen care şi- a atins vârful de hidoşenie subcomunism, într- o documentată şi frumoasă carteintitulată poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea,supunând analizei câteva cazuri elocvente: Slavici,Arghezi, N.D. Cocea, Mircea Damian, geo Bogza,Dragoş Protopopescu şi zaharia Stancu. gabrielAndreescu a demonstrat, verificând arhiveleCNSAS, modul în care reputaţii, imagini publice aufost măsluite, într- o carte pe care o consider un eve-niment: Cărturari, opozanţi şi documente. manipu-larea arhivei Securităţii. Caius Dobrescu a oferit ointerpretare ideologică şi larg- culturală a criticii pos-tbelice, în plăcerea de a gândi. moştenirea intelec-tuală a criticii literare româneşti (1960- 1989). Nico-leta Sălcudeanu a demontat curajos strategiile deacaparare a puterii în cultura autohtonă de după1990, în cartea revizuire şi revizionism în literaturapostcomunistă. Antonio Patraş a oferit, în douălucrări serioase, subtile, o imagine a ideologiei litera-re lovinesciene şi o reevaluare, din unghi mai largdecât cel strict estetic, a beletristicii acestuia, în e.lovinescu şi modelele româneşti şi europene ale criti-cii literare interbelice, respectiv, Scriitorul şi umbrasa. Geneza formei în literatura lui e. lovinescu.

6


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Bogdan CreţuAnul literar 2013. Criza prozei. Poezia supravieţuieşte. Hemoragia criticii

M- am întrebat în ultima vreme, totprimind oferte de colaborare pe carele- am refuzat politicos, dar prompt,dacă aş mai găsi, acum, câte 52 de

cărţi bune în fiecare an, care sămerite efortul de a le aloca câte uncomentariu extins, în cazul că m- aş

hotărî să revin la un ritm mai alert alcronicii literare. Răspunsul franc este

cel negativ.

(continuare în pagina 12)

MaRtIE 2014

Recitesc după un deceniu şi jumătate,pentru o mai detaşată, obiectivă,„bazată” înţelegere – sper – a lui Paulgoma, alte jurnale, Dacia, Cluj- Napo-

ca, 1998. Ceea ce ar trebui să fac, în mai multe luni,dar nu cred că mi le pot permite, măcar cu restul jur-nalelor, al publicisticii integrale. Ar mai fi, în specii-le diaristică şi memorialistică: adameva, 1995, Scri-sori întredeschise. Singur împotriva lor, 1995, Jur-nal, 3 vol, 1997, unde am greşit?, addenda, 1997,Jurnalul unui jurnal, 1997, Jurnal apocrif, 1999, iarîn aceea publicistică: amnezia la români, 1992,Scrisuri (1972- 1998), 1999, Basarabia, 2002, Săptă-mâna roşie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia şi evre-ii, 2003. Productivitate editorială în declin, în acestultim deceniu.

Iau volumul alte jurnale la întâmplare, ca mos-tră a scrisului său celui mai nonfictiv, a unui scriitorde o intens autocenzurată, pe cât e omeneşte posibil,imaginaţie. Nu cred că volumul are funcţie metoni-mică în retorica deplină a operei lui goma. Dar nicică acest volum n- ar avea potenţial reprezentativ nucred. la limită, orice cuvânt ne dă de gol, se spune,dar de ce nu ne- ar da fiece cuvânt şi de (de)plin?

O lectură se poate conduce pe, teoretic, infinitelinii. Nu toate intens brăzdate. Iniţiez aici câteva.ele sunt întâi puncte de întâlnire, personal prelun-gite, între cititor şi text. Menţin (pre)judecata prou-stiană că mai ales pe noi ne citim, prin altul, cusperanţa de a- l citi într- adevăr pe el. Cum (se) califi-că goma, cum îi caracterizează pe alţii, psihologic,etic, politic, artistic (literar), îndeosebi, cam acestescopuri mi le propun. Iar în căutarea lor îmi expuntotodată şi mijloacele.

Să precizez numaidecât timpul cărţii, un jurnalalcătuit din mai multe jurnale, cu titluri autonome,în afara celui generic, marcat de evidenţă: sunt 3ani, între 1994- 1996, în aproape 300 de pagini, plusvreo 40 de pagini din 1987, regăsite după editareatrilogiei diaristice care a turnat cel mai mult gaz pefoc în critica literară a momentului. un gol de 7 anipermite constatarea unor (ne)schimbări. Titlurileinterioare identifică locul (cel din 1987 este ameri-can), percepţia zilei (scurtată), evenimentul central(aşteptarea, expulzarea din casă, mutarea într- o altăcasă cu chirie). Mai degrabă sedentar, se vede binecă goma se află cam cu totul pe drumuri. Aşa cum înRomânia, mică, mare, el nu este prezent cu trupul,refuză deplasarea, dar ajunge cu mintea, cu expre-sia, scrisă ori vorbită.

Volumul notează contacte, discuţii telefonice,scrisori, alte forme de relaţie cu persoane, potenţialsau real personaje. Dar el este nu atât cu, cât despre,persoane purtătoare de anume semnificaţii.

un goma prin el însuşi este cât se poate deprezent, în modul cel mai firesc, într- un jurnal. Ten-tativa de autocunoaştere interesează ca o construcţiede sine, nu ca adevăr trans- personal. Surprinde ce

spun? Cu adevărul intrăm în idealitate. goma, pen-tru care idealitatea este realitate şi invers, are cumştim obsesia adevărului, credinţa, siguranţa lui, maicu seamă prin comparaţia cu ce susţin alţii despre cecunoaşte el. Dar goma nu este un socratic, nu esteun (auto)distanţat.

Omul moral, generic vorbind, concret în toatevariantele sale, iată ce- l preocupă şi prea ocupă. Înscurtul periplu american ţine să se prezinte emina-mente autoacuzator: „când înregistrez o nereuşită,mi- o imput mie”. Incomod, nedrept, într- o lumevăzută comodă şi nedreaptă, se arată el însuşi.„Numai necazuri pricinuiesc în jur.” e om supus,fără mândrie, greşelii: „am comis nenumărate gre-şeli de apreciere (în rău…)”, notează prin 1987, chiarîn debutul jurnalului şi periplului american. Altăevaluare de sine exprimă la spartul târguluicapitalisto- comunist, prin victoria celui dintâi. Răulîl lasă şi se mută în ceilalţi, care îşi apără partea deparadis dintr- o istorie de infern. „Ce rău le- am făcuteu prin apariţia mea! (…) scriu, public pe unde pot şieu – dar public! – atacuri directe (ca şi cum n- ar fi eidestul de atacaţi de Dumnezeu)…”. Se miră de măr-turisirea telefonată a „iubirii” din partea CristineiHăulică, faţă de al cărei soţ e „rău”. Numai ricanândse numeşte „bun” doar „de azvârlit la gunoi”, cu oexpresie a mamei. Şi de ce este „perceput” ca fiindrău? Pentru că „nu respect Codul social”, nu numairomânesc, dar universal: să iei totul în relativ şi săascunzi adevăruri orbitoare. Orbit de rostirea a ce- iapare înaintea ochilor sau îi vine în minte, constatăîntr- o inocentă „trezire”: „am intrat în al cincilea anşi eu abia acum pricep cât rău le- am făcut colegilorde la Bucureşti, confraţilor, cobreslaşilor români dinRomânia!”

Intimitatea jurnalului devine tot morală.Rareori şi sentimentală. Te miri să citeşti că îşiaminteşte de o iubită de la 15 ani, ai lui, ea avândatunci 25, fiind şi măritată, pe nume (tendinţa saeste să scrie toate numele) Irina Kozak. Te freci la

ochi când se vede „întotdeauna legat trupeşte (…)chiar dacă n- am atins- o… nici cu o floare”, de Rolse-lyne Chenu, secretara lui Pierre emmanuel. Viaţafamiliei?: „suntem traumatizaţi de «întâmplări»”.Nicio tensiune familială. Dar o mare tensiune fami-liară! lectura mea îi lasă familia – aşa cum apare,nu tocmai rar, în jurnal – în pace. Înregistrez doar căare un fiu calificat frumos şi o soţie ireproşabilă care,mai ales, nu- i reproşează lui niciun eşec.

Nu este, în latura religioasă, uşă de biserică,dar nici nu evită uşa, ba chiar incinta, bisericii, undese împărtăşeşte şi se vede, în chip veterotestamen-tar, lângă ecleziast, un credincios plecat în mâhnităreflecţie.

Psihologic, apoi moral, goma trăieşte funda-mental, iarăşi surprinzător, în ruşine: „Sunt, totuşi,un pudic”, ne anunţă chiar la începutul jurnaluluizis american. De reţinut, pentru a înţelege compen-sarea prin trivializarea, nu chiar accidentală, aexpresiei. e un extravertit, cel puţin verbal: „un vor-băreţ ca mine…”. Transformarea pudicului mergepână la sudalma evident compensativă: „sunt şi înju-răturnic”, recunoaşte el, copilăreşte, evidenţa, maiales ca fixare caracterială în apă tare decât ca ste-reotipuri imprecative populare. limbajul lui goma,adesea (des)calificat injurios, trivial, poate fi admisi-bil tot în sensul expresiei integrale a persoanei, carerefuză să se ascundă, nu- i este ruşine să se exhibeori nu- şi trasează ipocrit limite. Da, autorul goma,om şi el, este, o recunoaşte, un „înjurăturnic”, înviaţă, în scris, pe ici, pe colo, şi prin părţile esenţia-

le, dar cu un fel de măsură, dictată de originea şiadresa comunicării. forma ajunge trivială, voit tri-vială, substanţa vrea să treacă drept motivată. Şi- nnonficţiune, goma nu se cosmetizează verbal. Prinorice expresie, el se justifică. Se asumă. Riscă. exis-tă o sare şi un piper al înjurăturii formale care vreasă comunice precis. justificarea morală, aici, o iaînaintea celei artistice, dacă n- o chiar include. Oricâtde clişeizată, înjurătura se vrea meritată şi doaratât. Cel înjurat o poate sau nu recunoaşte. Nu maiexistă graniţe de statut într- ale scrisului. Viaţa devi-ne un fel de roman. jenaţi sau amuzaţi, neimplicaţibiografic, dar cultural, citim mai multe, dar nu foar-te multe, totuşi, înjurături, în termeni cunoscuţi,prea cunoscuţi, cenzurabili sau nu, la alegere. Iată,cu adresă colectivă: „Pe ăi’ de la Comitetul Central –fie de la Bucureşti, fie de la Washington – îi bag înpizdele mamelor lor!” De altă parte: „ce să- i fut lacap pe americanii ăştia care nu pricep…”. Iată cevaşi cu adresă individuală: „javra de Andreas Razu-movsky, amicul lui Ivasiuc (…) înţelege pe pizdamă- sii” limba franceză. Sau: „Îl bag în pizda mă- siipe ulieru şi- l trimit la Săptămâna lui Barbu!” Cine-va numit Herr Doktor lapedatu îi dezvăluie o„moacă tipică de pârâcios al clasei, de labagiu”. Înju-rătura are funcţie portretistică. Despre clujeanulCreţiu, printr- o alăturare neaşteptată (în orice caz,în scris) de termeni: „căcăciosul de universitar trimisla Bloomington se află în slujba Secului!” Caius Dra-gomir, ambasador la Paris, este, într- un fel mai ela-borat, „excelenţa sa Cacaius”. Cuvântul crud şisimplu rămâne de ajuns: „mi- a venit, aşa – tot pri-vind eu cururile femeilor – să scriu o carte…”. Asis-tă, ca o lume întreagă, la televizor (când are, căuneori nu are), la căderea unei celebre patinatoarefranceze cu „curul” pe gheaţă. Vocabula reapare şiautoscopic: „am rămas din nou în curu’ gol”. Nu- şiface uitate sieşi nici „băşinile”, oricâtă oroare poatecă ştie că ar putea produce. Notează chiar: „M- ampişat”. Iată şi gratuitatea analogică prin injurie:panglica de la maşina de scris este o „curvă slăbă-noagă”. Pe lângă asta, devine neglijabil cât de „a dra-cului” de grea este o maşină de scris. Autobagateli-zarea este şi ea de notat: „Mi se fâlfâie, bine că amterminat…”, cu referire la roman intim. Ar trebui săspun că i se poate fâlfâi şi celui care transcrie pentrua comenta sau doar citeşte? e şi haz, e şi necaz, dintoate părţile, autor- personaje- cititor, în toate acestecazuri. r

7


Marian Victor BuciuFaţă cu Paul Goma

O lectură se poate conduce pe,teoretic, infinite linii. Nu toate intensbrăzdate. Iniţiez aici câteva. Ele sunt

întâi puncte de întâlnire, personalprelungite, între cititor şi text. Menţin(pre)judecata proustiană că mai ales

pe noi ne citim, prin altul, cu speranţade a- l citi într- adevăr pe el.

Dintr-o haltă părăsită

Cassian Maria Spiridonfloare înnoptată

fluviilestrăbătute de barje multiple şi remorchere

spintecă oraşeleridică pe maluri

înaltele edificiice-şi spală feţele

în valurile obosite

navigînd printre umbrele însoriteîn sunete de motoare încinse

te-am visatculcată-n pluşul dimineţii

ţi-am mîngîiat întregul torsvibra ca o vioară la concert

[o Stradivarius demnă de Paganini]

să-ţi mişti umărul în luminăsă ai umbre desenate

hieroglife semne îngrozitoareiar mîna

amîndouă mîinilevor încerca să vorbească

una peste alta împreunăpentru inimi şi timpane deschise unei nopţi

ce ne cuprinde

şi dacă între valurivom deschide dimineaţa

ochiisub ale soarelui căngi auriteştiu că în lumină

floare înnoptatăe iubita mea

acolo stau măsliniidrepţi

pe stînci şi între văiprecum soldaţii

la gărzi imperiale

pAul GomA

8


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Am fost ispitit să- mi intitulez următoa-rele reflecţii pacepa nu este un trădă-tor. Cu imediata adăugare: pentru căn- a avut niciodată de a face cu poporul

român! Totuşi el s- a născut în Bucureşti (la 28octombrie 1928), într- o familie de muncitori de naţio-nalitate română, părinţi, Sanda şi Mihai Pacepa) şi,vrând- nevrând, destinul i- a fost legat de istoriaromânilor, chiar dacă o viaţă întreagă inima i- abătut pe la porţile Kremlinului, iar, mai apoi, aleWashingtonului, după ce făcuse decenii întregipoliţie politică (sunt voci care- l acuză de crime împo-triva umanităţii, fapt confirmat şi de decizia CNSASdin 24 martie 2011, conform căreia a fost „agent alpoliţiei politice comuniste”!) şi se înhămase într- ovastă reţea de escrocherii de contrabandă,pentru avantaje materiale, mizerie dincare a scăpat prin fugă şi trădare, averti-zat fiind că peste ocean avea şanse să slu-jească la doi stăpâni care decideau soartalumii în Războiul Rece. un lucru e cert: căa slujit la trei stăpâni sau la patru (dacăpunem, în cazul său, şi Budapesta), ceeace nu e lucru uşor, ba chiar cere „eroism”şi infinită hiclenie, încât „legenda Pacepa”a sfârşit prin a se alimenta, în ochii naiveiopinii publice, dintr- o dilemă grozavă:erou sau trădător?

Întrebarea dilematică a fost resusci-tată, în 2013, prin invitaţia pe care i- afăcut- o directorul activ al I.I.C.C.M.e.R.(Institutul de Investigare a CrimelorComunismului şi Memoria exilului Româ-nesc), Andrei Muraru, probabil la insis-tenţele lui Vladimir Tismăneanu (adevă-ratul stăpân al Institutului), fără ca direc-torului onorific al aceleiaşi instituţii, Dinuzamfirescu, să i se fi adus la cunoştinţă.Desigur, respectiva urgentă invitaţie înţară e semnul că legenda „eroismului” aînceput să scârţâie din încheieturi. Iar cuaceasta cineva a spus că va sfârşi în scâr-ţâituri sinistre şi în prăbuşire chiar capo-dopera de „istorie neorolleristă” care esteraportul tismăneanu (autorul acestuistraniu „raport” fiind el însuşi unul dintremarii răsfăţaţi ai hicleniilor1 din istoriaRomâniei!). larry l. Watts consideră,îndrituit, că răspunsul la dilematica între-bare trebuie dată numai şi numai deromâni: „Românii trebuie să se hotărascădacă dl. Pacepa trebuie să fie considerat«erou» sau nu. Nu mă interesează să îlnumesc într- un fel sau altul, în afară de asublinia că a lucrat pentru KgB şi s- acomportat în acord cu scopurile şi interesele sovieti-ce.”2 Şi asta nu doar până la fuga în America, ci, maiales, după aceea! Aici poate fi invocat şi exempluldefectorului polonez Ryszard Kuklinski (cu toate căacesta n- a făcut poliţie politică precum Pacepa!).Întrebat cum îl consideră pe Kuklinski, AdamMichnik a răspuns: poate erou al CIa, nicicum alpoloniei! Mă îndoiesc că Pacepa ar putea fi numitmăcar aşa.

Înclin să cred, de aceea, că nu este vorba de„trădare” în cazul Pacepa. Posibil să fie ceva maimult, cum ne previne generalul de brigadă (r) AurelI. Rogojan, într- o conferinţă din 26 mai 2010, susţi-nută la Oradea, sub titlul: Securitatea naţională şicultul trădării la români. afacerea pacepa. În pos-tmodernitate, trădătorii, în virtutea eufemismelorvehiculate de „corectitudinea politică”, se numesc„defectori”. Or, termenul românesc cel mai fidelpentru trădare, după d- l general Rogojan, este hicle-nie, vechi de când lumea. el e folosit şi de DimitrieCantemir, în Istoria ieroglifică, pentru a da culoareşi substanţă arhetipului Hameleonul, cel mai preg-nant personaj al hicleniilor din literatura universalăde după Iago al lui Shakespeare.

Dar mai bine s- o luăm de la un capăt, acela alcreării legendei „eroului anticomunist”.

Şi eu am fost impresionat de faimoasa lui carteorizonturi roşii, în 1987- 1988, când am citit- o„clandestin”, fiindu- mi împrumutată de vecina elenaHolicov, profesoară de istorie, soţia prestigiosului dr.chirurg Constantin Holicov. Ba, mi- am făcut extrasecare coincideau, într- o măsură, cu atmosfera sufo-

cantă, concentraţionară, din romanul meu varvarie-nii, care a fost condamnat să rămână o carte de ser-tar. Vizam, între altele, sistemul draconic de supra-veghere a cetăţenilor României de către Securitate.era vremea când trebuia să duci, la sfârşitul sauînceputul fiecărui an, probe cu fonturile maşinii descris. eu anticipam că „varvarianismul” va cucerilumea întreagă, că Varvara/România este avangar-da al cărei spirit va acoperi întregul glob şi nu m- amînşelat. Sistemul de supraveghere a populaţiei decătre regimul Ceauşescu este, astăzi, o jucărie primi-tivă pe lângă deţinerea controlului planetar de cătremarile puteri, care sunt atât de puţine, încât până şi„cancelarul de fier”, Angela Merkel este un biet pionla cheremul celor care interceptează şi supraveghea-

ză tot. Aşa că „fuga” lui Pacepa, în 1978, în Stateleunite, via germania federală, devine plasmă dinplasma romanului varvarienii, bietul general nefi-ind altceva decât un mesager al Marelui Duh, celcare l- a substituit pe Hristos după ce creştinismul afost aruncat la coşul de gunoi al istoriei, începând cuSecolul luminilor. Se putea altfel decât beznaerijându- se în „lumină”? De unde venea puterea ira-diantă a Marelui Duh? Direct din ţara Antihristului,de la seminaristul ortodox Djugaşvili care i- a moşte-nit pe dioscurii lenin şi Troţki, Stalin rămânândateul nr. 1 al lumii, iar Troţki, evadat în Occident,pentru ca să desăvârşească acolo contaminarea pla-netară. Între lenin şi Troţki stă arcul voltaic al celorpatru stadii ale partidului comunist, stadii fixate dementorul lui Mihail gorbaciov, Iuri Andropov. Nuvoi înceta să le reamintesc: 1) partidul îşi asumă des-chis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie,instaurând dictatura proletariatului; 2) când nume-le de comunism se compromite, partidul şi- l schimbă,dând impresia unei noi revoluţii, reintroducând,aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde pute-rea şi se resemnează; 4) revine la putere într- uncadru aparent democratic. Mai mult, revine la pute-re sub masca anticomunismului. la capăt, te întrebidacă nu cumva clişeul că democraţia occidentală acâştigat Războiul Rece nu este cea mai hicleană ilu-zie a lumii de azi, dacă nu cumva adevăratul câştigă-tor, la nivel doctrinar, este doar simbolic Iuri Andro-pov, care a văzut cu un ceas mai devreme că sistemulcomunist nu poate supravieţui în hainele lui clasice,fiindcă de pe urma profetismului său au beneficiat

marile carteluri şi finanţele mondiale, adică aceleaşicare i- au finanţat lui lenin revoluţia bolşevică şi cucare naivul Nicolae Ceauşescu s- a iluzionat că poatelupta, împovărând populaţia spre a achita datoriilecătre fMI.

Mă întreb dacă nu cumva Ion Mihai Pacepa, camesager al Antihistului comunist, n- a parcurs, sim-bolic, drumul celor patru stadii, de la Moscova, laBucureşti, la Köln şi la Washington. De altfel, el amărturisit că a fost, într- un fel, discipol al lui IuriAndropov, cu care s- a întâlnit şi a cooperat. Acestfapt este deosebit de tulburător şi de semnificativ,fiindcă istoria relaţiilor dintre Moscova şi Washin-gton este aceea de la Brejnev la gorbaciov, ultimul –elevul lui Andropov şi omul providenţial al desăvâr-şirii stadiale a comunismului, lăudat cu asupra demăsură de regele comunismului financiar şi maes-tru al loviturilor de bursă, george Soros. De ceRomânia lui gheorghe gheorghiu- Dej şi a luiNicolae Ceauşescu n- a putut intra în această ecuaţiecu patru necunoscute? fiindcă cei doi lideri n- auputut ieşi din altă ecuaţie, cea a istoriei naţionale,marcată fundamental de relaţiile cu Moscova,începând cu anul 1812, când s- a produs raptulBasarabiei, printr- o uriaşă mistificare istorică. Inca-pabil să gândească din perspectiva „largă”, andropo-viană, a comunismului, Nicolae Ceauşescu a„încremenit” într- o formă hibridă de comunism,numită, depreciativ, de ideologii kominternişti, darşi de cei actuali, naţional- comu nism, o veritabilăstruţo- cămilă, care a pariat pe independenţa naţio-nală, începând cu scoaterea armatei sovietice dinţară, în 1958, cu declaraţia din aprilie, 1964, a luigheorghiu- Dej, şi continuând cu politica lui NicolaeCeauşescu, ajunsă la apogeu în 1968, prin reacţiafaţă de invazia trupelor Tratatului de la Varşovia înCehoslovacia, dar şi prin momentul crucial din 1978,când România a zădărnicit aprobarea noului Statutal Tratatului prin care uniunea Sovietică îşi aroga,în caz de război, suprimarea suveranităţii celorlaltestate şi preluarea întregii puteri. Nu este deloc opură întâmplare că tocmai la 28 iunie 1978 (26 iunie,după Watts, fiindcă nemţii l- au ţinut captiv 72 de oreînainte de a- l preda americanilor) s- a produs „defec-ţiunea” Pacepa, la scurt timp de la ratarea şanseiistorice oferite de preşedintele jimmy Carter luiNicolae Ceauşescu, în aprilie, cu prilejul vizitei ofi-ciale în S.u.A., aceea de a face un pas decisiv de laeconomia comunistă la aceea de piaţă, prin înscrie-rea industriei româneşti pe bursă. În noaptea de laBlair House, locul cazării delegaţiei române, s- adecis destinul României, destin care a cântărit prinizbânda Cabinetului II, protectorul generaluluiPacepa (şi el prezent în delegaţie!), asupra Cabinetu-lui I3. Atunci, din cauza vehementei opoziţii a elenei,Nicolae Ceauşescu a refuzat oferta preşedinteluiamerican. Alarmată de perspectivă, Moscova a înţe-les că este momentul să dea lovitura de graţie rebe-lei Românii. În caz că Bucureştiul ar fi făcut cotitu-ra istorică, părăsind sistemul, fusese pregătită oinvazie de felul celei din Cehoslovacia. Dar n- a maifost nevoie, fiindcă absurdul puterii bicefale4 instau-rate în sânul partidului comunist şi- a făcut efectulpe deplin. Cu toate acestea, România nu prezentanici o garanţie la Kremlin şi în locul unei invazii s- aprodus cutremurul la nivelul serviciilor secrete –fuga lui Pacepa. r

1 Referinţe la hicleniile lui Vladimir Tismănea-nu se găsesc în cartea lui Aurel I. Rogojan, Fereastraserviciilor secrete. românia în jocul strategiilor glo-bale, Bucureşti, editura Compania, 2011, îndeobştecap. „Cazul volodea” sau ce vor să ştie americanii,dar şi în alt cap.: tismăneanu şi patapievici: subzodia noilor kominformişti.

2 larry l. Watts, „dacă cineva comite acte detrădare o dată, îi va fi uşor să o facă din nou”, inter-viu acordat lui Nicolae Balint, în „Curentul Interna-ţional”, 29 octombrie 2013.

3 Cf. larry l. Watts, Fereşte- mă, doamne, deprieteni... războiul clandestin al blocului sovietic curomânia, trad. din engleză, de Camelia Diaconescu,editura Rao, Bucureşti, pp. 702- 708.

4 A se vedea cap. puterea bicefală din carteanoastră a doua schimbare la faţă, editura Scara,Bucureşti, 2013.

Theodor CodreanuHicleniile lui Pacepa

Sub umbrela unor asemenea spiritetutelare s- a şi produs actul de

„condamnare a comunismului”, însuşitde naivul (ca să nu spun ignorantul),

dar orgoliosul preşedinte traianBăsescu, act concretizat prin faimosul

Raport Tismăneanu, capodoperă demistificare istorică sub a cărui groasă

abureală trăiesc politicienii noştri,promotori incorigibili şi de neoprit ai

nimicirii României.

9


MaRtIE 2014

Ori de câte ori îmi amintesc de marilecapitale văzute de- a lungul timpului,în mod straniu şi aproape de necrezut,metafora- liant ce- mi persistă înde-

lung în minte e cea a frigului, urmată de îndată denoţiunea de frumuseţe. Recunosc faptul că forţezlucrurile prin limitare la o singură dimensiune, ceaa frigului, apoi, a frumuseţii.

Şi, totuşi... Ce relaţie de rudenie să existe între frigul

devastator şi frumuseţe, între frig şi sublim, solem-nitate şi măreţie? Să se afle oare aceste noţiuniîntr- o relaţie de stranie corespondenţă sau poateîntr- o sinonimie ascunsă ochiului din cale afară degrăbit, ce alege să patineze pe suprafaţa lucruriloraşa cum făceau grecii antici, superficiali – în opiniacreatorului ultraomului – din profunzime? frumuse-ţea iniţial respinge, ţine la distanţă, inconfortează,impune respect?

Prinţul Mîşkin meditează cu stângăcie reală şijucată în egală măsură pe marginea afirmaţiei toci-te prin excesiva întrebuinţare – „frumuseţea vasalva lumea” – şi susţine la un moment dat că fru-museţea e un domeniu din cale afară de complicat.Cioplit din coasta sublimului, cneazul lunecă adeseape pârtia îndoielilor; tocmai el, care vede prin lucrurişi prin oameni, tocmai el, care are în bocceluţa fiin-ţei răspunsuri la nu puţine întrebări dificile şi găseş-te destul de repede cum să rezolve problemele ulti-mative. făptura aceasta ieşită din comun, sublima-tă prin calităţile sale de extracţie christică, deocam-dată nu este pregătită să vorbească despre frumuse-ţe. lev Mîşkin recunoaşte acest adevăr fără să tresa-ră, căzând pe gânduri şi recunoscând într- un târziucă e vorba de un domeniu din cale afară de compli-cat. Cu toate ezitările acestui individ creat din textu-ra unui posibil supraom, el nu ezită să o curtezeinsistent pe Nastasia filippovna, propotipul uneifrumuseţi ce va stăpâni lumea, fiindcă e trecută prinşcoala unei suferinţe de pomină. Cel puţin la aceas-tă constatare emoţionantă ajunge falsul idiot dupăce îi studiază portretul în biroul generalului epan-cin.

Acum circa două decenii, la intrarea în Paris,m- a orbit spectacolul de lumini atât de puternice,încât crea un gol în stomac şi mi se făcea frig. Oricâtîncercam să păcălesc frigul în zilele, săptămânile şilunile următoare – şi, se înţelege de la sine, capitalaluminilor şi a spleen- ului baudelairean oferea nupuţine tentaţii şi pretexte de a- ţi răsfăţa sufletul şide a informa ochii – abia de izbuteam; orice tentati-vă făcută în sensul păcălirii frigului, mai de fiecaredată, eşua. Moscova am reţinut- o invadată de zăpeziaiuritoare. Sanct- Petersburgul era stăpânit de ceaţaşi umezeala ce- ţi răscoleau măruntaiele sufletului,încât vizitele la ermitaj erau deliberat prelungite;părinţii ne lăsau ore întregi în Palatul de Iarnă de pemalul Nevei, urmărindu- ne cum privim – eu şi frate-le meu, ţinut mereu de mâini – atât puzderia detablouri şi icoane, cât şi din timp în timp viscolulnimicitor ce răvăşea capitala Nordului, contemplatăşi prin geamurile celebrului muzeu, ce găzduieştelucrări de Rembrandt şi Paul gauguin, leonardo daVinci şi Picasso. Ierusalimul ne aştepta cu dimineţi-le sale răcoroase şi cu un frig instalat subit dupăapusul fulgerător al soarelui. Oricât de fermecaţi amfost de albastrul imperial al Moscheei Albastre acapitalei istorice a Turciei, Istanbul, sau de solemni-tatea şi măreţia Catedralei Sfânta Sofia, dimineţileşi serile readuceau în albia realităţii frigul umed,pătrunzător. De la bun început neau copleşit ceaţaşi umezeala Romei, punându- ne la încercare rezis-tenţa la temperaturile scăzute, cu toate că pronosti-curile meteo anunţaseră o vreme deosebit de blândă.

Oricât aş căuta prin cotloanele memoriei, şialte capitale vizitate îmi creează aceeaşi primă sen-zaţie ridicată la rang de metaforă: frigul urmat deîndată de o frumuseţe copleşitoare, înarmată cuputerea de a te reduce la tăcere.

Probabil, capitala unor culturi imperiale edeparte de a fi ospitalieră. Pentru a fi acceptat cât decât, nu este exclus faptul că eşti pus la încercare, iardacă rezişti suitelor de examene tot mai complicate,unele dintre acestea abia bănuite, darurile de carevei avea parte, de regulă, nu se lasă aşteptate. Pen-tru a intra în spaţiul unei culturi majore, trebuie,fără îndoială, să fii pregătit. Şi, previzibil, trebuie săai ceea ce îi sugera oarecum poruncitor asprul Rodinucenicului său grăbit şi înfrigurat, Rilke: răbdare.

Nu răbdarea însă e substantivul la care m- amgândit pribegind printr- o Romă de sfârşit de noiem-brie, cuprins, ciudat, de o ceaţă şi umezeală ce ţi sestrecurau în inimă, puneau stăpânire pe corpul tăufizic şi, fără a ezita, pe celălalt corp. Cred că, încetulcu încetul, se instala o tensiune între inospitalitateaputernicului imperiu de altădată şi aşteptările noas-tre. Când tensiunea crescută ca pâinea în cuptoare-le bunicii ajungea în vârf, făceam abstracţie de eafără a sta pe gânduri, recurgând la diversiuni esteti-ce. Bucuria de a rătăci prin una dintre capitalele fru-museţii devenea atotputernică; nu făceam decât săne supunem, înfruntând frigul incredibil. era atâtde pătrunzător, încât între două muzee sau câtevadrumuri ne opream în biserici, catedrale, lăcaşe aledumnezeirii, unde găseam curăţenie, reculegere, căl-dură şi nu puţine surprize născând întrebări, inci-tând, apoi, înceata reculegere, din care se învolbura,prinzând puteri, dorinţa de a continua superba aven-tură prin ţinutul frumuseţii şi de a- i învinge aspri-mile, deruta şi inospitalitatea. Văzându- ne strânşiîn noi înşine, adunaţi ca miezul în nucă, cineva din-tre cei dragi inimii – cred că Marco dacă nu Alla,Oxana sau Artur – spusese excedat: „Categoric,Roma e binevenit să o vizitezi vara. Noiembrie nu eluna acestui oraş”.

era noiembrie. Şi noi ne aflam la Roma. lăsamla o parte hărţile, pliantele şi ghidurile turistice;uitam de oboseală, de listele cu monumente, catedra-le, statui şi pieţe, trecute conştiincios pe o coală dehârtie, cu tot cu mijlocul de transport necesar pentrua ajunge la destinaţie. fără să ne dăm seama, neregăseam învinşi de acel îndemn rilkean instalatsubit în actualitatea inimii: „Priveşte”. Deveneamochi fără să ne fi propus aceasta. Ochi şi inimă.urmăream fecioarele despletite, madonele cu ochiiridicaţi la cer, femeile transformate în rugăciune ainimii, statuile de piatră şi marmoră, unite în silabe-le unei singure rugăciuni fără cuvinte, adresatesupraentităţii regăsite înlăuntrul lor. Contemplamfemei, sfinţi şi călugări transformaţi în litanie, rugă-ciune sfântă al cărei locuitor redus la tăcere deve-neam. Rugăciune auzită, îngânată oriunde neopream ca să ne tragem sufletul şi să ne încălziminima: în San Pietro, San giovanni in laterano,Santa Maria Maggiore, unde e înmormântat gianlorenzo Bernini, San Paolo fuori le Mura, cu grădi-nile de o frumuseţe ce te ţintuieşte locului împreunăcu statuia Sfântului Pavel de o austeritate căzută pegânduri, San Pietro in Vincoli, unde am întârziatfermecaţi în faţa statuii lui Moise, în Pantheonulrevăzut de câteva ori, pentru ca să ne grăbim pasulspre biserica din miezul minunii cu cele trei fântâni– Sant’Agnese in Agone – din Piazza Navona, SantaMaria di Trastevere, biserica Santa Maria in Cosme-din de pe malul Tibrului, unde se află magica Bocadella Verita, lângă care, împrejmuită de apele liniş-tite, se află insula Tiberiana şi Templul lui Hercule,învingătorul din forum Boarium sau Templul Ves-tei. la câteva sute de metri se află impresionantaCasa dei Crescenzi. În Basilica di Santa Maria SopraMinerva cu elefantul lui Bernini în faţă, în stânga

altarului, am găsit un Iisus Christos nud, sculptatde Michelangelo, statuie în preajma căreia am întâr-ziat, impresionaţi de acest Iisus cu privirea abătută,aproape înnegurată, ţinându- şi Crucea cu ambelemâini nebănuit de puternice şi faţa întoarsă dinspreCruce spre dreapta privitorului. Apoi, am fost emo-ţionaţi de paralela iscată între această statuie atipi-că şi tablourile unui Hans Holbein cel Tânăr, unde eînfăţişat Iisus în mormânt – imagine care l- a tulbu-rat, ne informează Anna grigorievna în jurnalul său,pe Dostoievski – şi răvăşitoarea Cricificare rubensi-niană, despre care am scris în elogiul suferinţei, înefortul de a găsi cheia rezistenţei, dacă nu bobul demuştar al credinţei.

În drum spre Castelul San Angelo sau spre car-tierul medieval Trastevere, spre Coloseum sau spretemplele de pe malul Tibrului ne opream înfriguraţila alte şi alte biserici, muzee ori monumente, în altepieţe, ahtiaţi să urmărim spectacolul unei lumi de ofrumuseţe familiară din lecturi şi albume, o frumu-seţe ce ne răvăşea ori de câte ori ne regăseam în ini-mile ei de zeiţă nelipsită de curiozitatea de a ne maipune o dată la încercare, în speranţa că va afla dacăne rezistă coşul pietului şi până unde se poate întin-de coarda. „Vei rezista?” am întrebat- o nu fără oundă de îngrijorare pe Mama după ce luasemîmpreună cu Oxana zagaiewsky – de al cărei talentde fotograf nu încetam să mă minunez – decizia de arenunţa la lift şi de a urca pe jos treptele ce duc spreCupola di San Pietro, gândită, proiectată şi într- omăsură covârşitoare realizată de Michelangelo lavârsta Sfântului Petru. Ambiţia de a urca spre inimacreştinismului, unde sunt incrustate sfintele cuvinteadresate de Iisus Sfântului Petru – „Tu eşti Petru şipe această piatră vei zidi Biserica Mea” – se dovedi-se mai mare decât îngrijorarea. Ambiţia sau o fi fostaltceva la mijloc? În timp ce urcam treaptă cu treap-tă spre cupolă, o urmăream îngrijorată pe buna şisfânta mea Mamă. ţin minte că am întrebat- o decâteva ori dacă rezistă. À bout de souffle, liubaşadădea afirmativ din cap. Odată ajunşi sus, am vorbitpuţin despre povestea Cupolei. Mama surâdea împli-nită, contemplând imperiul creştinismului şiminunându- se în tăcere. De vreme ce Michelangelo aurcat ani de zile aceleaşi trepte...

În surâsul acestei femei care mi- a dat viaţăacum circa cinci decenii se răsfăţa bucuria de a fi dusla capăt un drum aparent imposibil, ce urma să fieîncununat cu emoţia intensă din faţa statuii aflate laintrarea în San Pietro in Vaticano – pietà – singurasemnată de inegalabilul artist. urcuşul spre Cupoladi San Pietro a fost precedat de urcarea treptelorScării Sfinte (Scala Santa), la a cărei intrare se aflădouă grupuri statuare create de jacometti: Sărutullui Iuda şi pilat arătându- l pe Iisus poporului.Numărul treptelor ce duc spre Cupola michelange-lescă depăşesc cifra de cinci sute, pe când cel al trep-telor spre vechea capelă a papilor supranumităSancta Sanctorum, aflată în capul Scării Sfinte,ating cifra de douăzeci şi opt. Conform tradiţiei,treptele Scării Sfinte din casa imperatorului Pilaturcată de Iisus – şi, la dorinţa Sfintei Împărăteseelena, transportată la Roma – sunt urcate îngenunchi; urcuşul este obligatoriu să fie făcut întimp ce te rogi. Se spune că după Iisus picior de omn- a călcat pe aceste trepte masive, din lemn iregulat,devenit pe alocuri lucios, vălurit. În timp ce urmă-ream zecile de credincioşi, urcând în genunchi,treaptă cu treaptă, spre Sancta Sanctorum, ecoulrugăciunilor în câteva limbi europene reverbera învăzduhul tensionat, tare, ca aerul înălţimilor monta-ne vegheate de îngeri teribili, care te însoţesc prinîmpărăţia frumuseţii.

„frumuseţea- i teribilă, vi se va spune” neanunţă solemn Aleksandr Blok într- un poem dedicatAnnei Ahmatova sau scris cu gândul la acest marepoet, a cărui voce puternică răvăşeşte şi azi Rusia. esuficient să asculţi înregistrările ceau conservat caprin miracol vocea tunătoare şi fragilă a poetei; de ladispariţia fizică a acestei mari doamne de o rarădemnitate s- au scurs circa cincizeci de ani. Aidomaprinţului lev Nikolaievici Mîşkin, Anna Ahmatovaştia că pentru a vorbi despre frumuseţea mântuitoa-re trebuie să fii pregătit, trebuie să nu uiţi nici ofracţiune de secundă că e vorba de un teren imposi-bil de luat în stăpânire – ceea ce demonstreazămoartea acelei Antigone petersburgheze, posesoarea unei frumuseţi dotate cu forţa de a stăpâni lumea– Nastasia filippovna. r

Aura ChristiSinonimele frigului

Numărul treptelor ce duc spre Cupolamichelangelescă depăşesc cifra de cinci sute, pe

când cel al treptelor spre vechea capelă a papilorsupranumită Sancta Sanctorum, aflată în capul

Scării Sfinte, ating cifra de douăzeci şi opt.Conform tradiţiei, treptele Scării Sfinte din casa

imperatorului Pilat urcată de Iisus – şi, la dorinţaSfintei Împărătese Elena, transportată la Roma –sunt urcate în genunchi; urcuşul este obligatoriu

să fie făcut în timp ce te rogi.

n Povestea subteranei

Nichita, aşadar, ar fi ajuns în zilelenoastre un „mit exorbitant”, întreţi-nând o idolatrie nejustificată. jude-când sociologic, pare curios că un ast-

fel de mit (şi încă din „lumea” scriitorilor!)supravieţuieşte într- o epocă a demitizărilor freneti-ce, a consumerismului feroce (inventând nevoi artifi-ciale), a tranzienţei galopante. Încât, o primă între-bare ne încearcă firesc; înainte de a afla dacă Nichi-ta Stănescu este „un idol fals” (cum susţine, neobosit,gh. grigurcu) s- ar cuveni să cercetăm dacă el (mai)este un idol. Nevoia de idoli ţine, s- ar zice, de primi-tivismul tribal? Dar în epoca neoanalfabetismuluitv, ea – ca ofertă mediatică – se manifestă virulent,ciclul de viaţă fiind scurt, starurile fiind ritmic devo-rate de industria spectacolului. Aşadar: este, oare,Nichita, azi, un idol? Sau, măcar, un scriitor „inoxi-dabil”?

Scriind, autorul încerca „popularea realului”.Dar cuvântul, ispitind colocvialitatea, rămâne un„organ fioros”, dovedindu- se un „instrument neîncă-pător al poetizării”. Încât, ştiind prea bine că poeziase naşte din fiinţa sentimentului, Nichita realizeazăcă poezia scrisă e doar o formă a poeziei. Conştienti-zând impasul, el va rămâne obsedat deimperfecţiune. Nu- l atrage cizelarea artizanală. Dar,indiscutabil, a creat un stil, purtând în lume o „origi-nalitate misterioasă” (N. Manolescu). Cine îi urmă-reşte devenirea va observa, fără efort, că avem de- aface cu un poet dificil, contradictoriu, dezvoltând, defapt, un nebulos program gnoseologic. el va decupa,preferenţial, tema cosmogonică (asupra căreia seoprea, meticulos, şi Vasile Spiridon).

Dacă mitul este „o întâmplare exaltată”(obişnuia să spună cel care s- a bucurat de o rapidăclasicizare), Nichita – confiscat de mirajul poeziei,trăindu- l exaltat, aerian, „ireal” chiar – era unmedium propice pentru o modă comportamentală şipoetică. O figură mitică, deci. O precizare se impuneimediat: nu Puterea – scrie apăsat Vasile Spiridon –a instituit mitul nichita Stănescu. evident, mecanis-mele vieţii literare, solidarizarea şaizeciştilor auimpus, până la urmă, acele clasamente, încă valabi-le. Mitul Nichita este, în fond, un discurs publicitar.Dar nu fără suport axiologic. Iar dacă mitul ca atareare o valoare – atrăgea atenţia Roger Caillois –, „eanu nicidecum de ordin estetic”. el aparţine colectivi-tăţii, răspunde celor mai diverse solicitări, dar nu nepoate procura, penetrând „o plasă de determinări”, oexplicaţie suficientă. Imaginaţia afectivă intrănegreşit în joc şi rolul ei nu e de ignorat. Cu atât maimult astăzi, în plină revoluţie iconică. exploziamediatică la care asistăm convoacă, sub stindardul„ideologiei consumului” (H. lefebvre), un repertoriumitic şi arhetipal, purtând ecourile unui imaginarcolectiv. Cultura însăşi este un context simbolic, pro-ducând relaţii de semnificare, atentând la receptivi-tatea subliminală. Iar simbolul e înţeles şi funcţio-nează ca „pact social” (e. Ortigues), legitimizator.Mai adăugăm, fără a insista aici asupramecanismelor psiho- sociologice, că fenomenul publi-citar (ca fenomen comunicaţional) are o certă finali-tate persuasivă. Publicitatea, nota Vasile SebastianDâncu, orientează percepţia socială, vehiculândimagini- ghid. Or, o astfel de propunere (precum poe-zia lui Nichita şi, mai ales, Poetul) s- a impus cu uşu-rinţă, mizând tocmai pe seducţie. Asta comparativcu presiunea aparatului de propagandă, cerând înanii totalitarismului docilitate şi dresaj ideologic.Persuadarea, în cazul Nichita, n- a avut nevoie decoerciţie. Socializarea mitului nichitian s- a produspe cale naturală, putem zice, satisfăcând un şir de

nevoi compensative în contextul mecanismului opre-siv. e drept, şi personajul din spatele operei s- aîngrijit de această omologare, livrând – la cerere –câteva declaraţii „pe linie”. În rest, posteritateacritică, radicalizându- şi poziţiile în tentativa de azdruncina ierarhiile osificate sau de a le îngheţa,„lucrează” chiar în sensul mitului nichitian. e limpe-de că această publicitate negativă (pe care s- a marşatîn ultima vreme) l- a readus în atenţie pe autorulnecuvintelor, supunându- l tirului critic şi asigurân -du- i, şi pe această cale, longevitatea.

Trecut printr- o invidie pasageră (faţă delabiş), mărturisită tardiv, mult după întâlnirea cuacel „talent uriaş şi feroce” din amfiteatrulodobescu, maturizându- se brusc (odată cu splendidasa generaţie) şi devenind iute un nume glorios, răs-făţat, cunoscând, totuşi, ezitări în faţa poeziei (şi, înconsecinţă, lungi, chinuitoare, tăceri editoriale),Nichita Stănescu a devenit o instituţie publică. Încasa- club, deschisă oricui, s- au perindat mulţi,inventând febricitant amintiri. Victimă a proprieigenerozităţi, poetul a împărţit / risipit indulgenţe şis- a bucurat de o imensă popularitate. Şi nu s- a refe-rit niciodată denigrator la adresa vreunui scriitor.Bineînţeles, asta nu- l scuteşte de firescul tratamentcritic şi de ofensiva reevaluărilor. Doar că aceşticontestatari, trecându- l prin sita revizuirilor, atenţicu denivelările operei, mută discuţia în plan moralcontabilizând laşităţile, erorile, complicităţile. Nichi-ta nu a fost străin de astfel de abdicări. Atins desedentarism (în sensul: „de stat locului şi în lucra-re”), dezinteresat de conjuncturi, oricum fără vocaţiepolitică, un om „moale”, fără complexul genialităţii(cf. eugen Simion), „ocrotit” de regim, Nichita e tre-

cut acum prin malaxoarele noii corectitudini politi -co- culturale.

Spulberând vechi canoane şi criterii, nouaideologie literară s- a înverşunat, sub flamura pos-tmodernismului, contra „bătrânilor şaizecişti”. Vitu-perând chiar proletcultic (scria Magda ursache),fără a se sinchisi de propria lor autoritate morală,inchizitorii de modă nouă excelează în rescrierea bio-grafiilor. Bineînţeles, rediscutarea tablei valorilor eun proces igienic, necesar pentru un sănătos metabo-lism cultural. În consecinţă, nici Nichita Stănescu nue intangibil, nu poate fi un caz definitiv clasat. Darcel care a produs în lirica noastră „o revoluţie compa-rabilă cu cea eminesciană” (cf. geo Vasile) ar puteafi detronat fiindcă nu satisface pretenţiile de modelcivic, cum cer zgomotoşii contestatari (unii, scriitoride fundal)? Să ignorăm apoi că poetica stănesciană –demonstra temeinic Marin Mincu – a impus o nouăviziune? e puţin oare? Şi, în ultimă instanţă, contes-taţia îi sporeşte chiar faima: „Şi cuvântul / spintecat/ e roşu pe din lăuntru! / Tăiaţi- mă ca să sângerez. /Sângeraţi- mă ca să mor ! / Amin!” (v. mişcarea prinnaştere e a doua mea moarte).

Curios, nimeni dintre cei care s- au aplecat asu-pra operei stănesciene, cercetând fenomenul recep-tării şi „denunţând” (vehement sau voalat) declinul

ultimilor ani n- a recunoscut că „vizibila încercare demarginalizare” (cum scria, apăsat, C. Pricop într- unriguros eseu despre literatura română postbelică,un prim volum ivit în 2005 la editura universităţii„Al. I. Cuza”) s- ar datora unei opţiuni (partizanat degrup), „omul fiind îmbrăţişat de tabăra adversă”.Criticul ieşean elimină orice echivoc şi, interogândcontextul, explică aceste fluctuaţii de recepţie obser-vând că abundentele controverse nu priveau, de fapt,valoarea operei. Nici contextul estetic nu se schimba-se dealtminteri iar polarizarea vieţii literare favori-za tocmai astfel de reacţii. e limpede că Stănescu numai putea fi negat după ce fusese întâmpinat super-lativistic la debut; iar revistele „de opoziţie” încercausă ridice „zidul tăcerii” (lucr. cit., p. 169) prin strate-gii consensuale.

Mărturisesc cu regret că în cartea consacratăpoetului (nichita Stănescu – un idol fals?, princepsedit, Iaşi, 2006) n- am acordat atenţia cuvenită aces-tor aspecte care ţin de lărmuitoarea viaţă literară,lămuritoare în multe privinţe. Politica şi rivalităţilede grup (literar) n- au influenţat opera în sens valo-ric, dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei.fenomenul s- a prelungit după dispariţia poetului şis- a acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe tarabăargumente etico- ideologice. Încât posteritatea stă-nesciană se anunţă dificilă, nescutită de seisme.

Obiect de adoraţie, „confiscat” în numele unuisnobism fără frontiere, Nichita şi- a trăit destinul demare poet. Aura poetului a remodelat biografia(Corin Braga) iar omul, seducător, un caracter„moale” (zic cei care l- au cunoscut) s- a lăsat trăit, lamodul sublim, de către poezia sa. Instalat în aceastăformulă sufletească, Nichita a dovedit la tot pasulgenerozitate, laşitate, histrionism şi atâtea altele; şi,

nu în ultimul rând, frivolitate şi vulnerabilitate.Dubios moraliceşte (zic inclemenţii procurori), eldevine o ţintă preferată pe latura labilităţii etice.Dar alintatul Nichita, să recunoaştem, a trăit – înplină epocă represivă – ca un om liber, s- a bucurat,jucându- se, dăruit vocaţiei sale, atingând starea depoezie. S- a desprins de conjunctură, ispitit de meta-fizic, trăind o formă de libertate, căzând în dicteu oridecepţionând. Surprinzător, pentru Alex Ştefănescu,el pare „neatins de ideologia comunistă”, aspirândspre o viziune universalistă. gh. grigurcu, dimpotri-vă, descoperea la poetul teatral şi limbut un diletan-tism înduioşător, melodramatic, fără dor de vreoidee, cumplite inegalităţi, presărate în toate volume-le, afectând gândirea profundă şi, desigur, nemăsuraîn toate (inclusiv din unghiul recepţiei, incapabilă deo priză „critică”).

Vom reaminti că revoluţia stănesciană a mar-cat o mutaţie a viziunii poetice. Nichita ne- a apro-piat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic,redescoperind modernismul interbelic, refăcândpunţile de legătură cu o tradiţie fracturată. Poetpână „în străfunduri” (cum l- a văzut Ana Blandiana)„revoluţionarul” Nichita a fost un inova-tor. Dar radicalismul său a fost unul purestetic, propunând alte instrumenteexpresive. Trebuie să avem în vedere

10


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

F

Adrian Dinu RachieruMitul ca „întâmplare exaltată”

Vom reaminti că revoluţia stănescianăa marcat o mutaţie a viziunii poetice.

Nichita ne- a apropiat, alături decongenerii săi, de lirismul autentic,

redescoperind modernismulinterbelic, refăcând punţile de

legătură cu o tradiţie fracturată. Poetpână „în străfunduri” (cum l- a văzut

ana Blandiana) „revoluţionarul”Nichita a fost un inovator.

n Profil

nichitA stănescu

11


MaRtIE 2014

Toate fluviile îşi leagănă apele în aval şi,odată cu ele, dau liberă curgere lalegendele izvodite pe seama lor şi depu-se ca borangic aluvionar la neodihnele

undelor lor. Ce- ar însemna Nilul, Rinul, Amazonulsau Volga fără acele bijuterii narative, care să le sal-veze de la trecere, de la efemeritate şi să le confereeternitate? Veşnicia unui fluviu, înţelege oricine, nuse poate logodi decât tot cu un corelat nedeterminat,cu un pandant nesupus vremuirii. Or, poveştile unuifluviu trec în legendă şi mit şi sfidează efemerul, aşacum catedralele medievale iau în răspăr istoria şivremuirea terestră.

Sunt convins că toate fluviile au izvodit atâteapoveşti cât să le asigure nemurirea literară, dar numai ştiu dacă legendele izvo-dite pe seama lor au fost adu-nate în cuprinsul unor cărţi.Ştiu doar că una dintre celemai frumoase cărţi ale ado-lescenţei mele fugoase se inti-tula volga petrece şi aduna înpaginile ei o sumedenie delegende izvodite de locuitoriiizbelor ruse scăldate de apelefluviului, în curgerea lui de laizvor la vărsare. De astaspun, toate râurile – şi celemari şi cele mici – sunt gene-ratoare de mituri, de legende,de poveşti. Cine mai poatedesprinde imaginea frumoa-sei lorelay de apele Rinuluiîn care se oglindeşte? Şiexemplele pot continua, cualte ape şi cu alte izvodiri,care de care mai ademenitoa-re.

Cartea lui Ilie zanfir,dunărea, poveste şi adevăr(editura Ideea europeană,Bucureşti, 2013) se resoarbedin acest depozitar de fapte şiîntâmplări fabuloase, decu-pate din atriul stâng alDunării, aşa cum s- au sedi-mentat în conştiinţa gălăţe-nilor, la mila 80, după ce diluviul ocoleşte ostrovul dela Cotul Pisicii. Ideea de poveste este, desigur, o disi-mulare, pentru că autorul nu fabulează şi nu se lasăamăgit de mirajul ficţiunii. faptele şi întâmplărileadunate în această carte sunt reale şi adevărate, daratât de neobişnuite că aproape sfidează verosimilul.Sunt aşa de reale că ar putea constitui un certificatde mândrie locală pentru orice gălăţean legat afectivşi sentimental de acest areal mirific: „Cele mai multeeseuri evocă, nostalgic şi îndrituit, biserici, persona-lităţi gălăţene, bresle precum cea a pescarilor (undesunt pescarii de altădată?), Păpădia, opera ingineru-lui Mircea Roibu, Biblioteca «V.A. urechia»... Scrisăbine, viu şi alert, dunărea, poveste şi adevăr mi se

pare a fi cea mai bună carte a lui zanfir Ilie”. (Theo-dor Codreanu) „febril om de acţiune, veritabil fer-ment cultural al urbei gălăţene, dl. Ilie zanfir estemereu în prima linie, păstorind, sub cupola Bibliote-cii «V. A. urechia», o serie de întâmplări de ecou.Neastâmpăratul autor, mereu în alertă, mereu puspe fapte mari, ne încredinţează un proaspăt buchetde «eseuri danubiene». Doldora de informaţii, Dună-rea – poveste şi adevăr poartă, sub pecetea nostal-giei, întâmplări de la mila 80, povesteşte despremarii oameni (precum «santinela» V. A. urechia,veghind spaţiul carpato- balcanic) şi depune mărtu-rie despre aşezarea dintre ape, gândind tonic, cu«optimism temperat», la viitorul galaţiului,redescoperindu- l...” (Adrian Dinu Rachieru)

Cine mai ştie azi căstrăzile acestui oraş au răsu-nat sub pasul apăsat al poe-tului eminescu? Ilie zanfirreconstituie cele două adăs-tări ale poetului în galaţi, în1867, cu trupa lui Iorgu Cara-giale, unde figura ca sufleorşi în iunie 1869 cu trupa luiMihail Pascali, când a locuitvreme de cincisprezece răsări-turi de soare în locuinţa unuipescar, unul din cei mulţi decare galaţiul n- a dus lipsăniciodată. Va mai poposi şi atreia oară, de data astadefinitiv, în 1911, când s- adezvelit statuia din parculcentral – prima recunoaştereşi stâlpire în granit a chipuluisău, de unde înfruntă zădăr-niciile şi vremuirile lumii.ulterior vor apărea reprezen-tări statuare în toate localită-ţile ţării, dar atunci, în 1911,galaţiul a fost primul oraşcare i- a extras chipul angelicdintr- un bloc amorf de mar-mură de Carara. Dezvelireagrupului statuar, operă acunoscutului sculptor frede-ric Storck, a fost unul din

momentele cele mai înălţătoare ale galaţiului, festi-vitatea fiind onorată de prezenţa unui mare numărde scriitori şi cărturari ai vremii, fiecare marcândevenimentul prin cuvinte calde de omagiere laadresa celui ce- a pus în lumină şi- n rosturi de vred-nicie fiinţa românească.

De la galaţi, unde- şi avea reşedinţa pârcălăbiaţinutului cu acelaşi nume, s- a remarcat viitorul dom-nitor unionist Al. Ioan Cuza şi tot de galaţi se leagănumele lui Costache Negri, sfetnicul de taină al luiCuza şi unul dintre cei mai harnici diplomaţi, dincâţi au răsărit în această parte de ţară. Cine- şi maiaminteşte de maica Teodosia de la mănăstirea dinVladimireşti şi de preocupările sale cărturăreşti?

Sub vrednica stăreţie a măicuţei Veronica, mănăsti-rea de la Vladimireşti ajunsese o societate în minia-tură unde se producea tot cea ce răspundea nevoilorcomunităţii. Maica Teodosia provenea din Ardealşi- a lucrat o vreme, după absolvirea universităţii dinCluj, la Institutul Român de lingvistică. A publicatversuri în revista Gândirea condusă de NichiforCrainic, arătând o apetenţă mai specială pentrumotivele creştine.

Sub numele mirean de zorica laţco a publicatpână la intrarea în cinul mănăstiresc trei volume deversuri, bine apreciate de critica vremii. este vorbade volumul Insula albă (1944), osana luminii şi poe-mele iubirii (1948). A venit la mănăstirea din Vladi-mireşti în 1948, la îndemnul părintelui Arsenie Bocaşi- a rămas până în 1956, când lăcaşul a fost închisiar măicuţele întemniţate sau zburătăcite precumvrăbiile iarna. Când, la începutul anului 1990,mănăstirea a fost redeschisă, maica Teodosia a fostprintre primele care s- au grăbit să continue slujireaMântuitorului, de- acolo de unde fusese întreruptăbrutal de trimişii iadului. Din păcate, a mai avutpuţin de trăit. A încetat din viaţă după numai câte-va luni, iar suratele ei au înmormântat- o în cimitirulmănăstirii, unde candela nu se stinge niciodată.Aceasta a fost poeta zorica laţco şi schivnica maicăTeodosia, şi subscriem la concluzia autorului căpublicul gălăţean încă n- a descoperit- o în totborangicul liricii sale şi n- a integrat- o spiritualităţiigălăţene.

Multe pagini ale cărţii lui Ilie zanfir sunt con-sacrate vechilor clădiri, reprezentând şi azi adevăra-te bijuterii arhitecturale ale galaţiului, sau vechilorinstituţii ce- şi aveau sediul în galaţi, cum ar fiComisia europeană a Dunării, cu sediul în Palatulde Navigaţie, construit după planurile reputatuluiarhitect Petre Antonescu.

la toată această zestre moştenită se adaugăconstrucţiile noi, care fac din galaţi un oraş modern,cu multe ademeniri turistice, dintre care faleza,Păpădia sau coloana verticală a oraşului – StradaDomnească şi parfumul răspândit de mulţimeateilor bătrâni ce- o acompaniază pe toată lungimeaei, de la Dunăre la grădina Publică.

Autorul ne oferă o imagine romanţată a gala-ţiului, o carte briliantă, plină de poezie, de nostalgieşi de simţire glazurată, din care galaţiul ni seînfăţişează ca- ntr- un album de romanţe vechi, darexecutate într- o versiune modernă. Şi mai subliniez,măcar fugos şi turistic că lucrarea, prin felul cumeste realizată, are şi valoare bibliofilă. editura Ideeaeuropeană s- a întrecut pe sine, a făcut dovada unuiprofesionalism de excepţie, şi- a dovedit încă odată căpoate realiza lucrări competitive, demne de a figurape standurile celor mai pretenţioase târguri de carte.Această carte merită premiată. Nu ştiu cine poates- o facă – poate uniunea Scriitorilor, sau poateadministraţia locală a oraşului, dar ar fi trist sătreacă anonim şi neonorată de instituţiile abilita-te. r

Ionel NeculaO carte ca un album de romanţe

Ilie Zanfir reconstituie cele douăadăstări ale poetului în Galaţi, în1867, cu trupa lui Iorgu Caragiale,

unde figura ca sufleor şi în iunie 1869cu trupa lui Mihail Pascali, când a

locuit vreme de cincisprezecerăsărituri de soare în locuinţa unuipescar, unul din cei mulţi de careGalaţiul n- a dus lipsă niciodată.

natura sacerdotală a poeziei sale(„tăcând” lumea), modelul „fremătător” allui Pârvan, angelismul insinuat în toţiporii acestui lirism care a descoperit

„necuvintele” (ascunse în atâta moloz liric), încer-când să dialogheze cu zeii; şi să nu- i cerem, aşadar,ceea ce nu a fost, reproşându- i absenţamilitantismului. S- a trădat Nichita pe sine? evident,vom descoperi cu uşurinţă eclipse ale inspiraţieidupă cum, pensând nereuşitele, putem biciui acest„registru meditabund” (ca să- l cităm, din nou, pe gh.grigurcu), nărăvit la diletantism. Dar ar trebuiatunci să nu observăm că Nichita a impus un limbaj,nu un număr de texte; a impus, printr- o poeziefilosofico- metafizică, un sistem simbolic. Şi- apoi,orice autor înfruntă timpul prin câteva titluri. Nicirevoluţia nichitiană nu trebuie „citită” prin declara-ţiile cohortelor de admiratori, semănând – prin adu-laţie nestrunită – o păguboasă confuzie şi nivelând,fără filtru critic, peisajul literar. Oricum, nu e cazulsă recădem în biografic. După atâţia ani de la dispa-riţia sa, omul Nichita, magnanim, culant, imatur(Şerban foarţă), iubind curtea perpetuă, amiciţiatuturor şi gestul gratuit încă trăieşte şi fascinează.Şi, probabil, abia după ce vor pleca şi cei care l- au

cunoscut o discuţie critică, pe text, poate începe. Darpână atunci să acceptăm cu lejeritate ideea că Nichi-ta ar fi un idol fals, o iluzie a criticii postbelice, o per-sonalitate gonflabilă? Suntem convinşi că lirica sa,inegală valoric (cum altfel?), trecând testul primeni-rii generaţiilor va străluci şi în zarea transmodernis-mului ce va să vină. Dacă, fireşte, zăbava lecturii vamai ispiti valul internauţilor...

*

Iarăşi curios, într- o carte „inevitabilă”, menităa isca doar scandal (credea Andrei Terian), eugenNegrici, luptând cu Iluziile literaturii române (edi-tura Cartea românească, Bucureşti, 2008) ocoleştegraţios subiectul Nichita. Autorul, încercând a selepăda de vinovata „atitudine fals- ocrotitoare”,denunţând zgomotos „falsurile patriotice” pune sublupă activitatea mitogenetică. Altfel spus, efervescen-ţa mitică de care, noi, românii, neam face vinovaţi.Oare doar noi? Precaut, autorul parează; mitul „laic”ar fi, înţelegem, un fenomen natural de vreme ce„mitizarea este o tendinţă antropologică universală”(lucr. cit., p. 20). Încât, în pofida agresivelor demiti-zări, atitudinile de sorginte mitică vor exista mereu,

ne asigură dl. Negrici. Iar mentalul românesc, decertă potenţialitate emoţională a fost modelat demiturile literaturii (în sensul unei „mistificări lumi-noase” a memoriei colective), ajungându- se chiar laun „eroism al mistificării”. Dar, aflăm, „marii scrii-tori – întreţinând o pioşenie globală – continuă să fielarii noştri” (lucr. cit., p. 28) Care ar fi soarta luiNichita? Adevărat, mitizarea „înceţoşează percepţia”iar Stănescu (alături de labiş şi Călinescu) „şi- apierdut pe moment strălucirea” (strecoară observa-ţia dl. Negrici). Demonstraţia însă lipseşte. Acea„explorare rece şi precisă” se amână. Devenit „piesăde patrimoniu cultural” (cf. Ş. foarţă), Stănescu ar fifost menajat de o critică deseori complezentă, oarbăla declin, chiar „necritică”. Ne întrebăm: judecândopera trebuie să invocăm, obsesiv, labilitatea omu-lui, anturajul, culanţa, discursul oracular plonjândîntr- un „justiţialism feroce”? Trebuie însă, credem,să ieşim din narcoză, abandonând registrul imnicsau cel blasfemic. Apărarea valorilor nu înseamnă,neapărat, salvarea idolilor. zelatorii ca şi delatoriifac, deopotrivă, rău. Iar Nichita se mărturisea:„Dacă scuturi din mine / toţi strămoşii mei, / până laurmă, / până la urmă / va cădea din mine / o stea”. r

F

12


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Constantina Raveca BuleuAproape memorie

Apărut în 2013 la editura limes dinCluj- Napoca, aproape memorie, volu-mul de poeme al Adrianei Teodorescuîncapsulează o tensiune existenţială

paradoxal transcrisă de neutralitatea observaţiei şiintensitatea copleşitoare din sondările şi analizeleinteriorităţii, scindată între concret şi fantasme inte-lectuale rafinate, marcată obsesiv de Scris şi Carte,scurtcircuitată de o sfâşiere continuă a cuvintelor,străine de contururile fiinţei şi totuşi absolut vitalefiecărei ipostaze ale existenţei sale.

fantomatică reiterare a unui subiect de studiuacademic (lucrarea de disertaţie aAdrianei Teodorescu fiind consa-crată romanelor lui goncearov şiCamus), Oblomov monopolizeazădedicaţia poemului cu care se des-chide volumul – lui oblomov, dinfrică, cu somn – şi împrumutăludic tipica- i torpoare existenţia-lă, necesară în fiecare exerciţiu deatenuare a terifiantelor experien-ţe generate de febra cunoaşterii.Panaceu livresc, oblomovismulechivalează aici cu un somnautoindus, cu o ambiguă stareonirică, ce pare a articula sauoblitera, după caz, straturile flui-de de experienţă şi sens, menţi-nând însă puterea de actualizareşi de moarte a cuvintelor: „amteancuri de perne păstrate încădin copilărie, subţiate / asemenifrunzelor în pagini de cărţi, /perne ce s- au înmulţit solitar,unele mâncându- şi fiicele, /îngrăşându- se, / alteletrimiţându- le în lume, învăţându- le să- şi facă / dincuvinte scorburi, / să se ascundă până vor veni ochicare vor primi copacul întreg, / să găsească locul încare sosirea lor nu ar fi fost observată, / căci era dejaschiţată. / Şi acum mă opresc şi scriu şi eu: pernă, /deschid un spaţiu în care timpul va veni mai târziu,/ când nu voi aştepta şi nu voi şti, aşa cum într- o ziam scris: / Cîinele va muri, şi mort e în toate forme-le sale, / dar eu nu simt niciodată când închide ochii,/ îl folosesc mereu ca pe un joker, îl obosesc, îl neutra-lizez încât... / cîinele e cuvânt, atât.” Acest „atât”,extins între logos şi carte, poate să echivaleze cutotul în lumina acceptării dependenţei identităţiiilirice de sfera sa: „m- am legat de această groapă cupartea / cea mai slabă a fiinţei mele, / ar putea fipernele mele irumpând din tăcerea lor / în glasulunui personaj fragil, / sau altfel, un personaj arun-când ghemotoace de puf, de ceaţă, / împânzind cusomn un om ce a trimis cuvintele / să moară pentruel, / om care pot fi câteodată.”

Relativizată graţie jocului dintre certitudineacondiţionării intelectual- sensibile şi insecurităţiiconcentrate în acest „câteodată”, identitatea poeteieste supusă unui alt proces destructurant în adrianaa fost numele meu până când, poem în care imagina-rul anxietăţii este indus sub presiunea creşterii, atransformării şi a feminităţii, cu fantasme accentua-

te de maternitatea virtuală, anihilată de proiecţiaregresivă şi de gen din final: „eu nu sunt adriana /m- am tuns ca un puşti, / capul meu alunecă încăprintr- o clepsidră / când voi fi mare o să mă ascundpănă când / şi vîrsta, ca o boală îmi va trece”. Subsemnul cuvântului, după nume, un alt element alidentităţii intră în disecţia economiei identitare –glasul, asumat ca parte ambiguă a identităţii lirice şidiseminat în scenarii şi imagini teribile şi întuneca-te în Căzut. Glasul.

Sintaxa coşmarescă a imaginarului se intensi-fică în van Gogh. unul dintre, o atroce perspectivă

asupra muzeificării şi morţiisensului estetic într- o lume a pri-virii democratizate: „van Gogh eaproape dintot deauna conectat laaparate / ce- l strâng dindecerebrări repetate şi- l constru-iesc în piaţa mare / a privirilor şidin el ca o apă neagră un altuliasă / cu clişee rupte împrăştiindcoaste, / slăbit în trup ca pumnide râme colorate întretăindu- şi or -birea, / van Gogh mai viseazămâini lungi şi- n loc de unghiipleoape. / Şi nimeni nu- l verificăunde pleacă.”

Coşmar ultim, moartea seinsinuează într- un pseudoteatruangoasant în vierme, excelenţă şiîn Incinerare, Fratele meu vierme,verificând centralitatea thanato-sului în poezia Adrianei Teodores-cu, observată de Irina Petraş învitraliul şi fereastra, textul careprefaţează volumul. Surprinzăto-rul registru familial care guver-

nează din aceste două poezii („ca un tată înmuiat,vierme, excelenţă, lasă- mă”, „Fratele meu vierme”) seprelungeşte şi în primul poem dintr- un dubletprivativ- nihilist, (psih)analitic şi livresc, Fără tată.În aceeaşi sferă intră şi tripticul unchiul meu dan,trei poveşti lirice despre avatarurile eului, familie,moarte, cuvinte şi memorie. Materie echivalată rela-tiv cu poemele desfăşurate în volum, graţie titlului,aceasta din urmă intră în conjuncţie cu logosul poe-tic şi, paradoxal, în cea dintâi poezie dedicată ei,depăşeşte limitele morţii: „memoria mea – maibătrână ca mine, moartă – se face obiect [...] memo-ria mea nu moare odată cu mine, / o las în urmă cape un semn.” Şi totuşi, în regimul paradoxului trans-versal în volum, moartea este sinonimă aici cu pleni-tudinea identitară, pe o logică a perpetueiinsatisfacţii intelectual- artistice: „ziua în care măvoi simţi întreagă va fi şi a morţii. / toate punctelemele vor însemna fiecare, / mai mult decât au însem-nat împreună vreodată, / apoi vor fi hrană pentrupeşti”.

exorcizarea morţii prin forţa memoriei îmblân-zeşte terifianţa imaginilor, schimbând timpul verbalgeneric din prezent în condiţional- optativ în Celui cee aproape să moară, conturând un scenariu de basmincantatoriu, proiectat minimal egocentric: „aş vrea/ să nu mai poţi muri chiar dacă gânduri şi carne

ţi- o cer, / să dai cu pietre în timp şi să nu plângicând i se deschid rănile, / să ţi se cojească moarteaca o superficială piele inutilă, / să uiţi că moartea eîn tine ceva care creşte, / să ieşi din ea ca dintr- o casăveche, / să- i reclădeşti pe cei morţi din cuvinte, / sămănânci pâinea poveştilor ca să nu- ţi mai forţezi tru-pul, / să nu mai fie drumuri sau vremuri alunecoa-se care să te aibă, să nu te mai văd niciodată, / darsă te ştiu mai mult decât copil al ochilor noştri. / aşvrea / măcar / să stai în mintea mea ca şi când aimuri după mine”.

Dar memoria creează cuvinte şi „aproape”cărţi, substanţa unor angoase intense, transformateîn negativităţi needulcorate, atroce receptate şi pro-fund intelectualizate, pigmentate cu emblemele luigoncearov şi Thomas Mann, dar şi cu umbra recu-rentă a lui Van gogh. la palierul explicit livresc,oblomovismul paliativ este dublat de suprapunereaidentitară cu gerda thomasmanniană şi de plasareadiscriminatorie a lui Kay într- un scenariu al izolăriificţionale, dincolo de ingerinţele trecerii.

Tentaţia cuvintelor şi dependenţa de carteintră în conjuncţie terifiantă cu perspectiva osificăriicuvintelor şi morţii cărţilor, pe fondul tentativei desalvgardare a identităţii. Ambiguizată de relaţia cuinstrumentul creaţiei, certitudinea acesteia dinurmă din „nu pot să scriu decât singură. / de aceeacuvintele mele numi pot fi familie, nu putem facetotul / împreună ca şi când neam cunoaşte dintot-deauna”, îşi pierde din siguranţă în registrul lui„dacă” – „dacă aş fi un om care să scrie cărţi, aşmerge chiar acum / şi mi- aş captura lumile în cuvin-te / cu sclipiri de oglinzi noi şi păsări cu pene cafrunze fiind mereu / şi însemnând ceea ce nu maisunt. / dar toţi anii ăştia mi- a fost atât de frică căpot trăi fără să scriu. / Şi- ncet, pe muchie – acum –o carte cu om ce cărţi nu poate ” –, pentru a eşua încoşmar: „cărţile mă strigă în somn şi mă înţeapă canişte coaste pe care stă / carnea mea învelită încuvinte”, „după ceas şi frig a venit cartea. / a începutsă se facă înaltă şi s- a- ngreunat ca un mort”. Maimult chiar, cartea generează ecuaţii thanatice mul-tiple, acaparând cu ferocitate cărţi şi identităţi crea-toare şi hermeneutice: „aici răbufneşte totul: / ocarte scriindu- se le destramă pe toate celelalte. /Şi- apoi o rupi ca să poţi intra tu însuţi în ea, / şi- aco-lo, singur, renunţi la tine ca să o cunoşti bine.”

În marea nihilistă a poemelor Adrianei Teodo-rescu, bătălia fundamentală vizează Sensul, fără decare certitudinea identităţii, rarisim afirmată, nuînseamnă nimic, iar căutarea Sensului, îngreunatăde relativismul acut al semnificaţiilor, se reduce lacaptivitate în seria cuvânt – poem – carte: „Ştiu cinesunt dar nu înţeleg nimic”, „nu mai ştiu diferenţadintre oameni şi lucruri, / unii şi altele locuiescîmpreună”, dar mai ales: „nu ştiu dacă am să găsescvreodată Sensul: / aud zilnic că e mic şi viclean,cameleonic şi proteic, / că doarme când nu- l caut şiurlă când îl ocolesc, / dar mi- e dor de el şi milă ca deun dumnezeu ucis de propria enormitate. / până lasens irup puzderii de dacă / de care mă feresc să numă târască în vreo carte. / m- ar pune în cuvinte / num- ar mai lăsa să ies niciodată...”. r

În marea nihilistă a poemeloradrianei teodorescu, bătălia

fundamentală vizează Sensul, fără decare certitudinea identităţii, rarisim

afirmată, nu înseamnă nimic, iarcăutarea Sensului, îngreunată de

relativismul acut al semnificaţiilor, sereduce la captivitate în seria cuvânt –

poem – carte.

Andreea Răsuceanu a urmărit traseele, iniţia-tice sau nu, din proza lui Mircea eliade, înBucureştiul lui mircea eliade, într- un domeniupuţin încercat la noi, geografia literară. Reţin şi stu-diile lui Călin Crăciun (etnoestetica), laurazăvăleanu (o lume într- un text. predosloviile în lite-ratura română veche) ori Ion Pop Curşeu (magie şivrăjitorie în cultura română). O bună carte despreNoica, interpretat prin prisma unui literat care nu estrăin de lumea conceptelor tari, a publicat DorinPopescu. un debut în forţă îi aparţine lui georgeNeagoe, care rescrie biografia şi, pe alocuri, chiar

bibliografia lui Ştefan Aug. Doinaş în funcţie dedocumentele descoperite în arhivele CNSAS: asul depică. Sunt lucrări de erudiţie, care depăşesc sferastrictă a istoriografiei literare, mutând discuţiile laîntâlnirea unor domenii diverse, care doar din preju-decată sau din comoditate pot fi socotite independen-te unul de altul. De observat că cele mai multe apar-ţin unor tineri cercetători, ceea ce confirmă ideea căexistă o nouă generaţie, deja maturizată, care îşi dădeja, iată, lucrările de referinţă. În 2013 au apărut şisinteze semnate de Mihaela ursa, Sanda Cordoş,Paul Cernat, Andrei Terian, la care, din păcate, nuam reuşit să ajung încă. Dar pot risca un pronosticmai mult decât optimist în legătură cu ele.

O apariţie specială o reprezintă studiul ampluşi enciclopedic al Adrianei Babeţi, amazoanele. opoveste, care are ambiţia (transformată în perfor-manţă) de a epuiza, cu şarm şi răbdare, subiectul. Olucrare cum puţine sunt în cultura noastră.

un eseu filosofic dens, cu multe sugestii venitedinspre literatură, a publicat Ştefan Afloroaei: pri-vind altfel lumea celor absurde.

Cum o antologie este o operaţie critică, tot aicireţin şi florilegiul realizat, stilizat, prefaţat de elvi-

ra Sorohan din Creşterea şi descreşterea Imperiuluiotoman, lucrarea cu răsunet european a lui DimitrieCantemir: legende şi istorioare orientale, care mutăîn actualitate nu doar un foarte talentat povestitor,ci şi o lume îndepărtată, care avea gustul de a- şiexplica totul printr- o poveste.

În fine, din domeniul memorialisticii, de notatsunt, cu siguranţă, cartea de convorbiri a lui DanielCristea- enache cu Paul Cornea, Ce a fost? Cum afost? şi savuroasele amintiri ale lui Ştefan Agopian,Scriitor sub comunism (abia apărută, dar în casetatehnică e notat anul 2013.)

un statut aparte îl are volumul lui BogdanSuceavă, memorii din biblioteca ideală, situat unde-va între eseu şi memorialistică. Matematician ca for-maţie şi carieră academică, autorul face să se întâl-nească cele două lumi, a ştiinţei şi a fanteziei,consemnându- şi anii formaţiei, întâlnirile decisive,cărţile formatoare. e o pledoarie pentru o privire maiamplă asupra culturii.

Concluzii? un an în care s- a adâncit criza bele-tristicii, a prozei în special, în care a strălucit, înschimb istoria literară. Mă bucur, dar cu îndoială. r

Bogdan CreţuAnul literar 2013. Criza prozei.Poezia supravieţuieşte. Hemoragia criticii(urmare din pagina 6)

13


MaRtIE 2014

p eriodic, românia are câte o tentativă de suicid etnic. Cred că suntem, ca

ţară, recordmeni mondiali la sinucideriratate…

Chestia asta uşor patetică şi vag nevricoasă amscris- o pe facebook în ziua de 23 februarie a.c. eraperioada aia tulbure şi angoasantă, în care iminentarupere a u.S.l.- ului ameninţa cu împingereaţărişoarei într- o zonă de instabilitate îngrijorătoare,date fiind, în primul rând, evoluţiile incontrolabiledin ucraina vecină şi nu peste măsură de prietenă,dar şi faptul că, în general, la calviţia noastră croni-că şi multilateral expandată, doar tichia de mărgări-tar a unei crize politice ne mai lipsea.

Cel mai interesant comentariu la propoziţiilearuncate la plezneală în spaţiul virtual mi- au parve-nit, pe aceeaşi cale, de la Dan Sebastian Buciumea-nu din Drobeta Turnu Severin şi sună astfel:

nu există ridicul mai mare decât o sinucidereratată. dar cum „sinuciderile” noastre etnice, cam demultişor poveste, deja din interbelic, se înlănţuie aiu-ritor, ele ţin acum, din fericire, de terapia salutară acarnavalescului. poate nu ştim şi nici nu vrem săştim pentru cine bat clopotele, dar de ce trag clopote-le ştim. de frânghie, monşer…

Dan Sebastian Buciumeanu este un profesoreminent şi autorul, în 2001, a uneia dintre cele maiinteligente şi mai profunde cărţi consacrate literatu-rii române vechi: dosoftei poetul. o hermeneutică apsaltirii în versuri. Spusele lui vesel- amărui m- aupus rău de tot pe anumite gânduri, iar plasareaactualităţii româneşti sub bahtiniana zodie a carna-valescului – fie el şi ca terapie salutară – m- a trimisîn zilele babei şi nopţile vegherii ceau urmat pecoclaurii a tot felul de stări convergente întru depri-mare: lehamite, iritare, mizantropie, pesimism filo-sofic şi enervare pragmatică. Inclusiv împotrivaacestui domn cu nume cacofonic, Ion luca Caragiale,care ne- a pecetluit per toujours şi iremediabil desti-nul vernacular cu ironii subţiri şi sarcasmeucigătoare de- am ajuns să ne căutăm salvarea dintretalazurile de ridicol în care ne- a prăbuşit dumnealuinicăieri altundeva decât tot în vorbele- i strepezite şinemuritoare. ei nu, dar în fond şi la urma urmeichiar aşa: asta- i ţară, măi Costică?! Întrebareevident retorică. Ne- retoric vorbind, în această ţarăse întâmplă lucruri pe care, să am pardon de impre-sie, domnule Dan Sebastian Buciumeanu, conceptulde carnavalesc le acoperă doar pe ici peacolo, prin părţile esenţiale ale naturelu-lui simţitor al naţiei. Par egzamplu:

1. Biserica Ortodoxă Română seîncrâncenează în proiectul edificării Cate-dralei Mântuirii Neamului fără să- şipună o secundă problema dacă neamul încauză vrea sau nu să se mântuie, iar încaz că da, dacă este satisfăcut de raportulcalitate- preţ la care i bagă pe gât oferta.În aceeaşi ordine de idei şi sentimentereligioase, România a ajuns la unscandalos scor de 1- 6 între numărul şcoli-lor şi al bisericilor de pe teritoriul său (încifre absolute, circa 3.000 la peste18.000). Ne mai mirăm în atare condiţiică eleve olimpice fac excursii neplanifica-te, la drum de seară, prin lăcaşuri aleDomnului unde nimeni nu le vede, nimeninu le- aude, iar nişte răi şi nişte fameniacuză pe purtătorii de sutană de tentativede prozelitism şi sechestru de persoană.

2. un sucevean beneficiază de o pen-sie alimentară în valoare de un (1)leu/lună, în timp ce un contemporan alsău, bucureştean din sectorul 1, primeştede la statul român o pensie de 25.201RON, adică vreo 5.600 euro tot pe lună.un copil sărman, veţi spune amintindu- vă că la sfâr-şitul anului calendaristic 2013 concetăţenii noştriDan Radu Ruşanu şi Daniel Dăianu şi- au burduşitconturile cu sume ce depăşesc substanţial 50.000 deeuro fără să le tremure nici mâna care semna statulde plată cu pricina, nici sufletul, nici conştiinţa deoameni care trăiesc în aceeaşi ţară cu milioane denenorociţi pentru care supravieţuirea este maximummaximorum pe care îl aşteaptă de la viaţă. Iarcomentatorii de serviciu şi gânditorii umanitaro- na-ţionali se isterizează fariseic pe tema corupţiei şifilosofează duios apropo de hirea cea lacomă şi tică-

loasă a omului dintotdeauna, dar nu suflă o vorbădespre cât de crudă şi nedreaptă este orânduireacare facilitează astfel de discrepanţe revoltătoareîntre indivizi care, totuşi, la naştere văd lumina ace-luiaşi soare, dar, pe parcurs, eludând brechtianul unom=un om, abandonează condiţia de fiinţă umană înfavoarea celei de bestie achizitivă. Ca să nu maivorbesc despre aşa- zişii intelectuali de dreapta carepropovăduiesc fără jenă moartea umani(tari)smuluişi a valorilor revoluţiei franceze ca fiind desuete,anti- elitiste şi, mă- nţelegi, de stânga- mprejur.

3. O învăţătoare cu nume predestinat didacti-cii, Blându, este acuzată că ar fi solicitat bani pentrufondul clasei sau că i- ar fi beştelit pe nişte părinţifiindcă nu cotizau cu aplomb. Intră în funcţiune arti-leria grea a presei revendicative şi furioase de pemalul Dâmboviţei care cere imperativ opiniei publi-ce, directorului şcolii, inspectorului şef al municipiu-lui Bucureşti, ministrului învăţământului, secreta-rului general al ONu şi cui se mai află prin preajmăca vinovata nedovedită să fie imediat, dar imediatdată afară pentru că a întinat, nu- i aşa, nobileleidealuri ale învăţământului românesc public, privatşi mixt. Presarii români – analfabeţi şi gălăgioşi,având de răzbunat, aprige frustrări vizavi de dască-lii care le chinuiseră adolescenţa cu pretenţia absur-dă ca la finele liceului seral să ştie la perfecţie tablaînmulţirii – fac front comun, exercită zilnic presiunimediatice infernale, intimidează factori de decizieslabi de înger şi, în final, lupta lor este încununatăde succes: învăţătoarea este concediată înainte caorganele în drept să- i dovedească vreo culpă. firesc,după încheierea anchetei, femeia dă în judecată pecei care o concediaseră abuziv. Presa tace. Încă ebine că nu se revoltă împotriva conducerii şcolii carea comis un act ilegal, că doar se ştie: în România, jus-tiţia TV la ore de maximă audienţă este iubirea din-tâi şi visul de pe urmă al tuturor, de la Traian Băses-cu la Dana grecu şi Robert Turcescu.

4. unii indivizi se cred mai deştepţi decât alţii.Alţii îi cred pe ceilalţi mai proşti decât ei. Cristianghinea intră simultan în ambele categorii şi astfelmobilizat pe dinlăuntru scrie articole în dilemaveche în care încearcă să- şi convingă eventualii citi-tori de diferite teze ideologice emanate din afişata saatitudine mic- burgheză. Cum ar fi, de pildă, teza căîntre cineva care, la nevoie, te împrumută necondi-ţionat cu o sumă de bani şi altcineva care îţi impune

ce, cum, când şi în ce fel să faci cu ei tu trebuie să- lalegi plin de entuziasm pe al doilea fiindcă el nu vreadeloc, dar absolut deloc să te controleze economico- fi-nanciar şi, în cele din urmă, politic, ci îţi vrea binele– ţie, copiilor tăi şi urmaşilor urmaşilor lor în veaculvecilor, amin. Ca bonus, generosul creditor te învaţă,la preţ promoţional, şi ce înseamnă adevăratul bine,fiindcă oricum tu eşti cam bou şi habar n- ai ce- ţidoreşti pe lume.

…Poftim? unde este aici ideologia? Peste tot…Şi mai cu seamă pe ruta Kiev- Bruxelles- Moscova…

5. După aproape zece ani de prezidenţialismmarinăresc, Traian Băsescu reuşeşte să articulezeprima propoziţie integral adevărată din carieră. Numă ostenesc s- o reproduc fiindcă o ştiţi cu toţii: îivizează pe Crin Antonescu şi Victor Ponta şi repre-zintă un calificativ al nivelului lor de inteligenţă.Politică, dar nu numai… Într- adevăr: cât de prost(politician, dar nu numai…) trebuie să fie cinevapentru a- şi bate joc de o majoritate parlamentară de70- 80%? Nu, numi răspundeţi, n- am timp de răs-punsuri, abia am timp să pun întrebări. Retorice şialea. Cum să rupi, dintr- o ţâfnă infantilă, cel maipromiţător proiect politic postdecembrist? Câtă stu-piditate trebuie să ai în dotare pentru a sacrificasperanţa într- o Românie mai bună, punând- o înbalanţă cu certitudinea asfixiantă a carierei unuiKlaus johannis incolor, inodor şi insipid politic (darnu numai…)? Cine, în afara naivului Crin Antones-cu, mai poate crede în destinul providenţial al unuipersonaj public care n- are la activ nici un singur gestde natură să- l extragă din cel mai cenuşiu anonimat?A fi neamţ nu e, în sine, o calitate, nici o garanţie decompetenţă şi cu atât mai puţin condiţia necesară şisuficientă a performării în indiferent ce domeniu alvieţii sociale. este, desigur, dreptul inalienabil al luiCrin Antonescu de a crede că lucrurile stau altfel şiriscul lui asumat implicit de a muri cu această cre-dinţă de gât. Mă rog, îl priveşte; dar cu PNl- ul ce- aavut?!?

…Aş putea continua mult şi bine aceastămelancolică schiţa de Românie pitoresc- carnavales-că, plină de politicieni sinucigaşi, intelectuali pârâţi,neguţători de iluzii veroşi, instituţii corupte şi opopulaţie blazată, inertă, visând la recuperarea uneisocietăţi civile care şi- a făcut demult harakiri înpiaţa publică. Pentru această Românie bat oare clo-potele, domnule Dan Sebastian Buciumeanu?

Felurimi (titlu de rubrică împrumutat de laI.L. Caragiale)

• După ce a pus pe picioarele găinii născătoarede pui vii presa tabloidă din patrie şi a dus- o pe celemai înalte culmi de progres şi civilizaţie – respectiv,la dispariţia cvasi- completă – Ion Cristoiu- Înc- odatăa fost chemat de Stelian Tănase să resusciteze şiteleviziunea culturală de pe al doilea canal public. Se

pare că „maestrul” Cristoiu nu sebâlbâise îndeajuns prin talk- show- uripolitico- politice îngălate şi plicticoase;era nevoie de talentul său de moderatormorfeic şi la singura emisiune cultura-lă de la TVR, intitulată omul cu carte.Pardon? Vârâtă în grila de programedirect în prime- time, reprezentaţiacristoiescă trebuia probabil să facă con-curenţă emisiunii în puii mei a luiMihai Bendeac sau altor programe cunivel comparabil de spiritualitate.Simţind primejdia, Bendeac s- a retrasla timp…

• la fel ca 90% din restul intelec-tualilor români aciuiţi prin presă,Tudor Ştefan e convins că Pierre deCoubertin este rostitorul „cuvintelorlegendare: Ai învins, continuă, ai pier-dut, continuă!” (ring/26 februarie2014). Scurte observaţii:

1. legendarele vocabule sună, defapt, mai puţin sportiv decât crede T.Ş.Anume: „Ai reuşit, continuă; n- ai reu-şit, continuă”. Nu e chiar acelaşilucru… 2. Rostitorul lor este, în realita-te, exploratorul polar norvegian frid-tjof Nansen (1861–1930), între altele

laureat al Premiului Nobel pentru… pace (1922). 3. Nu e obligatoriu să le ştii pe toate. este însă

de bun simţ să nu simulezi că ştii mai multe decâtştii atât în realitate, cât şi în spaţiul virtual al nom-brilismului personal. Păi nu? r

Gelu NegreaPentru cine bat clopotele?

n Rondul de zi După aproape zece ani deprezidenţialism marinăresc, traian

Băsescu reuşeşte să articuleze primapropoziţie integral adevărată din

carieră. Nu mă ostenesc s- o reproducfiindcă o ştiţi cu toţii: îi vizează peCrin antonescu şi Victor Ponta şi

reprezintă un calificativ al niveluluilor de inteligenţă.

14


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Sfârşitul săptămânii a adus un verdictimportant pentru moralitatea lumii cul-turale, cât şi pentru înţelegerea perversi-tăţii uneia dintre multele instituţii care

funcţionează pervers. Vestea prezintă oareşce impor-tanţă dacă la nici 20 de ore a telefonat pentru confir-mare şi cineva de la Paris. este vorba de verdictulfinal în procesul lui Mircea Iorgulescu purtat cu ate-lierul de răstălmăciri şi obsesii denumit C.N.S.A.S.

la aproape 3 ani după retragerea lui definitivăîntr- un cimitir parizian, cărturarul se conturează totmai limpede ca o conştiinţă demnă şi curată a ethosu-lui naţional, înstrăinarea de neamul său fiind doargeografică, iar intransigenţa o componentă a sinceri-tăţii depline şi a consecvenţei în căutarea binelui.Profilul proeminent, incomod pentru veleitari şi tre-păduşi, rezultă chiar şi din arhivele imunde. unuldintre cei 11 informatori ai Securităţii care l- au „înca-drat” strâns până la sufocare (sursa prodan) notapentru Securitate: „mircea Iorgulescu ocupă o poziţiespecială, determinată (...) de faptul că evită o depen-denţă directă de cei care încearcă să dea tonul în jude-carea cărţilor şi evaluarea autorilor (...). îmi pareonest şi interesat real de binele literaturii (...). uneoriîşi mărturiseşte nemulţumirea însă nu public şi nucrede că o ruptură sau un scandal ar ajuta”. Cumpă-tat dar nu conformist, tot din arhivele Securităţiirezultă că adopta poziţii tranşante când aprecia căpoate obţine astfel rezultate benefice pentru liberta-tea de creaţie în condiţiile vremii. Avea anumite ţinteurmărite cu remarcabilă constanţă: respectarea Sta-tutului uniunii Scriitorilor ca un bun câştigat într- operioadă mai relaxată, editarea Caietelor critice capublicaţie de nişă pentru elite, apărarea lui OctavianPaler, ajutorarea protestatarilor.

Cu autoritatea de critic neangajat în coterii şi cuposibilităţile de membru al redacţiei romania litera-ră a încercat să tempereze măsurile de cenzură, dar şiexcesele spectaculare ale unor condeieri mai multvocali decât inspiraţi. Buna credinţă şi realismul îlfăceau să vadă că tactul şi solidaritatea obştei suntmai eficiente în prezervarea nişelor de libertate decâtgălăgia sterilă şi suspectă de provocare.

În 1989 s- a expatriat, a căpă-tat cetăţenia franceză graţie auto-rităţii pe care o câştigase în clubulselect al exegeţilor lui PanaitIstrati. Vocea lui baritonală şiechilibrată ne- a îmbărbătat de laeuropa liberă şi de la radio Fran-ce International. După 1990 a ţinuto rubrică în revista 22, care nu sepotrivea întotdeauna cu politicadihotomică a publicaţiei. Înschimb, a continuat să ne oferecărţi cu texte noi sau adunate,între care remarcabila demonstra-ţie a remanenţei lumii lui Caragia-le – marea trăncăneală. O carte cear trebui parcursă de fiece român.

Subit a irumpt în 2009 ştireacă C.N.S.A.S. l- ar fi descoperit cola-borator al Securităţii. era rezulta-tul petiţiei trimise de doi pigmei şide un pigmeu mai măricel din dias-

pora. Motivaţia lor măruntă? Alimentarea cu seu aopaiţului ridiculei lor „dizidenţe”! (era peacolo şi ofiică de nomenclaturist, dar ce mai contează!). excitatdin interior de bărzăunul tuturor clevetelilor,C.N.S.A.S. a cercetat 27 volume de arhivă, însumândmii şi mii de file fără să se găsească o singură pagină,un singur rând scris de Mircea Iorgulescu pentrusecurişti.

S- a cercetat şi ipoteza că ar fi fost folosit pentrua tempera atitudinile unora consideraţi protestatari.În afară de maculatură specifică birocraţiei comunis-te, cu fel de fel de planuri de măsuri cu care instituţiase îndopa asemenea întregului aparat de partid şi destat, nimic concludent. S- a cercetat ipotezade a fi fost informatorul ascuns sub pseudo-nimul dorin, despre care însăşi Direcţia deInvestigaţii a C.N.S.A.S. conchisese în fina-lul Notei de constatare: „în baza de dateSeapp, în fişa dosarului r2499, aparenumele conspirativ «dorIn» informator acărui identitate nu a putut fi stabilită”.(Amintim că Direcţia de Investigaţii estecondusă de celebra Doamnă germinaNagâţ, fiica unui distins colonel de securita-te şi pupila deontologică a grupului de Dia-log Social/ gDS)

Dosarul a ajuns la Curtea de ApelBucureşti, pe masa unei judecătoare foarteapropiată de Doamna Monica Macovei.Aceasta a admis acţiunea C.N.S.A.S. cumface de obicei, dar i- au trebuit 15 luni ca sămotiveze hotărârea. Şi a făcut într- adevărun lucru antologic: a reprodus pe larg în 25de pagini presupusele discuţii ale misterio-sului dorin cu securiştii, după care a tras o concluziecare făcea absurd travaliul reproducerilor: „nu existăconsiderente care să conducă la concluzia certă căpârâtul este persoana care apare în cele două dosarecu numele conspirativ de colaborator «dorIn»”.

Rezonabil. Dar Curtea mai face o volută şi con-chide că dacă nu e valabil pseudonimul dorin, o fi vala-bil pseudonimul mirel. Atâta doar că mirel era numelede cod al lui Mircea Iorgulescu în postura de urmărit deSecuritate şi nu de colaborator al acesteia.

Absurdul verdictului Curţii de Apel Bucureştise vede şi din următoarea gogonată: se pretinde că ofi-ţerii îl manipulau pe mirel să determine un autor sănu- şi trimită manuscrisul în străinătate, dar mijloculde îndeplinire al „sarcinii trasate” a fost... percheziţio-narea bagajelor lui Iorgulescu însuşi la ieşirea dinţară.

Mircea Iorgulescu s- a stins din viaţă la Paris, înplină forţă creatoare, în ziua de 7 iunie 2011. A sufe-rit de un cancer chinuitor, bonus la suferinţele mora-le pricinuite de conaţionali. Cunoştea verdictul Curţiide Apel Bucureşti şi spera că acesta va fi desfiinţatprin recurs. fiicele sale, Ioana şi Anca, au solicitatcontinuarea judecării recursului. Înalta Curte deCasaţie şi justiţie l- a judecat joi, 20 februarie a.c.

Între timp, lumea culturală s- a apărat singurăde impostură. Cu mijloacele analizei logice şi estetice,întinarea lui Iorgulescu a fost spălată, cel puţin prinstudiul foarte atent făcut „cazului” de gabriel Andre-escu (românia literară nr.7 şi 8 din 2014). Acest pre-cedent de autoritate intelectuală l- a determinat pe

avocatul Sergiu Andon, apărătorul lui MirceaIorgulescu, să- şi încheie pledoaria din faţa instanţeisupreme astfel:

„Istoria literaturii tinde să respingă înscenareasuferită de cărturarul de seamă mircea Iorgulescu înamurgul trist al vieţii lui. reprezentantul juridic almemoriei sale postume speră că şi justiţia să dea ace-laşi verdict de inocenţă”.

Iar justiţia, servită în acest caz de magistraţiadevăraţi, l- a dat. r

Mircea RaduIorgulescu neîntinat

S- a cercetat şi ipoteza că ar fi fostfolosit pentru a tempera atitudinileunora consideraţi protestatari. În

afară de maculatură specificăbirocraţiei comuniste, cu fel de fel deplanuri de măsuri cu care instituţia

se îndopa asemenea întregului aparatde partid şi de stat, nimic concludent.

S- a cercetat ipoteza de a fi fostinformatorul ascuns sub pseudonimulDorin, despre care însăşi Direcţia deInvestigaţii a C.N.S.a.S. conchisese înfinalul Notei de constatare: „În baza

de date SEAPP, în fişa dosaruluiR2499, apare numele conspirativ

«DORIN» informator a căruiidentitate nu a putut fi stabilită”.

(amintim că Direcţia de Investigaţiieste condusă de celebra DoamnăGermina Nagâţ, fiica unui distins

colonel de securitate şi pupiladeontologică a Grupului de Dialog

Social/ GDS).

ÎCCJ a pus capăt unei dispute mizere n Mircea Iorgulescu nu a colaborat cu Securitatea

Criticul literar Mircea Iorgulescu, decedat în2011, nu a fost colaborator al Securităţii, a decis ire-vocabil Înalta Curte de Casaţie şi justiţie (ICCj),care a admis recursul faţă de o hotărâre luată în2011 de Curtea de Apel Bucureşti. Consiliul Naţio-nal pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS)a cerut Curţii de Apel Bucureşti, în 2010, să decidădacă Iorgulescu a fost sau nu colaborator al Securi-tăţii. CNSAS a demarat demersul în instanţă, deşiadmitea că Mircea Iorgulescu nu a semnat un anga-jament cu Securitatea. Astfel, potrivit CNSAS, cri-ticul literar Mircea Iorgulescu nu a semnat unangajament de colaborare pentru că era membru departid, calitate ce avea un regim special. Mai precis,Hotărârea PCR 119/1968 stabilea, ca obligaţie departid, colaborarea cu organele statului.

Potrivit documentelor CNSAS, notele date deIorgulescu erau notate „f. n.” (fără număr) şi erautrimise direct în dosarele urmăriţilor, astfel că Ior-gulescu nu avea un dosar de informator. Colegiul astabilit că acesta ar fi folosit atât pentru informaţii,cât şi pentru influenţa pe care o avea în cercurile descriitori. Mircea Iorgulescu s- ar fi implicat cel maimult în urmărirea lui Bujor Nedelcovici, susţineaCNSAS. De asemenea, criticul ar fi dat informaţii şidespre Dan Deşliu, Dorin Tudoran, iar în documen-te apăreau menţionate şi numele criticilor NicolaeManolescu şi laurenţiu ulici, dar şi ale scriitorilorRomulus Vulpescu şi Nicolae Breban.

În 9 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti aadmis cererea CNSAS, constatând astfel calitateade colaborator a lui Iorgulescu.

Hotărârea a fost atacată la instanţa supremă,recursul declarat de Iorgulescu fiind continuat,după decesul acestuia, de moştenitoarele sale, AnneDegeorges şi joelle Vitte. joi, 20 februarie, ÎnaltaCurte de Casaţie şi justiţie (ICCj) a admis recursulşi a stabilit irevocabil că Mircea Iorgulescu nu a fostcolaborator al Securităţii.

Criticul literar Mircea Iorgulescu, fost coordo-nator al redacţiei române a Radio france Interna-tionale (RfI) de la Paris, a murit în 7 iunie 2011, lavârsta de 67 de ani, şi a fost înmormântat la Paris,unde se stabilise în 1989.

Mediafax

ÎCCJ: Criticul literar Mircea Iorgulescu nu a fost colaborator al Securităţii


MaRtIE 2014

15

Dacă ar fi să aleg un chip de creştinromân care să- l figureze pe Dumne -zeu, l- aş alege pe Părintele justinPârvu. e frumos Părintele ca Domnul,

e blând, e luminos, e smerit cu inima, e ocrotitor. ecel mai aproape prea cucernicul Părinte de ce- a fău-rit Dumnezeu după chip şi asemănare, ad imaginemsuam. După cum, imaginea cea mai dragă mie e dinliteratura orală: cei doi drumeţi, moşneagul fărăaură însoţit de Petru, veniţi să- i încerce pe oamenidacă- s buni sau răi, gospodari cu respectul rânduie-lii sau nu.

Cum crezi, cum îţi este credinţa, aşa trăieşti:dăruieşti, ajuţi, aperi, binecuvântezi, dar şi cerţi cuasprime pe cei fără conştiinţă de etnie, orientaţi sprechivernisirea trupului, nu a sufletului, săraci spiri-tual.

Părintele justin a fost, este trăitor întru Bise -rică, pentru că n- a murit, doar a ieşit în veşnicie. Pedurata monahicească a existenţei sale cu trezie înzori şi cu trezvie la mezonoptică, de veghe pentru cei-lalţi, sârguind pentru Neam, ca parte din oastea lui:„eu aşa am mers, cu evanghelia în frunte şi cunaţiunea în spate”. Cultul sfinţilor şi al eroilor tra-gici ai închisorilor comuniste a fost, este grija dintâia Marelui Duhovnic. Iar uscăciunile din cinulmonahal nu- s iertate: „Nu ierarhii şi preoţii au ţinutortodoxia românească, ci mucenicii din închisori şimamele creştine care şi- au crescut copiii în duhulacesta al adevărului ortodox”.

Întâmplarea a făcut (mă corijez: nu întâmpla-rea ci altcineva, mai de sus) să încep anul 2014 des-chizând albumul Cristinei Nichituş Roncea,părintele Justin- mărturisitorul, cu subtitlul Foto-grafii şi vorbe de duh. Dumnezeu i- a dăruit Părinte-lui cuvânt bogat. Bogat ca şi inima lui, despre careputea spune ca şi Sfântul Augustin: „uriaşa încăperea inimii mele”. A practicat firesc empatia, ascultândnevoinţele pelerinilor, cu bunătate şi cu răbdare,pentru optimizarea lor umană prin spovedanie, pen-tru zidire prin mărturisire. Albumul, tipărit de edi-tura Mica Valahie, se deschide cu un autograf pentrucreştinul nostru: „Îndemn spre tot lucrul bun” şi- isemnat Arhim. justin.

Când am ajuns prima oară în satulPetru- Vodă, unde a fost născut Părintele, şi de acolola Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi gavril, acărei temelie e pusă în 1991, am ştiut că locul ebenefic. la Petru- Vodă e casa lui Dumnezeu, e bise-rica vie, unde intri în comuniune vie cu cerescul.Ne- am simţit şi eu, şi Petru u. ridicaţi în graţia divi-nă, cuprinşi de o anume beatitudine, ca revărsatădin fiinţa Părintelui justin. Dacă ajungi în vreun locla pacea sufletului, asta se întâmplă în aerul plin delumină al poienii cu un farmec indelebil al culorilor.Acolo te poţi atinge puţin, cu sufletul, de o aripă deînger. Hulim, ponegrim, ironizăm spaţiul mioritic,dar gurile de rai există. una: mănăstirea de la poa-lele Ceahlăului, unde odihnesc Radu şi flora gyr,iar din 2006, Părintele Calciu- Dumitreasa.

În cuvântul de însoţire, Aspazia Oţel Petrescuafirmă cu credinţă că Părintele justin Pârvu a fostsurprins de obiectivul aparatului Cristinei Nichi -tuş- Roncea aşa cum a fost: „cu privirea înţeleaptă şiplină de căldură”. Cu ochii sublim albaştri, adaug eu.Da, este minunat felul cum aranjează lumina foto-jurnalista: pe un Părinte suav, cu barbă năvalnicăsau, dimpotrivă, amuzat de un pisoi pufos, cu nasulîmblănit ridicat spre mâna lui; Părintele zâmbeşteuşor şăgalnic ori pare îndurerat, îngrijorat: „în jurulBisericii, să facem zid puternic, să rezistăm până laultima picătură de sânge pentru că năpaste maximepândesc asupra noastră”. eu prefer fotografia cucapul alb descoperit ori aceea cu privire veghetoare,pătrunsă de taina euharistiei: „Călugărul îşi areexemplul în lumina îngerului, iar creştinul, mirea-nul, o are în lumina monahului”. De multe ori

trebuie specificat: nu- i pictu-ră, e fotografie şi trimit lapaginile 32- 33.

fotografiile din dra-goste pentru Părintele măr-turisitor deschid poarta/calea spre mesajul „Duhov-nicului Neamului”: să nu nelăsăm smintiţi de „vremurilesatanice” pe care le traver-săm. Moda bisericirii printreguvernanţi nu i- a plăcutArhimandritului, cum nui- au plăcut nici încercărilerepetate de a scoate dinsufletul creştinului mândriade neam. Împotriva acestorindemni s- a pronunţataspru, apărând demnitateade român prin apel la patri-moniul cel mai de preţ: mar-tirii din avuţia noastră spiri-tuală. „Sigur că sunt vremu-rile acestea aşa înspăimân-tătoare, pentru că şi noi sun-tem supuşi firii căzute, şi deaceea nu noi ci firea ome-

nească din noi se teme, dar aceste greutăţi ce suntpuse înaintea noastră sunt spre rezistenţa şi întări-rea sufletului nostru”.

grele încercări, Doamne! Arestat la 14 mai ‘45,pentru propagandă religioasă, eliberat la 16 mai1964. Sentinţa de 12 ani („dădeau cu cincinalul”, a

făcut haz de necaz Părintele) a sporit cu 4 ani pentruo replică. Întrebat ce- o să facă la eliberare, a răspunsneted că va face exact ce- a făcut: slujirea Bisericii.După ce a fost anchetat/ torturat la Suceava, con-

damnatul cu numărul 267, devenit bandit şi „duş-man al poporului (precizare: termenul l- a inventatlenin; după tutankalmucul Ilici, preoţii fiind „con-trarevoluţionari în sutană”, au urmat Aiudul, pânăîn ‘51, munca silnică la Baia Sprie, până în ‘54, peurmă gherla, Periprava… Să fii băgat la gherlă pen-tru că vrei binele neamului tău şi să crezi că temni-ţa a dus la eliberare sufletească, la împlinire de sineeste învăţătura clară ca lumina lină a multâncerca-tului Părinte. Temniţa eliberează? Da, spune celclaustrat sever aproape 17 ani. Temniţa a dus la spo-rire (vreau să evit vocabula câştig) pentru rugăciune.Sfântul închisorilor, cum i- a spus monahul NicolaeSteinhardt lui Valeriu gafencu, s- a rugat în zarcăpentru împlinirea de sine, s- a rezidit curat prin sufe-rinţă. Rugăciunea creşte din jertfă. Durerea esteesenţială pentru rugă.

Să ai în temniţă revelaţia libertăţii creştineştinu- i uşor. Aspra asceză intra muros e calea spreîndumnezeire, spre unirea cu Dumnezeu şi totodatăo dăruire pentru mântuirea fiinţei noastre ca popor.„Acelea erau zile de sacrificiu şi jertfă: extraordinareşi unice”. Şi- mi amintesc ce povestea CardinalulTodea: cum un deţinut lovit a zis torţionarului: „Pen-tru Domnul!” „Să iertăm ca Dumnezeu să întoarcăprivirea spre ţara asta” , a conchis Todea.

Arhimandritul justin Pârvu a intrat în închi-soare „om liber moral, despătimit” şi a ieşit întărit,purificat, conform triadei isihaste: purificare- ilu -minare- desăvârşire. „Doamne, iartă România pentrupăcatele fiilor ei!” stă inscripţionat pe lespedea demormânt a episcopului Dionisie Romano.

Părintele justin nu s- a temut de jertfa pentrucele două valori supreme: Dumnezeu şi Patria (da,cu majusculă în scrisul său). un român grozav deromân Părintele! Mereu cu francheţe dezarmantă înafirmaţii: „Parcă ar fi o dihanie naţionalistul, cineştie ce ciudăţenie ar fi”. Şi asta când naţionalismul erău blamat, ca- n anii ‘50, de fiii cominterniştilor,când asistăm la altă faţă a theocidului comunist.Presa informează că foşti profesori de socialism şti-inţific (ateu) predau ore de religie. Alţii compun tro-pare după modelul imnelor ceauşii: dacă nu preaiu-bitul Ceauşescu, atunci Sus Hristos! În momenteelectorale, Dumnezeu e pesederist ori nu e deloc.

Mesajul său tonic ne învaţă că „totdeauna maieste o bătălie pe care n- am pierdut- o”. Şi- i negreşel-nic: „nu avem de ce să deznădăjduim. Pentru căMântuitorul spune foarte limpede: «Nu te temeturmă mică!» Noi suntem turma mică”.

Soluţia izbăvitoare, fără cusur? Poporului îicere unitate şi pocăinţă; cinului, cu chemare spremonahism, ascultare şi rugăciune. Iar puterea saspirituală uluitoare o arată efectul benefic asuprapelerinilor veniţi cu mic, cu mare la Petru- Vodă, casă plece de acolo liniştiţi lăuntric, îmbunătăţiţi. Asperiat pe careva puterea asta, dacă a fostmarginalizat, deşi i s- ar fi cuvenit locul de Patriarh,ca punct de reper al ortodoxiei? O fi speriat, n- a fostun „căldicel” justin Pârvu. A stat în răspărul noilordoxe, ca rugăciunea interecumenică în mega- soboa-re, cu tămâieri costisitoare, deşi sincretismul religii-lor poate duce la îndoială privind mântuirea creşti-nă. Să fie pacea interecumenică mai de preţ decâtpacea interioară? Rugăciunea comună pe stadioane ofi politically correct faţă de rugăciunea în singurăta-te, în limba ta?

Spune Părintele: „Poporul român a avut oînchegare frumoasă, a fost cuminte, înţelept”.patericul l- a trăit omul omenos de la ţară; satul afost matcă a ortodoxiei, a mers după rostul cerut deviaţa de Biserică. În lipsa libertăţii religioase cu odurată de 40- 50 de ani, trăirea slăvitoare deDumnezeu s- a şubrezit. Şi cât s- a râs postsocialist desacrificiul de sorginte christică, de generozitateajertfei în numele lui Iisus!

Înainte de a închide ochii, Arhimandritul jus-tin a binecuvântat întreit: neamul din ţară, neamulde pretutindeni, România lui. Iar puterea să fie prin-tre noi, cu noi, are fără nici o îndoială. e ceea ce vreasă probeze şi jurnalismul fotografic al CristineiNichituş Roncea. De preţuit. r

Cum crezi, cum îţi este credinţa, aşatrăieşti: dăruieşti, ajuţi, aperi,

binecuvântezi, dar şi cerţi cu asprimepe cei fără conştiinţă de etnie,

orientaţi spre chivernisirea trupului,nu a sufletului, săraci spiritual.

Magda UrsacheCartea cu Dumnezeu

16


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Îmi amintesc perfect momentul: la începutullui 1990, în redacţia revistei românia lite-rară, unde lucram, a intrat un tânăr pecare nu- l mai văzusem vreodată. era înalt,

slab, avea o figură uşor asimetrică şi purta ochelari.O meşă de pe creştet, care îi aluneca pe frunte, îlfăcea să semene cu Charles Chaplin, în rolul dictato-rului. Vorbea clar, decis, dar ceremonios, având înmod evident conştiinţa valorii lui. Articolul pe careni- l propunea pentru publicare se referea la patrio-tism şi se remarca prin noutatea perspectivei adopta-te şi prin eleganţa limbajului, folosit cu siguranţă şiprecizie.

Apariţia lui Horia- Roman Patapievici în culturaromână, imediat după 1989, a făcut senzaţie. era caşi cum istoria însăşi ne- ar fi spus: iată ce oameni devaloare aduce la suprafaţă libertatea!

Afirmarea nou- venitului cu un nume ciudat,greu de pronunţat şi de ţinut minte, s- a produs rela-tiv repede. Momentul culminant l- a constituit publi-carea de către el a eseului de un patetism incendiar(ţinut însă cu stricteţe sub control), omul recent,2001. erudiţia, clarviziunea, curajul intelectual, auto-ritatea stilistică au impresionat pe cititorii de bună-credinţă (şi au creat, inevitabil, şi adversităţi). Ca şicum ar fi făcut între timp exerciţii de dicţie, toţi iubi-torii de filosofie, fie ei admiratori sau adversari, auînceput să pronunţe corect neobişnuitul nume. Iar deuitat nu l- au mai uitat nici până în ziua de azi.

la figurat vorbind, însă, numele său nu estenici în prezent uşor de pronunţat. Din cauza unorafirmaţii dispreţuitoare (şi în mare măsură nedrepte)pe care le- a făcut între timp la adresa românilor,Horia- Român Patapievici a devenit unul dintre celemai controversate personaje din viaţa noastră publi-că. Amestecul de invidie violentă şi mândrie naţiona-lă rănită au generat o electricitate care, la simpla pro-nunţare a numelui său, se descarcă sub formă defulgere.

este regretabil că s- a creat această nervozitate,în jurul unui intelectual în general calm şi civilizat.Cu Horia- Roman Patapievici se poate vorbi despreorice: despre viaţă şi moarte, despre dragoste şi feri-cire, despre condiţia de om şi destinul de român. Dinnefericire, el nu este şi un filosof popular (în genul luiHerbert Marcuse) şi de aceea instrucţiunile sale pri-vind modul de întrebuinţare a vieţii nu se bucură deo largă audienţă. Deşi are o gândire limpede, eseistulrecurge, din punctul de vedere al grăbitului om de azi,la prea multe neologisme când îşi construieşte frazeleşi, în plus, face trimiteri la prea multe cărţi greu degăsit (sau greu de citit).

În această situaţie se află eseul omul recent,care ar trebui tradus, din aulica limbă română în careeste scris, într- o limbă română mai puţin pretenţioa-să, pentru a ajunge la conştiinţa milioanelor deoameni care au nevoie de el. În acest eseu (de mareîntindere) autorul răspunde virtualei noastre între-

bări: „către ce ne îndreptăm?”; „în ce direcţie ne ducefluxul existenţei colective?”

Direcţia – după cum demonstrează autorul cuun patetism de om superior, ceea ce înseamnă unpatetism transformat în clarviziune tragică – estegreşită. De fapt nici nu mai este direcţie, ci o scurgereturbulentă printr- un „timp- pâlnie” spre „infinitul fini-tudinii”.

„Oamenii de azi – explică filosoful – sunt ceimai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (subraportul deplasării în spaţiu) pe care i- a cunoscutumanitatea. În acelaşi timp, sunt oamenii cei maislabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de con-sum, cei mai aserviţi bunului plac al liberului arbitru,cei mai puţin autonomi în judecăţile lor, cei maigregari (faţă de Stat), pe care i- a cunoscut vreodatăumanitatea.” Iar cât priveşte noutatea lor, de caresunt atât de mândri... „oamenii pe care îi produceîntr- un ritm industrial modernitatea care şi- a ieşitdin propria nemăsură nu sunt cu adevărat nici noi,nici înnoiţi: sunt, asemeni conservelor cu dată deexpirare pe etichetă, doar recenţi...”

Ce perspectivă deschide un asemenea mod de afi? „unde vom ajunge? (...) vom ajunge la epuizareatrecutului, prin suprasaturarea prezentului de o ire-zistibilă curgere înainte, care, treptat, va desfiinţacomplet viitorul. Vom ajunge, adică, nicăieri. Vom fidobândit eternitatea de Alzheimer a celor care nu maiau viitor pentru că au încetat să mai aibă trecut –ceea ce ne aduce în strania situaţie de a fi de faţă fărăa mai putea fi prezenţi.”

un nefast agent al acestui progres spre neant îlconstituie, din punctul de vedere al lui H.- R. Patapie-vici, socialismul, definit în termeni caustici: „Socialis-mul este invenţia unor oameni lipsiţi de responsabili-

tăţi, care, fugind de răspunderea propriilor teorii, auoferit primul exemplu dezgustător de iresponsabilita-te intelectuală absolută. ei vor să distribuie bogăţiaaltora unor oameni pe care nu îi cunosc”.

Sunt multe de admirat în cartea lui H.- R. Pata-pievici. O atenţie aparte merită arta citării şi reconsi-derării critice a ideilor altor filosofi, de la Platon laWittgenstein. Impresia generală este aceea de orches-trare a diverselor filosofii de către un artist al gândi-rii.

Impresionează, apoi, intensitatea de strigătexistenţial a întregii desfăşurări de sentinţe şi argu-mente. Autorul se grăbeşte să spună ce are de spus,înainte ca valul amneziei colective, în plină ofensivă,să acopere totul.

S- ar putea scrie un studiu şi despre talentulliterar al lui H.- R. Patapievici, care activează într- unmod neaşteptat cuvinte de multă vreme inerte alelimbii române sau recurge la comparaţii revelatoareşi greu de uitat.

Dar mai mult decât orice, omul recent se impu-ne prin curajul autorului de a gândi (aproape) totul pecont propriu. Puţini sunt cei care mai fac azi aşa ceva.

*Asumându- şi condiţia de lider de opinie,

Horia- Roman Patapievici a început să se pronunţe cuaplomb în tot felul de probleme. Intervenţiile sale auacea precizie inspirată, prin care se caracterizeazătextele filosofilor cu formaţie ştiinţifică. S- a petrecut

însă ceva surprinzător. Ori de câte ori a pătruns înspaţiul literaturii, a făcut câte o eroare de aprecieresau de adecvare care a provocat stupefacţie în rânduladmiratorilor săi (printre care mă număr) şi satisfac-ţie, disimulată în indignare, în rândul celor hotărâţisă- l denigreze în orice situaţie.

Consideraţiile sale privind paradisul lui Dantenu au, de exemplu, nici o legătură cu această operăliterară. Sunt o construcţie de idei în sine, fizi -co- matematico- fantasmagorică. filosoful consideră căempireul, aşa cum şi- l reprezintă Dante, este o hiper-sferă, adică o sferă din spaţiul cu patru dimensiuni,care are ca „suprafaţă” o sferă obişnuită (obişnuitădin punctul nostru de vedere, locuitori ai spaţiului cutrei dimensiuni). Demonstraţia este dezvoltată pelarg şi inutil, întrucât nu spune nimic, dar absolutnimic despre amplul poem dantesc. este ca şi cumcineva s- ar uita la un nufăr şi ar vorbi despre folosi-rea teoriei probabilităţii de către jucătorii la ruletădin las Vegas. Din eseul lui Horia- Roman Patapieviciaflăm cum îşi reprezintă el însuşi sediul dumnezeirii(şi reprezentarea este naiv- sofisticată, desprinsăparcă dintr- un Sf destinat cititorilor de până la doi-sprezece ani), dar nu aflăm nimic despre o eventualăarhitectură a cerurilor imaginată de Dante.

Ca să nu mai vorbim de faptul că frumuseţealiterară a paradisului constă în altceva decât într- opresupusă simbolistică esoterică. Numai cine nu înţe-lege esenţa literaturii (un joc de aparenţe) cautămereu sensurile ascunse ale textelor, aflându- se însituaţia comică a unui spectator dintr- o sală de cine-matograf care ar ar vrea să afle ce este dincolo deecran (ce să fie? nimic altceva decât un zid).

Trecem peste proza erotică publicată deHoria- Roman Patapievici în plai cu boi, atât de uşorde persiflat (nu pentru că ar fi licenţioasă, ci pentrucă îl prezintă pe autorul în general atât de sigur pe elstângaci ca un adolescent la prima lui experienţăamoroasă) şi ajungem la alt exemplu de flagrantăinadecvare a sa la specificul literaturii. este vorba deun studiu introductiv de peste douăzeci de paginiscris de filosof la volumul de versuri ex al lui georgeVirgil Stoenescu.

Acest volum de versuri este, ca obiect, monu-mental. Nu este prima dată când george Virgil Stoe-nescu, care iubeşte cu ardoare poezia, dar n- are partede reciprocitate, îşi manifestă predilecţia pentru edi-ţii somptuoase. De data aceasta, se pare, s- a întrecutpe sine. Cartea sa de 766 de pagini, format 17/ 24, cuo concepţie grafică datorată marelui artist MirciaDumitrescu şi cuprinzând, ca ilustraţii, reproduceridupă gravurile lui Hans Holbein cel Tânăr din cicluldansul morţii, ar putea sta într- o expoziţie de biblio-filie. Din nefericire, cele 600 de rondeluri pe care lecuprinde, grupate în ciclurile ex, rex, Quex, Xex,ex- rex, Queen- ex, ex- rex- Quex, Quex- ex- rex,Xes- ex- Quex şi ex- ex- ex, nu emoţionează. ele creea-ză o impresie de versificare savant- mecanică:

„Regina pantaclelor murea în vis/ Pe urma rătă-citorului iudeu/ Rostind cuvântul de trecere rebis/ laechinocţii şi solstiţii mereu// Împlineam blestemultemplier precis/ Prin Iulie şapte autodafeu/ Reginapantaclelor murea în vis/ Pe urma rătăcitoruluiiudeu.” (Queen- ex, X )

Cu o seriozitate inadecvată (şi de aceea hazlie,ca aceea a demersurilor lui Ion gheorghe de reconsti-tuire a limbii dacilor pe baza zgârieturilor de pepietre), Horia- Roman Patapievici se lansează într- ointerpretare numerologică a textelor lui george VirgilStoenescu:

„Volumul ex este alcătuit din 600 de rondeluri,a căror structură internă, distribuită pe un decan,este 105 x 4 + 33 x 5 + 15, adică, în reducere numero-logică, 6 x 4 + 6 x 5 + 6 = 60 = 6.” etc. etc.

Ce simplu ar fi dacă poezia ar putea fiinterpretată numerologic! lucrurile s- ar complicadoar atunci când poetul, la o nouă ediţie, ar renunţala unele dintre texte şi toate interpretările criticebazate pe prima ediţie s- ar prăbuşi. r

Alex ŞtefănescuUn nume greu de pronunţat

n Literatura română după o revoluţie

h.r. pAtApievici

apariţia lui Horia- Roman Patapieviciîn cultura română, imediat după 1989,a făcut senzaţie. Era ca şi cum istoriaînsăşi ne- ar fi spus: iată ce oameni devaloare aduce la suprafaţă libertatea!afirmarea nou- venitului cu un numeciudat, greu de pronunţat şi de ţinut

minte, s- a produs relativ repede.

17


MaRtIE 2014

În retorta patapieviciană, „pentru noua tablă devalori acceptate, Caragiale a fost găsit «politiccorect», în timp ce punerea lui eminescu la

patul lui Procust al noului canon importat din «ţărileprogresiste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional alRomâniei clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fialtfel? Ca poet naţional eminescu nu mai poate supra-vieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului. (!)Poet canonic eminescu nu mai poate fi, deoarece revolu-ţia sociologică din învăţământul superior care a avut locdupă 1990 a adus la putere studioşi care fac alergie laauzul cuvântului canon şi manifestă tendinţa să punămâna pe revolver (!) când aud cuvântul tradiţie. Profundel nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profun-dului, nefiind postmodernă (!), nu mai e prizată de inte-lectualii progresişti. (sic) Interesant eminescu nu maipoate fi, deoarece tot ce e interesant în eminescu e purgerman, iar azi nu se mai consideră interesant decât cevine din zona anglo- saxonă, care e contrariul germanită-ţii. Din punct de vedere politic, eminescu pare a fi irecu-perabil. (!) Categoriile lui eminescu? Azi nimeni nu maipoate vorbi despre sursele originare ale sensibilităţiisale fără a trebui să pună totul în ghilimele, adică fără aface cu ochiul, fără a- şi cere scuze ori fără a- l scuza,luându- l de fapt peste picior. Într- o epocă în care viziuni-le mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i- ar fi plăcut luiMax Weber) eminescu nu ne mai poate apărea decât caexasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argumentîmpotriva cuiva este sentinţa «eşti învechit». Iar culturadin ultimii ani, în lupta pentru integrare euro- atlantică,nu doreşte decât să scape de tot ce este «învechit» – adicăsă fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a tinerilorcare în cultura română de azi doresc să- şi facă un numebine văzut în afară, eminescu joacă rolul cadavrului dindebara. Sec spus, eminescu nu mai este azi actual deoa-rece cultura română, azi ca şi ieri, se dovedeşte a nu fidecât o cultura de sincronizare. ea încă nu îşi permite sănu fie în pas cu modele”. (H.- R. Patapievici, Inactualita-tea lui eminescu în anul Caragiale, în Flacăra, nr. 1- 2/2002) etc. etc.

Mă întreb, oare, cum ar fi comentat Allan Bloomaceste divagaţii cu iz reacţionar? Citind corect esteticaceste năzbâtii însăilate pe un colţ de masă şi transfor-mate în ideologie postdecembristă răspândită la scarănaţională de grupul de comentatori, care deţine putereaîn cultura română de mai bine de douăzeci de ani, cultu-rii române vii şi literaturii române vii trebuie, în regimde urgenţă, să- i fie amputate valorile, tradiţia şivârfurile, prin care s- a fondat naţiunea română, fiindcăacestea nu „dau bine”, sunt profunde şi, deci, bizare,adică incorecte politic, neprogresiste, iar modernitatealiteraturii române vii trebuie sufocată – ca să nu spunemvandalizată – pentru a impune ultimativ „noua tablă avalorilor”, fabricată în retortele editurii liicene, nu- i aşa?ţinta este identitatea naţională; „noi azi ieşim din zodianaţionalului”?!

Dacă vom ieşi – Doamne fereşte – din „zodia naţio-nalului”, dacă prin absurd vom izbuti să ştergem cuburetele specificul naţional, dacă nu vom mai fi noi înşi-ne, am avea vreo şansă, oare, vreodată, să fim europeni?Am fi în stare, oare, să ne păstrăm demnitatea, onoareaşi coloana identitară? Numai rămânând noi înşine,numai păstrându- ne valorile şi recreând tradiţia, vom fieuropeni, vom fi trataţi pe picior de egalitate cu celelaltenaţiuni europene. „explicaţia – vorbind în limbajul pata-pievician, din acelaşi comentariu (Flacăra, nr. 1- 2, 2002)– nu e nici abisală, nici etnopsihologică”, dar nici „banalsociologică”. Nu excludem faptul că acest grup abuziv decomentatori – giraţi de dl N. Manolescu şi de MirceaCărtărescu – care se află la putere în cultura românămai bine de două decenii, şi- ar fi dorit să trăiască într- oRomânie analfabetă şi manelizată, într- o ţară bântuităde brambureala de postmodernism rearanjat în manierădâmboviţeană, la lumina nopţii, ca pe vremurile depomină proletcultismul, pentru care „noţiunile înseşi de«deplin» şi de «cultură»” – ca şi pentru Patapievici cel deazi, din a cărui operă nemuritoare cităm – „au devenitsuspecte din punct de vedere politic”.

Imixtiunea politicului pe terenul culturii – o racilăa sistemului discreţionar – este readusă în actualitate şiaplicată de ideologii resentimentului. Atacul la miturileşi valorile fondatoare, prin care s- a construit naţiunearomână modernă, înseamnă, fără îndoială, un atac laidentitatea acestei naţiuni. Teamă mi- e că este camtârziu să- mi exprim regretul; şi, totuşi, îmi pare rău să- iregăsesc printre autorii unor asemenea demersuri inca-lificabile, pe comentatorii Horia- Roman Patapievici,gabriel liiceanu, Monica lovinescu, Virgil Ierunca,Andrei Pleşu sau pe scriitorul Mircea Cărtărescu, pre-cum şi pe alţi intelectuali. unii dintre comentatorii lacare am făcut referire, după cum se ştie, alcătuiescnucleul ideologic al gDS- ului, transformat într- o sectăexclusivistă, care numai interesele naţiunii române, ale

democraţiei şi culturii române vii nu le- a susţinut. Ceea ce se vede de departe e că atât literatura

română vie, cât şi societatea română trece printr- o gravăcriză a valorilor şi a modelelor, cultivată şi provocată înurma sufocării modernităţii literaturii române, care esteo literatură tânără.

* * *Mircea Platon susţinea oarecum excedat: „la

urma urmelor, dl. Tismăneanu continuă să facă ce afăcut tatăl domniei- sale, adică să lupte cu mapa împotri-va poporului român”; „dl Tismăneanu foloseşte discursulşi apucăturile celor care au distrus România. Aşa a fosteducat. [...] De zeci de ani suntem siliţi, dacă nu accep-tăm corupţia sau ideologia comunistă, să o luăm de lacapăt, să murim, să plecăm, să tăcem, în vreme ce urma-şii celor care au distrus şi distrug România, care seacăalbiile de ape, dau lecţii de moralitate şi ne învaţă cumsă ne dezbărăm de strămoşi, de naţiune, de credinţă, depatrie, de cultura românească şi de alte racile ale trecu-tului”.

Cum eram şi suntem învăţaţi „să ne dezbărăm destrămoşi, de naţiune, de credinţă, de patrie, de culturaromânească şi de alte racile ale trecutului”? Care estebilanţul celor circa douăzeci de ani de ideologie „corectăpolitic”? Acesta se vede pretutindeni: în cultură, în edu-caţie, manualele şcolare, manualele de literatură şi deistorie, pe o parte din posturile TV şi în o parte din presascrisă. Personalităţile de vârf, elita creatoare româneas-că, cu vorbele scriitorului Virgil Nemoianu, a fost deci-mată, în perioada postdecembristă, cu sălbăticie, acestproces de sorginte stalinistă fiind comparabil, după cumam spus, cu evidente deosebiri, cu decimarea elitelor dinepoca stalinisto- dejistă. 6 % din populaţia ţării este anal-fabetă. la capitolul produc-ţia de carte România ocupăultimul loc în europa.România s- a manelizat,transformându- se, peanumite paliere, într- omahala. Valorile naţiuniiromâne au fost îmbrânciteîn marginalitate dacă nu„ucise în efigie”, „executate”în piaţa publică. Ideologiape ordinea de zi: cine n- arecarte, are parte. Nevoiaultimativă: consumismul.Tronează incultura, mitocă-nia, hăhăismul, diversiu-nea şi dezinformarea, extin-se la scară naţională. etc.

În discuţie nu estesoarta literaturii românecare e o literatură tânără şiviguroasă. În discuţie eadus destinul naţiuniiromâne, a cărei identitate este sabotată, minată la rădă-cini. Ca să nu spunem vandalizată.

* * *Horia- Roman Patapievici face referire la o „tablă

de valori acceptate”. „Tablă de valori acceptate”? un felde tablă, ca cea biblică, a prorocului Moise? Deci, să înţe-legem că e vorba de o listă? Ca pe vremurile lui Stalin,Iosif Vissarionovici, când scriitorii, trecuţi pe listelenegre ale regimului, putrezeau în puşcării? „Valoriacceptate”… de cine? există în România post- revoluţio-nară vreo putere, una ocultă, poate, care acceptă sau res-pinge valorile culturii scrise ale naţiunii române? AcelaşiH.R. Patapievici susţine faptul că „pentru noua tablă devalori acceptate, Caragiale a fost găsit (de cine? – n.n.)«politic corect», în timp ce punerea lui eminescu la patullui Procust al noului canon importat din «ţările progre-siste» a arătat fără dubiu că fostul poet naţional alRomâniei clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fialtfel? Ca poet naţional eminescu nu mai poate supra-vieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”.„Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece catego-ria profundului, nefiind postmodernă (!), nu mai e priza-tă de intelectualii progresişti.” „Din punct de vedere poli-tic (?!), eminescu pare a fi irecuperabil.” „eminescu nune mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or,se ştie, supremul argument împotriva cuiva este sentin-ţa «eşti învechit». Iar cultura din ultimii ani, în luptapentru integrare euro- atlantică, nu doreşte decât săscape de tot ce este «învechit» – adică să fie progresistă.”(H.- R. Patapievici, Inactualitatea lui eminescu în anulCaragiale, în Flacăra, nr. 1- 2/ 2002)

Să continuăm citatele din operele nemuritoarepatapieviciene?

* * *

Ce ne arată lista scriitorilor favorizaţi de ICR- ulpatapievician şi, respectiv, de reprezentanţele dinstrăinătate ale ICR- ului? Prin politica culturală dusă deICR- ul patapievician, valorile de vârf ale culturii scriseromâneşti au fost tăiate cu brutalitate. Putem continuafără efort enumerarea performanţelor dlui Patapievici,un mare disident şi un susţinător de anvergură mondia-lă a identităţii naţiunii române, respectiv, a culturii scri-se de performanţă din România ultimei jumătăţi desecol. Chiar ne miră cum de imaginea României în lume,după activitatea laborioasă a echipei Patapievici la ICR,este preponderent mizerabilistă; atunci, desigur, când sepoate vorbi de o imagine a României existentă în stră-inătate. Nu spun că literatura ce propagă imagineamizerabilistă a României nu e necesară şi, uneori, valo-roasă. Dacă însă este favorizată exclusiv această imagi-ne, fără îndoială, România este calomniată astfel dininterior, epicentrul caricaturizării, al denigrăriiRomâniei şi a imaginii ei aflându- se la Bucureşti.

Nu străinătatea este vinovată de propagarea uneiimagini- caricatură a României în lume, ci statul roman,care, în lipsa unei strategii culturale solide şi eficiente,prin nu puţini oamenii numiţi în funcţii de conducere aleinstituţiilor culturale, creează o imagine de ţară secondhand, de ţară bananieră, cum am aflat în vara de foc aanului 2012. Oare pe oamenii politici – putereaexecutivă – nu- i interesează această imagine negativă,destabilizatoare? Acum, când încercăm să creăm oimagine de încredere şi prestigiu a ţării pentru institu-ţiile europene şi investitorii europeni…

* * *Acasă, în Basarabia, am asistat la o deznaţionali-

zare masivă, pusă la cale în statele periferice – inclusivîn Republica SovieticăSocialistă Moldovenească– de Imperiul Sovietic. Dedouă decenii, acasă, înRomânia, asist la dezna-ţionalizarea românilor şiurmăresc modul în careţara mea şi a strămoşilormei este supusă unui pro-ces de deconstrucţie şi demankurtizare. Nu cred căfenomenul globalizării,răspândit pe mapamond, aclătinat identitatea fran-cezilor, a nemţilor, spanio-lilor sau rădăcinile altornaţiuni. Oricât de straniuori deplasat ar suna pen-tru urechile unor comen-tatori români, adepţi aipoliticii corecte, voi spuneun adevăr familiar naţiu-nilor mari ale lumii. exis-

tă lucruri ce nu pot fi negociate. Între acestea sunt ţara,familia, limba, identitatea şi neamul.

Ca şi statul italian, ca şi cel german, statul Româneste un stat tânăr, în formare. Dacă în miezul acesteitinereţi eruptive i se creează condiţii propice amputăriiidentităţii naţionale, se impune ca aceste condiţii să fie,fără îndoială, înlăturate. Regimul Ceauşescu a tratatabuziv tema identităţii româneşti, folosind- o ca armăideologică, ceea ce nu înseamnă, nici pe departe, că noi,românii, trebuie să ne aruncăm identitatea – laolaltă cuvalorile fondatoare ale statului român modern şi ale cul-turii scrise – la groapa de gunoi a istoriei şi să acceptăm– în România europeană a mileniului III – eradicareaelitelor creatoare, prin care s- au conservat, sub dictaturastalinisto- dejistă, identitatea naţiunii şi europenitateaculturii române. Aceleaşi valori, aceleaşi elite creatoareale scrisului românesc conservă identitatea clătinată anaţiunii române în epoca Băsescu, sprijinită cu asuprade măsură prin trădarea cărturarilor – ca să folosesc tit-lul unei cărţi explozive, semnate de julien Benda – Nico-lae Manolescu, Mircea Cărtărescu, gabriel liiceanu,Andrei Pleşu, Horia- Roman Patapievici, Vladimir Tis-măneanu, gabriela Adameşteanu şi alţi intelectuali decurte ai regimului Băsescu, regim ce i- a promovat şi spri-jinit prin instituţiile statului, inclusiv prin ICR şi repre-zentanţele sale din lume. Ce au ales intelectualii care,parafrazându- l pe julien Benda, au trădat? „Dobândireade avantaje materiale şi sociale în locul rezistenţei şiluptei pentru emanciparea europeană a naţiunii şi cultu-rii româneşti, lăsate de izbelişte, în cea mai dramaticăprăbuşire din istorie, soldată cu exodul masiv al români-lor în cele patru zări şi cu tot ce trăim astăzi” susţine cri-ticul şi istoricul literar Theodor Codreanu. r

■ Fragmente din vol. „trădarea scriitorului”,în pregătire

Ce au ales intelectualii care,parafrazându- l pe Julien Benda, au

trădat? „Dobândirea de avantajemateriale şi sociale în loculrezistenţei şi luptei pentru

emanciparea europeană a naţiunii şiculturii româneşti, lăsate de izbelişte,

în cea mai dramatică prăbuşire dinistorie, soldată cu exodul masiv al

românilor în cele patru zări şi cu totce trăim astăzi”.

Aura Christi„Tabla de valori” a d-lui Patapievici

n. mAnolescu şi h.r. pAtApievici

18


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Pe cât de patetică, pe atât de pragmaticăfusese, la începutul anilor ’90, situareaunui grup de intelectuali „responsabili”în viaţa politică a României. În timp ce

o reprezentau la colocvii ale luptei anticomuniste, seîngrijeau şi de afilierea, firească altfel, a fSN lasocialişti. Se îngrijeau în măsura în care puteau s- oîmpiedice. familiar cu cercurile politice de la Paris,Mihnea Berindei zădărniceşte, cel puţin după spuse-le lui, apropierea lui Petre Roman de aceste cercuri:„Mihnea e bucuros: a reuşit ce- şi propusese: léotarda refuzat să- l primească pe Petre Roman, iar PierreMauroy n- a făcut- o decât foarte scurt şi rece. AcumMihnea pregăteşte vizita lui Manolescu (conferinţede presă, interviuri şi întâlniri cu oamenii politici)”.(Monica lovinescu) Nicolae Manolescu va fi candida-tul opoziţiei la preşedinţie, din partea PartiduluiAlianţei Civice, antrenat de grupul de la Paris. Prag-matica grupului merge însă într- atât de departe,încât ajunge să confunde rivalitatea politică cu poli-tica externă a României şi interesele de grup cu celeale ţării, lucru ce nu putea fi apreciat, dată fiind sub-tilitatea diplomaţiei franceze, ca foarte elegant:„Iliescu va sosi luni la Paris, la Congresul francofo-niei şi – cu acest prilej – va semna şi tratatulfranco- român. Deci încă o recunoaştere a lui, înciuda fişelor asupra lui trimise de Mihnea pe la totfelul de socialişti şi elizeeni”. (M. lovinescu) Astfelde „fişe” din păcate vor fi trimise şi în anii din urmă,prin exportul extern al conflictelor politice româ-neşti, lucru de neconceput între grupările politicerivale din alte ţări, solidare întotdeauna în promova-rea intereselor propriei ţări. Şi ca pragmatismul săfie şi mai deplin, gabriel liiceanu va participa, înnoiembrie 1991, la Colocviul fundaţiei Comunităţiieuropene, „la care erau invitaţi doar foşti disidenţisau actuali opozanţi (s. m., N. S.), nu se ştie la caredintre cele două categorii fusese invitat, poate laambele, şi ce înseamnă până la urmă „actualiopozanţi”?, cert este însă că „l- a ras” pe PetreRoman, după spusele sale reproduse de Monica lovi-nescu. „Intervenţia, care, bineînţeles, nu conţinedoar atât, a făcut impresie. Aşa de mare, încât minis-trul bulgar de externe, la masa rotundă de a doua zi,s- a scuzat că nu va putea fi la nivelul lui g. l., insis-tând asupra faptului că asemenea oameni ar trebui

să reprezinte democraţiadin ţările lor. era, cumspune gabriel – o palmăprin ricoşeu pentruRoman la aceeaşi tribu-nă”. (M. lovinescu) Înparalel, Mihnea Berindei„i- a aranjat (lui N. Mano-lescu) un program de douăsăptămâni, ca pentru unşef de opoziţie. Începândcu consilierii politici de laelysée, Quai d´Orsay şiMatignon până la opoziţie,probabil Chirac, sigurléotard, şi trecând prinMarek Halter, Sollers,glucksmann şi Kouchner.Mare conferinţă de presăorganizată de fondationdu futur în Salonul Marede la Adunarea Naţionalăpeste o săptămână, invita-ţii la fundaţia St. Simonetc., etc. Tot ce n- a avutnici Coposu, şi cu atât maipuţin Regele, pentru cares- au agitat veleitariinoştri naţionali”. (M. lovi-nescu) Ajutorul logistic vafi într- atât de substanţialîncât „acum îi va imprimalui Manolescu, cu care s- aînţeles foarte bine, afişelepentru campania prezi-denţială”. Cum se vede,dincolo de faptul că la noi

imprimarea afişelor electorale a reprezentat întot-deauna un scandal, implicarea grupului parizian înpromovarea „unei anumite părţi a intelectualităţiiromâne” iese din sfera culturală şi civică şi pătrundedirect în cea politică.

Între timp falia dintre intelectualii români seadânceşte. Aflăm, într- o notă din 1 decembrie 1991,că în urma unui „excelent” pamflet scris de DorinTudoran, urmând să apară în 22, împotriva luiBreban, „într- o ţară normală, după aşa ceva, Brebannu s- ar mai putea ridica. În România nu suntem însăîntr- o «ţară normală»”. În aceeaşi zi se înregistreazăo „inelegantă lovitură de copită de la Sorescu” ce con-sta în remarca adresată unor exilaţi „care şi- au făcut

carieră din ură şi defăimare”. Disconforturile dinţară răzbat în continuare. Observaţia, altfel extremde bine cumpănită şi justă, deşi nu intra în tendinţagenerală de „tămâiere” pioasă, a lui Mircea Martin,din 22, privind premiile uS primite de cei doi soţi, încare susţine că cei doi au susţinut cauza literaturiiromâne „cu competenţă şi bună- credinţă, în ciudaunor «erori» şi «exagerări», «supralicitarea» fiind maivizibilă acum”, e resimţită cu vizibilă iritare şi cre-dinţă în propria infailibilitate. Cât despre mersulcampaniei, aflăm la 13 iulie 1992, că „din cerculintriganţilor, ponegritorilor, rău- vorbitorilor s- a des-prins Paler, care în editoriale îl apără pe Manolescu.Cu atât mai lăudabil, cu cât – notează cuobiectivitate M. l. – Manolescu i- a luat în 1990 – încondiţii execrabile – direcţia româniei literare. Palere un domn” – conchide sec M.l.

Din ce în ce mai sărac în evenimente memora-bile în plan politic, apele se despărţiseră într- un modtranşant, dinamica politicii intelectuale intrând dejape un făgaş previzibil, lăsând impresia pregnantă aîmpărţirii pe roluri, intervalul 1990- 1993 înregis-trează totuşi o revelaţie. un nou rol? Descoperirealui H.R. Patapievici. Şi revelaţia nu este una mărun-tă, judecând după tonul descoperirii, ci una dedimensiuni mesianice. Notează Monica lovinescu, la8 noiembrie 1992: „A doua surpriză cu tânărul Pata-pievici, care vine luni seara să cinăm împreună. V. îldescoperise cu înmărmurire în Contrapunct – maiales prin eseurile sale despre Cioran şi eliade. Cul-tură extinsă, talent, originalitate. Îl credeam dupătexte estetizant şi important. existau riscuri să fiechiar infatuat. Şi deodată descoperim un tânăr (are35 de ani şi pare cu vreo 10 mai puţin) simplu, emo-ţionat, aproape patetic, care ne vorbeşte de tatăl luiieşind din închisoare şi nespunându- i nimic din celepetrecute acolo”. Captatio benevolentiae? estemomentul memorabil al debutului lui H.R. Patapie-vici în „elita” culturală: „Ce elite produce acest bietpopor blestemat nu doar de geografie, ci, în primulrând, de el însuşi!”. Din acest moment al intrării înscenă, Patapievici e ca şi înscris pe o orbită oarecumprevizibilă a evoluţiei sale. „Îl împingem spreHumanitas şi- i vorbim lui liiceanu, entuzias -mându- l”.

un alt episod ce poate da seamă despre nivelulde intrigă ce cuprinde lumea intelectuală, dar şicodurile ei vagi de conduită, jocurile de umori sau

O ştire mică, dar cu efect imensde consolidare mediatică. Comediacontinuă: „astă- seară, televiziuneaoficială, la ştiri, a dezminţit că ar

exista un căpitan Soare în serviciilede poliţie”. Din nefericire,

televiziunea publică îşi pierduse cutotul credibilitatea în rândul

majorităţii intelectualilor. Practicândun parti- pris vizibil în favoarea

puterii de atunci (meteahnă veche –servilismul ei nefiind nici în ziua de

azi depăşit), orice ar fi susţinutteleviziunea Română, chiar şi faptul

că apa e udă, ar fi fost pus sub semnulîndoielii.

Nicoleta SălcudeanuAnticomunismul ca poliţie politică.H.R. Patapievici şi momentul deglorie al căpitanului Soare

cu t. Băsescu şi G. liiceAnu

19


MaRtIE 2014

interese, priveşte o vizită a lui Vladimir Tismănea-nu, o nouă intrare în scena a cărei distribuţie păreasă o controleze deocamdată grupul parizian. ScrieM.l. (5 ianuarie 1993): „Aflu că i- a dat lui Mihăieş săpublice la orizont scrisoarea pe care i- am trimis- odupă lectura cărţii lui de interviuri. fără să măanunţe şi fără să primesc (nici el, de altminteri)

numărul din orizont. Nu- i mai spun că nu se face,deoarece ne e simpatic şi ne aflăm pe exact aceleaşibaricade. ei toţi în Statele unite (Tudoran, Matei C.,Nemoianu care nici nu- l mai primeşte în casă) îl credpe Mihai Botez stipendiat de Securitate, nu se ştie deunde e aşa bogat şi aruncă banii pe fereastră.Încercăm să- i scoatem gărgăunii securişti din cap:orice se poate crede despre Botez, doar asta nu. fie-care, în România şi în străinătate, vede în celălalt unagent camuflat. Intoxicaţie intensă”. Observaţiefoarte bună a Monicăi lovinescu. Acest soi de intoxi-care şi imensă nedreptate ce i se va face lui MihaiBotez, unul din cei mai autentici disidenţi români,este demontată, piesă cu piesă, în excelenta şiextrem de minuţios documentata carte a lui gabrielAndreescu despre manipulările grosolane cărorale- au căzut pradă tocmai victimele comunismului (v.cap. execuţia lui mihai Botez. disidentul transfor-mat în agent al Securităţii). (Cărturari, opozanţi şidocumente. manipularea arhivei Securităţii, editu-ra Polirom, 2013) Aşadar, întorcându- ne, cine pecine intoxică? Putem spune că suspiciunile celoramintiţi mai sus nu reprezintă decât debutul timidal marii şi ticăloasei dosariade ce va urma peste câţi-va ani, asupra căreia documentează, salutar, gabrielAndreescu.

Vestea apariţiei primului număr al revisteidilema, departe de a fi considerată un evenimentcultural, este interpretată, la 18 ianuarie 1993,drept o „veste gravă”. Înregistrând numele colabora-torilor, M. l. înregistrează şi „marile căderi de opo-zanţi”. gabriela Ad. (catastrofată) consideră revista(ce se ocupă nu de literatură, ci de politică) drept oarmă îndreptată împotriva 22- ului şi a grupului. erelevantă „apetenţa” pentru dialog a gDS şi, în ulti-mă instanţă pentru democraţie, precum şi înţelege-rea precară a pluralismului şi legitimităţii acestuia.Cât despre Andrei Pleşu, pe atunci mult mai deschisalterităţii politice, M.l. (2 februarie 1993) considerăcă practică un soi de convivialitate „relativizândbinele şi răul, punând pe plan de egalitate a opţiuniipe neocomunişti cu anticomunişti, la limită pe asu-pritori şi victime”. Anticomuniştii erau, fireşte, ceidin jurul revistei 22, ei deţineau monopolul antico-munismului, pe când toţi ceilalţi, restul ce nu aderala acest tip de anticomunism tardiv, absurd în condi-ţiile absenţei adversarului, e de la sine înţeles căintrau sub incidenţa, gravă, a stigmatului de„neo”- comunist. Apoi, cei grupaţi în jurul revisteidilema, buni sau răi, erau giraţi tocmai de grupulcare răsturnase cu adevărat regimul, vădind aşadarun plus de legitimitate politică. e de observat cumdisputa intelectuală nu se ducea pe terenul doctrine-lor, în mod firesc concurente şi coexistente în regimpluralist, ci pe terenul reductiv şi rudimentar adver-sativ al unei ficţiuni politice care, prin repetare, vaprinde corp şi va folosi propagandei ulterioare adreptei conservatoare. Mai mult, diferenţa de opiniipolitice este împinsă abuziv în registrul, pe cât defals, pe atât de patetic, al relaţiei victimă- călău. estetotuşi de înţeles reacţia de indignare a celor douăscriitoare, la doar trei ani de la căderea comunismu-lui, deşi ar fi trebuit să deţină un minim bagaj dereflexe şi de cultură democratică, de neînţeles e însăcum este posibil ca, la mai bine de douăzeci de ani dela căderea comunismului, discursul dreptei intelec-tuale să se menţină în aceiaşi parametri simplişti,supralicitaţi, ce ţin de o anume primitivitate politică.

Din păcate anul 1993 aduce şi primul gest deîndepărtare de goma. Proaspăta apropiere a grupu-lui de la Paris de gabriel liiceanu şi de gDS (carepare a- l fi izolat pe goma de ideea anticomunistă,probabil pentru a nu umbri cripto- anticomunismulrecent practicat cu atâta zel de grup, şi am văzut lace temperatură) atrage şi distanţarea de alianţa con-solidată în ani de luptă – reală de data aceasta –împotriva comunismului alături de Paul goma. Întimp ce Monica lovinescu şi Virgil Ierunca se între-ceau în declaraţii de afecţiune cu gabriel liiceanu,primiţi fiind la Bucureşti cu deosebită atenţie şi pur-taţi triumfal, având perspectiva publicării tuturorlucrărilor lor la Humanitas, în tot acest timp gomaprimise o lovitură gravă din partea aceleiaşi edituri.Topirea cărţilor. Desigur, acesta va riposta publi-

când un articol în timpul. e uşor de intuit că, înaceastă dispută, M.l. va alege tabăra anticomunistăde tip liiceanu, abandonând- o, fără regrete, pe ceaautentică. Întristător şi nedrept e comentariul aces-teia la adresa unui vechi camarad ultragiat în ceeace credea el mai mult, literatura sa: „În sfârşit,gabriela Adameşteanu nevoită să- i răspundă luigoma, care l- a atacat pe liiceanu, o face în 22 (fiindea însăşi implicată în acelaşi text) destul de dur, separe, ca prietenia dintre ea şi goma să ia sfârşit”.Mai puternică se arătase prietenia de grup şi faţă deşeful acestuia. De unde se vede că 22 nu se războiadoar cu „neocomuniştii”, dar şi cu disidenţii auten-tici. la 31 octombrie 1993, Monica lovinescu scriecuvintele ce pregătesc viitoarea şocantă afirmaţie„Îmi pare rău că l- am cunoscut pe Paul goma”1, echi-valentă cu înveninatul „Adio, dle goma!”2. Iată:„goma n- are decât ceea ce merită. Injurie după inju-rie, nedreptate după nedreptate, se zideşte în singu-rătate. De data asta riscă să ne piardă pe toţi”. I- apierdut, se înţelege, de data aceasta dreptatea îiaparţinea necondiţionat lui „gabriel”. fiindcă „mareurâţenie că nu există o viaţă de dincolo, vreun plaisau munte cuminte ca la Păltiniş, de unde Noicaînţelepţit de eternitate să privească spre discipolulsău care l- a depăşit (deoarece a ştiut să împleteascăcunoaşterea cu dimensiunea etică, dispreţuită deNoica) şi să- şi spună că, în afara chiar a operei, exis-tenţa lui a dobândit un sens printr- un astfel de învă-

ţăcel neoficiind în templul culturii, ci în cotidianulunei cetăţi în derivă istorică. Căreia îi oferă repere şipuncte de sprijin. Norocul lui Noica se numeşte lii-ceanu”.3 Dincolo de evidenţa unei mari admiraţiifaţă de g. liiceanu ce nu ar fi trebuit să o excludă pecea pentru goma, şi mai evident apare faptul că,prin asumarea dimensiunii etice, mai importantădecât opera, în mod simbolic gabriel liiceanu devinede fapt discipolul şi continuatorul grupului de laParis.

În tot acest timp se antrenează pe margine unnou discipol, pregătit pentru marile înfăptuiri dacănu istorice, atunci politice. Pregătit foarte bine, lanivel de excelenţă, asta şi fiindcă dimensiunea eticăşi cea a operei par a fi deja menite, sorţii au hotărâtca ambele să izbucnească în acelaşi timp. Momentuls- ar putea numi momentul de glorie al căpitanuluiSoare. la 23 februarie 1995, M.l. primeşte un tele-fon alarmat de la Ioana Patapievici: „Au venit – ca pevremuri – la vecinii ei de palier nişte ofiţeri de la SRIsă «întrebe» de Horia. Că a fost fotografiat alături deun arab care ar face trafic de devize (pretextul), că dece e împotriva regimului (textul)”. Semne de întreba-re ridică însăşi evidenţa că „regimul” nu- şi puteapermite, în acel context politic, asemenea gesturipuerile de Moş Teacă. Până şi Securitatea lui Ceau-şescu fusese infinit mai subtilă. Trecem, păstrândcronologia. M.l., la 2 martie, înregistrează apariţia,în 22, a articolului Rodicăi Palade, relatând „«obiec-tiv» (ghilimelele aparţin diaristei, n. m., N. S.) celepovestite de Ioana, cu o foarte scurtă intervenţie alui Horia prin telefon şi cu interpelarea lui Doinaş înSenat. Pe de altă parte, a avut loc o reuniune la gDSunde a fost discutat «cazul» şi se pare că gabriel afost excepţional”. Nu există îndoială. „Doar Horia –

spune Ioana – nu pare a lua prea în serios ce s- aîntâmplat”. la 5 martie, Ioana Patapievici cu o sin-gură ştire nouă: „la Tele 7 abc nu va vorbi doar Pleşudespre «cazul P.», ci va fi o discuţie între el şi liicea-nu. Din ce în ce mai bine”. la 7 martie,„decepţionante mi s- au părut (şi poate că n- am drep-tate) cele apărute tot în 22 despre cazul Patapievici.Nici măcar răspunsul lui nu e la temperatura exactăa situaţiei”. la 8 martie, la televiziune „s- a anunţatcă un Comitet, alcătuit din nouă personalităţi deprim- plan (printre ei Manolescu, Paler, Doinaş,gabriel şi Pleşu), a ţinut o conferinţă de presă launiunea Scriitorilor protestând vehement şideclarând că nu- şi va opri acţiunea până nu vor«cădea nişte capete». Nu- mi dau seama dacă la con-ferinţa de presă sau direct la televiziune Manolescua declarat c- a văzut «dosarul» lui Patapievici, stăscris acolo, ca în vremea cea bună a lui Ceauşescu, căP. are soră în străinătate, că e prieten cu Monicalovinescu – nu mai credeam că le sunt sperietoare –şi c- a... participat la revoluţie”. Ce dosar o fi văzut N.Manolescu e greu de ştiut, este însă notorie obsesiasa pentru dosare. După scrisele Monicăi l. însă reie-se că dosarul lui Patapievici fusese „reclamat deManolescu lui Măgureanu şi obţinut”.

De acum încolo se dezlănţuie, privită din per-spectiva actuală, adevărata comedie, cu gaguri, quidpro quo- uri şi tot ceea ce presupune aceasta. la doaro jumătate de oră de la ştirile rezumate mai sus, „din

nou «agenţia de ştiri»: tocmai se prezentaseră, acasăla Ioana, în uniforme (cu decoraţii sau nu?), colone-lul Bot, căpitanul Păculeţ şi colonelul Crăciunescu,declarând că tot caută unde şi cine poate fi acest gra-dat Soare şi nu dau de aşa ceva, dar în aşteptare, îilasă un număr al lor de telefon, dacă o ameninţăcineva, să- i anunţe imediat că vin s- o apere”. Dar,bombă: „la Toma Roman, soţul Adrianei Bittel, avenit spontan o vecină care nu ştia cum s- o avertize-ze pe mama lui P. Că se prezentase la ea acelaşi gra-dat Marius Soare, de data asta incriminând în aface-rile cu arabii şi pe mamă. Şi a spus de unde e: de laSPP (adică Serviciul de Pază şi Protocol al Preşedin-ţiei), deci direct Cotrocenii. I- a şi lăsat numărul detelefon al serviciului unde lucrează”. Între timpapare şi o ştire mică în libération. O ştire mică, darcu efect imens de consolidare mediatică. Comediacontinuă: „Astă- seară, Televiziunea oficială, la ştiri,a dezminţit că ar exista un căpitan Soare în servicii-le de poliţie”. Din nefericire, Televiziunea publică îşipierduse cu totul credibilitatea în rândul majorităţiiintelectualilor. Practicând un parti- pris vizibil înfavoarea puterii de atunci (meteahnă veche – servi-lismul ei nefiind nici în ziua de azi depăşit), orice arfi susţinut Televiziunea Română, chiar şi faptul că

Faptele, puse cap la cap, dau, dinperspectiva zilei de astăzi, aspectul

unei imense montări în careautorităţile par prinse într- o

capcană hilară…

1 Articolul Monicăi lovinescu, o precizare lajurnal- ul lui paul Goma, publicat în nr. 9 din 18- 24februarie 1997, va da de fapt semnalul marginaliză-rii lui goma.

2 Nicolae Manolescu, adio, dle Goma!, în„România literară”, nr 48/2 decembrie 1998.

3 Monica lovinescu, Jurnal, 1994- 1995, p. 346.

cu t. Băsescu

20


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

apa e udă, ar fi fost pus sub semnul îndoielii. Aşadar,dezminţirile difuzate erau tot un fel de apă de ploa-ie.

luni 13 martie se înregistrează „de partea luigabriel, încântare (sic!) pentru organizarea «scanda-lului» în jurul lui Patapievici. Mihnea a asistat laconferinţa de presă unde au invitat şi presa străină(de aici şi nota din libération). era o încântare să- ivezi pe toţi reuniţi, spune Mihnea, te- ai fi crezut dinnou prin 1990, adăugăm noi. Mai întâi, cei treipreferaţi ai lui Mihnea, într- un perfect acord:gabriel, Pleşu, Manolescu. Şi ceilalţi a căror listămi- o completează: Caramitru, Horia Bernea, Doinaş,Paler, Şora, Rebengiuc, Babiuc (se tot plânge acumcă pe când era la Interne nu putea obţine nimic de ladiversele poliţii). Va mai apărea o pagină dublă în22. Chebeleu, purtătorul de cuvânt al Cotrocenilor, anegat c- ar exista în serviciile lor de pază vreun căpi-tan Soare”. la 19 martie, „ulieru (purtător decuvânt, intervine în direct, n. m., N. S.), intervievatprin telefon, declară că «se află de aceeaşi parte abaricadei cu liiceanu şi Pleşu (cei doi, într- o emisiu-ne la Tele 7 abc, n. m., N. S.)», dar pe de o parte nuştie cine ar putea fi acest «căpitan», că de la ei fireş-te nu e, iar pe de alta se întreabă, cu o mitocăneascăstrădanie manipulatorie, dacă nu cumva va fi vreo«provocare a opoziţiei»”. În plus, Chebeleu găseştecazul «rocambolesc« şi «bizar», aducând a «înscena-re» şi «provocare» (iarăşi!). la Cotroceni însă, lucru-rile nu merg chiar atât de straşnic, altfel cum s- arexplica că Măgureanu i- a dat lui Manolescu „dosa-rul” lui Patapievici (în care tatăl său e trecut caevreu – spion sosit de abia în 1948 în Bucovina);Dosarul de presă furnizat M.l. de către liiceanu maiconţine un articol din care reiese „că Soare, pe nume-le lui deconspirat de românia liberă: Marius lucianStreche, făcea cu adevărat parte din unitatea Spe-cială de Pază şi Protocol (uSPP) a Cotrocenilor. Înziar i se dau şi adresa, şi numărul de telefon (numaicei din diversele poliţii nu reuşesc să le afle)”. faptulcă, în scurt timp, gazetarul de la românia liberă, nutocmai campion al deontologiei (Marius ghilezan),relativizează ulterior cele scrise nu mai contează,tăvălugul se rostogoleşte în continuare.

Acelaşi dosar de presă conţinea un elementnou, astăzi uitat de opinia publică: „Că, în schimb,ofiţerul Ion Chirilă, care făcea presiuni asupra unuitânăr istoric ieşean, Răzvan ungureanu, asistentuniversitar, să scrie istoria patriei cum «trebuie», afost identificat de SRI şi eliminat, calificându- i- seacţiunea drept «abuzivă, contrară legilor şi drepturi-lor cetăţeneşti».” Întâmplător sau nu, acelaşi Răzvanungureanu va ajunge, peste ani, şef al SIe (Serviciulde Informaţii externe) şi, în anul 2012, şeful guver-nului României, cunoscut drept „guvernul de 2luni”. Aşadar, pe firmamentul culturii şi politiciiromâneşti răsar în acelaşi moment, în tandem, doiaştri. faptele, puse cap la cap, dau, din perspectivazilei de astăzi, aspectul unei imense montări în careautorităţile par prinse într- o capcană hilară („în Par-lament, toate poliţiile (chiar şi cea de la Cotroceni)îşi trimiseseră ieri câte un reprezentant să se «dis-culpe» în cazul Patapievici. Manolescu, care prezi-dează Comisia pentru Armată şi apărare naţională(nu- i ştiu titulatura exactă), îi dă detalii lui g. Printelefon”), iar personajul ce apare în centrul tuturoracestor bizarerii pare a fi Virgil Măgureanu, şeful deatunci al SRI, care, prin intermediul lui N. Manoles-cu, bun conducător de dosare, dar şi scriitor aflat înfruntea Comisiei de Apărare!, pare să alimentezequid pro quo- ul. Speculaţii se pot face, trebuie însăsă ne limităm strict la faptele cunoscute şi atestateprin documente. un fapt este succesul lui H.R. Pata-pievici, care nu a întârziat să apară. Notează, la 28martie 1995, M. l.: „la Bucureşti este aşteptat pestedouă- trei zile Patapievici. A plecat normal şi cam

anonim, se întoarce aproape ca o vedetă a rezisten-ţei”. Cum fapt este şi că accest succes va fi consfinţitde imensul succes de piaţă, cum aflăm din nota de la13 mai 1995, „primul tiraj din carte s- a epuizat, s- atras al doilea şi a ajuns la 12000”. Ieşirea dinanonimat nu s- ar fi putut realiza în lipsa unei cali-tăţi intelectuale autentice: „Scandalul provocat de«căpitanul Soare», oricât de bine organizat deliiceanu, n- ar fi depăşit stadiul vâlvătăii dacă«subiectul» (adică Horia) n- ar fi putut face dovadacalităţii sale intelectuale şi umane.”4

Putem vorbi de un grup intelectual de dreaptaconsolidat ca centru de putere prin publicaţii cultu-rale, edituri, societate civilă, organisme culturale,lucru devenit posibil şi datorită logisticii şi ajutoare-lor materiale asigurate de „reprezentanţii unorstructuri din exterior, care voiau să ajute societateacivilă; dar nu «greşeau» niciodată în selecţia pe careo făceau, pe cine anume să ajute: întotdeauna opţiu-nea lor mergea spre spectrul de dreapta al politiciiromâneşti; nu descopereau deloc exponenţi ai socie-tăţii civile care să se afle mai la centru sau sprecentru- stânga. Am constatat aceasta şi la Nationalendowment for Democracy, care, în 1990 – eraperioada Pieţei universităţii – a finanţat doar parti-dele ţărănist, liberal, gDS, liga Studenţilor, româ-nia liberă şi atât; nu descopereau deloc alteorganizaţii şi le- am şi spus- o. Cu domnul Soros amstat, de asemenea, de vorbă (...) şi mi- a oferit unvolum cu prezentarea programelor şi beneficiarilor.(...) I- am şi spus: „domnule, dar nu «greşiţi» deloc înselecţia dumneavoastră!”5 Ion Iliescu vorbeşte aici deunilateralismul manifestat de organismele interna-

ţionale în alocarea sprijinului pentru structurareasocietăţii civile. Din partea stângii, sprijinul şi aju-toarele erau mai modeste, ele fiind guvernamentalesau prezidenţiale, într- o ţară zguduită de terapiilede şoc ale tranziţiei spre economia de piaţă. Printreele a căpătat patronaj prezidenţial fundaţia Cultu-rală Română, ce ulterior se va transforma în Institu-tul Cultural Român (ICR), înfiinţată de prozatorulAugustin Buzura. Institutul a supravieţuit alternan-ţei la putere până în clipa în care nucleul dur alintelectualităţii de dreapta l- a preluat prin decizianoului preşedinte, Traian Băsescu. Scrisoarea des-chisă a lui Augustin Buzura, publicată în numărul 4din anul 2005 al revistei românia literară, este edi-ficatoare. Acesta este însă doar unul din capitolelefinale ale procesului de marginalizare a intelectuali-tăţii din tabăra adversă dreptei. Între timp auexistat episoade groteşti de- a dreptul, insulteleavându- i ca ţintă pe Buzura, Valeriu Cristea, MarinSorescu ş.a., absolut nedemne pentru un comporta-ment intelectual. exemplele ar putea fi nenumărateşi, parcurse cu privirea mai detaşată de astăzi,uimesc. Ne putem rezuma însă la unul singur, aces-ta dând seamă despre calibanismul la care se ajun-sese în lumea culturală a acelor ani. Poate şi acestcalibanism a contribuit la moartea prematură a luiValeriu Cristea şi a lui Marin Sorescu. Iată scrisoa-rea prin care era demis acesta din urmă de la condu-cerea revistei ramuri, în anul 1991:

„Către Şt. Aug. Doinaş, preşedinte de onoare alu.S., Mircea Dinescu, preşedinte al u.S.

Având în vedere că activitatea lui Marin Sores-cu în cadrul revistei ramuri este aproape nulă;Având în vedere că Marin Sorescu denigrează mariiscriitori de azi (Şt. Aug. Doinaş, Mircea Dinescu,Ana Blandiana, N. Manolescu), refuzând sistematicsă- i publice; Având în vedere că denigrează marii

scriitori din exil: eugen Ionescu, emil Cioran («e.Cioran a ajuns ca Ceauşescu pe toate gardurile») şidenigrează u.S. («uniunea Scriitorilor se vadesfiinţa; s- o ajutam sa se prăbuşească»); Având învedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotindredacţia şi Oltenia ca pe o moşie proprie, devenind opiedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni; Îlrecuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactorşef al revistei «Ramuri». Menţionăm că laureatulPremiului Herder nici nu primeşte salariul de larevista noastră, fiind salariat la edit. Scrisul româ-nesc. Menţionăm, de asemenea, că prezentulmemoriu n- a fost semnat de dactilografă, de tehnore-dactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu.

Ion Buzera, Valentin Bazaverde, gabrielChifu, Romulus Diaconescu, Marius ghica, Sabingherman, Ion lascu, george Popescu, ConstantinBarbu”

Comentariul criticului Mihai Iovănel, peblog- ul revistei Cultura, este mai mult decât sufi-cient: „Dezgustătoare, în cazul acestei involuntarecapodopere epistolare, nu este decizia semnătorilorde a se descotorosi de şeful lor (nu e deloc necesar caun mare scriitor precum Sorescu să fi fost şi un bunşef de revistă), ci maniera în care au ales să o facă:mărunt turnătoristic, bombastic- ceauşistoid («piedi-că în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni»), lin-guşitor cu stăpanirea (Dinescu şi Doinaş) căreia îlpârăsc pe Sorescu că i- ar fi denigrat pe «marii scrii-tori de azi» Dinescu şi Doinaş…” Cinstită cu sineînsăşi, dar tributară unei viziuni politice fatalmenteintolerante, Monica lovinescu notează, la 11 decem-brie 1996, la aflarea morţii lui Sorescu: „ultimele

săptămâni şi le- a petrecut dictând soţiei lui poeme –vreo 60 – (…) Brusc năpădită de tristeţe, îmi dauseama că şterg, deocamdată, cu buretele purtarea luipenibilă de la «revoluţie» încoace. Ceea ce n- amputut face la înmormântarea lui eugen (Ionescu, n.m., N. S.) când m- a rugat surâzând, să ne «împăcăm»(nu ne certasem de fapt, doar îl dispreţuiam în tăce-re şi o simţea)… Sorescu a fost primul sol al «tinereigeneraţii» care, sub semnul «liberalizării» (1967),ne- a sunat la uşă. (…). În felul lui, cu adevărat apar-te, Sorescu era curajos. În texte. Şi Iona, şi existănervi se dezvăluiau, în acel context, explozive”. Pânăşi o persoană mai înverşunată precum g. liiceanu searată, în nota din 31 decembrie, impresionat, dar înfelul lui: „gabriel, (…) e foarte impresionat de ulti-mele poeme ale lui Sorescu (apărute în românialiterară): nu- şi explică cum un biet şmecheraş opor-tunist ca S. – a dezgustat pe toată lumea în postde-cembrism – poate fi, în acelaşi timp, un poetautentic”. un fel nu prea nobil de a- ţi respecta adver-sarul politic, însă ca ignoranţă din punct de vedereintelectual, incalificabil. Cazul Sorescu este doarunul din cele privind marginalizarea publică şi chiarlinşajul simbolic la care au fost supuşi toţi cei carenu se înscriau în tendinţa anticomunistă de dupăcomunism. Acesta este însă un linşaj cumva „pefaţă”. r

fragment din vol. revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă,

editura Muzeului Naţional al literaturii Române,2013

4 Ibidem, p. 211.5 marele şoc din finalul unui secol scurt, Ion

Iliescu în dialog cu Vladimir Tismăneanu desprecomunism, postcomunism, democraţie, edituraenciclopedică, Bucureşti, 2004, pp. 301- 302.

Putem vorbi de un grup intelectualde dreapta consolidat ca centru de

putere prin publicaţii culturale,edituri, societate civilă, organismeculturale, lucru devenit posibil şidatorită logisticii şi ajutoarelor

materiale asigurate de„reprezentanţii unor structuri din

exterior, care voiau să ajutesocietatea civilă; dar nu «greşeau»

niciodată în selecţia pe care ofăceau, pe cine anume să ajute:

întotdeauna opţiunea lor mergeaspre spectrul de dreapta al politicii

româneşti; nu descopereau delocexponenţi ai societăţii civile care să

se afle mai la centru sau sprecentru- stânga.

pleşu, liiceAnu, pAtApievici

21


MaRtIE 2014

excelenţele voastre,

Vă retrimit apelul de mai jos, în speranţa că văveţi asuma cât mai curând posibil decizia morală şipolitică de cea mai mare însemnătate care se impu-ne faţă de un asemenea apel. dacă ne uităm trecutul,suntem condamnaţi să- l repetăm – spunea filosofulamerican george Santayana. Putem ierta crimelecomuniste, dar, pentru ca acestea să nu se mai repe-te niciodată, nu avem voie să le uităm. În spiritulacestei responsabilităţi este necesară o adevăratăcondamnare a totalitarismului comunist, care să fieadoptată de reprezentanţii poporului român din Par-lament. O asemenea acţiune politică trebuie să aibăca fundament un raport elaborat de AcademiaRomână – cel mai înalt for ştiinţific şi autoritateneangajată politic – cu sprijinul Institutului deInvestigare a Crimelor Comunismului şi al Centru-lui Internaţional de Studii asupra Comunismuluidin cadrul Memorialului de la Sighet (care este, dinpunct de vedere ştiinţific, cel mai apreciat memorialde acest fel din lume).

Se cuvine ca uniunea Social liberală şiParlamentul României să- şi asume această deciziepolitică de mare responsabilitate. Aşa cum am pro-pus, condamnarea celor mai multe dintre crimelecomuniste ar trebui să fie exclusiv morală, în spirituliertării creştine şi al reconcilierii naţionale.

Viitorul raport trebuie să pornească de la pre-miza că nu noi, românii, am inventat regimulcomunist. Nu noi l- am instaurat cu forţa, în modnelegitim. Nu noi l- am implementat astfel încât săfie nu doar antidemocratic, ci şi criminal. În schimb,noi am fost condamnaţi să- l trăim şi să- i îndurămfărădelegile şi crimele, în timp ce căutam soluţii princare să ne salvăm limba, cultura şi ţara, să ne sal-văm de la desfiinţare fiinţa naţională. Această salva-re a fost meritul poporului român, inclusiv al unoradintre liderii comunişti.

România are nevoie de o adevărată condamna-re a totalitarismului comunist pentru că, spre dezo-noarea noastră, a tuturor, România a avut parte, în2006, de o farsă a acestei condamnări.

[...]

Raport pentru condamnarea regimului comunistdin România ca nelegitim şi criminal

Raport neoficial redactat şi publicat în anul 2005 deSorin Ilieşiu,

propus în acelaşi an Preşedintelui României.

Raportul este necesar pentru a condamna cri-minalitatea comunismului în mod incontestabil şi în

deplină cunoştinţă de cauză, întrucât la fel s- a proce-dat şi în cazul condamnării Holocaustului, un numărdeosebit de mare de oameni fiind exterminaţi înambele cazuri de genocid. Raportul a fost propus lasolicitarea Preşedintelui României Traian Băsescude a condamna regimul comunist din România înbaza unui raport elaborat de o comisie validată ştiin-ţific. Prezentul raport neoficial este rezumatul unuimaterial obiectiv, riguros ştiinţific, elaborat de oechipă de istorici supervizată de personalităţi recu-noscute, incontestabile, specialişti în istoria comu-nismului mondial şi românesc. Textul reprezintă încea mai mare parte un rezumat concis almaterialului documentar- ştiinţific elaborat în ulti-mii 12 ani de Centrul Internaţional de Studii asupraComunismului din cadrul fundaţiei Academia Civi-că. Consiliul ştiinţific este format din: Thomas Blan-ton (National Security Archives, george Washingtonuniversity, Washington D.C.), Vladimir Bukovski(Cambridge), Stéphane Courtois (Centre National deRecherches Scientifiques, Paris), Dennis Deletant(london university), Helmut Müller- enbergs (Ofi-ciul federal pentru Studierea Arhivelor STASI, Ber-lin), Şerban Papacostea (academician, Bucureşti),Alexandru zub (academician, Institutul „A.D.xeno-pol” Iaşi). O parte din materialul documentar estecuprins în Memorialul Victimelor Comunismului şial Rezistenţei de la Sighet, iniţiat de Ana Blandianaşi Romulus Rusan în 1993. Argumentele recunoaşte-rii caracterului obiectiv şi riguros ştiinţific al acestuimaterial documentar de condamnare a crimelorcomunismului, reprezentat în forma specifică deMemorialul de la Sighet, sunt următoarele: În 1995Memorialul a fost luat sub egida Consiliului euro-pei. În 1997 Parlamentul Romaniei l- a declaratansamblu de interes naţional. În 1998 Consiliuleuropei îl considera printre primele trei locuri depăstrare a memoriei continentului, alături de Memo-rialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din fran-ţa. la seminarul internaţional de la Weimar din2004 a fost recunoscut ca cel mai obiectiv ştiinţificdintre toate memorialele existente în fostele ţăricomuniste.

I n t r o d u c e r e [...]

Citat din mărturia lui Corneliu Coposu (1914- 1995),liderul anticomunismului în România

postcomunistă.

„Poporul român a fost singurul dintre popoare-le ocupate de sovietici, din sud- estul europei, caren- a capitulat după ocupaţia sovietică şi care aprotestat retrăgându- se în munţi, formând echipe de

rezistenţă. Poporul român n- a dezarmat după cetoate statele din jurul nostru s- au resemnat în aaccepta comunismul care le- a fost impus de armatade ocupaţie sovietică, şi enumăr: Bulgaria, Iugosla-via, ungaria, Cehoslovacia, Polonia, germania derăsărit. Doar partidul nostru (P.N.ţ.) a dat 272.000de oameni arestaţi dintre care trei sferturi au muritîn închisoare. Asta a fost adevărata rezistenţă româ-nească. Victimele acestei rezistenţe au fost pe de oparte intelectualitatea română, ofiţerimea română,tot ceea ce a avut ca suprastructură neamul româ-nesc, în frunte cu toţi şefii de partide, toţi foştiiminiştri, foştii şefi de şcoală, foştii oameni de înaltăgândire filosofică, oameni care s- au realizat în toatedomeniile. N- a scăpat nici unul de această persecu-ţie comunistă. Au fost sacrificaţi sute de mii deoameni care au murit în cele 50 de locuri de detenţie,în cele câteva zeci de lagăre, în lagărele de muncă, lacanalul Dunăre – Marea Neagră, în toate instituţiilerepresive care au vânat tot ceea ce reprezenta o luci-ditate, o gândire, o dorinţă de independenţă în popo-rul român. Regimul comunist a concentrat, cu evi-dent scop de exterminare, pe cei socotiţi că reprezin-tă vârfurile rezistenţei anticomuniste. Puşcăria nicinu avea rostul să conserve deţinuţii, ci dimpotrivă,să suplinească ezitările puterii politice de a- i lichidaprin glonţ. De aceea au fost atât de puţini supravie-ţuitori. Sigur că scopul a fost realizat în proporţie de90%. În orice caz, am verificat pe viu proverbulromânesc să nu- i dea Dumnezeu omului atât câtpoate să suporte. Omul suportă extraordinar demult, peste limita pe care şi- ar îngădui- o să şi- oimagineze.” (Notă: fragmente extrase din interviulacordat luciei Hossu- longin de Corneliu Coposu).

Preambul: repere istorice din perioada 1917- 1944,semnificative pentru nelegitimitatea regimului

comunist în România

decembrie 1917: la Iaşi, bolşevicii încearcă sărăstoarne guvernul român şi să- i izgonească pe viito-rii făuritori ai României Mari: regele ferdinandÎntregitorul şi legendara regina Maria (cea mai cele-bră regină a epocii sale, nepoată a reginei Victoria aAngliei şi a ţarului Alexandru al II- lea al Rusiei;ultimul ţar, Nicolae al II- lea, vărul reginei Maria, afost ucis de bolşevici în 1918).

martie 1918: la Chişinău, Parlamentul Basara-biei (provincie românească ce se declarase indepen-dentă de puterea bolşevică) votează unirea Basara-biei cu România.

noiembrie 1918: la Cernăuţi, Consiliul Naţio-nal din Bucovina (fostă provincie a defunctuluiimperiu austro- ungar), a votat unirea Bucovinei cuRomânia.

n Comunicat de presă - Senator Sorin Ilieşiu

Apel pentru condamnarea totalitarismului comunist și raportul pentru condamnarea regimului comunist

ca nelegitim şi criminal

În nr. 2 al revistei Contemporanul a fostpublicat „Apelul pentru condamnarea totalitaris-mului comunist de către membrii ParlamentuluiRomâniei, având ca fundament un raport elaboratde Academia Română”, apel adresat de senatorulSorin Ilieşiu primului ministru al României, preşe-dinţilor celor două Camere ale Parlamentului şipreşedintelui Academiei Române. Menţionăm căSorin Ilieşiu este autorul următoarelor iniţiativepentru condamnarea totalitarismului comunist:2005 (aprilie): „Proclamaţia pentru România” – încare se solicită pentru prima dată condamnareacomunismului şi decomunizarea României (ziua,30 apr. 2005); 2005 (octombrie): Raportul neoficialpentru condamnarea regimului comunist canelegitim şi criminal (BBC- Romania, 5 oct. 2005;ziua, 24- 26 oct. 2005; web- site- ul gDS, 10 mar.

2006; revista 22, Supl. 22 plus, 21 mar. 2006); 2005(octombrie): Apelul către preşedintele Românieipentru condamnarea regimului comunist ca nelegi-tim şi criminal, în baza respectivului raportneoficial (ziua, 24- 26 oct. 2005); 2006 (martie):Apelul – în nume colectiv – către preşedinteleRomâniei pentru condamnarea regimului comu-nist din România ca nelegitim şi criminal, apelsemnat de peste 700 de personalităţi şi de peste 40de organizaţii civice şi sindicale reprezentând pesteun milion de cetăţeni (ziua, 11 mar. 2006; adevărulîn 11 mar. 2006; revista 22 în 14 mar. 2006). Ape-lul a avut ca anexă raportul neoficial redactat deSorin Ilieşiu în 2005; 2006 (mai): Apelul pentrucondamnarea internaţională a criminalităţii şinelegitimităţii comunismului, semnat de sute depersonalităţi precum Monica lovinescu, Vladimir

Bukovsky, St.Courtois, André glucksmann, Al.lit-vinenko (revista 22, 22 dec. 2006); 2009 (martie):Apelul pentru condamnarea în Parlamentul euro-pean a crimelor comuniste şi a pactuluiHitler- Stalin (pactul Ribbentrop- Molotov), apelsemnat de peste 800 de personalităţi din Româniaşi din afara României.

Republicăm în acest număr al revistei Con-temporanul debutul „Apelului pentru condamnareatotalitarismului comunist de către membrii Parla-mentului României, având ca fundament un raportelaborat de Academia Română”. Publicăm, în conti-nuare, documentul anexat acestui apel: „Raportulpentru condamnarea regimului comunist dinRomânia ca nelegitim şi criminal”, raport redactatde Sorin Ilieşiu în 2005.

C ă t r eDomnul Călin Popescu Tăriceanu – Preşedintele Senatului

Domnul Victor Ponta – Primul Ministru al RomânieiDomnul Valeriu zgonea – Preşedintele Camerei Deputaţilor

Domnul Ionel Haiduc – Preşedintele Academiei Române

Apel pentru condamnarea totalitarismului comunist de către membrii Parlamentului României,

având ca fundament un raport elaborat de Academia Română

12 martie 2014

22


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

1 Decembrie 1918 (ziua naţională a Românieipostcomuniste): la Alba Iulia, Adunarea Naţionalădin Transilvania, a votat unirea Transilvaniei şiBanatului (foste provincii ale defunctului imperiuaustro- ungar) cu România. Astfel, unirea românilorîntr- un singur stat a fost realizată înainte de Confe-rinţa de pace de la Paris, fiind recunoscută de aceas-ta (suprafaţa României întregite fiind 295.042 km2).În perioada interbelică, România va deveni un statputernic şi prosper.

august 1919: armata română ocupă Budapestaşi eliberează ungaria de regimul sovietic instauratîn martie 1919 de Bela Kun (la iniţiativa şi cu spriji-nul lui lenin). Bela Kun acţionase pentru a sovieti-za Transilvania.

1921: la iniţiativa uniunii Sovietice, este înfi-inţat Partidul Comunist din România (P.C.d.R.),care va fi dirijat exclusiv de Moscova. Comparativ cucelelalte partide comuniste din europa interbelică,P.C.d.R. va avea cei mai puţini membri.

1924: conform indicaţiilor Moscovei, P.C.d.R.urma să declanşeze o revoluţie bolşevică care avea cascop final desfiinţarea Regatului României şi înglo-barea teritoriului românesc în uniunea Sovietică.P.C.d.R. este interzis datorită activităţii lui antina-ţionale şi antistatale.

1939: este semnat Pactul Ribentropp- Molotov,dintre Hitler şi Stalin; pactul stipulează „interesul”sovietic faţă de statele baltice, estul Poloniei şi Basa-rabia (provincie a României).

iunie 1940: prin ultimatumul guvernuluisovietic care a ameninţat cu invazia armată imedia-tă, România este forţată să cedeze nu numai Basara-bia, dar şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei cu toatecă ultimele două nu au aparţinut niciodată Rusiei.Populaţia românească va fi supusă la acţiuni derepresiune, teroare şi masacre, elita antisovieticăfiind exterminată.

iunie 1941: guvernul condus de mareşalul IonAntonescu declară război uniunii Sovietice şi elibe-rează teritoriile pierdute cu un an în urmă. ulterior,armata română va lupta timp de 3 ani alături dearmata germană împotriva uniunii Sovietice.

august 1944: din ordinul M.S. Regelui Mihai,mareşalul Antonescu este arestat. România declarărăzboi germaniei alăturându- se coaliţiei antina -ziste, aducându- şi întregul ei potenţial militar şi eco-nomic până la sfârşitul războiului. Armata românăîncepe eliberarea propriei ţări ocupate de trupelegermane (eliberarea este finalizată la 25 octombrie1944).

octombrie 1944: la Moscova, Stalin şi Chur-chill convin neoficial asupra viitoarelor sfere deinfluenţă (referitor la România, Stalin a impus o pre-ponderenţă de 90%). În acest timp armata românăeliberează nordul României (Transilvania denord- est fusese cedată în 1940 ungariei horthysteprin Dictatul de la Viena). Menţionăm că pe măsurăce armata română şi- a eliberat propria ţară de ocu-paţia nazistă, sovieticii au ocupat Româniadeclarându- se „eliberatori” şi instalându- şi propriulguvern la Bucureşti sub forma Comisiei de Controlal Armistiţiului.

notă: majoritatea datelor de mai sus au fostpreluate din situl oficial al preşedinţiei româniei,respectiv din secţiunea referitoare la istoria româ-niei, redactată de istoricul Ion Calafeteanu.

Regimul comunist din România (1945- 1989) afost nelegitim şi criminal, având în vedere următoa-rele:

1). Trădarea intereselor României de cătreguvernul dominat de comunişti, impus de Stalin înmartie 1945. Anexarea nedreaptă şi prin forţă aRomâniei la imperiul sovietic, începând din 1945.

În februarie 1945 a avut loc Conferinţa de layalta la care au participat uniunea Sovietică, State-le unite şi Marea Britanie, reprezentate la vârf deStalin, Roosevelt şi Churchill. Printre acordurileneoficiale convenite a fost reconfirmată „influenţa”de 90% a uniunii Sovietice în România, procentimpus de Stalin lui Churchill cu patru luni în urmă,la Moscova. În timp ce la yalta se pecetluiasacrificarea României ignorându- i- se în acelaşi timpmeritele deosebite, armata română îşi continua cam-pania antinazistă eliberând ungaria, Cehoslovaciaşi o parte a Austriei. Subliniem că datorită Româ-niei, al doilea război mondial a fost scurtat cu mini-mum 6 luni, armata română jertfind pe frontul anti-nazist viaţa a peste 100.000 de militari, Româniaplasându- se în această privinţă pe locul 4 întrenaţiunile lumii, după uniunea Sovietică, Stateleunite şi Marea Britanie. Menţionăm în mod supli-mentar că Stalin a impus armatei române o strate-gie militară de exterminare la limita maximă posibi-lă.

la 6 martie 1945, imediat după acordul de layalta şi conform prevederilor neoficiale ale acestuia,Stalin impune în România un guvern- marionetădominat de comunişti (condus de Petru groza, unpolitician burghez prosovietic), guvern care îşi vaîndeplini sarcina de a începe sovietizarea ţării, res-

pectiv de a demara lichidarea democraţiei pentru aface posibilă instaurarea comunismului, trădândastfel interesele României. În consecinţă, a începutteroarea: au început să se facă arestări, epurări şideportări, internări în lagăre de detinuţi politici şi deasemenea, s- a instituit cenzura. una dintre sarcinileoficiale ale guvernului- marionetă era tocmai de aorganiza „alegeri libere si corecte”.

2). Instaurarea nelegitimă şi prin forţă a pute-rii comuniste prin fraudarea uriaşă a alegerilor din1946.

În condiţiile de teroare instaurată de comu-nişti, alegerile din noiembrie 1946 au fost câştigatecu o majoritate covârşitoare de opoziţia antico-munistă care a obţinut între 70% şi 90% dinvoturi, conform unor mărturii orale şi unordocumente. Însă comuniştii au inversat pur şisimplu rezultatul oficial: 70% în favoarea blo-cului politic dominat de comunişti. fraudareauriaşă a alegerilor a constituit o crimă împo-triva poporului român, prin furtul voinţeinaţiunii. După alegeri, ritmul sovietizării s- aintensificat.

3). Trădarea de către puterea comunistădin România a intereselor fundamentale aleRomâniei prin acceptarea condiţiilor nedrepteale Tratatului de pace de la Paris din 1947.

Notă: Premisele sunt prezentate înpreambulul istoric al acestui material, precumşi în paragrafele anterioare.

În cadrul tratativelor Conferinţei depace de la Paris din 1946- 1947 şi prin semna-rea Tratatului de pace (10 februarie 1947),puterea comunistă din România, respectivguvernul- marionetă dirijat de Stalin, se facevinovat că a acceptat ca României să nu i serecunoască statutul de ţară co- beligerantăconform meritelor României în lupta antina-zistă, ci dimpotrivă, puterea comunistă aacceptat ca România să fie tratată ca o ţarăînvinsă de uniunea Sovietică. Menţionăm căRomânia a luptat aproape 3 ani împotrivauniunii Sovietice şi aproape un an (în finalulrăzboiului) ca aliată a uniunii Sovietice, împo-triva germaniei. Puterea comunistă (dinRomânia) a ignorat eforturile umane şi econo-mice pe care România le făcuse pentru cauzaNaţiunilor unite, precum şi faptul că datorităalăturării României la coaliţia antinazistăîncepând din august 1944, al doilea războimondial a fost scurtat cu minimum 6 luni,armata română jertfind pe frontul antinazist viaţa apeste o sută de mii de militari, România plasându- seîn această privinţă pe locul 4 între naţiunile lumiidupă uniunea Sovietică, Statele unite şi Marea Bri-tanie.

În cadrul tratativelor Conferinţei de pace,puterea comunistă (din România) a ignorat nelegiti-mitatea înţelegerii dintre Stalin şi Hitler prin pactulRibbentrop- Molotov, precum şi nelegitimitatea ocu-pării de către uniunea Sovietică, în 1940, a teritorii-lor româneşti Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutulHerţei. Nu a fost invocat faptul că ultimele două nuau aparţinut niciodată Rusiei, şi de asemenea nu afost invocat faptul că în 1918 Basarabia a decis uni-rea cu România, prin proprie voinţă. Nu a fost invo-cată legitimitatea intrării în război a României (în1941) pentru a- şi elibera propriile teritorii. Accep-tând condiţiile Tratatului de pace, puterea comunis-tă (din România) se face vinovată că a acceptat să fiecedate uniunii Sovietice teritoriile româneşti Basa-rabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţei având osuprafaţă de 44.000 km2, locuite în acel moment de3.200.000 de oameni, majoritatea etnici români.ulterior, aceştia au fost supuşi deznaţionalizării for-ţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagă-re de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, pre-cum şi altor forme de exterminare. Teritoriile româ-neşti cedate de puterea comunistă au fost masiv colo-nizate cu populaţii alogene.

De asemenea, puterea comunistă a acceptat săplătească uniunii Sovietice despăgubiri în valoarede 300.000.000 dolari şi a acceptat ca România să fieîn continuare ocupată de trupe ale armatei sovieticepentru încă 90 de zile. ulterior armata sovietică deocupaţie a rămas în România până în 1958, întreţi-nerea acesteia costând 2 miliarde de dolari.

Menţionăm în mod suplimentar, ca un merit alTratatului şi implicit al puterii comuniste, recunoaş-terea retrocedării teritoriilor din nord- estul Transil-vaniei la România cedate în 1940 ungariei horthys-te prin Dictatul de la Viena.

4). Distrugerea forţată a regimului democraticmultipartidic prin lichidarea opozitiei politice demo-cratice şi înlocuirea democraţiei cu dictatura parti-dului unic (1947).

Prin distrugerea forţată a celor trei partideromâneşti tradiţionale (naţional- ţărănesc, naţio -nal- liberal şi social- democrat), comuniştii au făcuttrecerea de la un regim democratic multipartidic ladictatura partidului unic, partidul- stat, respectivPartidul Muncitoresc Român (P.M.R.), redenumitulterior Partidul Comunist Român.

5). Suprimarea forţată a monarhiei (1947).

După actul de la 23 august 1944, când s- a ală-turat coaliţiei antihitleriste dând peste o sută de miide morţi pe frontul antinazist, România a fost trans-formată de sovietici din stat aliat în stat satelit.România era singura dintre ţările ce urmau a fisovietizate care avea un rege iubit de popor – consi-derat astfel ultimul obstacol împotriva impuneriicomunismului. După ce fusese recunoscut ca unuldin artizanii sfârşitului războiului, decorat de ruşi şiamericani, comuniştii l- au silit pe M.S. Regele Mihaisă abdice pentru a instaura republica de tip sovietic.

6). Sovietizarea totală, prin forţă, a României(1948).

Dacă în anii anteriori comuniştii obţinuserămajoritatea sau unanimitatea puterii, folosind defiecare dată teroarea şi viclenia, în 1948 şi- au impuspropriul sistem economic şi social, potrivit reţetelorexperimentate în deceniile anterioare de lenin şiStalin.

În anul 1948, practic toate instituţiile statuluiau fost refăcute după şablonul existent în uRSS: jus-tiţia, securitatea, învăţământul, academia, cultele.

Au continuat, cu şi mai mare amploare, batjo-corirea justiţiei prin procese politice înscenate, pre-cum şi supunerea cetăţenilor printr- o propagandăbazată pe neadevăr având scopul uitării adevărului(mancurtizare). De altfel, batjocorirea justiţiei şisupunerea cetăţenilor prin propagandă se numărăprintre constantele regimului comunist.

A fost adoptată constituţia republicii popularedupă model sovietic. A fost constituit Partidul Mun-citoresc Român, „partidul unic al clasei muncitoare”,organul suprem de conducere a statului(partidul- stat). Au fost schimbaţi conducătorii prin-cipalelor culte religioase (cu scopul aservirii totale aBisericii ortodoxe) şi a fost interzisă Bisericagreco- catolică. A fost decretată naţionalizarea princi-palelor mijloace de producţie (au fost naţionalizatetoate mijloacele de producţie, de la fabricile siderur-gice, la atelierele de cremă de ghete). În mediul rurala fost copiat de la sovietici sistemul cotelor obligato-rii de cereale, ca şi împărţirea ţăranilor în „săraci”,„mijlocaşi” şi „chiaburi”. S- au făcut mii de arestări înrândul tineretului anticomunist, dar şi al membrilorde frunte ai partidului comunist (cei neagreaţi deStalin şi de Dej, ca de exemplu lotul Pătrăşcanu acu-zat de „deviaţie naţionalistă”). A continuat procesulprogramatic de distrugere a intelectualităţii. A fostlichidată presa liberă. Academia Română a fost prac-tic înlocuită în bloc cu favoriţi ai puterii, vechiimembri au fost excluşi în totalitate, doar o micăparte fiind ulterior reprimiţi; mare parte a celorexcluşi au fost arestaţi, unii murind în detenţie.Învăţarea limbii ruse în şcoli a devenit obligatorie,de asemenea, învăţarea istoriei partidului bolşevic şia geografiei uniunii Sovietice. Predarea religiei afost interzisă. Au fost introduse defilările comunisteobligatorii (uneori chiar de Sărbătoarea Sf. Paşte),iar în şcoli, în locul icoanelor au fost introduse por-tretele conducătorilor comunişti.

7). exterminarea programată a cetăţenilor prinacţiunile Securităţii, precum şi alte forme dereprimare (1948- 1989).

În anii ’50, Securitatea a căutat, la cererea par-tidului, să lichideze pe toţi virtualii adversari ai regi-mului. Astfel a fost inventată „reţinerea administra-

23


MaRtIE 2014

tivă”, fără mandat, anchetă şi proces. Sub pretextul„reeducării prin muncă”, sute de mii de oameni aufost ridicaţi şi trimişi pe diverse şantiere de lucru,unde erau supuşi unui regim de exterminare înmasă prin foame, istovire şi umilinţă. Arestările sefăceau pe motive politice: complot, propagandă împo-triva regimului, uneltire contra ordinii sociale etc.

După 1965 Securitatea pretindea că apelează,profilactic, la conştiinţa cetăţenilor. Prin aceasta seînţelegea creşterea numărului de „informatori” („tur-nători”), care îşi luau în scris obligaţia să semnaleze„pericolele care ameninţau patria”.

În anii „80 Securitatea a conceput un programsistematic de îndoctrinare şi manipulare în masă,prin zvonuri, intrigi, înscenări, delaţiuni, provocări,crearea de conflicte între diferitele pături ale popula-ţiei, înăsprirea cenzurii sau reprimarea celui maimic gest de independenţă al intelectualilor. urmeleacestei siluiri a conştiinţei naţionale persistă şi aziîn mentalităţile publice.

8). exterminarea programată a deţinuţilorpolitici (1945- 1989).

Numărul deţinuţilor politici este estimat cafiind între 500.000 (limita minimă) şi 2.000.000(limita maximă). Menţionăm că în timpul regimuluiCeauşescu numărul deţinuţilor politici a fost de ordi-nul sutelor sau miilor, aceştia fiind camuflaţi inten-ţionat în infractori de drept comun sau internaţi înspitale psihiatrice unde erau trataţi cu şocuri electri-ce şi cu narcotice.

În România au existat peste 230 de locuri dedetenţie politică, cifră în care se includ spaţiile deanchetă, de triaj, de încarcerare propriu- zisă (peni-tenciarele), ca şi lagărele de muncă forţată şi dedeportare. Dacă adăugam sediile de Securitate încare deţinuţii erau aduşi după arestare şi supuşiinterogatoriilor, cifra creşte cu peste 100. Azilele psi-hiatrice cu caracter politic unde celor arestaţi li seaplicau tratamente de „reeducare” erau cel puţin 15.Numărul locurilor de execuţie, al locurilor unde s- audesfăşurat lupte între partizani şi Securitate şi algropilor comune descoperite în ultimii ani trece de90.

Regimul penitenciar al deţinuţilor politici afost un regim programat de exterminare lentă, înprimul rând prin înfometare, prin frig, prin diferiteforme de tortură, prin lipsa aproape totală a asisten-ţei sanitare, a igienei ş.a.m.d.. Înainte de a ajunge înpenitenciare, în cadrul anchetelor de la Securitate,deţinuţii politici erau de regulă torturaţi prin meto-de de o cruzime extremă. Nu puţini au decedat întimpul anchetei. În penitenciare, torturile continuauşi sub alte forme. Deţinuţii consideraţi recalcitranţierau izolaţi în obscuritate totală, înlănţuiţi de uninel din centrul celulei. uneori erau ţinuţi cupicioarele pe un grătar aflat într- o pânză de apă.Deţinutul era încarcerat dezbrăcat şi desculţ. Raţiade hrană era redusă la jumătate. În întuneric, înfrig, înfometat, uneori şi legat, era obligat să stea înpicioare toată ziua şi toată noaptea.

Cităm din mărturiile lui Corneliu Coposu (frag-mente extrase din interviul acordat lucieiHossu- longin): „Am trecut prin 17 puşcării. Amintrat în închisoare având 112 kg şi am ieşit cântă-rind 51 kg. frigul era permanent. Temperaturaaproape nemodificată şi vara şi iarna, din cauza gro-simii zidurilor. Mâncarea era şi ea de exterminare,cu aproximaţie 400- 500 de calorii pe zi: o turtăfăcută dintr- un amestec de făină de mălai cu făinăde seminţe de mătură. Am fost bătut cu saci de nisip,cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej...,bine, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă defier pentru a fi bătut la tălpi. la ieşirea din închisoa-re (...) uitasem sa vorbesc. Bineînţeles că fiecare deţi-nut, fiind singur, era exclusă orice conversaţie şilegăturile cu ceilalţi ocupanţi ai celulelor s- au făcutmultă vreme prin Morse bătut în zid, până când sis-temul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever.După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse,care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales înhalul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţiiacolo. Încrederea în supravieţuirea din holocaustulcomunist a fost temelia rezistenţei.”

În lagărele de muncă forţată deţinuţii erauexterminaţi din cauza eforturilor supraomeneşti, aregimului alimentar (între 500- 1000 calorii pe zi faţăde cele 2000- 2500 calorii ale unui regim alimentarnormal), a lipsei de medicamente şi condiţiilorneomeneşti de cazare. la toate acestea, se adăuga deobicei tortura din timpul muncii sau de după muncădin cauza neîndeplinirii normei.

După expirarea pedepsei, numeroşi deţinuţierau deportaţi în condiţii de mizerie extremă; după2- 3 ani, adeseori urma o nouă condamnare care defapt însemna reluarea torturilor până la extermina-rea foarte probabilă.

Prezentăm câteva exemple de torturi cu scopde exterminare (preluate din studiile lui CiceroneIoniţoiu): bătăi cu ranga de fier, cazma, lopata, cra-vaşa, unii murind în urma traumatismelor, alţiirămânând schilozi pe toată viaţa; interzicerea trata-mentului medical deţinuţilor bolnavi şi scoaterea lorla muncă, în mod forţat, contrar prescripţiilor medi-cale, fapt ce a dus la moartea unora; introducerea

deţinuţilor în carcere descoperite iarna, dezbrăcaţi,sau chiar în pielea goală; alergarea deţinuţilor şi căl-carea lor în copitele cailor; scoaterea deţinuţilor lalucru dezbrăcaţi, în timp de iarnă şi pedepsireaunora de a sta până la prânz în apa îngheţată; îngro-parea unor deţinuţi de vii în pământ; unii deţinuţis- au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii auînnebunit, datorită presiunilor psihice şi fizice lacare erau supuşi.

Fenomenul piteşti (1949- 1951)„Ceea ce n- a ajuns însă – şi încă – la cunoştin-

ţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existato insulă a ororii absolute, cum alta n- a mai fost înîntreaga geografie penitenciară comunistă: închisoa-rea de la Piteşti.” – Virgil Ierunca, fenomenulPiteşti.

Alexandr Soljeniţîn – laureat al PremiuluiNobel pentru literatură în 1970 - consideră că expe-rimentul de la Piteşti este „cea mai teribilă barbariea lumii contemporane”.

Istoricul françois furet, membru al Academieifranceze, consideră fenomenul Piteşti ca „una din-tre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pecare le- a cunoscut epoca noastră”.

În anii 1949- 1951, distrugerea elitelor societă-ţii era pe cale de a se înfăptui: intelectualii, diploma-ţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oameniipolitici ai vechiului „regim burghezo- moşieresc” erau

în închisori, ţăranii cei mai gospodari erau deportaţiîn coloniile de muncă forţată. Tuturor împreună şifiecăruia în parte li se aplica eticheta de „duşman alpoporului”. Mai rămăseseră tinerii, o forţă socialăimprevizibilă şi care trebuia să fie anihilată. Pentruei a fost inventat experimentul de la Piteşti, denumitde Securitate „reeducare”.

Metodele cele mai barbare de tortură psihicăau fost aplicate asupra tinerilor deţinuţi „recalci -tranţi”, cu scopul de a- i face să se umilească reciproc,să se maltrateze (fizic şi psihic) reciproc. Victimelesunt transformate în călăi, deţinuţii sunt torturaţichiar de prietenii lor, de colegii lor de suferinţă. Sco-pul: „reeducarea” prin distrugerea fizică şi psihică,transformarea tinerilor în atei, în delatori ai priete-nilor lor.

exemple de torturi psihice: a). În noaptea Paş-telui, deţinuţii care refuzau să- şi facă „autodemasca-rea” totală (să spună tot ce se presupunea că n- audeclarat în timpul anchetelor la Securitate) suntîmpărtăşiţi cu materii fecale; b). Cei bănuiţi că încăascund informaţii despre participanţi la acţiuni anti-comuniste, sunt băgaţi de torţionari cu capul în tine-te cu urină; c). Deţinuţii sunt forţaţi să scuipe îngură pe şeful lor de luptă anticomunistă, pentru a- lface să se răzbune, „demascându- i”; d). În ziua deCrăciun, un deţinut este forţat să se aşeze pe tinetăpentru a simboliza naşterea lui Isus; ceilalţi deţinuţipolitici sunt forţaţi să stea în genunchi şi să i seînchine.

„Imaginaţia delirantă a lui ţurcanu (N.R.:şeful torţionarilor) se dezlănţuia mai ales atuncicând avea de- a face cu studenţi care credeau în Dum-nezeu şi se străduiau să nu se renege. Astfel, uniierau „botezaţi” în fiecare dimineaţă: scufundaţi cucapul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ceceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Acestadura până ce conţinutul făcea bulbuci. Când deţinu-tul recalcitrant era pe punctul de a se îneca, era scos,i se dădea un scurt răgaz să respire, apoi era scufun-dat din nou. unul dintre aceşti „botezaţi” căruia i seaplicase sistematic tortura, ajunsese la un automa -

tism care l- a ţinut vreo două luni de zile: mergea înfiecare dimineaţă şi- şi băga singur capul în hârdău,spre hazul reeducatorilor.” – Virgil Ierunca, fenome-nul Piteşti.

În final, majoritatea celor „reeducaţi” ajungeausă recunoască faptul că merită orice înjosire şi că nuse pot reabilita decât parţial, devenind ei înşişi tor-ţionarii noilor veniţi. la cea mai mică ezitare, eraudin nou supuşi torturilor.

Această operaţie diabolică de depersonalizareşi de asasinat moral s- a desfăşurat cu începere dindecembrie 1949 în penitenciarul Piteşti, continuândapoi, cu o putere mai scăzută, în penitenciarelegherla şi Târgu Ocna. experimentul de la Piteştieste considerat un unicat în panoplia mijloacelor dedistrugere în masă a personalităţii umane.

munca forţată Munca forţată – adică folosirea deţinuţilor poli-

tici ca mână de lucru pe diverse şantiere sau în mine– a fost larg utilizată în perioada comunistă şi aveaca scop exterminarea în masă.

Cel mai cunoscut dintre şantiere a fost CanalulDunărea- Marea Neagră, început în 1950, întreruptîn 1953. Mâna de lucru era asigurată de „elementelereacţionare”, majoritatea „reţinute administrativ”,fără proces. Canalul era denumit, „un mormânt alburgheziei româneşti”. După cele mai prudente esti-mări, în lagărele lui au fost concentraţi, numai în1950, peste 40.000 de deţinuţi. Alţi 20.000 erau aşanumiţii „lucrători voluntari”.

Femei în închisoare În afara închisorilor mixte au existat unele

rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Mărgineni,Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau Arad. Naşterea,maternitatea capătă cu totul alte dimensiuni înînchisoare. uneori, mamele închise erau despărţiteîn mod tragic de copiii lor.

9). exterminarea grupurilor de partizani carereprezentau rezistenţa anticomunistă în munţi(1945- 1962).

Rezistenţa împotriva comunismului a începutsă se manifeste imediat după preluarea conduceriide către comunişti. erau arestaţi, anchetaţi, judecaţişi condamnaţi nu numai cei ce se opuneau directinstaurării comunismului (de cele mai multe ori ace-ştia se opuneau epurărilor din armată, colectivizăriisau introducerii în şcoli a comunismului), ci şi rude-le lor, fraţii, părinţii, surorile care îi ajutau. În faţaacestui val masiv de agresiuni, o bună parte din ceivizaţi s- au refugiat în munţii României. Majoritateaacestora s- au organizat spontan în formaţiuni saugrupuri de partizani care împânzeau munţii. Astfel,în anii 1945- 1959 găsim partizani atât în CarpaţiiOrientali cât şi în cei Meridionali, în făgăraş, Rete-zat, Semenic, în Carpaţii Apuseni şi în ObcineleBucovinei, precum şi în pădurile Babadagului, înMunţii gutâiului şi ţibleşului. Armamentul partiza-nilor era repezentat de diferite arme recuperatedupă războiul mondial. formaţiunile constituite (înmedie, 10- 40 de persoane) nu reprezentau o amenin-ţare majoră pentru puterea comunistă. erau compu-se din tineri, bătrâni, femei (dintre care unele chiargravide sau cu copii mici), ţărani, foşti ofiţeri dinarmată, avocaţi, medici, studenţi, muncitori. eraude toate vârstele, din toate categoriile sociale şiorientările politice, sprijiniţi de săteni, care le adu-ceau alimente şi îmbrăcăminte şi adesea le asigurauadăpost. Propaganda comunistă le- a pus tuturor eti-cheta de „bandiţi”. Terorizarea de către anchetatoria familiilor celor din munţi, a rudelor acestora, elimi-narea din şcoli a copiilor lor, folosirea unor metodesălbatice, i- a determinat pe mulţi dintre ei să sepredea pentru a- i scuti de torturi pe cei dragi. Aufost condamnaţi la ani grei de temniţă şi confiscareaaverilor, pentru „crima de uneltire contra ordiniisociale”. Majoritatea au fost omorâţi. ultimii parti-zani au fost capturaţi abia în 1962. Rezistenţa anti-comunistă a partizanilor a durat 14- 17 ani şi a fostun fenomen spontan, fără să fi existat, se pare, ocoordonare la nivel naţional între diversele forma-ţiuni.

10). Represiunea împotriva Bisericii. Arestareasau exterminarea celor care se opuneau comunis -mului. (1948- 1989)

Comunismul a urmărit dezrădăcinarea credin-ţei religioase şi impunerea ateismului.

În cazul Bisericii Ortodoxe Române înalţiiierarhi au fost înlocuiţi în 1948, unii dintre eimurind în condiţii suspecte, alţii fiind arestaţi şi pri-mind „domiciliu obligatoriu” în mănăstiri. De- a lun-gul anilor au fost arestaţi în jur de 2000 preoţi demir. În plus au fost arestaţi un mare număr de călu-gări şi maici. În 1959, Securitatea şi Departamentulpentru Culte au redus cu două treimi numărulmănăstirilor şi al călugărilor, pe motiv că aşezămin-tele monahiceşti ascundeau partizani din munţi şielementele reacţionare. unele mănăstiri au fost eva-cuate prin forţa armată. În 1959- 1960 au fost ares-taţi sute de preoţi pe motiv că răspândesc misticis-

CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

24


mul, predică împotriva materialismului dialectic sause opun orânduirii socialiste.

Biserica greco- catolică (unită cu Roma), cea dea doua biserică naţională, cu 1,5 milioane de ade-renţi români, a fost interzisă în 1948. un numărredus de preoţi au semnat declaraţia de trecere laortodoxie. Pentru că au refuzat, episcopii şi preoţiiau fost arestaţi spre exterminare. De exemplu,episcopul greco- catolic Iuliu Hossu – cel care a cititproclamaţia de la Alba Iulia în cadrul Marii Adunăride la 1 Decembrie 1918 pentru unirea Transilvanieicu ţARA- mamă, a murit în captivitate.

Biserica Romano- Catolică a fost considerată o„oficină imperialistă”, „cuib de spioni şi trădători”etc. pentru că avea „legături cu străinătatea”. O seriede procese politice s- au soldat cu condamnarea sauexpulzarea. Ca şi în cazul celorlalte biserici, şcolilecatolice au fost desfiinţate, preoţii „reacţionari” aufost înlăturaţi şi arestaţi.

Cultele protestante şi neoprotestante au fost,de asemenea, urmărite şi persecutate, pe motiv că arfi fost „dirijate din exterior”.

11). Arestarea, uciderea, detenţia politică saudeportarea ţăranilor care opuneau rezistenţă faţă decolectivizare (1949- 1962).

În spiritul „luptei de clasă”, ţăranii au fostîmpărţiţi în trei categorii: „săraci”, „mijlocaşi” şi„chiaburi”. luptând împotriva „chiaburilor” şi a „mij-locaşilor” care „şovăiau”, săracii trebuiau să „fielămuriţi” de avantajele intrării în gospodăriile agri-cole. Rezistenţa ţăranilor a fost însemnată: în primiiani de după Plenara P.M.R. din martie 1949 (care ahotărât trecerea făţişă la colectivizarea de tip sovie-tic) activiştii trimişi pe teren erau refuzaţi şi goniţi,iar în multe comune au avut loc răscoale şi lupte cutrupele de miliţie, care s- au soldat cu morţi, răniţi,condamnări şi deportări. După datele P.M.R.- ului,între 1949- 1952 au avut loc peste 80.000 de arestăride ţărani, dintre care 30.000 finalizate cu sentinţe deînchisoare. În răscoalele din 1959- 1962 şi- au pierdutviaţa sau libertatea alţi ţărani. Răscoala din VaduRoşca (regiunea galaţi), în care şi- au găsit moarteanouă oameni, a fost reprimată de Nicolae Ceauşescupersonal. În alte sate s- a tras cu tunul pentru intimi-darea şi „lămurirea” ţăranilor. În 1962, 96% dinsuprafaţa arabilă a ţării şi 3.201.000 familii au fostcuprinse în structurile colectiviste, conformrezultatelor anunţate de gheorghiu- Dej.

12). Deportările cu scop de exterminare. Repre-siunile etnice. gonirea şi „vânzarea” evreilor şi ger-manilor.

În ianuarie 1945 peste 75.000 de etnici ger-mani, cetăţeni români, au fost deportaţi în uniuneaSovietică pentru a „reconstrui” economia devastatăde război. 20% au murit. Supravieţuitorii au pututsă revină în România abia în 1949- 1950.

În noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în miş-care cea mai amplă acţiune de deportare din istoriacontemporană a României, după cea întreprinsă înianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din Româ-nia. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate dincăminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşiromâni, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basa-rabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii au fostîncărcaţi în vagoane de marfă, puse sub pazămilitară, iar după zece- paisprezece zile de mers aufost aruncaţi în câmp şi lăsaţi să- şi construiască prinforţe proprii case din chirpici sau pământ bătut, aco-perite cu paie sau stuf. În aceste aşezări – optspreze -ce la număr – majoritatea deportaţilor au fost reţi-nuţi cinci ani, până în 1956, însă alţii au rămas aicipentru totdeauna.

După revoluţia maghiară din 1956 comunita-tea maghiară din Transilvania a fost supusă perse-cuţiilor, fiind operate numeroase arestări.

Prin procesele intentate sioniştilor în anii ’50au fost efectuate persecuţiile împotriva comunităţiievreieşti din România.

Majoritatea cetăţenilor români de etnie germa-nă şi evreiască au părăsit România în anii ’70 şi ’80printr- o cinică şi umilitoare formă de „vânzare”, res-pectiv prin plătirea unei taxe oficiale substanţiale învalută forte (uSD) în schimbul aprobării cererii deplecare definitivă din România comunistă. Aceastăcrimă istorică din punct de vedere cultural şi spiri-tual a fost îndreptată împotriva celor care, trăindsute de ani pe teritoriul României, şi- au adus o con-tribuţie extrem de importantă la cultura şi civiliza-ţia poporului român.

13). Represiunea împotriva culturii. Cenzuraextremă. Arestarea intelectualilor protestatari.(1945- 1989)

Odată cu instaurarea comunismului, partidulcomunist a impus o orientare pro- sovietică, prolet-cultistă în toate domeniile. Bibliotecile şi librăriileau fost epurate de titlurile necorespunzătoare dinpunct de vedere politic (peste 8.000). Nimic nu puteafi publicat, jucat sau interpretat fără aprobare. S- auluat măsuri pentru lichidarea a tot ceea ce însemnalegătura cu tradiţiile europene şi cu propriile tradi-ţii. Istoria României a fost falsificată. S- a trecut laînlocuirea caracterului naţional al culturii cu „realis-mul socialist”. Cultura şi învăţământul au fost per-

vertite. Valorile autentice au fost distruse fiind înlo-cuite cu false valori. Numeroşi oameni de cultură aufost aruncaţi în închisori, altora li s- a interzis să maipublice. A fost un adevărat genocid cultural, alecărui urmări dăinuie până azi în mentalităţile publi-ce.

14). Reprimarea mişcărilor studenţeşti din1956. Arestarea studenţilor protestatari.

Pentru lagărul comunist, anul 1956 a însemnatrevoluţia din ungaria, lichidată prin intervenţiabrutală a trupelor sovietice. ecouri ale acesteimişcări anticomuniste s- au simţit însă în toate ţărileest- europene. În România cei care au reacţionat ime-diat au fost studenţii. În câteva centre universitareau avut loc proteste soldate cu numeroase arestări şiexmatriculări. Cea mai organizată mişcare studen-ţească a fost la Timişoara, unde au fost 300 de ares-tări. Dar şi la Bucureşti şi Cluj s- au constituit gru-puri organizate, care au încercat o solidarizare sau osimultaneizare cu mişcarea anticomunistă dinungaria. Reacţia autorităţilor a fost imediată – ares-tarea studenţilor, suspendarea cursurilor, epurareaunor profesori, înfiinţarea unor asociaţii studenţeşticare să supravegheze activităţile studenţilor.

15). Reprimarea mişcărilor muncitoreşti dinValea jiului (1977) şi Braşov (1987). Arestarea şideportarea muncitorilor protestatari.

În 1977 a fost reprimată greva a mii de mineridin Valea jiului care s- au revoltat împotriva condi-ţiilor de viaţă, o parte dintre protestatari fiind ares-taţi şi trimişi la închisoare, mare parte fiind obligaţisă- şi schimbe locul de muncă în alte regiuni ale ţăriiprintr- o formă camuflată de deportare. În 1987 a fostreprimată revolta a peste zece mii de protestataridin Braşov, în special muncitori, împotriva condiţii-lor de viaţă; sute de participanţi au fost arestaţi şianchetaţi dur, o parte dintre protestatari au fostobligaţi să- şi schimbe locul de muncă în alte zoneprintr- o formă mascată de deportare. Mişcările mun-citoreşti din Valea jiului şi de la Braşov au reprezen-tat o dovadă că partidul comunist era contestat chiarde clasa muncitoare, în numele căreia pretindea căguvernează. După ce în anii ’50-’60 a fost zdrobitărezistenţa elitelor intelectuale şi ţărăneşti, în anii’70-’80 au fost reprimate chiar protestele muncitori-mii.

16). Reprimarea oponenţilor şi disidenţilor înanii ’70 şi ’80. Arestarea şi asasinarea celor mai peri-culoşi oponenţi.

În 1979 a luat naştere Sindicatul liber alOamenilor Muncii din România (S.l.O.M.R.), orga-nizaţie paralelă celor oficiale; întemeietorii sindica-tului şi cei înscrişi ca membri au fost arestaţi şiinternaţi în aziluri psihiatrice cu regim de reeduca-re. Începând cu Mişcarea Paul goma şi S.l.O.M.R.,cu acţiunile curajoase ale Doinei Cornea, ale luiVasile Paraschiv şi ale altor opoziţionişti din diferiteoraşe şi medii, continuând cu „propaganda împotrivaorânduirii socialiste” întreprinsă de zeci de tineri,între care Radu filipescu, încheind cu omorâreainginerului gheorghe ursu, cu condamnarea lamoarte a diplomatului Mircea Răceanu şi cu edita-rea ziarului clandestin „România” de către un grupde ziarişti curajoşi, între care Petre Mihai Băcanu,toate acestea reprezintă cazuri de excepţie dintr- oţară care fusese redusă la tăcere şi supunere.

17). Distrugerea patrimoniului istoric şi cultu-ral prin demolările din anii ’80. Constrângerea uneipărţi a populaţiei României de a- şi părăsi locuinţele.

Demolările făcute – în Bucureşti în anii 1980de regimul lui Ceauşescu – au fost cele mai graveoperaţii de distrugere a patrimoniului istoric şi cul-tural. Piesa de bază a acestui proiect era un palatprezidenţial în jurul căruia să fie concentrate minis-terele şi alte instituţii publice. În acest scop, precumşi în alte scopuri, au fost distruse 29 de biserici şimănăstiri, unele vechi de peste 300 de ani, alături denenumărate case familiale, blocuri şi clădiri publice.Alte biserici au fost mutate sau ascunse complet pri-virii de noile clădiri. Cea mai notorie şi mai puţinjustificabilă demolare a fost însă a ansambluluiMănăstirii Văcăreşti (secolul xVIII) situată în peri-feriile Capitalei. De asemenea, în majoritatea cen-trelor istorice ale oraşelor au fost făcute demolăripentru a fi construite „centre civice”. Au mai fostfăcute demolări în sate şi comune, în vederea „siste-matizării”.

18). Consecinţele criminale ale „politiciidemografice” (1966- 1989).

În scopul oficial al creşterii populaţiei, înce-pând din 1966 şi până la Revoluţia din 1989 au fostinterzise avorturile (în urma decretului dat de Ceau-şescu în 1966). femeile aflate la vârsta fertilităţiierau supuse unui examen ginecologic obligatoriu

pentru a fi luate în evidenţă în situaţia încare erau gravide şi pentru a se constata dacăfolosesc mijloace contraceptive (cele maiuzuale fiind „steriletele”). femeile însărcina-te care nu doreau să păstreze sarcina apelaula forme rudimentare şi extrem de riscante deavort clandestin. Se estimează că datorităunor asemenea tentative de avort, au decedatpeste 10.000 de femei. Mulţi copii nedoriţi depărinţi s- au născut cu probleme grave desănătate. Condiţiile sanitare din maternităţierau adeseori improprii. În această perioadăa crescut mortalitatea infantilă; pentru a fidiminuate cifrele oficiale, înregistrarea naş-terii putea fi făcută doar cu două săptămâniîntârziere. Adeseori, copiii nedoriţi erauabandonaţi în spitale imediat după naştere,ajungând ulterior în leagăne de copii şi apoiîn Case de copii; datorită problemelor desănătate şi a condiţiilor precare o parte din-tre aceşti copii (probabil câteva mii) au muritla vârste fragede. Menţionăm de asemenea căîn 1987 au fost semnalate de medici primelecazuri de SIDA la copii, acestea nefiind recu-noscute oficial şi prin urmare nefiind tratatecorespunzător.

19). Obligarea intenţionată şi nejustifi-cată a imensei majorităţi a populaţiei Româ-niei, în special în anii ’80, de a trăi în condiţiide mizerie extremă.

Câteva exemple datorită cărora stareagenerală de sănătate a populaţiei a fost gravafectată: Înfometarea populaţiei prin „raţio-nalizarea alimentaţiei” şi cartelarea alimen-telor de bază (carne, făină, ouă, unt, zahăr,ulei etc.); Neacordarea frecventă a asistenţei

medicale de urgenţă în cazul persoanelor în vârstă;Oprirea intenţionată a căldurii şi lipsa cronică a apeicalde în blocurile de locuinţe; Oprirea intenţionată aenergiei electrice, a gazului metan şi a apei. De regu-lă, aceste opriri se făceau frecvent, pe perioade necu-noscute şi fără o avertizare prealabilă. Menţionămde asemenea că situaţiile de reluare a livrării de gazmetan au determinat accidente şi cazuri grave deintoxicare cu gaz (unele soldându- se cu decese).Menţionăm de asemenea că în anii ’80 iluminatulpublic a fost oprit total sau aproape total.

20). Conceptualizarea mizeriei materiale şimorale, precum şi a fricii, ca instrumente de menţi-nere a puterii comuniste.

Toate formele de reprimare fizică şi pshihică,toate formele de mizerie materială şi morală, men-ţionate anterior în mod explicit sau implicit, aureprezentat tot atâtea mijloace de lezare a demnită-ţii umane, de umilinţă, de dezonorare, de înjosire, dedegradare, de terorizare. Toate acestea au sădit însufletul cetăţenilor români frica de sine şi frica desemeni, spaima generalizată, desperarea, deznădej-dea, exasperarea, sentimentul zădărniciei, neîncre-derea în sine şi în semeni, suspiciunea faţă de orici-ne – colegi, vecini, prieteni şi chiar faţă de persoane-le cele mai apropiate. Toate acestea au reprezentatîn mod programatic mijloace de supunere şi de men-ţinere a puterii comuniste.

21). Masacrarea cetăţenilor în timpul Revolu-ţiei anticomuniste din Decembrie 1989.

Spre deosebire de toate celelalte ţări fostecomuniste din europa în care comunismul a căzutfără nici o victimă (sau aproape fără victime), Româ-nia a fost singura ţară în care înlăturareacomunismului s- a făcut cu vărsare de sânge. Popula-ţia civilă paşnică şi neînarmată a fost masacrată:peste 1.100 de morţi şi peste 3.300 de răniţi. Numă-rul de victime vorbeşte de la sine despre criminalita-tea regimului comunist din România. r

25


MaRtIE 2014

Bucolismul spiritualizat găseşte o ex -pre sie mai filosofică şi mai originală înpaşii profetului, acolo unde Blagapune ideile sale sub semnul mitului lui

Pan. un zeu, aici, bătrân şi orb, în ultimele zile alemitologiei ameninţate de o nouă religie: creştinis-mul. Clasicismul elen este adus pe tărâm românescşi confruntat cu seducţiile lumii vegetale. O veritabi-lă terapie de lumini şi miracole campestre, ca într- opictură savant naivă. Pan este adăpat de rouă, pipă-ie mugurii şi caută corniţele mieilor pentru a pre-simţi semnele primăverii (pan). Carii neadormiţimacină tăcerea din copaci, păianjenii întind pânzepeste lucruri, florile au sâni de lapte, o fată strângesnopi de senin într- un lan de maci, boii se mişcădomol printre flori de sânziene, iar poetul, care înre-gistrează toate aceste semne de viaţă secretă, îşiaminteşte cu melancolie de vremea când, încopilărie, păştea gâştele- n arinişti (din copilăriamea). un peisaj din francis jammes desenat de unintelectual cu simţurile la pândă şi cu spiritul obse-dat de fantasmele firii şi de mesajele universului.florile de mac îi par mari stropi de sânge căzuţi îngrădina ghetsemani de pe fruntea lui Iisus. Din cercad leneşi fulgi moi care troienesc pacea de scrum alumii. un mic pastel în care planurile tematice şisenzoriale (erosul, religiosul, plasticul) se amestecăşi se susţin liric:

„Prin sat trec sănii grele de tăceri.Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.fulgi moi şi graşi îmi troienescîn pace lumea ca de scrum,şi fulgi de- aramă azvârliţi din cerpar clopoţeii atârnaţide gâtul paşilor de cai pe drum,”urmat de o notaţie anacreontică în stil imagis-

tic, cu un vers memorabil la început:„În viţe roşii strugurii par sânii goi ai toamnei,care se dezbracă rând pe rând de foi.Smulge- i tu din trunchiul lor robust şi stoarce- i,stoarce- i bulgărilor de pământ în gură – ca să- ţi văd mânuţele de dărnicie tremurând şi degetele umede de must.”

Moartea lui Pan, zeu al vegetaţiei, are loc înacest spaţiu mirific în care se coace pelinul în boabede struguri, precum veninul în guşă de vipere. unsfârşit simbolic într- un crepuscul maiestuos al natu-rii. O beţie de vederi, o fierbere de seve în plante şiun murmur îndepărtat şi misterios de izvoare înso-ţesc retragerea lui Pan din lume, gonit de noile sim-boluri ale credinţei:

„Pan rupe faguri în umbra unor nuci.e trist:Se- nmulţesc prin codri mânăstirile, şi- l supără sclipirea unei cruci.zboară- n jurul lui lăstunii,şi foile de ulmrăstălmăcesc o toacă.Subt clopot de vecerne Pan e trist.

Pe- o cărăruie trece umbrade culoarea luniia lui Crist.”Retras în peşteră în tovărăşia unui păianjen,

Pan îşi pregăteşte un fluier de soc în singurătateadinaintea sfârşitului. Se reintegrează, în materie, capersonajul lui eminescu, fără voluptatea acestuia.fluierul de soc (cântecul) rămâne neisprăvit:

„gonit de crucile sădite pe cărări, Pans- ascunse într- o peşteră.Razele fără de- astâmpăr se- mbulzeauşi se- mpingeau cu coatele s- ajungă pân’ la el.Tovarăşi nu avea,doar un păianjen singurel.Iscoditor micuţul îşi ţesuse mreaja de mătaseîn urechea lui,şi Pan din fire bunprindea ţânţari celui din urmă prieten ce- i rămase.Odată zeul îşi ciopleaun fluier din nuia de soc. Piticul dobitoc se plimba pe mână.Şi- n scăpărări de putregaiPan descoperi miratcă prietenul avea pe spate- o cruce.Bătrânul zeu încremeni fără de graiîn noaptea cu căderi de stele,şi tresări îndurerat, păianjenul s- a- ncreştinat.”Pornind de la aceste imagini în care miticul şi

sacrul apar întrupate în lucrurile modeste de pepământ, s- a vorbit de panismul lui Blaga. Panismulca expresie lirică a unei gândiri magice cu rădăcinipanteiste. Termenul este bine găsit şi defineşte,într- adevăr, atitudinea poetului faţă de obiecte şidefineşte, totodată, demersul său liric. Ce consta -tăm? Întâi că Blaga este, într- adevăr, un poet cere-bral, dar nu un poet livresc. Când preia un mit facedin el un mit liric fără să- l împodobească fastuosprintr- o retorică sforăitoare şi preţioasă. Pan este înbucolismul intelectualizant al lui Blaga un simbol albucuriilor şi melancoliilor câmpeneşti, apoi un sim-bol al crepuscului unei civilizaţii şi, în subsidiar, unmit al morţii, al reîncorporări în materie. Pentru că,trebuie precizat, în toate aceste desfăşurări deimagini este prezentă şi moartea. Blaga nu faceniciodată abstracţie de ea. extincţia este, în fond, unfenomen natural în spaţiu cosmic, ca şi delirul vege-tal. mitul panic (mitul bucolismului spiritualizat,mitul unei naturi ce comunică prin canale secrete cumarele univers, în fine, mitul fiinţei îmbătate şi,deopotrivă, melancolizate de trecerile şi petrecerilelumii) continuă să funcţioneze şi în celelalte poeme,cu alte fantasme lirice.

Satul – centrul spiritual, moral şi mitic al lumii

Acestea se concentrează, întâi, în jurul spaţiu-lui imaginar al satului, socotit de Blaga, cum scriechiar el în eseurile filosofice, centrul spiritual, moralşi mitic al lumii româneşti. Îi dedică mai multepoeme şi- l ia ca punct de referinţă în toată mitologiasa lirică. la o compartimentare superficială şi, înfond, inoperantă (poet al satului – poet al lumii urba-ne), observăm că el a scris puţine poeme în carecadrul fizic este aglomerarea urbană. În marea tre-cere a evocat – şi nu cu cea mai mare inspiraţie –„încordările de arc”, „roţile mari de arc”, „şorţul depiele albastră şi mâinile de păcură ale lucrătorului”şi „bunele [lui] vestiri” în peisajul dezolant al zorilorfumurii (lucrătorul)... un poem fără metaforememorabile (punctul, de regulă, forte al autorului) şifără o idee lirică notabilă. În laudă Somnului publi-că însă un poem remarcabil cu decor urban în caremotivele reale ale meditaţiei sunt lentoarea timpu-lui, ploaia ce umblă pe cataligi pe uliţele strâmte,zidurile vechi şi turnul negru ros de timp şi cu aurăde sfânt de piatră care domină această aşezaremedievală împresurată de straniile „fiinţe ale som-nului” (oraş vechi). Turnul de aici duce gândul spreturnul melancoliei din simbolistica lui Nerval. Blagasugerează oprirea sau, cum ar zice MateiuCaragiale, stârvirea timpului într- un ev incert, curitmuri încetinite. Aureola turnului blagian s- a stinsşi ceasul timpului bate asmatic, suspinând:

„Noapte. urnirea orelor se- mplineşte fără îndemn. Taci, – arătătoare se- opresc

suspinând pe ultimul semn.Subt porţi fiinţele somnului intră – câni roşii şi griji.Pe uliţi – subţire şi- naltă ploaia umblă pe cataligi.Vânt vechi şi lung între ziduri mai scutură luturi şi fier. Mari semeni de altădată o clipă s- arată şi pier.Turn negru stă în picioare şi- şi numără anii învins. Taci, că sfântul de piatră aureola în noapte şi- a stins.”un poem, am putea spune, în prelungirea

imagisticii simboliste din care a dispărut însă notade disperare şi decadenţă. Simbolul ce concentreazăaici pe ideea timpului împietrit. Sunt şi alte referirila spaţiul urban, dar dominant este satul – spaţiul încare circulă mai uşor fantasmele sale lirice. Acestaeste un loc magic şi prin el trec aproape toate mitu-rile poetice ale lui Blaga. erosul îşi desfăşoară bucu-riile şi tristeţile în peisaj câmpenesc, meditaţiile des-pre moarte cercetează lucrurile firii (naturii), sem-nele trecerii se văd mai limpede tot aici, iar calenda-rul cosmic, de care am vorbit, este citit cu anxietatede poet în satul care păstrează arhetipurile... Învolumul în marea trecere evocă sufletul satului şiscrie versul celebru – „eu cred că veşnicia s- a născutla sat” care, des repetat, a pierdut ceva din prospeţi-mea şi originalitatea lui. Rămâne, totuşi, o definiţielirică frumoasă şi, în genere, elogiul adus satului casumă de mituri şi loc de purificare (mântuire) produ-ce şi azi emoţie de lectură. O mică, inspirată reflec-ţie despre negraba timpului rural şi lentoareaeternităţii:

„Copilo, pune- ţi mânile pe genunchii mei.eu cred că veşnicia s- a născut la sat.Aici orice gând e mai încet, şi inima- ţi

zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi- ar bate în piept, ciadânc în pământ undeva. Aici se vindecă setea demântuire, Şi dacă ţi- ai sângerat picioarele te aşezipe un podmol de lut. uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi, ca unmiros sfios de iarbă tăiată, ca o cădere de fum dinstreşini de paie, ca un joc de iezi pe morminte înal-te.”

În alte versuri (vrajă şi blestem din volumul lacumpăna apelor) apare un sat bântuit de duhul rău-lui. Peste el a crescut „iarba morţilor de bine” pe careo pasc, acum, stihiile. locul magic a devenit un para-dis devastat. Tema acestui apocalips rustic va fitema dominantă în ultimele volume antume ale luiBlaga. O temă ce se repetă şi, prin acumularea denuanţe şi simboluri, devine o temă obsedantă. Pânăatunci, bucolicul stilizat, intelectualizat şi filosofulspaţiului mioritic nu uită de tot miracolele locului încare vieţuiesc tiparele, chiar dacă deasupra lor „pâl-pâie boalele, ţipă lăstunii”. În Satul minunilor (dinvolumul la curţile dorului) iscodeşte aromele şi tipa-rele unui sat dunărean:

„Plin este satul de- aromele zeului ca un cuib demirosul sălbăticiunii.

legi răsturnând şi vădite tipare minuneaţâşneşte ca macu- n secară. Cocoşi dunăreni îşi ves-tesc de pe garduri dumineca lungă şi fără de seară,”

în alt poem (întoarcerea) redescoperă drumulce duce spre începuturi, adică spre tiparele eterneale satului. O figură poetică pe care poeţii ardelenidin generaţia lui goga şi Iosif o expulzaseră din ver-surile lor jeluitoare şi repetitive. Prin infuzie demeditaţie, Blaga dă bocetului o dimensiune meta -fizică. Satul este neschimbat, etern, ca Dumnezeu.Revenirea în sat este revenirea la mume, la arhe -tipuri:

„lângă sat iată- mă iarăşi, prins cu umbrele tovarăş.Regăsescu- mă pe drumul începutului, străbunul.Câte- s altfel – omul, leatul! Neschimbat e numai satul,dup- atâţi Prieri şi toamne neschimbat ca Tine, Doamne.Aur scutură alunul. fluier zice. Cade fumul.greierii părinţilor mulcom cântă, mulcom mor.Cu aroma- i ca veninul aminteşte- mi- se- arinul.Mult mă mustră frunza- ngustă. Vântul lacrima mi- o gustă.” r

un peisaj din Francis Jammesdesenat de un intelectual cu simţurile

la pândă şi cu spiritul obsedat defantasmele firii şi de mesajele

universului. Florile de mac îi par maristropi de sânge căzuţi în grădina

Ghetsemani de pe fruntea lui Iisus.Din cer cad leneşi fulgi moi caretroienesc pacea de scrum a lumii.Eugen Simion

Sub semnul mitului

26


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Să vezi într-o lumină nouă

n Stelian Ţurlea în dialog cu Maria Floarea Pop

Stelian ţurlea: Stimată maria Floarea pop,sunteţi autoarea primei traduceri din nicolae Bre-ban în italiană, „în absenţa stăpânilor”, la edituraCantagalli din Siena. a fost o aventură?

Maria floarea Pop: A fost o mare şansă şi oexperienţă importantă. eu cred că nimic nu estelăsat la întâmplare, ci fiecare clipă, fiecare pas pecare- l facem este parte dintr- un sistem care ne con-duce înspre realizarea dorinţelor sau chiar a unorintuiţii încă neexprimate, dar existente latent înfiinţa noastră. Sunt oameni şi evenimente care tre-buie sa facă parte din viaţa noastra, chiar dacă înţe-legem rostul lor doar mai tarziu. Aşa a fost şi cu tra-ducerea romanului în absenţa stăpânilor de NicolaeBreban. la început, doar un proiect indrăzneţ, unlung proces birocratic, o perioadă de tăcere care numai lăsa mari speranţe şi apoi, totul s- a precipitatşi... până la urmă cartea roşie, în care am închismulte nopţi şi căutări, a apărut. Pasul următor afost lansarea la Târgul internaţional de carte de laTorino şi distribuţia în librării. Iată că acum Brebanpoate fi citit şi în italiană, mulţumită sprijinuluiInstitutului Cultural Român şi al editorului italian.

e ciudat cum, deşi s- a tradus mult din literatu-ra română în italiană în ultimii ani, totuşi cărtile nuajung la publicul cititor care ştie încă puţin despreautorii noştri. M- am bucurat când propunerea de a- lpublica pe Nicolae Breban, pentru prima oară în tra-ducere italiană, a fost primită cu multă căldurăîntr- o realitate editorială importantă, editura Can-tagalli din Siena, care are o lungă tradiţie pentrucultura catolică şi laică din Italia şi o bună distribu-ţie capilară. Încă din 1925 a devenit un reper impor-tant prin numeroasele colecţii care unesc scrierileunora dintre cei mai importanţi autori catolici, ecle-ziastici sau nu (printre care şi câteva opere ale Car-dinalului Ratzinger, Papa Benedict al xVI- lea şi alePapei Ioan Paul al II- lea) şi autori laici, filosofi,

sociologi, naratori din panorama culturală mondială,precum jean luc Marion, Robert Spaemann, Andréglucksmann, etienne gilson, Paul Claudel, Vittorio

Sgarbi. Sperăm deci să- l avem curând pe autor aici,să- şi întâlnească cititorii. Aventura nu s- a sfârşit.

Cum a fost întâlnirea cu (scrisul lui) nicolaeBreban?

De fiecare dată diferită. la liceu l- am citit, launiversitate l- am studiat pe îndelete, cu nume -roasele lui romane, l- am avut chiar la examenul delicenţă. Traducerea este însă o cu totul altă povesteşi pentru că te pune în legătura cu omul şi gândul de

dincolo de rânduri. Ai senzaţia că ai fost primit înlaborator, că vezi lucurile petrecându- se sub „mâna”ta, că răstălmăceşti, ştergi praful de pe anumite sin-tagme şi încerci haina cea mai potrivită. Abia dise-când textul îţi dai seama cât de complex este scrisullui Breban, profund, fiecare frază aduce o nouănuanţă semantică, cu o incredibilă concentraţie deidei filosofice şi de trăiri. Scrisul lui a fost pentrumine un fel de disciplină de viaţă: înveţi cu el să airăbdare să guşti fiecare clipă, fiecare cuvânt, să- lîntorci pe toate părţile şi să- l vezi mereu într- o lumi-nă nouă, să poposeşti cu fiecare frază, să- ţi iei timppentru citit. Am învăţat multe şi îi sunt recunoscă-toare, atât omului cât şi scriitorului.

Cum sună Breban în italiană?Îmi place să spun că Breban este creator de

„slow literature”, că o pagină a lui concentrează ununivers întreg, că te învârţi cu el printre metafore şicomparaţii de la detalii plastice la matematică, filo-sofie, zoologie, muzică, artă, cu registre lingvisticediferite şi fraze nesfârşite. Te obligă să te întorci laultimul punct, să- ţi pui repere ca Hansel şi gretel,să nu cumva să uiţi drumul spre ideea de plecare.

Desigur că o literatură de acest gen este dificilă azi,pentru că cere o implicare totală. Nu cred însă că vaîntâmpina probleme de receptare din partea publicu-lui italian, care a crescut cu literatură aleasă.

Aveţi dreptate să intrebaţi de „sunetul” litera-turii lui Breban, pentru că scrisul lui te îndeamnă lareflecţie, trebuie să „asculţi” răsunând ecoul profundal cuvintelor care generează valuri şi percepţii, maidegrabă decât să vizualizezi imagini. Italiana, fiindmelodioasă, este un vehicul minunat, deşi uneori segăsesc sintagme intraductibile.

în calitatea dvs. de traducător şi redactor alunei edituri poate sunteţi în măsură să ne spuneţi: secaută literatura română în Italia? e ea citită?

literatura română, din fericire, e prezentă înItalia, se citeşte mult în mediile literare şi academi-ce dar, cel puţin din ce ştiu eu, ajunge destul de greula publicul larg. Sunt câteva evenimente importanteîn mai multe oraşe (târgul de carte de la Torino, fes-tivalul de literatură de la Mantova, Bistrot de Veni-se, festivalul internaţional de poezie de la genovaetc) care înlesnesc întâlnirea cu autorii şi un publicnumeros, dar în rest, cred că se face foarte puţin pen-

tru promovarea literaturii române în Italia. A fostsprijinită în ultimii ani traducerea, mai ales prinprogramele Institutului Cultural Român – şi asta aajutat mult – dar, după publicare, partea cea maigrea este interceptarea publicului-ţintă şi mai ales,crearea „nevoii” de a citi literatura română. Şi aici,editurile sunt lăsate singure.

Din păcate, multe dintre editurile la care suntpublicaţi scriitorii români sunt realităţi mici şi nu auforţa de a promova singure autorii, în mod capilar,fie ca reţea de distribuţie, fie ca organizare de pre-zentări sau iniţiative culturale care să stârneascăinteres şi să apropie noi cititori. În presa italiană sevorbeşte de literatura română mai ales în preajmatârgului de carte de la Torino. Mi- ar plăcea să potciti mai des recenzii în ziarele italiene.

există fără îndoială un public specializat, iubi-tor de literatură română, dar şi cititori ocazionalicare se dedică lecturii din alte motive. Mulţi românide aici sunt promotori de iniţiative în mediile lor(pur restrânse), aşa cum fiecare, la locul de muncă,în cercul de prieteni, încearcă să introducă noi ele-mente din cultura din care provine. De multe ori mis- au cerut referinţe pentru cărţi de istoria românilor

abia disecând textul îţi dai seamacât de complex este scrisul lui

Breban, profund, fiecare frază aduceo nouă nuanţă semantică, cu o

incredibilă concentraţie de ideifilosofice şi de trăiri. Scrisul lui a

fost pentru mine un fel de disciplinăde viaţă: înveţi cu el să ai răbdare să

guşti fiecare clipă, fiecare cuvânt,să- l întorci pe toate părţile şi să- lvezi mereu într- o lumină nouă, săpoposeşti cu fiecare frază, să- ţi iei

timp pentru citit. am invătat multeşi îi sunt recunoscătoare, atât

omului cât şi scriitorului.

Originară din Bistriţa- Năsăud, generaţia1981, după studii de filologie la Bucureşti şi dreptla Pisa, trecând prin experienţe formative în Sue-dia şi germania (studii sociologice şi de limbă şiliteratură suedeză şi germană), un master încomunicare în Italia, pasiunea ei a rămas descope-rirea diferitelor culturi, de la limbă la expresiileartistice şi la posibilitatea pe care fiecare individsau naţiune o are de a- şi făuri propriul destin, dea învăţa de la semeni, de a împărtăşi cu ei idei,soluţii, trăiri şi de a creşte împreună. Din 2004, decând s- a stabilit în Italia împărţindu- se între Car-rara şi florenţa, a colaborat cu importante edituri

italiene (uTeT, franco Cosimo Panini) şi s- a spe-cializat în management, lucrând mai întâi pentruo ONg în coordonarea proiectelor culturale într- oreţea internaţională de comunităţi, iar pe urmă înmanagementul proiectelor de consultanţă pentruindustrie şi sisteme de gestiune.

ţine un curs de Relaţii Publice la un institutuniversitar american din florenţa.

Se implică în mai multe iniţiative culturalepentru promovarea identităţii româneşti în Penin-sulă. A publicat articole, recenzii, traduceri, studiijuridice, în Italia şi în Romania.

mAriA FloAreA pop

27


MaRtIE 2014

din partea profesorilor care au tot mai mulţi eleviromâni în clasele lor, sau de literatură, din curiozita-tea de a cunoaşte autorii şi „stilul” lor.

Site- ul www.culturaromena.it are tocmaiaceastă misiune, de a prezenta în mici pilule cucadenţa regulată frânturi din cultura română. Iareditura Rediviva, din care fac parte, luptă, în ciudatuturor dificultăţilor momentului şi ale domeniului,să ajungă la cititorii italieni şi să propună nume noi,scriitori mari, dar încă necunoscuţi sau puţin cunos-cuţi în Italia. Important este să nu fim lăsaţi singuri.

Ce ar trebui făcut pentru promovarea mai asi-duu a literaturii române în Italia?

Nu cred că există reţete, ci mai degrabă, aşspune că trebuie susţinută o subtilă operaţiune de„lobbying” cultural. În Italia sunt în prezent maimult de un milion de români; pe lângă ceea ce pri-mesc şi dau aceştia statului italian, trebuie creată oreţea solidă de interferenţe culturale între cele douănaţiuni, aşa cum a existat de- a lungul timpului.

literatura are nevoie de o strategie centralăcare să asigure o legătură trainică şi constantă întrecărţile traduse şi publicul italian: evenimente distri-buite în toată Peninsula, asigurarea prezenţei auto-rilor, susţinerea promovării cărţilor traduse în Ita-lia, cursuri şi conferinţe, proiecte variate care să asi-gure colaborarea autorităţilor interesate, române şi

italiene, cu instituţiileşi organizaţiile guver-namentale şi non gu -vernamentale, publiceşi private.

Mare parte dinaceastă muncă dificilăde promovare a litera-turii române în Italiaeste făcută de câtevaasociaţii culturale,coordonate de românişi care ar trebui să fiemai mult susţinute deinstituţiile competen-te. Avem aici Institu-tul Român de Culturăşi Cercetare umanisti-că de la Veneţia şiAccademia di Romaniade la Roma: multe pro-iecte ar putea fi reali-zate în colaborare cuele, după modelul ulti-melor initiative de

parteneriat între public şiprivat, care s- au dovedit desucces. Parafrazandu- l pemarele Ramiro Ortiz, pentrua ne putea iubi profund, tre-buie să ne cunoaştem reci-proc, iar literatura este poar-ta spre sufletul românilor.Deci o bună strategie presu-pune să ne prezentăm italie-nilor, în contexte frecventateşi organizate de ei, să intrămîn sintonie cu publicul, cumass-media şi mai ales, săfim mereu prezenţi în uni-versităţi, în presă, în cena-clurile literare, în cercurilede critici şi istorici literariitalieni, în librăriile şi în pie-ţele italiene, la concursuri şipremii.

le editura rediviva, lansată anul trecut lamilano, coordonaţi colecţia de eseuri. Ce va cuprindeaceastă colecţie?

editura Rediviva (www.redivivaedizioni.com)există pentru că mai multe suflete- pereche au hotă-

rât să investească timp, ener-gie, resurse şi mai ales multădragoste pentru a crea o plat-formă comună a culturilorcare se întâlnesc şi crescdăruindu- se. Voluntariatpur, poate chiar puţin scrân-tit, date fiind vremurile carene încolţesc din toate unghiu-rile. Printre colecţiile de lite-ratură, memorii, artă şi spiri-tualitate, colecţia de eseuri„generaţii şi drepturi” dăspaţiu studiilor de imigraţiedin mai multe perspective:sociologică, economică, politi-că, juridică, antropologică,jurnalistică. Toate marilecomunităţi de migranţi aucreat în timp o arhivă impor-tantă de cercetări. Noi încăsuntem carenţi la acest capi-tol, în afară de câteva studii

statistice publicate de Caritas Italiana (Centro Studie Ricerche IDOS) şi puţine altele. În mediile acade-mice, studenţi români, dar nu neapărat, au începutsă dezbată lucrări şi eseuri despre comunitatearomânească.

Bineînţeles, colecţia nu se referă exclusiv larealitatea românească, ci vor fi publicate cercetări şieseuri cu contribuţia multor oameni deosebiţi, devârste, culturi şi provenienţe diferite. Ideea este de apropune şi publicaţii multimediale, pentru a inter-cepta un public dinamic şi modern.

texte de ale dumneavoastră apar în revista„Cultura romena”. puteţi prezenta pe scurt aceastărevistă online?

Din 2008, de când a fost fondată, revista „Cul-tura romena” a reuşit să menţină viu interesul citi-torilor prin multitudinea argumentelor tratate, con-stanţa şi calitatea articolelor care oferă o panoramăa culturii române şi a activităţii comunităţii deromâni din Italia. Revista se bucură de contribuţiileunui grup de intelectuali, profesori şi studenţi, scrii-tori şi publicişti coordonaţi de d- na Violeta Popescuşi propune în varianta bilingvă (română şi italiană)tematici de interes larg care spaţiază de la literatu-ră la istorie, de la interferenţe culturale italo- româ-

ne, spiritualitate şi tradiţii, la prezentarea agendeiculturale a comunităţii şi interviuri cu personalităţişi oameni care trudesc pentru cultură. Trebuie speci-ficat că majoritatea cititorilor (şi sunt câteva sute devizitatori unici zilnic pe site) sunt italieni, ceea cedenotă interesul pentru cultura română şi răsplăteş-te eforturile făcute pentru actualizarea şi diversifica-rea informaţiilor şi pentru menţinerea site- ului careare şi newsletter lunar cu mai bine de o mie deînscrişi. Revista a devenit în ultimii ani şi o sursăbibliografică pentru studii şi cercetări; zilnic ajungîn redacţie solicitări academice, jurnalistice şi propu-neri de articole documentate temeinic. e o adevăra-tă reţea culturală, care se hrăneşte din zelulcititorilor şi al colaboratorilor.

v- aţi ocupat şi de probleme sociale, nu numaide literatură. Cu câţiva ani în urmă aţi publicatîntr- un volum colectiv coordonat de ovidiu pecicanun studiu intitulat „Demonizaţi, dar necesari. Pro-blematici ale prezenţei românilor în Italia.” Cumsunt văzuţi astăzi românii, aflaţi în număr impresio-nant în Italia?

Perspectiva era mai degrabă juridică. Pe lângăacest studiu, am publicat mai multe articole în volu-me colective din România, ocupându- mă de argu-mente precum cetăţenia europeană şi libera circula-ţie a persoanelor în ue, drepturi şi „nedreptăţi” pri-vind comunitatea românească din Italia în trecereade la condiţia de imigranţi la cea de cetăţeni comuni-

lectură Din BreBAn De proF. roBerto scAGno, mAriAverA speciAle De lA eDiturA cAntAGAlli, mAriA pop

se lAnseAză În abEsnţa... lA torino

Noutăţi editoriale

Aura christi, Tragicul visătorpoemeEditura ideea Europeană, 2013

„Lirica Aurei Christi s- a formatşi s- a modelat iute, ferm, cu oîndrăzneală şi o gravitate rară atonului, mai ales în jurul poeziei demeditaţie post- romantică, de la rilkela Ţvetaieva, de la Blaga la Nichitastănescu. Necăzând pradă ispitelorculturale şi mondene post- decem -bris te, între care aşa- zisul postmo -dernism românesc, ce afişa cu oanume suficienţă refuzul valorilor

clasice şi moderne în favoarea unei lirici descompuse şi uneoribarbar improvizate sub scuza autenticismului, poeta noastră auimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde,îndrăzneţe, abordând, în câteva volume, printr- o splendidăfrondă, clasicul sonet poetic şi dovedind o excelentă stăpânirea limbii, a mijloacelor specifice, într- o lirică a meditaţiei grave,adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea şi sensibi-litatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcatăoriginalitate, tumultuos şi muzical aproape, într- o subtilă rezo-nanţă eufonică, cu trimiteri, accente şi imagini simbolice, cumarele torent al liricii europene de înalt nivel, de la rimbaud şiBaudelaire, la rilke şi Blaga. Şi, încă odată, la Ţvetaieva şiNichita stănescu.”

Nicolae Breban

„A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al AureiChristi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală,

dată din pornire: cel care o scrie o şi «opreşte», «incitând rigoa-rea/ celui din urmă frig». Doar un fel de zeu al poeziei, o divini-tate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului,poate să impună din nou mitul: instituirea «mai viului» este cuputinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datori-tă ei. sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel,paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului.(…) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are ori-gine poetică (nu reală!), prin căderea în «emisfera cealaltă», deparcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: «Ah,calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna». Fiinţele existente îşi auobârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (…) Altă«descoperire» poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate firanversat. (…) iată, deci, cum se poate recupera mitul într- oepocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şidez- iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.”

Ştefania Mincuhttp://aurachristi.ro/

28


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

tari. un parcurs sinuos, care nu este pe deplin înche-iat: nu se poate încă spune că românii sunt văzuţidrept „semeni” europeni, egali în drepturi cu france-zii, spaniolii, englezii şi ceilalţi cetaţeni europeni.

Am evidenţiat aceste aspecte discriminatorii înstudiul amintit mai sus, din care un scurt fragmenta fost publicat şi în revista online „Cultura romena”,dar şi în alte articole precum noile valenţe ale cetă-ţeniei europene după tratatul de la lisabona. Impor-tanţa Cartei drepturilor fundamentale (2008), editu-ra Dacia, Cetăţenia europeană şi libera circulaţie apersoanelor în noua ue în “uNIuNeA euROPeA-Nă DuPă 50 De ANI” (2007), editura Argonaut.Alte mecanisme de integrare europeană le- am anali-zat în “the Bumpy road to democracy. transitionChallenges in Kosovo” (f.M. Pop & S. gherghina2010), in “TRANSITIONS. exTeRNAl ANDINTeRNAl fACTORS Of DeMOCRATIzATIONIN THe WeSTeRN BAlKANS”, université degenève/Institut européen, Bruxelles.

Procesul de tranziţie este lung atât în ţară câtşi în europa, în mod particular în Italia, fiind reali-tatea ce îmi este mai familiară şi unde au fost apli-cate anumite măsuri de restricţie pe piaţa muncii şinu numai, la intrarea Romaniei în ue. Într- un con-text în care criza economică bătea la uşă, iarimigranţii deveneau tot mai numeroşi, italieniiaveau (au incă) nevoie de un ţap ispăşitor, de cinevade învinuit pentru toate greutăţile şi temerilemomentului. Aşa cum subliniază zygmunt Baumanîn unul din studiile sale sociologice despre „moderni-tatea lichidă”, ne simţim tot mai singuri în societa-tea globalizată, iar pentru securitatea personală şisocială suntem dispuşi să renunţăm la o parte dinlibertatea noastră. Acesta este mirajul pe care ni- lvând politicienii de obicei, încercând să câştige încre-derea şi să ascundă adevăratele probleme sub mascaintervenţiilor pentru protecţia cetăţenilor. În funcţiede moment, se stabileşte un vinovat, un străin careameninţă siguranţa publică şi atunci trebuie luptatcu toate forţele pentru anihilarea lui, într- un fel derit purificator în care fiecare se eliberează depropriile- i necazuri. Din 2007- 2008 a fost rândulromânilor. Au urmat momente critice datorate unorfapte criminale, iar ca ecou, şi în prezent cele maimulte articole tratează despre români violenţi, pros-tituţie sau accidente pe şantiere (acestea din urmănu au însă vizibilitatea mediatică necesară pe măsu-ra gravităţii situaţiei). jurnaliştii nu pierd ocazia sămentioneze că este vorba despre un român chiar dea furat pâine la supermarket sau a cauzat un acci-dent rutier.

În ultimul timp se vorbeşte mult în presă şidespre drama familiilor destrămate şi a „orfaniloralbi”, teme dureroase ale realităţii româneşti care audevenit şi subiect de literatură, filme şi proiectesociale.

Cu toate acestea, potrivit statisticilor, integra-rea românilor în Italia este bună şi superioară celor-lalte comunităţi prezente, având cea mai ridicatărată de ocupaţie şi muncă între străinii din Italia.Românii sunt în general apreciaţi ca fiind muncitori,abili în a vorbi italiană şi alte limbi străine, sociabilişi întreprinzători. Iniţiativele culturale şi rezultate-le noii generaţii, perfect integrată, au stabilizat şiîmbunătăţit oarecum opinia publică despre români.

eu cred că o mare responsabilitate avem şi noiîn felul în care suntem priviţi. Nu există unitate încomunitatea românescă de aici, nu reuşim să avem osingură voce puternică, să influenţăm politicile loca-le sau să participăm la strategiile naţionale, deşisuntem cea mai numeroasă comunitate de străini înItalia. Nefiind uniţi, contăm ca indivizi, potenţialielectori, când e nevoie. Când vom şti să ne mândrimcu talentele şi valorile noastre, să ridicăm capul şi săvorbim de la egal la egal şi nu ca cetăţeni de seria adoua, simţindu- ne susţinuţi de instituţiile noastre,atunci vom câştiga respectul cuvenit. Simt că acestmoment nu e foarte îndepărtat şi că drumul cel drepttrece prin cultură şi solidaritate. r

■ ziarul de duminică, 29 noiembrie 2013

n Poeme

Maria Floarea Pop

agonii

Ce-i poate da acestei clipe Moartea viitoare?Cu ce pot răscumpăra ocheada goalăce-am scurs-o languros peste podele,peste hornuri, peste colţuri de stâncă,până la tine. Ca să te îngrozeşti,ca să vezi că mă ţin după fustele taleînainte şi înapoi.Ca să furi şi tuo scânteie măcar, pentru mine…Ca să pot şi eu să-ţi smulg corbeştemăcar un nerv aort,o şuviţă scofâlcită – ceva.Cine se mai poate plimba în noapte?Hoţii de clipe, coşmare despletitehăulind sardonic, au uitat şi eimăsura pasului;nici o firimitură uscată lăsată semn în căuşul tălpilor. Cine gustă ploaia,cu degetul pe geamul înlăcrimat, până când, înecat în saramurăo ia de la capăt, postind de dulce?glose neperechi au tăbărât ca siropul de lămâie în amoniacul stinsîntr-o vâlvătaie de bule…Azi se gâlgâie pe mai multe tonuri,Se crapă de noapteşi nu-i pupăză să cânte Pu-pu-pu…

pribegiri superflue

Curge ploaia pe ploapele întinse,pe ochii stinşi de vremi greleNori sunt cu nemiluiata şi nici un Chagall nu mai răsaresă-i îmbrace în mit şi să-i în-biblicească unde sunt capelanii să străjuie vitraliile deschiseca răni de culoare şi cioburi levitând?…Inundaţii de strigăte ne scobesc în urechile păroase şi nemirosinde – aride terenuriNe întindem unii altora părerileşi nu ne atingem, nu ne ciocnim,bine măcar că nu avem asigurăriCui să-i mai pese de ce a clipitfrunza căzută… e făcută mâncare copacului de mâineşi astfel ne purtăm în tălpi frunzeleîn cârcă pădureaşi zicem că sunt cruci, că suntem obosiţică-i prea multdar e doar seva din noi care îşi cere dreptulinalienabil, la circulaţie regulată.

Când timpul îţi pare prea larg

Totul pare a se face fără tineţi se poartă mâna ca şcolarului din clasa Ifericit pentru cele câteva bastonaşe migălite.Tu nu eşti mic, nesfârşit ai fi de te-ai putea cuprin-de cu gândulTitirez ai fi în jurul urării de bineŞi ai construi paradisul dintr-o ochireCâte astfel de edenuri se rotesc simultan în juru-ţi,fără a le şti lungul orbitei, nici centrul,nici inelele, nici sateliţiişi-n criză de inspiraţie inventezi lacrimiştergi paşnic cu ele urmele dinainteşi sapi cu paşii aceeaşi cărare cicatrizată şi răbdătoare,povestea cu Mahomed şi Muntele…Când timpul te saltă în urme prea largiÎţi mai desfaci şi câteva perechi de aripiŞi zici că zbori pe propriile-ţi vânturiCe s-ar mai distra el timpulCând tu i-ai fi prea larg!

pocăinţă

Sunt plină de cârcei de nu pot să mişcşi strig, mă rup cu haine cu tot,de cuvânt de totatârn ca foaia mâzgălităcu miros de iubire caldă, o cană cu vinRespir din păcat şi mă visez cuminecăturădin Sfânta Sfintelor partecădelniţând… de noide o vorbă şi de un vis împărtăşiţicu sughiţuri din aceeaşi pască.Mă scarpină toţi negii din mâini, din gât, din limbădin ţipătul de pe cearşaful nou, din tineNu tânjesc după alifiiun petec de sac de iută mi-e de-ajuns.

Febră

De-aş fi putut măcar să văd,să-mi întind degetele dincolode borul unghiilor ascuţiteAş fi scurs încet febra-vierme câte un strop, şi încă un stropaşa, absurd şi prelins,din propriu-mi mijloc de frunteîn propriile-mi degete arse.Şi atunci aş fi luat-o de la capăt,mi-aş fi desenat iar mâna pe o frunză recepe mătasea roşie din salon, pe geamul aburind sub apăsarea ei.

gâfâind, mi-am privit degetele rănind crud lutul de pe cărarea dogorităşi am vrut în van să o acopăr, cu talpael însă, podul, nu se lăsa trecut,îşi îndoia marginile mânjiteprintre ridurile bătătorite de dedesubt.

Până când, năucă, m-am uitat în jos: Cum de-am ieşit fără pantofi?Copiii vin adesea cu picioarele înainte,Cei vremuiţi însă şi le arată mai târziu.Mai târziu şi eu...

29


MaRtIE 2014

filosofiile epocii moderne, de la Spinozala Hegel, neau acomodat cu considera-rea lumii sub specie aeternitas. Înăun-trul lor, drept consecinţă, trăirea

umană, individualitatea destinului, semnificaţiapersoanei s- au atenuat. În raport cu eternitatealumii, ce mai conta trăirea de, eventual, câţiva zecide ani, a unei fiinţe ce trebuia să- şi caute sensulîntr- o istorie contradictorie şi copleşitoare? În efortulde a surprinde adevărurile certe ale lumii din jurfilosofii au trecut cu vederea realitatea ineluctabilă aasumării individualizate a vieţii.

Kierkegaard a observat cu ascuţime tocmaiaceastă realitate şi a căutat să o capteze printr- otematizare ce ia în seamă faptul, la fel de cert, că nicio persoană nu poate evada din individualitatea vieţiiei şi- şi croieşte, într- un fel sau altul, drumul în lume,constituindu- şi astfel identitatea. el se concentreazăasupra identităţii pe care şi- o procură individua -litatea. Dacă filosofiile care l- au premers au adusmai ales explorări ale lumii socio- cosmice, Kierke-gaard adaugă acestora explorarea identităţii, dupăce observă că fiecare om este prins definitiv înexistenţa sa şi- i imprimă inevitabil o formă.

În cartea de debut, entweder- oder (1836),Kierkegaard ia pe cont propriu maxima lui Spinoza,de a gândi sub specie aeternitas, dar plasează adevă-rata eternitate nu după alternativă (entweder- oder), ci în faţa acesteia. „Pentru a înţelege aceasta– scrie Kierkegaard – trebuie să se distingă întredialectica ce se află în spatele alternativei şi dialec-tica indicată aici” (Kierkegaard, philosophischeSchriften, zweitausendeins, frankfurt am Main,2008, p.40). gândurile sale introductive lasă să sesesizeze orientarea reflecţiei sale spre asumarealumii de către om. „O fiinţă aparte este omul! liber-tatea pe care o are nu o folosesşte niciodată, ci doreş-te mereu o libertate pe care nu o are: el are libertatede gândire, dar cere libertatea cuvântului” (p.25).Multe alte gânduri nu fac decât să fructifice pers -

pectiva printr- o evaluare a ceea ce este. „Alţii arputea să reclame că timpul nostru ar fi rău; eureclam faptul că este sărac. Nu mai există pasiune”(p.31). Să observăm că deja odată cu evaluarea con-diţiei de viaţă, începe construcţia propriului destin.„eu sunt destinat, mi se pare, să parcurg toate expri-mările (Stimmungen) posibile şi să fac experienţe întoate direcţiile” (p.34). În construcţia însăşi se faccontinuu opţiuni. „eu am încredere numai în ceva:liniştea nopţii. De ce am încredere în ea? Pentru că

tace” (p. 36). Aceste opţiuni au mereu presupoziţii.„Nu există vreun sens în viaţa mea”(p.37). Aşa fiindalcătuită realitatea, „eu mă studiez pe mine însumi;sunt obosit de asta, încât fumez o ţigară pentru tre-cerea timpului şi mă gândesc: Dumnezeu poate şti înce scop m- a creat, ce vrea să ivească din mine” (p.30).

Să urmăm acest fir al explorării identităţii înscrierile de început ale lui Kierkegaard, căutând săcaptăm conceptualizări explicite (lăsând, aşadar, înafară hermeneutica acelor texte literare, muzicalesau de altă natură, care aduce ea însăşi argumenteîn plus pentru interpretarea noastră). Să ne oprim,aşadar, asupra cărţilor Über den Begriff der Ironiemit ständiger rücksicht auf Sokrates (1841),entweder- oder (1843) şi philosophische Brocken(1844), care ne dau cheia înţelegerii filosofării luiKierkegaard.

În Über den Begriff der Ironie punerea proble-mei este sesizabil diferită în comparaţie cu filosofiianterioare. Kierkegaard aminteşte că odată cuSocrate conceptul de ironie îşi face intrarea în lume,dar pune imediat reflecţia pe direcţia întâlnirii din-tre individ şi istorie. el consideră că „aparenţa (ers-cheinung)”, desconsiderată adesea în construcţiileconceptuale, îşi redobândeşte dreptul, încât filosofianu mai ia distanţă suverană de aceasta, dar nici nurămâne prizonieră „vrăjii singularului ( des zauberdes einzelnen)” (Kierkegaard, Über den Begriff derIronie. mit ständiger rücksicht auf Sokrates,Suhrkamp, frankfurt am Main, 1976, p.14- 15). Înreflecţiile lui Socrate, inclusiv în „tăcerea (Schwei-gen)” vestită a acestuia, el vede „expresia întregiivieţi (a lui Socrate NM) conform relaţiei ei cu istoriauniversală” (p.15- 16). Imediat, Kierkegaard interca-lează în relaţia amintită „ruptura (Brechung)”.„exteriorul nu era deloc în unitate armonioasă cuinteriorul, ci mai curând în contradicţie cu acesta, şidoar din acest unghi al rupturii este de înţeles Socra-te” (p.16). la Socrate este vorba de fapt de a „înţele-ge (verstehen)” relaţia, încât, oricât de contradicto-

riu ar suna, ironia este, în fiinţarea (Dasein) acestu-ia, chiar „substanţialul (das Substantielle)”(p.16).

este grăitoare împrejurarea că, atunci când iapartea prezentării lui Socrate din dialogurile plato-niciene, faţă de prezentarea mai factuală şi fără pre-tenţii teoretice de către xenofon (făcând analogia cuevanghelia după Ioan vis- à- vis de evangheliilesinoptice), Kierkegaard întăreşte „negativitatea” dinvederile lui Socrate. el este de acord cu Hegel asupraconsiderării „negativului (Negative)” drept „moment

necesar al ideii (notwendiges Moment des gedan-kens)”, dar aduce imediat o obiecţie de acum caracte-ristică la adresa construcţiei hegeliene. la Hegel„ideea nu are nevoie să fie întrebată din afară, căciea îşi dă singură în sine întrebare şi răspuns” (p.39),dar la Socrate prezentat de Platon răspunsul se dădupă o întrebare ce vine din afară şi este oarecum„contingentă (zufalliges)”. În vreme ce Hegel operea-ză în maniera unei filosofii ce pleacă de la o „presu-poziţie (Voraussetzung)” şi ajunge în cele din urmăla ea, fiind inevitabil tautologică, Socrate face dinîntrebare „chestiunea principală (Hauptsache)”.„Spus scurt, Socrate prezintă felul în care el a trans-bordat (umschifft) şi a găsit întreaga împărăţie a spi-ritului, spunând că întregul ar fi înconjurat de unocean de cunoştinţe iluzorii” (p.43).

Primul capitol al primei părţi din Über denBegriff der Ironie examinează dialogurile lui Platon,de la phedru, trecând prin phaedon, la republica,spre a degaja poziţia ironiei în dialectica socratică.Al doilea capitol vrea să stabilească ferm posibilita-tea înţelegerii ironiei lui Socrate. Al treilea capitol sereferă la realizarea efectivă a acstei posibilităţi.Între capitole Kiergaard plasează critica interpretă-rii hegeliene a lui Socrate. Iar după această parte deexaminare istorico- filosofică pentru captareaconceperii propriu- zis socratice a ironiei, Kierke-gaard se angajează să lămurească conceptul ironieişi să argumenteze „adevărul ironiei (die Wahrheitder Ironie)”.

examinarea amănunţită în materia lăsămân-tului lui Platon, xenofon şi Aristofan lasă să seobserve mereu intenţia de conceptualizare proprie,plecând însă de la cel care a preluat filosofic ironia şia iniţiat conceptualizarea acesteia. Kierkegaardleagă „iubirea (liebe)” de ironie şi vede în ironie„negativul în iubire” (p.56), pentru ca ironia să fiesocotită „sănătate, în măsura în care salvează sufle-tul din încurcăturile relativului, şi maladie, în măsu-ra în care caută să suporte negativul doar în formaneantului; această maladie este însă o febră condi-ţionată climatic, ce îşi atrage puţini indivizi şi căre-ia încă şi mai puţini îi fac faţă” (p.83). la Socrate iro-nia capătă lărgime, referindu- se la „întregul” realită-ţii, în vreme ce dialecticii i se asigură „eficacitatea(Wirksamkeit) eliberatoare negativ” (p.124). Ironianu este aici însoţitoarea unei expediţii, ci ceva maimult, încât individul se simte eliberat, iar pentru else deschide o lume. „Atât din punctul de vedere alironiei, cât şi din cel al gândirii subiective, persona-litatea devine cu aceasta un loc de plecare necesar;din aceste două puncte de vedere eficacitatea acesteipersonalităţi devine una eliberatoare, dar cea a iro-niei este negativă, iar cea a gândirii este, dimpo -trivă, pozitivă”(p.125- 126).

Socrate este considerat în Über den Begriff derIronie nu doar prin prisma relatărilor lui Platon şixenofon, ci şi luând în seamă ceea ce este comunrelatărilor, anume apelul la „demon” şi condamna-rea în baza celor două capete de acuzare – proclama-rea de zeităţi noi şi inducerea în eroare a tinerilor.De fiecare dată Kierkegaard scoate în relief ironia şiforma pe care aceasta o ia la Socrate. Spre deosebirede Ast, el interpretează „demonul” „ca avertizator,nu ca poruncitor, adică drept negativ, nu ca pozitiv”(p.162). Punctul de vedere al lui Socrate este astfelcel „al subiectivităţii, al interiorităţii”, care dizolvăîn sine „existentul (das Bestehende)” (p.165). formu-la exprimată de Socrate, cum că ştie că nu ştie nimic,nu este de înţeles, cum se face frecvent, „ca nimic cutotul gol, ci ca negaţie a conţinutului determinat allumii existente” (p.175). luând distanţă de Hegel,Kierkegaard respinge reducerea ironiei la rangulunui moment al sistemului, cu argumentul că „unpunct de vedere în viaţă nu este niciodată atât deideal, pe cât este în sistem” (p.167), iar ironia nu faceexcepţie. Ceea ce în sistem este un moment sortitdispariţiei, în viaţă duce o luptă îndârjită cu împre-jurările concrete. Kierkegaard spune că Socrate pro-iectează de fapt „negativitatea sa ironică” sa asuprastatului şi- i pune la îndoială valabilitatea (p.197),iar aceasta reprezintă definitiv atitudinea unei per-sonalităţi, prin forţa lucrurilor de atunci, particula-re.

Dar această personalitate a ajuns să creeze unprag – acela în care „devine conştientă de ideea careare sensul fiinţării sale în lume” aplică lumii „nega-ţia nemijlocirii substanţialităţii” (p.199). Principiul

Andrei MargaIdentitatea la Kierkgaard

Monografiile mai noi consacrate luiKierkegaard nu numai că sunt

exhaustive, ca izvoare, dar explicămai bine tematizările din opera saprin contextul intelectual agitat şi

foarte stimulativ din Copenhaga, aflatîn umbra apogeului romantismului

german. Chiar dacă Kierkegaard nu amenţionat- o vreodată, frecventareacasei Heiberg a fost crucială pentruformarea direcţiei sale de gândire.

30


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

invocat atât de des de către Socrate, că păcatele ar finecunoaştere, indică ceea ce aici poate fi socotit sufi-cient. „Tocmai libertatea infinit curajoasă (ubermu-tige) a subiectivităţii este ceea ce noi sesizăm înSocrate, dar aceasta este tocmai ironia” (p.211). Ceeste ironia aici? „Ironia este un mijloc de stimulare(Reizmittel) pentru subiectivitate, iar ironia este laSocrate o pasiune faţă de istoria lumii în adevăr. InSocrate se încheie un şir evolutiv şi se ridică altul. eleste ultima figură clasică..., dar propria lui clasicita-te îi permite să fie purtătorul ironiei” (p.211- 212). laSocrate întregul punct de vedere se roteşte în „nes-fârşită negativitate” faţă de ceea ce este şi faţă deceea ce survine (p.218).

Kierkegaard îi reproşează lui Hegel că înţelegeistoria pe „mari epoci (formaţiuni)”, ceea ce îl faceneinteresat de ceea ce se petrece cu individualităţilevii, precum Socrate. În expunerea sa „individulapare ca determinant arbitrar al binelui”, iar „bineleca atare nu are forţă de îndatorare necondiţionată”(p.223). Consecinţa majoră a procedeului este înţele-gerea „unilaterală” a ceea ce Hegel însuşi a spus,anume că Socrate este fondatorul moralei. Chiarluând în seamă faptul că a distins între moral şi Sit-tlichkeit, se poate spune că, atunci când îl interpre-tează pe Socrate, Hegel consideră ideea de bine, darnu poate arăta în ce fel a înţeles acesta binele, ple-când de la viaţa lui. „Mişcarea la Socrate este ajun-gerea la bine. Însemnătatea sa în dezvoltarea lumiieste de a ajunge acolo (nicidecum aceea de a fiajuns)” (p.232- 233). Contemporanii lui Socrate auînţeles că ei au ajuns acolo, dar aceasta este altceva.

Socrate rămâne nu doar momentul de începutal conştientizării ironiei ca acces la lume, ci şi o abor-dare memorabilă. Pentru el întreaga realitate şi- apierdut substanţialitatea şi a devenit străină(p.260). După meticuloase incursiuni în istoria luiSocrate, Kierkegaard ajunge la conotarea, promisădeja prin titlul cărţii, a ironiei. el se raportează laceea ce au izbutit în materie romanticii germani(Schlegel, fichte, Tieck, Paul), dar referinţa sa filo-sofică majoră rămâne Hegel, pe care îl consideră„maestrul (Meister)” ironiei (p.238). fără întârziereKierkegaard adaugă critica acestuia – Hegel a pre-luat prima componentă a ironiei, anume exprimareasubiectivităţii (Subjektivität), dar a desconsiderat- ope a doua, acea subiectivitate a subiectivităţii (dieSubjektivität der Subjektivität), fără de care ironianu există (p.238). faptul Kierkegaard îl pune peseama împrejurării că nici Hegel nu a recunoscut însistemul său ponderea reală a ironiei, chiar dacă elînsuşi a adus acest reproş contemporanilor săi. Ope-răm, în orice caz, cu multiple semnificaţii ale ironiei,încât trebuie precizată cea care traversează diferite-le situaţii.

Prima determinaţie a ironiei – ne spuneKierkegaard – este aceea că „aparenţa nu este esen-ţa, ci, dimpotrivă, contrarul esenţei”. Ironia estelegată apoi de un anumit subiect, „subiectul careeste negativ liber”(p.243). ea presupune o stare detrufie (Vornehmheit), ca figură a vorbirii (Redefi-gur), adică găsirea unei poziţii din care realitateaeste văzută altfel decât o vede opinia curentă (p.244).Ironia converteşte ceea ce este aparent în lipsă derealitate (Wirklichkeit) şi toate din jur în nimic(Nichts) (p.254). ea este legată de „negativitate infi-nit absolută (unendlichen absoluten Negativität)”:aceasta înseamnă că ironia priveşte întreaga fiinţa-re (Dasein): „Subiectului ironic întreaga fiinţare adevenit străină (fremd), iar acesta a devenit străinfiinţării, la rândul său” (p.255).

Ironia este condiţie a poeziei, dar ceva multmai mult. Cu ironia – accentuează Kierkegaard –începe ceea ce numim „viaţă personală (persönlichesleben)”: „Ceea ce îndoiala este pentru ştiinţă, esteironia pentru viaţa personală”. Ironia este „începutulabsolut al vieţii personale”, iar îmbrăţişarea ei pre-tinde înainte de orice „curaj”. Peste toate, ironia estede fapt „adevărul (Wahrheit)”. ea retrage valabilita-te realităţii, întregii realităţi. „Ironia pune limite,temporalizează, stabileşte graniţe şi asigură prinaceasta adevărul, realitatea, conţinutul; ea năzuieş-te şi reliefează (straft) şi conferă astfel atitudine(Haltung) şi coerenţă lăuntrică” (p.319). Ironia nueste depăşită decât de umor, dar acesta include unmoment de pozitivitate. „umorul conţine un skepsis

mult mai adânc decât ironia; căci aici totul se învâr-te nu în jurul finitudinii (endlichkeit), ci în jurulpăcătuirii (Sundigkeit); skepsisul umorului se rapor-tează la cel al ironiei precum necunoaşterea lavechiul principiu: credo quia absurdum; dar umorulconţine şi o pozitivitate mult mai adâncă; căci el semişcă nu în determinaţii umane, ci în determinaţiiuman divine (teoantropice), el nu află liniştea înaceea că face om din om, ci în aceea că face, din om,om al lui Dumnezeu”(p.322- 323). Indiscutabil strălu-cită, disertaţia Über den Begriff der Ironie se încheiecu aducerea explorării identităţii umane până înpragul trecerii pe alt tărâm, cel al raportării omuluide acum nu la lumea sa, ci la Dumnezeu.

Monografiile mai noi consacrate lui Kierke-gaard nu numai că sunt exhaustive, ca izvoare, darexplică mai bine tematizările din opera sa prin con-textul intelectual agitat şi foarte stimulativ dinCopenhaga, aflat în umbra apogeului romantismuluigerman. Chiar dacă Kierkegaard nu a menţionat- ovreodată, frecventarea casei Heiberg a fost crucialăpentru formarea direcţiei sale de gândire. Inăuntrulacesteia, nu numai că l- a întâlnit pe „exponentul ele-ganţei şi vorbelor de spirit, al ironiei şi urbanităţii,al bunelor maniere şi al aristocratismului spiritului,în forma sa cea mai bună şi cea mai rea”, dar şi peesteticianul care dădea evaluări hotărâtoare de des-tin şi, mai ales, pe cel care i- a îndreptat atenţia spreHegel şi goethe şi, mai concret, spre formareaindividului. Heiberg s- a ocupat el însuşi de formare,de Bildung, pe care a socotit- o necesară şi hotărâtoa-re pentru viaţa omului (vezi joakim garff, SörenKierkegaard. Biographie, Carl Hanser, München,2004, pp.97- 106). faust era nu doar titlul scrierii cereprezenta culminaţia operei lui goethe, dar şipersonajul ce- i concentra interesul. Alături de Donjuan, atât de conturat de cunoscuta operă muzicalăa lui Mozart, şi de evreul rătăcitor, la care l- au duslecturile literare şi teologice, Kierkegaard îl va pre-lua filosofic pe faust ca personificare a unui destinuman. Precum Heiberg, el a fost impresionat de toc-mai publicatele, fireşte postum, prelegeri de esteticăale lui Hegel şi era preocupat să identifice, ca fidelhegelian, căile intrării Ideii în lume. formula hege-liană a poeziei ca „idee în formă sensibilă” l- a atras.Impreună cu Heiberg, Kiekegaard va socoti poeziadrept calea de acces veritabilă la Idee, ba mai mult,va respinge avantajarea de către Hegel a experienţeipolitice, a statului, postulând primordialitatea expe-rienţei poetice. Heiberg sesiza, desigur, că în opticalui Hegel experienţa politică este în cele din urmăcea capabilă să unifice genul uman şi admitea căabia geniul poetic are privilegiul accesului la Idee şi,în mod exact, la forma care unifică genul uman.Kierkegaard avea să modifice raportul cu poezia:după părerea sa Ideea intră în realitate nu doar pringeniul poetic, ci prin abilitatea fiecăruia, geniu poe-tic sau nu, de „a cultiva in viaţa proprie unitateadată prin formă. Pentru a o face, acela nu trebuie săfie poet, dar viaţa însăşi devine o operă de artă, artadezvoltării unei forme şi a unităţii printr- o armoniea forţelor în conflict, fără de care nu va fi unitate şinici viaţă (umană). Ceea ce este interesant este căpasajul lasă să se vadă că Kierkegaard pare să fiedeja interesat să dezvolte o noţiune constructivă aunităţii persoanei, bazată pe categorii estetice, darîn sensul «esteticului» ce nu este prerogativa exclusi-vă a artistului. este relevant în acest sens să repe-tăm că noţiunea unităţii poate fi considerată eaînsăşi într- un sens larg a fi o categorie estetică.Astfel că, referindu- se la «viaţa individuală» ca loc deintrare pentru acea formă în care ideea asigură con-turul (shape) unificator. Kierkegaard se desparteradical de heibergismul ortodox, care spune căunitatea este asigurată, cum s- ar putea spune, de«Ideea» în forma Cunoaşterii sau Raţiunii” (AlastairHannay, Kierkegaard. a Biography, Cambridgeuniversity Press, 2001, p.18- 19). In mod evident,Kierkegaard revine la o înţelegere a vieţii umane cefusese caracteristică vechilor greci, înainte de veni-rea pe scenă a lui Platon şi Aristotel, pe care o vaopune hegelianismului interpretat ca panlogism şi,în contextul danez de atunci, iluminismului. În libe-ralismul încurajat de iluminism, alături de scriitoriimajori ai momentului, Kierkegaard vedea doar osursă de despiritualizare şi de degradare culturală.

Tema formeicapabilă să unificeviaţa individuală îlva domina, iar solu-ţia pe care o dă esteîndatorată creşti-nismului, pe care,în forma eclesialădată, îl va criticasever, păstrând în -să căutarea creşti-nă a unui sens alvieţii demn de om.În 1835 Kierke-gaard face celebraconsemnare: „Ceeace îmi lipseşte pro -

priu- zis este să mă lămuresc asupra a ceea ce trebu-ie să fac, nu asupra a ceea ce trebuie să ştiu – fie şiîn situaţia în care cunoaşterea trebuie să premeargăfiecare acţiune. este vorba de a înţelege destinaţiamea, de a sesiza ceea ce Divinitatea vrea propriu- zissă fac; este vorba de a găsi un adevăr, care este ade-vărul pentru mine, de a găsi Ideea pentru care vreausă trăiesc şi să mor”. Ideea Kierkegaard o va găsiasumându- şi constatarea care îi conferă, la rândulei, caracterul unui prag în evoluţia filosofiei univer-sale – aceea după care sinteza la care Hegel a aduscreştinismul şi filosofia s- a rupt. Cum va spunerepetat în entweder- oder, „împotriva lui Dumnezeunoi nu avem niciodată dreptate” (p.580- 586), iaraceastă maximă trebuie să devină premisa pentru anouă abordare a omului.

Cu entweder- oder Kierkegaard îşi plaseazăreflecţiile în sfera „înţelepciunii (Weissheit)” angaja-te în „jocul vieţii (das Spiel des lebens)” şi începeexaminarea diferitelor „stadii” atinse pe drumul vie-ţii. Prin „stadiu” el are în vedere ipostaze ale organi-zării vieţii în jurul câte unei reguli, de la un stadiula altul fiind treceri („metamorfoze”), fără ca aceastasă însemne survenirea vreunui stadiu ultim(Kierkegaard, entweder- oder, p.67). Aici se opreşteasupra experienţei poetice şi examinează „stadiulmuzical- estetic” luând în analiză ceea ce i se pareculminaţia creaţiei lui Mozart, opera don Juan şi, încomparaţie, Faust- ul lui goethe. Argumentul său,desfăşurat amănunţit, este solidaritatea experienţeide viaţă a personajelor şi construcţiei muzicale acunoscutei opere lirice. Orizontul filosofic al abordă-rii este, pe de o parte, respingerea, în continuare, areducerilor hegeliene. De pildă, Kierkegaard scrie:„În vreme ce Hegel consideră compasiunea numai îngeneral şi trimite la diferitele forme pe care aceastale ia în individ, eu vreau să reliefez diferitele compa-siuni în relaţie cu diferitele feluri de vină tragică”(p.121). Orientarea sa este spre suprinderea particu-larităţii şi elaborarea filosofică pe suportul acesteia.Pe de altă parte, orizontul filosofic este dat de reeva-luarea sentimentului inutilităţii drept cale de accesla autenticitate. Spre ilustrare, Kierkegaard susţinecă „cel care nu are simţ pentru trândăvie (Mussig -gang) nu s- a ridicat încă la autentică umanitate.există oameni care exclud ceea ce fac (geschäftig-keit) pentru totdeauna din lumea spiritului şi o pla-sează pe aceeaşi treaptă cu animalul, care esteîmpins de instinctul său la mişcare în continuare”(p.224). Orientarea sa este spre punerea sub semnulîntrebării a nemijlocirii vieţii în numele unei umani-tăţi profunde, la care accesul îl deschide în primăinstanţă simpla contemplaţie.

În das tagebuch des verführers se face maiîntâi despărţirea între „poezie” şi „realitate” şi seatribuie autorului jurnalului ceva în plus faţă deexperienţa altora. „Acest plus era poeticul (das Poe-tische), pe care el îl degusta în situaţia poetică a rea-lităţii; pe aceasta el o recupera în forma reflecţieipoetice. Aceasta era cea de a doua plăcere, iar pe plă-cere era construită întreaga sa viaţă. În primul cazel degusta personal esteticul, în al doilea îşi degustaestetic personalitatea sa. În primul caz poanta era căel degusta personal egoist bucăţile pe care i le oferearealitatea, cu care el satura parţial realitatea; în aldoilea caz personalitatea sa s- a diluat şi astfel adegustat situaţia şi pe sine în situaţie. În primul cazel avea nevoie de realitate ca ocazie, ca moment; înal doilea caz realitatea era înnecată în poetic” ( Kier-kegaard, das tagebuch des verführehrs, DTV, Mün-chen, 1963, p.7). Asumpţia filosofică este aici că „înspatele lumii în care trăim se află, departe în fundal,o a doua lume, care stă cu prima oarecum în aceeaşirelaţie precum stă în teatru scena reală faţă de ceape care se joacă” (p.8).

Cu cartea philosophische Brocken. auch einbisschen philosophie (1844) Kierkegaard urcă lageneralizări filosofice ceva mai înalte decât cele pri-lejuite de examinarea stadiilor vieţii, râmânăndorientat spre a capta ceea ce face fiecare individuali-tate din viaţa sa. „Viaţa mea pot să o angajez, cuviaţa mea pot să mă joc cu toată seriozitatea, dar nucu cea a altuia” (Kirkegaard, philosophische Broc-ken..., în Kierkegaard, philosophische Schriften,p.593). „Sistemul” teoretic, în general „punctul devedere” în considerarea vieţii i se par „exaltare lipsi-tă de raţiune”, „absenţă a grijii (Sorglösigkeit)” şi„confort (Wohlbehagen) în propria existenţă” şi ledenunţă. Îl laudă pe Socrate, care a avut „curajul şichibzuinţa de a- şi fi destul” şi de a fi refuzat să recu-noască vreo „autoritate” în altul (p.598- 599). Orizon-tul filosofic este dat acum de recunoaşterea „clipei(Augenblick)” ca semnificaţie hotărâtoare a timpului(p.6oo), care antrenează o nouă semnificare a vieţiiumane. r

■ Din vol. Andrei Marga, Introducere în filo-sofia contemporană,

ediţia a treia, amplificată, în curs de apariţie la editura Compania

■ semnal editorial ■ Ideea Europeană

► c. miu, t. mămăligan, c. ştefan, România în calea ameninţării teroriste

► petru Demetru popescu, Prinţ şi spadasin, vol. 1

► petru Demetru popescu, Prinţ şi spadasin, vol. 2

Theodor Codreanu se dovedeşte unuldintre puţinii critici vizionari din lite-ratura noastră contemporană, preves-tind declinul posmodernismului şi

instaurarea transmodernismului. Până la prezenta-rea caracteristicilor acestuia, criticul porneşte cu oprezentare succintă a modernismului, una mai vastăa postmodernismului, cu care compară transmoder-nismul, pentru ca în finalul expunerii să realizezecâteva analize concrete de literatură transmodernăşi nu numai. Primele două noţiuni menţionate suntutilizate pentru anumite etape istorice parcurse,ideologii şi curente artistice, iar a treia este propusăpentru următoarea, dacă omenirea va urma caleaîmpăciuitoare propusă de aceasta. Specificitatea lor,în toate variantele, decurge din tipurile de antropo-centrisme promovate.

Trebuie să stabilim linia de pornire a cercetăriiîn antropocentrismul tradiţionalist, sprijinit pe: cre-dinţă, naţionalism, tradiţie şi idealuri înalt umaniste.

Modernismul începe cu revoluţiile industrialecare au condus la instaurarea capitalismului şi care,prin dezvoltarea tehnicii au oferit încredere omuluiîn forţele sale. filosofia empiristă şi iluministă aucondus spre slăbirea credinţei, ajungându- se laNietzsche care decretează moartea lui Dumnezeu.Omul începe să uzurpeze tronul divinităţii, naţiilecontinuă să devină tot mai puternice, până pe la mij-locul secolului xx. Structura liricii moderne a fostfoarte exact caracterizată de Hugo friedrich prin euldictatorial, transcendenţa goală, fantezia neîngrădi-tă, maladiv ostentativ.

Concentrarea industrială în mari concerneinternaţionale, spijinite de naţiunile puternic dez-voltate economic şi financiar care doresc transforma-rea restului lumii în piaţă de desfacere (globalism), acondus la configurarea altei epoci istorice, denumităpostmodernă.

Antropocentrismul postmodernist stipulează:ateismul/moartea lui Dumnezeu, abandonareasacrului, moartea naţiunilor, aşezând omului con-cret în centrul lumii. lipsit de idealuri, de un centrual fiinţei sale, trăind un gol istoric, în spatele său şial lumii stă nimicul/neantul. Şi totuşi postmoderni-ştii îl proclamă fericit, fiind lipsiţi de orice constrân-gere transcendentă. Trăind fără idealuri, omul post -modern nu pare supraom ci mai degrabă un om peri-feric/ subom întrucât tradiţiile au murit, arta e unsimulacru, un joc steril, amuzant, eterniatea ei esteo iluzie. Adevărul şi metafizica sunt forme goale,măşti de muzeu. Postmodernismul apare ca o formăgoală, sterilă, chiar inumană. lumea postmodernănu e nici măcar haos ci haosmos, afirmă TheodorCodreanu. (transmodernismul, editura Princepsedit, Iaşi, 2011)

Alvin Toffler apreciază că întâi omul s- a rapor-tat la Dumnezeu, apoi la univers şi acum la sineînsuşi. Azi Occidentul a pierdut tradiţia pe care arputea să o reînveţe din Orient. guénon consideră cătrebuie recuperată Tradiţia primordială a Omenirii.

Poezia postmodrnă a fost iniţiată în America,prin anii ’50- ’60, de către Generaţia Beat (Allen gin-sberg, jack Keronac, lawrence ferlinghetti), Şcoalade poezie de la new York (frank O’Hara) şi Colegiulscriitoricesc de la Black mountain (Charles Olson).la început, curentul postmodernist era foarte viru-lent nu numai împotriva tradiţiei, ci şi a tuturoridealurilor umaniste. luând totul în răspăr, se pro-mova cotidianul insignifiant, omul însingurat, lipsitde transcendent, trăitor într- o lume al cărei substrateste nimicul.

la noi postmodernismul e impus după 1980 deMarin Mincu şi apoi Nicolae Manolescu şi eugenSimion. Postmodernismul coexista cu modernismul.Daniel Corbu descoperă, la noi, ascendenţe postmo-derniste la avangardişii urmuz, Tzara, Saşa Pană –pe linie absurdă, Bacovia – atmosfera mortuară,Caragiale – umorul. Poetul din Iaşi mai crede căpostmodernismul s- a manifestat la noi, întâi caavangardism de refugiu (cu toate că în Occident el apus capăt avangardelor), apoi, în socialism, ca modde rezistenţă la proletcultism. Paul goma îl conside-ră un curent moleşit.

Theodor Codreanu consideră că la noi precari-tatea postmodernismului provine din faptul că e lip-sit de organicitate, fiind preluat sincronic şi epigo-nic, ceea ce e înalt pentru Occident a devenit carica-tural pe malurile Dâmboviţei, în timp ce liviuPetrescu afirmă că există postmodernism organicromânesc, construit pe teme autohtone.

Capodopera postmodernismului liric românesc,levantul lui Mircea Cărtărescu, despre care orgolio-sul autor crede că a înmormântat sub o placă deplumb întreaga istorie a literaturii rpmâne de pânăla el, întrucât a parodiat toate stilurile poeţilorautohtoni, e caracterizată de Theodor Codreanudrept o invenţie verbală epidermică, lipsită de pro-funzime, afirmaţia constituind o caracteristică gene-rală a postmodernismului, motiv pentru care: „Ceitalentaţi s- au salvat însă pe cont propriu, fiepărăsind paradigma, fie apropiindu- se de ethosultransmodern.” (Th. Codreanu)

Azi, postmodernismul promovează kitshul,pornografia, arta de tip „coca- cola” (desenele pepereţi, pungi de plastic, lenjerie intimă – chiar cuchipul lui Iisus, tatuaje etc).

Adrian Dinu Rachieru consideră postmodernis-mul o formă fără fond. Stabileşte două faze evolutivedupă 1989, prima până prin 1995 pentru cucerireafuncţiilor în conducerea institiţiilor culturale şi adoua, a clasicizării când se cercetează fenomenul cucărţi, lucrări de doctorat etc.

Şi totuşi, iată că ideologii postmodernismului îicântă acum prohodul (seminarul de la Stuttgart, dinanul 1991 a fost consacrat acestui fenomen, care lanoi se afla pe culme). Chiar teoreticianul gianni Vat-timo îşi reconsideră poziţia, afirmând că arta numoare, ci e într- un continuu amurg şi că omul nupoate trăi singur, fără Dumnezeu.

În replică la teoria neantului postmodernist,Theodor Codreanu se întreabă cum e posibilă creaţiadin nimic, fără un Creator? Tot el remarcă faptul că,sub ameninţatea globalismului, naţiunile îşi cultivămai puternic tradiţiile şi specificul.

În legătură cu naşterea conceptului de trans-modernism, criticul porneşte de la observaţia filoso-fului Radu enescu, cel care remarcând dezontologi-zarea postmodernistă propunea depăşirea ei printransmodernism. În sprijinul reontologizării pe altebaze, Basarab Nicolescu a dezvoltat transdiscipli -naritatea, termen care l- a determinat pe TheodorCodreanu să lupte pentru impunerea denumirii detransmodernism pentru noul curent. Pentru Basa-rab Nicolescu, transdisciplinaritatea înseamnă „ceeace se află în acelaşi timp şi între discipline şi dincolode orice disciplină. finalitatea sa este înţelegerealumii prezente, unul din imperativele sale fiind uni-tatea cunoaşterii”.

În sprijinul curentului teoretizat de TheodorCodreanu (curent care se afirmă şi în Occident) seînscrie şi cartea lui Constantin Virgil Negoiţă –împotriva lui mango (ed. Paralela 45). Acesta, con-sideră că epoca premodernă începe în anul 325 prinCongresul de la Niceea când a fost recunoscută cadormă fundamentală a creştinismului trinitateadivină (Theodor Codreanu consideră că acesta a fostmomentul naşterii transmodernismului prin carelogica trivalentă a pus capăt logicii aristotelice biva-lente).

Transmodernismul, în concepţia criticului nos-tru acoperă toate manifestările spirituale: religia,ştiinţa, politica, arta.

În religie transmodernismul începe cu dialogulglobal între credinţe (mişcarea confesională mondia-lă devine speranţa viitoarei ere). Viziunea lumii calumen, ca transparenţă a credinţei creştine careluminează universul spiritualizându- l. În fiecarelucru lucrează energiile divine (părintele Stăniloaie),se înscrie în transmodernism. În lumea- lumen,limba adăposteşte fiinţa şi aici „fiinţa ajunge să vor-bească.” unde e mişcare e şi scop. Şi cât e mişcare nue desăvârşire moartă, e devenire. Mişcarea în lume etimp. Părintele Stăniloaie are o nouă concepţie asu-pra spaţiului şi timpului. există un eon final careadună tot timpul şi unul iniţial care cuprinde deoda-tă toate posibilităţile ce se vor desfăşura în timp.Acel deodată al primei zile devine acel deodată alcelei de- a opta zi fără de sfârşit. Ieşirea din eternita-te prin creaţiune şi intrarea în eternitate prin învie-re. Timpul posedă o dublă săgeată: una este orienta-tă spre moarte, cealaltă spre eternitate. Nu omul îlaşteaptă pe Dumnezeu, ci invers, omul e într- o con-tinuă facere spre îndumnezeire, dar omul se aflămereu în pericol de a rata ora astrală de iubire. glo-ria dată omului de către Dumnezeu o reprezintălibertatea, aici sălăşluieşte antropocentrismul creş-tin. Omul de azi urmează individualismul lui Cain,îl paşte Complexul lui Iuda, cel care neputândsuporta preţul trădării s- a spânzurat. Omul ecentrat în lumea- lumen dar stă modest, la margine.

lumea devine transparentă pentru om când „îlvede” pe Dumnezeu, ca şi „lumea- în- deschis” a luiHeidegger („luminişul fiinţei”).

În zona de non- rezistenţă absolută e vidul plinal logicii cuantice, nimicul care produce lumi, Dum-nezeu a creat lumea din nimic, Dumnezeul- Nimiccum zice Basarab Nicolescu. Taoismul îi zice Dao,unului primordial care însufleţeşte dualitateayin- yang – logică triadică generând fiinţa. lao Tzî:„Ceea ce este dă folosul; ceea ce Nu- i, folosinţa” (pli-nul şi golul). françois Cheng teoretizează armoniaunui al treilea termen, Vidul mediu. Vidul plin detransparenţă ne duce cu gândul spre lumea calumen.

Theodor Codreanu observă o afinitate emines-cu – Nietzsche – Heidegger în ceea ce priveşte lumeaca transparenţă, luminiş al fiinţei.

În ontologia triadică (gândirea terţului inclus),Ştefan lupaşcu (logica dinamică a contradictoriu-lui) concepe trei tipuri de universuri coexistente:realitatea macrofizică binară, fizică; realitatea biolo-gică şi starea T, spirit/suflet/afectivitate/alegere.universul cuantic integralist de tip bootstrap carestipulează interdependenţa tuturor particulelor însistem, precum şi informateria concepută de MihaiDrăgănescu se încadrează în transmodernism. Dife-renţa dintre triada lui Hegel şi cea a lui lupascueste conferită de rolul timpului, la Hegel, termenii sesucced, la lupascu sunt simultani. la Blaga, Dum-nezeu şi Natanail sunt fraţi. Istoria umanităţii e untot, în noi trăieşte prima celulă din ziua Creaţiei.

Recuperarea religiei de către ştiinţă (fritjofCapra), transfinitul lui Cantor (alt nume pentru infi-nit), principiul de incertitudine al lui Heisenberg,teorema lui gödel (care afirmă imposibilitatea creă-rii unei teorii viabile în logica binară), sunt noţiunitransmoderne întrucât includ antinomii iar contra-dicţia înseamnă viaţa (logica binară nu o poateexprima).

la Blaga dublarea categoriilor raţiunii cu celeabisale (matricea stilistică) – ţine de transmoder-nism. Arheul eminescian în care se cuprind toţioamenii trecuţi, prezenţi şi viitori, se apropie de con-ceptul transfinitului cantorian. De asemenea ter -menul noician de fiinţa- ca- fiinţă (devenirea întrufiinţă), viziunea pentamorfică elaborată de Alexan-dru Surdu şi noologia lui Ilie Bădescu, pot fi integra-te transmodernismului.

la noi, termenul a fost îmbăţişat cu entuziasmde tinerii grupaţi în jurul revistei „Aisberg”, în anul2005 marcându- se al doilea manifest altransmodernismului, la Cluj- Napoca, după care s- ainstaurat liniştea transilvană. În schimb, gorjanulIon Popescu- Brădiceni a sintetizat tabla valorilormoderne/postmoderne şi transmoderne, devenind unfervent teoretician al transmodernismului.

Transmodernismul este un curent tot mai activşi în Occident, de pildă, în America, Paul H. Ray con-sideră că există 3 tipuri de percepţie a lumii: tradi-ţională, modernă, transmodernă.

Transmodernismul e considerat tolerant, anti-fundamentalist, acceptând toate religiile, toate ideo-logiile paşnice, tradiţiile, specificităţile. Primul Con-gres internaţional de Transdiciplinaritate a avut locîn anul 1994.

Theodor Codreanu nu a preluat termenul sin-cronic, ci a elaborat o adevărată doctrină care sinte-tizează teorii ştiinţifice, religioase, literare etc.

Pentru el pilonii de susţinere ai transmoder-nismului sunt: Creştinismul unităţii divine în trini-tatea Tată, Duhul Sfânt şi fiu. Păcat că înconstituţia europeană nu s- a introdus creştinismulca religie a ue, Transdisciplinaritatea lui BasarabNicolescu, logica tripolară a lui Ştefan lupaşcu,Împăcarea ştiinţei cu religia, Torenţa ideologică.

Cartea se încheie cu analize concrete de litera-tură postmodernistă. Criticul îl situează pe NichitaStănescu în „luminişul finţei.” Teoria poetului des-pre imperfecţiunea cubului devenit frumos prin dis-trugerea unui unghi (antimetafizica – lecţia desprecub) este clar postmodernistă. Volumul de versuriCălătorie spre transparenţă (1977), semnat de C. D.zeletin se încadrează tot aici, ca şi poezia antinomi-că a lui Teleucă. Cartea Svetlanei Paleologu- Matta –eminescu şi abisul ontologic se situează şi ea înluminişul cristalului.

Theodor Codreanu este convins că transmoder-nismul va marca un nou eon în istoria omenirii. Mie,toleranţa asta ideologică mi se pare cam idealizată.Adevărat că istoria se petrece prin repetiţie cu dife-renţă. Avem cazul Renaşterii care a urmat evuluiMediu. Neagu Djuvara consideră că europa trăieşteun nou ev Mediu, datorită acceptării arabilor, negri-lor, turcilor şi asiaticilor între autohtoni. Metisareaprin nomadism şi ştergerea naţionalităţilor are caurmare scăderea nivelui de trai şi civilizaţie. Istori-cul pare să pledeze pentru sfârşitul civilizaţieiumane. Cred că nu avem mult până decăderea noas-tră, în epoca actuală, atinge limitele instinctuale aleprimitivului. Ar putea fi, într- adevăr sfârşitul uma-nităţii sau va urma o nouă Renaştere. TheodorCodreanu crede că aceasta va fi transmodernis-mul. r


MaRtIE 2014

31

Lucian GruiaTransmodernismul

32


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Pentru Olimpiu Nuşfelean proza nureprezintă o pauză, o suspendare a poe-ziei. găsim, parcurgând antologia depovestiri a scriitorului, un om fără

aripi (editura Ideea europeană, Bucureşti, 2009), ointensă apropiere de metaforă, de discursul specificmai degrabă poeziei, o tendinţă permanentă de amistifica realul, plasându- l adeseori în planul oniri-cului şi chiar al fabulosului. Proza scurtă a scriitoru-lui bistriţean se distinge astfel printr- un soi de coa-bitare a felului poetic de a privi şi reda lumea cu celspecific prozei. Cu toate acestea nu se poate vorbidespre absenţa veridicului aici. În ciuda alunecărilortextului într- un oarecare derizoriu creat prin ambi-guitatea specifică fabulosului, acesta rămâne anco-rat cumva în real. lumea aşa cum este o vedem înoglinzile distorsionante pe care prozatorul ni le puneîn faţă. Olimpiu Nuşfelean nu inventează lumi, cualte cuvinte, ci o redă pe aceasta aşa cum este ea darmai ales aşa cum este văzută de către autor.

Relaţia descriere/obiect descris devine astfeluna cât se poate de intensă, mistificată chiar (dupăcum spuneam) pe alocuri. fabulosul este la el acasăaici, chiar şi în descrierea obiectelor celor mai comu-ne. Ignorând cumva noile tendinţe narative, OlimpiuNuşfelean îşi asumă o poziţie cumva naivă, aceea aintroducerii pregnante a poeziei în maniera de reda-re a prozei, a inserării metaforei în textul narativ.Iată bunăoară cum este descrisă o fază dintr- un mecide fotbal: „Mijlocaşul central este stopat, din greşea-lă, de către coechipierul din dreapta. furios, mijloca-şul agaţă mingea şi, driblând, aleargă cât îl ţinpicioarele spre poarta adversă. Pătrunde periculos.este obligat să paseze extremei drepte. Ajunge lângăpoartă şi este fluierat în ofsaid. fără multe comple-xe. Mingea, veselă şi regăsită, se întoarce în jumăta-tea noastră de teren…” – învingătorul (pp. 240- 241)

Descendenţa vianiană este de la sine înţeleasăastfel. Numai că în ceea ce îl priveşte pe scriitorulbistriţean constatăm o oarecare „cumpătare” a alu-necărilor în fabulos, cumpătare ce poate fi pusă peseama unor teze, a unor mesaje limpede conturatepe fundalul fiecărui text. Se poate observa cu uşurin-ţă cum în spatele fiecărei metafore stă o teză, un ele-ment recognoscibil în realitatea imediată. Sunt dealtfel foarte puţine prozele lui Nuşfelean în caremesajul să aibă caracter fabulos. Nicio clipă nu- i vatrece lectorului prin minte că ceea ce este descrisaparţine fantasticului. Îi va fi limpede acestuia căzidul care desparte apartamentul din Falia nuînseamnă altceva decât degradarea căsniciei, lipsade comunicare dintre soţi, sau că florile care apar înlocul ochilor lui gabriel (ochii lui Gabriel) sunt felulneprihănit, inocent al copilului de a privi lumea, sauchiar felul aparte cu care aceasta este privită descriitorul însuşi. Considerăm că una dintre trăsătu-rile care conferă consistenţa şi pe undeva ineditulprozei scriitorului bistriţean este tocmai acest refuzde îndepărtare la nivel tematic de real.

Aceştia ar fi astfel vectorii care indică direcţii-le formei povestirilor lui Olimpiu Nuşfelean. În ceeace priveşte mesajul, nivelul ideatic, aşadar, lucrurilestau oarecum mai limpede. Viziunea prozatoruluiasupra relaţiei text- existenţă este dihotomică însens larg, ea suferind anumite modificări esenţiale odată cu apariţia fiecărui volum. Împărţim aşadarproza scurtă a lui Olimpiu Nuşfelean în două părţi(inegale). Avem mai întâi primul volum – poziţiafiinţei – încărcat de profunde mesaje morale, volumce pare să stea sub semnul parabolei, al inocenţeirevelate în text, al calmului etic. Ceea ce considerămcă ar fi cea de- a doua parte a creaţiei prozodice nuş-feleniene (cele două volume: Câinii de vânătoare şiIubeşte- mă repede şi uită- mă iar) pare să renunţe laaspectul acesta parabolic al textului, creaţia repre-zentând un soi de scufundare în real, fără mari mizemorale, cu un mesaj adeseori voalat.

fiecare povestire este clădită pe două planuri:cel al evidenţei (al formei, dacă doriţi, despre caream vorbit deja şi vom mai vorbi în eseul de faţă,acest aspect reprezentând un element esenţial înceea ce priveşte opera pe care ne propunem să o dis-cutăm aici) şi cel al înţelesurilor care stau în spateletextului, al sensurilor care reies, aşadar. Două aspec-te deci. Mai întâi cel al formei: savuroasă, poetică,frapantă, suprarealistă pe alocuri, cu o naraţiunelăsată parcă să alunece în voie înspre metaforă,bogată în înţelesuri, conţinând un dinamism care ianaştere tocmai din această rodnicie a metaforei.gabriel din proza cu care debutează volumul se

naşte cu margarete în loc de ochi. (De altfel, povesti-rea aceasta este definitorie din mai multe puncte devedere în ceea ce priveşte proza scurtă a autorului!)Modul de a privi lumea al personajului este o reuşi-tă metaforă a felului în care percepe şi redă existen-ţa scriitorul însuşi. Acesta nu poate spune o povesteoricum, ci doar trecând- o prin florile proprieipriviri…

Cel de- al doilea aspect menţionat mai sus sereferă spuneam, la înţeles, la mesaj, la ceea ce îirămâne în minte cititorului după actul lecturii. Aicitrebuie să revenim asupra împărţirii făcute mai sus.Prima parte a creaţiei autorului conţine o puternicăaplecare înspre parabolă, înspre înţelesuri moralelimpezi şi nu în ultimulrând la îndemâna lectoru-lui. Ochii lui gabriel dinpovestirea mai sus menţio-nată reprezintă ceva. Ino -cenţa omului poate, inocen-ţă pe care fiinţa o pierde peparcursul vieţii în mod ire-mediabil. Căci ce altceva arputea reprezenta spitalul încare copilul este dus pentruoperaţie, dacă nu viaţaînsăşi? (Întortocheată, de -gradantă, alienantă…):

„l- au dus într- o dumi-nică, când nu avea şcoală şinici nu era programată vreoşedinţă cu părinţii cuminţi.Au intrat într- o clădire datăcu smoală. Pe faţadă, dea -supra intrării secundare,scria cu litere de- o şchioa-pă: Infernul disputabil –aici orice om devine lucra -bil!... Au înaintat printr- unlabirint de coridoare, darportarul nu le- a dat nici unghem, aşa c- au trebuit să sebazeze pe propria încrede-re. Prin forţa împrejurări-lor, erau obligaţi ca, la oadică, să găsească singuriieşirea… Pe margini, ceau-ne goale fierbeau un lichidinexistent, dar foarte fricos.Deasupra, prinse de tavancu pioneze, ardeau o mulţime de becuri negre.gabriel le confunda mereu cu nişte vagi cărăbuşi.”(pp. 17- 18) exemple care să ilustreze natura alegori-că a textelor (şi complexitatea acestora) din acestprim volum pot continua: zborul din trepte cu plasăde sârmă reprezintă nevoia de libertate a omului, pecare învaţă s- o ignore şi de care finalmente uităchiar; sau zidul din povestirea Falia, despre care amspus deja că semnifică degradarea inevitabilă de celemai multe ori a căsniciilor, alienarea soţilor.

Dorim însă să insistăm asupra unui aspect pecare îl găsim esenţial în înţelegerea diviziunii volu-melor de povestiri ale lui Olimpiu Nuşfelean. estevorba tocmai despre mesajul moral al acestora. Tex-tele din primul volum au, spuneam, un caracterparabolic pregnant. Asta face ca mesajul să fie înmod inevitabil unul etic şi mai ales vădit, la vedere,am putea spune. Într- o contemporaneitate în care nudoar lumea este cinică, ci şi maniera de a privi lite-ratura şi relaţia sa cu cititorul, texte precum celedespre care vorbim aici ar putea părea, tocmai dato-rită trăsăturii menţionate mai sus, naive. Dar este,credem noi, o candoare care şade bine textelor luiNuşfelean, mai ales că ele sunt scrise cu gravitate,cu miez metaforic, cu mână în care se simte o sigu-ranţă aparte în urmărirea mesajului.

Revenim. Acest prim volum, reprezentativ pen-tru felul în care vede Olimpiu Nuşfelean relaţia sacu literatura (proza scurtă, în acest caz), aduce înatenţia cititorului o limpezime cumva inocentă amesajului. Dar candoarea aceasta pare să disparătreptat. Ne referim aici fireşte la cele două volumede povestiri care au urmat. Nerenunţând la aplecă-rile înspre metaforă, oniric, etc., incursiunile narato-rului în lumea pe care o descrie nu mai au aceeaşimiză alegorică. Sau ea nu mai este la îndemâna ori-cui. fireşte, nu putem vorbi de lipsa unui mesaj. Darmesajul este pus sub un semn al echivocului, întâie-tate părând să aibă de acum demersul în sine, iar nuceea ce găsim la finalul lecturii. De altfel putem con-

stata o vizibilă „maturizare” a textului inclusiv înceea ce priveşte forma. Alunecările în metaforă parcumva înfrânate, stăpânite într- o manieră mai rigu-roasă, dacă putem spune aşa.

Renunţarea aceasta la parabolă, la conţinutulpur etic conţine fără îndoială unele avantaje. Îi vinemult mai uşor naratorului bunăoară să explorezerealul pur şi simplu! Să descrie ceea ce vede, aşacum vede, prin intermediul literaturii, fără a supunerealitatea, fără a o modifica în vreun fel. Proza numai este aşadar un excurs înspre împlinirea sensuri-lor alegorice, ci un traseu de urmat în sine. fireşte,alegoria încă există în creaţia lui Nuşfelean, dar eanu mai este căutată – survine parcă din text. Iar

libertatea aceasta pe care osimţim la nivel narativ,renunţarea la chingileparabolei reprezintă unindiciu al maturizării nara-tive a autorului.

Reprezentativă pen-tru traseul acesta al scrii-torului de la o anumităcandoare a mesajului lavolumele de proză ce auurmat (atât tematic cât şiformal) ni se pare povesti-rea poetesa de la miezulnopţii. Asistăm aici la vio-lul unei fete naive. Consi-derăm remarcabil pasajulde final, încărcat de o ten-siune aparte, naturalistăaproape: „…Dimineaţa, lilifu trezită de Tori. Se făcusetârziu. Tori era grăbit. Oforţă să se ridice de pecovorul unde zăcuse dupăce ceilalţi o avuseserăîntr- un timp nesfârşit, otrimise la baie să se speleşi să- şi treacă piepteneprin păr, fără s- o lase să seuite prea mult în oglindă.(…) În încăpere plutea unmiros acru şi un aer îmbâc-sit, greu respirabil. Nu maisuporta aerul acesta, darlili îl rugă pe Tori s- o mailase în cameră, să doarmă,

să doarmă şi să uite unde se află.” (p. 396) Constatăm de asemenea mici diferenţe de

ordin pur narativ (nu întâmplătoare, am spune noi)între cele două părţi pe care le- am identificat în crea-ţia în proză a bistriţeanului. Începând cu al doileavolum este perceptibilă în text o oarecare acalmie, o„potolire” a ritmului. Naraţiunea pare să curgă maidomol, mai aşezat. Acest lucru se datorează tocmaischimbărilor de ordin ideatic discutate mai sus.Autorul nu mai ţine cu orice preţ să demonstrezeceva, să susţină o teză morală, să expună un punctde vedere limpede şi dinainte stabilit. lipsa aceastade concizie a mesajului îi permite scriitorului luxulde a povesti pur şi simplu; fără miză (etică sau nu),fără concepte morale care trebuie urmărite. Iată cumdebutează de pildă povestirea Şi moliile zboară, dincel de- al doilea volum: „Septimia Beteleagă lasă des-cumpănită bolul cu maioneză pe tăblia mesei dinbucătărie. Se aşează pe taburetul de lângă masă, cumâinile atârnând neputincioase pe lângă corp, pri-vind intrigată conţinutul bolului. De fapt, ceea ce seafla înăuntru nu era maioneză ci o pastă subţire, osoluţie uleioasă din ceea ce ar fi trebuit să fie omaioneză. Nu- i ieşise niciodată maioneza.” (296)Descriere de dragul descrierii aproape. Imaginea şiatât, fără mize morale, fără înţelesuri alegorice.

Dacă în primul volum tribulaţiile autoruluisunt îndreptate cumva înspre exterior (parabolă,sensuri morale adiacente, înţelesuri general valabi-le, aşadar), în cele două volume care au urmat, aces-tea par vectorizate înspre interiorul fiinţei, însprecăutarea aproape existenţială a sinelui (recurgând lamijloacele prozei), înspre particular. Iar excursulacesta la sondarea existenţei fără urmărirea împlini-rii vreunei parabole reprezintă tocmai actul maturi-zării scriitorului, renunţarea la expresia candidă,făţişă a parabolei şi trecerea la sondarea narativă aexistenţei, la explorarea fiinţei pur şi simplu. r

Vasile VidicanIncursiune în proza scurtă

Fabulosul este la el acasă aici, chiar şiîn descrierea obiectelor celor mai

comune. Ignorând cumva noiletendinţe narative, Olimpiu Nuşfelean

îşi asumă o poziţie cumva naivă, aceeaa introducerii pregnante a poeziei în

maniera de redare a prozei, ainserării metaforei în textul narativ.

Personaj admirat şi detestat, cineastuldanez lars von Trier şi- a plasat o bunăparte a filmografiei sub semnul contro-

versei. După ce festivalul de la Cannes l- a validat cape unul dintre cei mai importanţi cineaşti contempo-rani (cu Palme d`Or pentru Breaking the waves, în

1994) şi l-a alungat apoi pentru declaraţiile „pronaziste” făcute acolo (când a fost selectat cu splendi-dul melancolia, în 2011), el revine în atenţia mondia-lă cu filmul în două părţi nimfomana, a cărui cam-panie de lansare se foloseşte inspirat de reputaţia deprovocator a autorului. După ce comisia de rating aCNC- ului a interzis la început prezentarea în săli apărţii a doua, calificând- o drept o producţie porno -grafică, discuţia s- a încins şi în spaţiul dialogic(mediatic sau extramediatic) de la noi. Mulţi au săritîn apărarea dreptului de a fi prezentat în cinemato-grafe a peliculei, nu atât din raţiuni moral- estetice,ci pro- europene. Politicieni de rang mai înalt sau maicoborât au intervenit în polemică amintind că nefacem de râsul europei, unde vizionarea noului filmal lui lars von Trier a fost cel mult interzisă minori-lor.

Odată repus în drepturile de a fi văzut pe ecra-ne, nimfomana lui Von Trier merită cred mai multăatenţie pentru locul său în evoluţia/opera autorului,decât pentru tabuurile doborâte în reprezentareasexului pe ecran. Multe filme din categoria „de artă”au scăpat de ratingul „x”, deşi au introdus sceneexplicite de sex (a se vedea doar lust, Caution deAng lee sau Intimitate de Patrice Chéreau) şi defini-rea pornografiei ar trebui să plece de la obiectivele şimijloacele folosite de cineast. folosind un anume tipde punere în scenă a scenelor erotice „reale”, pelicu-lele cu ratingul x favorizează privitorul voyeur şiurmăresc să- l excite. Adică exact ceea ce nu facelars von Trier în nimfomana, mai degrabă o dramădespre maturizarea unei tinere şi un eseu cinemato-grafic despre raportul dintre eros şi convenţiilesociale decât un film erotic.

Ambiţionând să povestească viaţa unei femeicare se autodeclară „nimfomană”, din copilărie pânăla vârsta mijlocie, lungmetrajul provocatoruluidanez împrumută din tehnicile literare ale romanu-lui de iniţiere şi maturizare şi nu se teme de exten-sia în timp şi nici de divagaţii. Ba chiar, unele dintrematerialele de promovare ale nimfomanei anunţă căavem de- a face cu un nou gen cinematografic, „filmulde divagaţie”. Adevărul este că lui lars von Trier îiplac manifestele, după cum a arătat lansând dogma95 (evident în 1995), un text anti- hollywoodian şicontra „îmburghezirii” cinemaului de autor. Deşinoua peliculă se revendică oarecum din acelaşi spiritcontestatar şi are multe în comun cu Idioţii (1997),singura sa creaţie respectând decalogul lansat cumare pompă la Cannes, acum cineastul se fereştesă- şi însoţească lansarea de luări de poziţie în scrisşi- i lasă pe publiciştii lui să intensifice interesul.

Aceştia au făcut cunoscută durata iniţială aversiunii autorului- şase ore (prezentată recent lafestivalul de la Berlin) şi nevoia distribuirii în douăpărţi, de aproximativ două ore fiecare, la cerereaadminstratorilor de săli de cinema. Reunind împreu-nă opt mari capitole, volumul 1 şi 2 amintesc deseori

de literatură, cum am amintitdeja. Viaţa lui joe, eroina tortura-tă (uneori la propriu) de propriileexperienţe dar şi de sentimentulvinovăţiei, este istorisită chiar deea bărbatului solitar numit Selig-man care o găseşte bătută în faţacasei lui şi o ajută să- şi revină.Derulate ca poveştile Şehereza-dei, întâmplările relevante suntevocate şi comentate de eroinajucată la vârsta matură de Char-lotte gainsbourg şi de bărbatulextrem de cultivat interpretat deStellan Skarsgard (interpretul luivon Trier din Breaking thewaves). Organizate pe capitole,evenimentele din prima parte

sunt puse sub semnul analogiei dintre experienţeleerotice şi pescuit, hobby- ul gazdei.

există un contrast frapant între caracterul„sordid” al întâmplărilor care ilustrează obsesia

femeii pentru partidele de sex cu persoane şi înlocuri cât mai nerecomandabile şi conversaţia dintrecele două persoane educate (vezi engleza foarte şle-fuită vorbită de Charlotte gainsbourg şi consistenţareferinţelor culturale aduse de el în discuţie) care leanalizează. Detaşarea apare şi din acest contrast,dar şi din tehnicile de distanţare împrumutate dinteoria lui Bertolt Brecht. lars von Trier distruge ilu-zia chiar în acele scene de sex explicite, suprapu-nând peste imagini cifre, calcule aritmetice sautexte, într- un stil didactico- amuzant. Regizorulmizează pe un amestec îndrăzneţ de genuri, mixând

cu îndemânare melodrama cu farsa, comedia cuhorror- ul. una dintre cele mai reuşite secvenţe aleprimei părţi este sosirea în locuinţa lui joe a neves-tei părăsite care, în apariţia ei însoşită de cei treicopii, întruchipează însăşi ideea de morală ultragia-tă. Interpretarea furtunoasă a umei Thurman, dincare nu lipseşte umorul complice, aduce un alt fel dedistanţare faţă de clişeele melodramatice, pe careautorul nu s- a sfiit să le acumuleze în textura poveştii.

lars von Trier exploatează codurile acelei spe-cii numită „melodrama femeii căzute”, cum o numeş-te lea jacobs. Autoarea constată că eroina obişnuităa acestui tip de filme este femeie care „comite otransgresiune sexuală, precum adulterul ori sexulpremarital” şi este „exclusă din spaţiul domestic alfamiliei şi se angajează pe panta decăderii”. Şi „nim-fomana” lui von Trier urmează această traiectoriedupă ce, deşi pare că îşi găseşte fericirea alături desingurul bărbat pe care l- a iubit vreodată, jerome(Shia laBoeuf), descoperă că nu mai are nicio senza-ţie erotică şi începe să se livreze experienţelorsado- masochiste. Partea a doua a filmului urmăreş-te, în trei capitole, această parte a biografiei lui joe,insistând pe „ticăloşirea” ei progresivă. Nici încerca-rea de recuperare prin terapie de grup, nici respon-sabilităţile de mamă nu pot opri decăderea femeii.Deşi momentele comice sunt mai rare în partea a

doua (cu excepţii precum ratatul amorîn grup cu doi africani), melodrama nue lăsată să năvălească pe tot ecranul:regizorul găseşte mereu soluţii pentrua frâna la timp mecanismul ei. Depildă, în scena abandonării copiluluisingur acasă, se trece repede pestemomentul pericolului, când micuţulajunge nesupravegheat pe balcon, şiaccidentul nu are loc.

Mai complexă decât pare laprima vedere, mixtura de genuri,coduri şi tehnici specifice cu propriilecomentarii ale autorului şi numeroasealuzii cinefile oferă originalitate aces-tei noi etape din creaţia cineastului.unele dintre „divagaţii” sunt în acelaşitimp surprinzătoare şi misterioase,precum lunga discuţie despre deosebi-rea dintre icoanele catolice şi ortodoxe,cu marcarea preferinţei pentru ultime-le dintre ele (pentru că elogiază naşte-rea, nu moartea). Iar referirea la picto-rul Andrei Rubliov marchează direcţiaaluziei, cineastul Andrei Tarkovski.De altfel, filmul îi este dedicat acestu-ia şi nu este primul regizor obsedat detema credinţei pe care lars von Trierîl citează: danezul Carl TheodorDreyer este altul şi Breaking theWaves este o replică la filmul său pati-mile Ioanei d` arc. Cu „paranteze” mis-terioase de acest fel, filmul îşi maipotoleşte uneori furia împotriva con-venţiilor sociale şi ipocriziei, careguvernează ansamblul. După romanti-cul film melancolia, care pune în scenă

sfârşitul lumii, sarcasticul nimfomana pare, în evo-luţia cineastului, o reajustare de ton în căutare deechilibru. r

■ lea jacobs, the Wages of Sin: Censorshipand the Fallen Women Films, 1928- 1942, 1991

33


MaRtIE 2014

Dana DumaLars von Trier, un geniu al controversei

Mai complexă decât pare la primavedere, mixtura de genuri, coduri şi

tehnici specifice cu propriile comenta-rii ale autorului şi numeroase aluzii

cinefile oferă originalitate acestei noietape din creaţia cineastului. unele

dintre „divagaţii” sunt în acelaşi timpsurprinzătoare şi misterioase, precumlunga discuţie despre deosebirea din-

tre icoanele catolice şi ortodoxe.

chArollte GAinsBourG în nIMfoMana 2

Volumul „Cinemato-grafiştii. 2345 decineaşti, actori, criticişi istorici de film, şi

alte persoane şi personalităţi careau avut de- a face cu cinematografuldin România sau care sunt origi-nari de pe aceste meleaguri” de B.T.Rîpeanu, apărut la editura „Mero-nia”, o variantă revăzută şi sub-stanţial dezvoltată a lucrării „1234de cineaşti români”, de CristinaCorciovescu şi Bujor T. Rîpeanueditată cu aproape două decenii înurmă de „editura Ştiinţifică”, seanunţă ca o carte de referinţă îndomeniul acesta destul de firav alcărţii de film din România. Din maimulte motive. Întâi, pentru că îşipropune să ofere date biografice şifilmografice esenţiale despre „per-soanele şi personalităţile” care auavut de a face – fiecare în domeniulsău de activitate – cu producţiacinematografică din România. În al doilea rând, pen-tru că dicţionarul cuprinde o listă aproape exhausti-vă de cineaşti români (chiar dacă numărul titulareste stabilit aprioric, situaţie care l- ar fi putut deter-mina pe autor, prin forţa lucrurilor, să supra- licitezesau să sub- liciteze lista de nume înscrise în sumar).Într- un al treilea rând, pentru că informaţia esteadusă la zi, astfel încât atât publicul larg cât şi citi-torii de specialitate au la îndemână un instrumentde lucru actualizat şi destul de bine informat dinpunctul de vedere al documentării. Cartea confrate-lui de breaslă Bujor T. Rîpeanu mi se pare a fi, aşa-dar, o lucrare necesară în peisajul editorial autoh-ton, chiar dacă există şi anumite aspecte discutabileale lucrării. Însuşi titlul cărţii poate fi pus sub sem-nul întrebării. Autorul, în „cuvântul înainte”, are unprim sub- capitol întitulat „Cinematografişti vs.Cineaşti”, în care îşi expune, limpede, punctul devedere în acest sens, dar personal, în ciuda argumen-telor sale, păstrez sub semnul întrebării titlulghidului bio- filmografic. De ce spun asta? În primulrând pentru că noţiunea de „cinematografist”, pecare o aflăm şi în dicţionarele de „ultimă oră” alelimbii române, a ieşit, practic, din vocabularulcurent, mie personal îmi sună a „arhaism” (deşi,ştiu, este riscant să vorbeşti despre arhaisme încazul unor cuvinte introduse în limbă abia în secolulxx!). Mai potrivit pentru un asemenea dicţionarcinematografic, editat astăzi, mi s- ar fi părut titlul„2345 cineaşti români” (condiţii în care, din subtitlulexplicativ, citat la începutul acestui referat, ar fi tre-buit să dispară formulări ambigue precum „persoaneşi personalităţi care au avut de- a face cu cinemato-graful din România” şisă apară câteva cate-gorii primordiale aleprofesiunii de cineastprecum „regizori, sce-narişti, compozitori,operatori, actori, sce -no grafi, monteuri, teh -nicieni, producători,critici şi istorici defilm”, cum de altfel,autorul o şi face – par-ţial – la pagina 13!).Dar nici această for-mulă nu este lipsităde riscuri: practic, oseamă de nume (dincategoria acelora care– cum o spune autorul– în calitate de „acti-vişti politici implicaţi în cinematografie”, „au avutde- a face cu cinematograful din România”, pe felialor, mai mică sau mai mare, de responsabilitate) nuşi- ar mai fi aflat locul în această carte, pentru că nupot fi consideraţi cineaşti (chiar dacă, de pildă, des-pre cuplul prezidenţial din anii regimului totalitar,de câte ori cei doi apăreau pe coperta revistei „Cine-ma”, se spunea, în folclor, că sunt „comicii vestiţi aiecranului”). Pe de altă parte, dacă autorul ar fi alesformula de titlu „2345 de cineaşti români”, ar fi fostcazul să introducă în carte (în locul „cinematografiş-tilor” care nu au fost niciodată cineaşti) mai mulţi

dintre membrii uniunii Cineaşti-lor din România, unii dintre ei –printre care colegi de breaslă aiautorului! – pe nedrept uitaţi,sau lăsaţi premeditat pe dinafa-ră. De altfel, asemenea observaţiiam formulat şi în referatul adre-sat editurii înaintea publicăriivolumului, dar autorul n- a ţinutseama de multe dintre semnală-rile respective. B.T. Rîpeanurezervă spaţii diferite (de ladouă- trei rânduri la câteva zecisau sute) persoanelor incluse însumarul acestui ghid bio- filmo-grafic, propunând, astfel, direct şiindirect, o ierarhie valorică per-sonală, cu care putem fi sau nuputem fi de acord, astfel deopţiuni valorice reprezentând,practic, punctul de vedere alautorului. Aş vrea să semnalez,totuşi, câteva riscuri, aducând îndiscuţie doar câteva exemple din

mai multe posibile. Pe aceste criterii „tehnice” (alespaţiului acordat) propuse deautor, care devin, implicit, criteriivalorice, reiese, de pildă, că uniidintre cei mai importanţi cineaştidin România ar fi operatorii deimagine Nicolae Barbelian, Vasilegociu, Traian Popescu- Tracipone,Tudor Posmantir sau Iosif Bertök.Neîndoios – aşa cum reiese şi din„articolele” pe care li le rezervăB.T.Rîpeanu – aceşti cineaşti aufost foarte activi, prolifici, în aniide început ai cinematografieinaţionale, dar, şi din pricini„obiective” – multe titluri din filmo-grafia citată fiind foarte lungi –, şipentru că autorul a fost mai puţinselectiv ca altădată, textul rezer-vat acestor operatori estesupra- dimensionat, ierarhia valo-rică preconizată de autor fiind ast-fel periclitată. Nu neapărat dinperspectiva dimensiunii, alte câte-va articole ale dicţionarului ar fireclamat, din motive diferite, oatenţie specială. În primul rând, cred, articolul des-pre autorul primului lung metraj românesc, grigoreBrezeanu. B.T. Rîpeanu îl consideră, pe bună drep-tate, pe grigore Brezeanu, „principal realizator” allung metrajului Independenţa româniei (noţiuneade regizor, să recunoaştem, era destul de nebuloasăîn cinematograful anilor 1911- 1912!), nu ezită să

menţioneze şi sprijinulacordat de experimen-tatul actor AristideDemetriade tânăruluirealizator grigore Bre-zeanu (care avea abia20 de ani când realizaacest prim lung metrajde ficţiune), consem-nează, deasemenea,faptul că „paternitateaşi anvergura iniţiati-velor sale au fost nega-te de unii istorici defilm, care nu ezită a leminimaliza până laanulare”, dar cred căaceastă negare a meri-telor lui grigore Bre-zeanu (datorată, prac-

tic, unui singur istoric de film!), nu trebuie menţio-nată doar la modul constatativ, ea trebuie însoţită deo atitudine (de respingere sau măcar de regret) acomentatorului. Spun asta şi în perspectiva ca acestarticol de dicţionar să constituie nucleul unui volumdedicat, de însuşi autorul dicţionarului, ilustruluipionier al cinematografiei naţionale grigore Brezea-nu, volum care, în mod obligatoriu, urmează să repa-re imaginea distorsionată a tânărului cineast care,cu mai bine de un veac în urmă, iniţia şi finaliza pri-mul lung metraj românesc de ficţiune. Din cu totulalte motive, cred că trebuia revăzut articolul consa-

crat „cinematografistului” (sau cineastului?) NicolaeCeauşescu. etapele ascensiunii politice a tânărului„ucenic cizmar” sunt mai puţin importante într- undicţionar cinematografic, cred că articolul trebuia săse rezume la relaţiile fostului preşedinte al Românieicu cinematograful (insistându- se pe aberanteleforme de manifestare ale cultului personalităţii, careau condus şi la o serie întreagă de filme omagiale,menţionându- se eventual şi faptul că, într- un docu-ment oficial de partid, Nicolae Ceauşescu a condam-nat un film precum Faleze de nisip de Dan Piţa).S- au strecurat pe parcursul acestui amplu dicţionar(cu aproximativ 2345 de articole) şi câteva erori deinformaţie, uneori datele despre personajele în cauzăsunt insuficiente, alteori există nişte scăpări, aş zice,inerente la un asemenea volum de muncă, dar nu voienumera aici aceste imperfecţiuni (pe care, cel puţinparţial, le- am transmis autorului, pentru a firemediate într- o ediţie viitoare). Persistă în volum şicâteva semne de întrebare pe care, desigur, autorulva încerca să le elimine.

un volum de muncă imens a stat la bazaamplului ghid bio- filmografic realizat de BujorT.Rîpeanu, unele scăpări erau – cum spuneam la unmoment dat – inerente. unul dintre sub- capitolele

„cuvântului înainte” este intitu-lat, de altfel, „un proiect de oviaţă”, şi se simte pregnant faptulcă dicţionarul a fost, pentruautor, un proiect de o viaţă. Odocumentare substanţială şi rigu-roasă stă la baza fiecărei „fişe” dedicţionar, atât trecutul cât şi pre-zentul cinematografului româ-nesc şi mondial sunt cercetateminuţios pentru aflarea informa-ţiilor necesare pentru judicioasaportretizare a fiecărui subiect.Cum o mărturiseşte autorul şi în„cuvântul înainte”, când vorbeştedespre „virtuţi publice” şi „viciiprivate”, încearcă să evite, înlucrare, „capcana vieţii private”în portretizarea personajelor dic-ţionarului, fapt care consolidează,neîndoios, ţinuta ştiinţifică ademersului publicistic, fondulmoral al cercetării întreprinse(chiar dacă acest obiectiv nu a fostatins decât parţial). Pe de altă

parte, ţinând seama de condiţionările reale ale cine-matografului cu epoca sa, autorul explică necesita-tea ca uneori, în fişa de dicţionar, să vorbească şidespre evoluţia politică a unor subiecţi, şi chiar des-pre relaţiile unora dintre ei cu organele represive.Conştient de faptul că nu trebuie să comită abuzuripe acest „teritoriu minat”, autorul crede că lucrareade faţă, marchează, faţă de lucrări anterioare, „unsubstanţial progres calitativ” (deşi am semnalat, încâteva articole, reminiscenţe ale unui mod de gândi-re perimat). Autorul face câteva trimiteri şi spretranslaţia de la 1234 la 2345, dar cred că în prefaţăar fi fost binevenit şi un sub- capitol „2345 vs. 1234”,îndeosebi pentru a elucida subiectul trecerii de la olucrare cu doi autori la o lucrare cu un singur autor.Cartea criticului şi istoricului de film Bujor T. Rîpea-nu cuprinde, pe lângă ghidul de la A la z al celor2345 de cinematografişti sau cineaşti investigaţi, un„cuvânt înainte”, o listă a abrevierilor folosite, refe-rinţe bibliografice şi un ghid pentru cititorul străin(în franceză şi engleză). Din multe puncte de vedere,aşadar, lucrarea reprezintă un foarte util „instru-ment de lucru” pentru specialiştii din ţară şi de pestehotare, un necesar „ghid” orientativ pentru cinefiliide pretutindeni. Tocmai de aceea, cred că ar fi bineca dicţionarul tipărit (oricum, o lucrare amplă, deţinută enciclopedică) să fie însoţit – într- o ediţie vii-toare, corectată şi adăugită – de un DVD, care săincludă cel puţin o mie de fotografii ale principalilorreprezentanţi ai fiecărei bresle incluse în sumar. efi-cienţa unui asemenea important ghid cinematograficar spori, iar cercetarea de o viaţă a criticului, teore-ticianului şi istoricului de film Bujor T.Rîpeanu şi- aratinge plenar ţinta estetică şi moral- filosofică. r

tocmai de aceea, cred că ar fi bine cadicţionarul tipărit (oricum, o lucrareamplă, de ţinută enciclopedică) să fie

însoţit – într- o ediţie viitoare,corectată şi adăugită – de un DVD,care să includă cel puţin o mie de

fotografii ale principalilorreprezentanţi ai fiecărei bresle incluse

în sumar.

34


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Călin Căliman2345 de „cinematografişti”

35


MaRtIE 2014

Din apăsată predilecţie pentru prozascurtă, în ultima vreme am citit des-tule volume proaspete şi am recititunele din aceeaşi categorie. Între cele

din urmă şi volumul de povestiri, azilul regilor (ed.Multi Press Internaţional, 2010, distins cu un pre-miu al Asociaţii clujene a uniunii Scriitorilor), scrisde Maria Vaida- Voevod. Mult prea discreta proza-toare a publicat romanul pedepsiţi din generozitate(2005), dar şi, recent, altă culegere de povestiri,umbra îngerului (2013). Afirmând că toate eviden-ţiază o remarcabilă unitate stilistică şi tematică,adaug, de la bun început, că revederea aziluluiregilor s- a consumat cu reală plăcere, confirmareabunelor impresii de la prima lectură.

În compoziţia etică alcătuită din naraţiuni decalibru divers, pe la mijlocul cărţii figurează şipovestirea auzit- am, auzit.... Nu are dimensiuniample, nici multe personaje. Dar au fost destulecâteva pagini pentru ca autoarea să dea contur uneidrame specifice, cândva, spaţiului transilvan. Temutşi respectat totodată, gornistul satului, lică, îşi pier-de slujba, singura lui menire şi identitate: „goarnaera pâinea, era viaţa lui. Nimeni nu s- a mirat, aşa-dar, că a căzut la pat, atunci când primarul cel noua hotărât că strigatul de pe dealuri nu se mai potri-veşte cu vremurile noi, socialiste.

– Ne facem de minunea lumii! Avem poştaş,dăm circulare, e plătit să le aducă spre cunoştinţă,să meargă din casă în casă, ori numai la anumiţioameni şi- apoi aceia să spună mai departe. Până voravea toţi telefon şi cel fără fir e bun. Să ieşim dinignoranţă, măi, oameni buni. Altfel nu putem pro-gresa”.

Sigur, protagonistul povestirii a dispărut. Dar,fie şi din acest pasaj reprodus, cititorul va observacât de rezistente sunt anumite mecanisme şi auto-matisme sociale. Marginea lumii Mariei Vaida Voe-vod e o scufundare în adâncimea sinelui, acolo undepoate începe „ceea lume”, sau mai degrabă un neantîn care se aude prin nopţi, goarna lui lică, personajcu vechi state de plată în satul transilvan. Acolo,prin neguri, rătăceşte desculţă Nastasia, căzută fărăscăpare în „scorbura” rece a singurătăţii. În auz îirăzbate de departe lătratul lotrului. dimineaţă denoiembrie e povestea tristă a unui destin fără ieşiredin cenuşiul mohorât al unui univers fără speranţă,în care omul umblă în opinci de „noroi clisos, rece”,lipit de picioarele trecătorului. e un tărâm în carepăcatul nu află iertare: „Păcatul ista- l duc cu mine înmormânt” – cugetă femeia. Şi totuşi în grohotişul desenzaţii obscure se iţesc spre lumina tulbure a zile-lor – cuvintele. Istorisirile, duse din om în om şi întimp, îmbracă siluetele stranii ale unor stafii scăpa-te din poveste: „Pe domnul acela l- au ţinut închis înbalamuc înainte de a muri. Avea multă minte dar nuera tătă bună – cum îi zisa. Şi era însemnat. Ia, aşa,ca Petre, avea o pată roşie cât o alună pe frunte”. Depăcatul trupului nu se poate ascunde nimeni, niciNastasia! În cele din urmă, din disperare, din unghe-rul acesteia, se străvede ca o lumină limanul de din-colo de margine. Astfel, râvna spre nefiinţă se faceprin rugă adresată Proniei: „Doamne nu mă mişc deaici până nu mă iei cu tine. Scapă- mă Doamne dinviaţă – şi îşi face semnul crucii”.

Pe pragul inexorabilului există, iată, oprezenţă, ceea ce s- ar putea traduce prin iubireaaproapelui. Câinele, „amuşinând, sărind dintr- oparte în alta, aruncând cu labele din spate frunze,năucit de bucuria revederii” – e un semn, venind săo mântuie, să o întoarcă spre viaţă.

În proza Mariei Vaida- Voevod, dintr- o imemo-rială Transilvanie, urcă spre cer o axă a lumii, deoa-

rece pentru amărâţii sorţii tot mai rămâne nădejdeaprivirii aţintite în sus: „lumina dimineţii plutindpeste lume părea, prin lacrima femeii, translucidă”.Într- un spaţiu nins cu flori de cireş, personajulnumit As („şi într- adevăr era un as al imaginii,mereu în avangardă, unul dintre pictorii importanţiai generaţiei sale” – pompei) se salvează din absur-dul prozaic al realului, prin aceiaşi privire în sus:„Nu mă aude. Părea că nici nu mă vede. urmăreanorii. uitase de mine, de lume (...) Cu capul răstur-nat mult peste speteaza scaunului, privea cu ochiimijiţi spre cer. Se pornise vântul iar norii se adunauşi se risipeau în forme, în contururi fabuloase”.

Chiar duşi dincolo de ceea ce aş numi „feţeleunei lumi de margine”, personajele nu- şi pierd iden-titatea. „Am vreo şapte schije în picioarele astea careau bătut pământ înstrăinat” – spune cel întors

dintr- un cumplit prizonierat în Siberii. Cei din jurnu- l văd pe el, cel adevărat, concluzionând uşuratic:„plânge alcoolul din el”. Prizonierul care exclamămai mult pentru sine – „Ofiţerul atâta are, tunica şionoarea” – îşi reaminteşte mereu, ca un lait motiv:„În stepă doar vântul tăia felii groase în liniştea, celovea dureros timpanele, neobişnuite cu alte sunetedecât cu cele ale uneltelor strâmbe şi boante. Vântul,da, vântul. Niciodată n- a mai auzit de atunci, darnici până atunci un asemenea vaier”.

ţăranul ardelean, reîntors din prizonierat, şi- agăsit propriul mormânt şi chiar o cruce „pe care stă-tea scris numele lui”. Toţi îl agrăiesc cu ciudatăveselie: „ţi- a murit moartea”. Dar când omului îi estedat să treacă vămile veşnice, precum toţi cei din

tagma muritorilor, el este pe semnemântuit pentru că aflăm că a adormit„cu capul dat nefiresc de mult pe spate”.

Aşa sfârşesc oamenii „lumii demargine”, dar, citită într- o grilă încifra-tă, moartea lor nu e sfârşitul. Se trece,în fapt, spre altceva, o privelişte nemai-văzută de unde spre a cita un clasic –„nu- i călător să se fi întors vreodată ...” .„Are rac” – spun în şoaptă megieşii de labufet. e spaimă şi compătimire în ochiilor. Dar, el, păstorind turma satului, ladeal şi la vale, îşi spune înciudat:„Doamne ajută- mă! Dă- mă lupului, numă lăsa la o aşa batjocură, cum să măomoare un rac, io- s cioban din tată- nfiu”. Singuraticul din margine de lume,

din margine de sat, din margine de codru, ce- l roagăoare şi de ce pe „Alduitul şi- Nălţatul?”. el se roagăde Domnul, să- i dea lup, nu rac, sau puterea de afolosi ca unealtă spre cer, spre Sus, „lama rece a bri-ceagului”.

Cam aşa se ajunge în Rai, cu „brişca” – ar zice,pasămite urcan Bătrânul, venit întru vedere dinTritenii lui Pavel Dan. Ce rămâne în urmă în afarăde „bocet de talangă şi urlet de câine, adunând şiîmprăştiind norii? – turmă albă pe cer” . Indubita-bil, pornind din orizontul prozei de ŞcoalăArdeleană, naraţiunile Mariei Vaida- Voevod sfidea-ză, oarecum scrâşnind, mioriticul, tiparele tradiţio-nale. Apelând cu abilitate subtilă la psihanaliză, gli-sând între punct şi contrapunct, dezvoltândobservaţia într- o manieră punctiformă, prozatoareaînfăţişează fizionomii, dialoguri în care se manifestă

convingător – firescul, treptatul.O reîntâlnire în tren, la vârsta

senectuţii, a Domnului Cezar cu vecheasa iubire din tinereţe – Andra, imaginea-ză două lumi despărţite ireversibil, pen-tru că nu doar moartea, ci, un soi desomn – Bătrâneţea poate tăia punţile.De fapt, în acest caz s- a depăşit margi-nea, un anume hotar al marginii. Bătrâ-neţea, un văl sclerotic toropeşte existen-ţele din azilul regilor, unde – „locuitoriiacelui lăcaş domneau peste o imensă sin-gurătate. erau stăpâni absoluţi, fiecareveghind peste o lume a sa, pe care o însu-fleţea, ori o pustia, după propria- i vrereAzilul regilor !” e un soi de anticameră amorţii, un fel de hotel cu puţine stele,invadat de hăul singurătăţii, unde stro-pii gândului se metamorfozează în tune-te tăcute, în eul celor transportaţidincolo într- un fel de luntre a lui Karon.

Aş spune că Transilvania „dă pedinafară” ca un ceaun în clocot, deoarecede copleşirea cu Bătrâneţe, de Bătrâ -neţe, n- ai unde fugi! De obicei muşteriiAzilului sunt amărâţii lumii, ai sorţii,locuitorii suburbiilor de margine. unuldintre aceştia, să zicem zamfir, zărise pecaldarâm „un sul de hârtie (...) bani,legaţi trainic cu ceva, sfoară sau elastic,dar bani, desigur bani. Şi nu puţini!”Ameţit de mirajul unei comori pierdutede cineva pe trotuar, amărâtul dinsuburbie află că sunt bancnote expirate,„bancnote vechi”, cum îi explică o voceimpersonală de la „Buletinul de ştiri”.

feţele realităţii cercetate atent cunespusă compătimire în povestirileMariei Vaida- Voevod, sunt încercuite deorizonturi blocate, ziduri de netrecut.Oamenilor din aceste insule narative le

rămâne deschis firmamentul, catapeteasma, în careei nu uită să privească până în ultima clipă. Îi poar-tă paşii, destinul, prin noroiul pustiului (cel dinafară şi cel dinlăuntru), dar ei se salvează privind înînalt. e un „Doamne ajută!” – o rugăciune, o credin-ţă în ceea ce urmează „dincolo de margine”. este operformanţă a scrierilor Mariei Vaida- Voevod cum,apelând la reperele unui mediu aparent vetust şivlăguit, reuşeşte să descrie drame, situaţii de strictăactualitate. fără exaltări, denivelări sau excentrici-tăţi, scriitoarea construieşte o lume epică solidă,coerentă, discretă şi elocventă în acelaşi timp. Înpovestirea care împrumută şi titlul volumului existăun fragment lămuritor în privinţa virtuţilorremarcabile ale prozei Mariei Vaida- Voevod: „Mărezem pe speteaza băncii, o fac încet, cu mişcări line,întrerupte, n- aş vrea ca interlocutoarea mea să sesi-zeze hulpava mea dorinţă de a asculta o poveste. Îmiplăcea să ascult. Îmi exersasem această bucurie,care la început era obligaţie de serviciu, în îndelungiani de gazetărie”. Din bucurie, dar şi din obligaţieprofesională se hrăneşte proza acestei cărţi.

Critica a remarcat în naraţiunile MarieiVaida- Voevod o anume anecdotică minată de „unsens superior, o cheie de lectură”, o „diversitate debiografii, de destine rostogolite sau chiar frânte”.Autoarea caută cu obstinaţie printre amintirile unuiunivers în disoluţie. fără îndoială ei îi sunt familia-re dramele prea des uitate între dealurile şi colineleCâmpiei Ardealului, privite cu un ochi atent, dinunghiul unei viziuni de autentică modernitate. r

Mihai DragoleaFeţele unei lumi de margine

autoarea caută cu obstinaţie printreamintirile unui univers în disoluţie.

Fără îndoială ei îi sunt familiaredramele prea des uitate între dealurileşi colinele Câmpiei ardealului, privite

cu un ochi atent, din unghiul uneiviziuni de autentică modernitate.

■ semnal editorial ■ Ideea Europeană

► Florin logreşteanu,Puzzle

► Dorin popescu, noica. bătălia continuă

Andrei Şerban a reluat în2013 ceea ce în Româniaanului 1990 produseseşocul unui spectacol- ca -

podoperă – într- o montare total necon-venţională, pentru noi izbitor- origina-lă pe atunci – în care spectatorii, pre-zenţi în picioare, în spatele cortinei, seaflau prinşi în însuşi miezul acţiuniide mase larg desfăşurate într- o încleş-tare războinic de fierbinte şi tragicăpasionabilitate. era vorba de adapta-rea „de autor” a regizorului – dupăeuripide – a tragediei antice „Troiene-le”. Versiunea din 1990 din România,era, la rândul ei, reconstituită. Reveni-rile – la intervale de mai multe dece-nii, asupra unor subiecte, denotăempatii ideatice persistente, trăsăturăce pare să- l caracterizeze pe regizor.Versiunea din 2013 nu mai era însă un„spectacol de teatru”, ci unul adaptatpentru operă – şi intrat în repertoriulOperei Naţionale din Iaşi. Spectacoluldin 1990 fusese destinat Naţionaluluibucureştean – şi ca spaţiu de montare,beneficiase de „culisele” prelungi şilarg- încăpătoare ale acestui teatru. Încadrul festivalului Naţional din 2013,spectacolul Operei ieşene s- a desfăşu-rat în spaţiul culisat al scenei Teatru-lui „Odeon”, ceva mai strâmt – ceea cea făcut mai dificilă mişcarea în grup aspectatorilor, rotită perpetuu cătretoate punctele cardinale, principale şiintermediare, după cum necesita fiemiza derulării, amplu- masificate, aacţiunii de grup, a interpreţilor, fieiluminarea scenelor personalizate prineroii principali conflictual- confruntaţi.Deficitul spaţial şi- a câştigat totuşi ocompensaţie prin starea de partici -paţie şi mai direct- nemijlocită a spec-tatorului, la frisonul evenimenţial alunui timp dezgropat unei istoriistrăvechi şi totuşi mereu re- actualiza-bile prin încărcătura vibraţională aactelor de trăire umană intens- auten-tice.

De data aceasta însă, vocilecritice s- au arătat în mare parte mairezervate. Opinia noastră, e că rezervacriticii teatrale – câtă a fost – se dato-rează fixaţiei prea strict profesionali-zate a acestei critici, sensibilizate preamult pentru mij loacele (semioza) rosti-rii vorbite a cuvântului – cu fluxurileei emoţionale directe, nemijlocite. Înoperă, actul de trăire scenică nu maiconvoacă provocarea emoţionalănemijlocită, a actorului – ci trebuie săobţină transpoziţia fluctuaţiei şiintensităţii emoţionale în atributelede sinteză ale sinetului muzical. Apa-rent, emoţia devine mai estetizată. Înrealitate, ea capătă intensităţile„măiestriei”actului muzical în sine – şidin acest punct de vedere, frisonareaestetică emanată de vita lismul sacrifi-cial al textului – mai ales în ce priveş-te principalele personaje – a fost unade înaltă clasă. Cu atât mai mult cucât aceste prestaţii s- au racordat cu omişcare scenică de spectaculoasă difi-cultate. Incantaţii speciale au înlocuitlamento- urile tragice ale rostirii vorbi-te, ca vârfuri de aisberg ale partituriimuzicale adaptate de compozitoareaamericană liz Swados într- un spiritde trans- temporalitate.

Polarizată la antipod ca tonalita-te psihică, gen literar şi valorizareestetică adecvată – dar egalabilă cavaloare de spectacol cântăribil în abso-

lut, cu escavajul semantic al regieianticei tragedii – pălăria florentină –o comedie din tagma aşa ziselor come-dii „spumoase” sau „uşoare” – semnatede virtuosul în materie, comediograffrancez eugène labiche – ni s- a pre-zentat, în regia lui Silviu Purcărete, cao perlă perfect rotunjită de învolbura-tă şi trepidantă comediografie „pură”.(Altfel zis, „gratuită”.) Spectacolulvenise tot de la Iaşi – de astă dată dela Teatrul Naţional „Vasile Alecsan -dri”. Despre piesă, s- a spus că e o „epo-pee a burlescului”, un vodevil – sau o„farsă… nemuritoare”. Regizorul ro -mân a exploatat cu brio – nu altcevadecât… gratuitatea – în sinea eiimponderabilă a acestei farse. (În cur-sul unei plimbări matinale a unui bur-lac parizian, calul său mănâncă pălă-ria florentină de paie, agăţată într- unpom, a unei doamne căsătorite daraflată în compania secretă a unuifocus ofiţer. Pălăria era un cadouscump, al soţului – şi de aci, un şir deîntâmplări îşi modifică vertiginos şi înlanţ derularea, rostogolite pe un făgaşaleator determinat de zbaterile tână-rului parizian de a găsi o pălărie iden-tică celei mâncate de cal pentru doam-nă.)

Silviu Purcărete a exploatat – casă zicem aşa – sarcasmul gratuităţiiînsăşi până la proteismul şi paroxis-mul debordant al imprevizibilului.

A folosit o dinamică foarte inteli-gentă a planurilor comice şi o caricarea ritmologiei generale a spectacolului,din care au rezultat efecte comiceîncântătoare, simfonizate vizual pânăla rafinamentul coloristic – satirizant– al planului costumier hiperbolat.Colaboratori preţioşi au participatfără fisuri integrative, la viziunea –eruptivă în fantezie – a regizorului:Dragoş Buhagiar (scenografia), florinfieroiu (coregrafia), Vasile Şirli (muzi-ca originală), Aurel Anton (maestru delumini), Dragoş Mihai Cohal şi IrinaRomilă (conducere muzicală).

O întâmpinare critică destul decontroversată a avut musichallul luiMihai Măniuţiu, domnul Swedenborgvrea să viseze – pe care l- a prezentat înfestival acelaşi Teatrul „Vasile Alec-sandri” din Iaşi. Spectacolul îi aparţi-ne regizorului şi ca autor de text dra-matic, fiind o construcţie spectacularăbazată pe un scenariu – un scenariucare nu e adaptarea unei piese de tea-tru, ci e autonom. Opinia noastră sedisociază şi de această dată de toţi ceicărora „nu le- a plăcut” acest muzichall– noi considerând că şi aci e vorba de oinerţie aperceptivă. De o dublă inerţieaperceptivă: pe de o parte, faţă deschimbarea la faţă inopinată a„manierei” lui Mihai Măniuţiu. Pe dealtă parte, de neînţelegerea teoretică aunor aspecte de cardinalizare artisticăa acestui curent sau canon creaţionistcare se declară a- cardinalizabil, darcare, tocmai prin a- cardinalizaredevine re- cardinalizabil ca polisemie adestructurabilului – şi care se cheamăpostmodernism. O atacare postmoder-nă făţişă şi declarată în artaspectaculară a teatrului, n- am preaavut. (Nu ştiu dacă – şi cât – pe aiu-rea). Sigur, pot fi recunoscute în unelespectacole integrări insulare de trata-re postmodernistă, mai degrabă invo-luntare, născute din aderenţa necon-ştientizată, a unor realizatori, la spiri-

36


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Am pătruns destul debine în anul 2014 şi tre-buie să spunem cădebutul pentru Israel

sub aspect cultural şi artistic a fostfrumos. În special, în favoarea origi-narilor din România, ceea ce înseam-nă câteva sute de mii de cetăţeniisraelieni sau cetăţeni israelieni şiromâni care locuiesc în străinătate.Doar din punct de vedere politic tre-burile nu sunt la fel, tratativele Israe-lului cu Autoritatea Palestiniană nuprea s- au mişcat cu toate eforturileamericane de a determina un acordîntre „combatanţii” de mai sus; dinregiunea gaza se mai aruncă rachete,israelienii ripostează; uneori se anun-ţă că se întreprinde câte o încercarede a avansa în tratativele de pace,dar vin extremiştii de dreapta cu unplan nou de colonizări şi strică totul.Mai multe ţări europene ameninţăIsraelul cu sancţiuni economice dardeocamdată în ţara Sfântă se trececam uşor peste aceste avertismente,fiind acuzat secretarul de stat ameri-can că a lansat zvonul „sancţiunilor”ca să- i sperie pe israelienii… nespe-riaţi. Dar în Orientul Apropiat nuvom putea vorbi niciodată de linişte şipace, oricâte eforturi vor face alţiicare nu locuiesc pe aceste meleaguri.lăsăm deci problemele politice înseama celor ce le încurcă şi nu avemnicio speranţă că le vor descurca vreo-dată.

Mai bine deci ne vedem de pro-blemele noastre „de suflet”. Vreau săreamintesc iubiţilor cititori că sfârşi-tul anului 2013 a pregătit debutulbun din 2014 pentru emigranţii dinţara Mioriţei, fiindcă România anumit a nouă ambasadoare, peAndreea Păstârnac, bine cunoscută înIsrael încă de acum un deceniu cânda fost ataşată cultural a ambasadei, astabilit un nou corp diplomatic, anumit consul pe liviu Campanu,cunoscător al problemelor şi deosebitde ataşat de oameni, iar la InstitutulCultural Român atmosfera de lucrueste intensă în sprijinul răspândiriilimbii şi culturii române.

Mă mai refer aici la două vizitedeosebite, ale preşedintelui RomânieiTraian Băsescu şi ministrului deexterne Titus Corlăţean, menite săîntărească relaţiile economice şi dealtă natură între ţările noastre.Ambii politicieni români s- au întâlnit

cu reprezentanţi ai originarilor dinRomânia şi au subliniat rolul impor-tant al organizaţiilor româneşti dinIsrael în favoarea întăririi prietenieidintre România şi Israel. De un realfolos va fi şi întâlnirea pe teme turis-tice care va deschide larg schimburileîntre cele două state. În aceastăatmosferă vie şi prietenoasă un rolimportant l- a avut ICR Tel Aviv carea organizat câteva întâlniri cu dele-gaţi din România pe diverse temeimportante cum ar fi literatura româ-nă, la care au participat zeci despectatori. Ca în fiecare an, ICR- ul agăzduit la sediul din Tel Aviv şedinţade debut pentru 2014 a AsociaţieiScriitorilor de limba română dinIsrael, cu ocazia căreia s- a lansatnoul număr al revistei asociaţiei„Izvoare” cuprinzând proză şi poezierealizată de 40 de scriitori din Israelşi România. Revista a fost sponsoriza-tă de poeta israeliană foarte cunoscu-tă, Bianca Marcovici. la primaşedinţă s- au acordat 3 premii învaloare de 15.000 de şekeli (donaţie ascriitoarei Ada Shaulov enghelberg,prin premii care poartă numele tată-lui ei – Prof. Bercu enghelberg)doamnei Margareta Brătescu, zoltanTerner şi Sofia ghelman.

ţinem să menţionăm aici căasociaţia a fost vizitată de scriitorulromân domiciliat în Australia, Rocageorge, care prin poeziile lui şiînsemnări de călătorie a făcut o bunăimpresie publicului israelian. Maimenţionăm că scriitorii israelieni delimba română au publicat 30 de tit-luri noi de cărţi, plătite de scriitoriînşişi, afară de unele sponsorizări dinfondurile guvernului român. Totdatorită finanţării (pe baza proiectu-lui universităţii Petre Andrei dinIaşi) au apărut în colecţia „OperaOmnia” 10 cărţi de proză şi poezie aleunora dintre cei mai buni scriitoriisraelieni.

Între evenimentele mai impor-tante, ţinem să adăugăm festivalul decinematografie românească precum şiprezenţa unor actori români în Israelprin intermediul unor spectacole alePRO TV Internaţional şi TV Interna-ţional.

Ne oprim aici concluzionând căîn ţara Sfântă, în special pentru ori-ginarii din România, anul 2014 adebutat frumos. r

Jeana MorărescuFlachuri din Festivalul Naţional de Teatru

Românii de pretutindenin Corespondenţă din Ţara Sfântă

G. MosariDebut frumos

tul plutitor al vremii. Mihai Măniuţiu propune unspectacol de „teatru în teatru” – în care planul propa-gatorului ideatic alternează, într- un joc de încordăridramatice, cu planul de nivel secund, cel al „fructu-lui” artistic aflat în act tensionat de coacere la vede-re.

Interesul pentru acest spectacol poate porni,mai întâi, de la sursa lui de inspiraţie, care e unaistoriceşte- reală: existenţa ca atare, a lui emanuelSwedenborg, atestată în enciclopedii – ca existenţă aunui cercetător de ambiţie universală, ce a abordat perând toate domeniile posibil sau imposibil de atacatepistemologic – ale lumii fizice şi metafizice. Dar şi înviaţa căruia intervine o ciclicitate ciudată: „28 de anidedicaţi studiului. 28 de ani dedicaţi ştiinţei şi unordescoperiri grandioase. 28 de ani dedicaţi revelaţiilorangelice, călătoriilor şi vizitelor repetate în multiple

raiuri şi iaduri ale lumii de dincolo”. Din toţi aceştioptzeci şi patru de ani, Mihai Măniuţiu îşi extrage casursă inspiratorie perioada aşa- zis a pre- iluminăriianunţată prin „Cartea viselor” acestui personaj înse-tat de cunoaşterea absolută. Regizorul român alegemodalitatea „muzichallului”, ca cea mai aptă de apune în relativizare ludică idealitatea aspiraţiei cog-nitive absolute fărâmiţate şi îngropate în noapteaistoriei, ce a înghiţit hilar această viaţă supra- exalta-tă. Mi se pare a fi unul din cele mai interesantespectacole din ultimii cinci- şase ani, ale lui MihaiMăniuţiu – întrucât regizorul se arată mulabil şicreativ de ironie scenică, patinând cu humor muzicalşi vizual pe însăşi poncifele luate în propriu răspăr,ale postmodernismului. Cheia metaforei scenice stădeci în jocul fluidizat al unui răspăr ironic – şi Măniu-ţiu izbuteşte să iasă din chingile „monumentalismu-lui” său sacerdotal generalizat şi în ultima vrememanierizat, devenit astfel inflaţionist ca sistem opse-siv de tăietură vizionară. O excepţie de carate făcuseşi spectacolul în cheie de teatru- dans după othello –închinat Desdemonei – şi prezentat şi el într- un tre-cut festival Naţional – în care imaginarul regizoralliberalizat îşi permitea să leviteze spre un câmp tra-gic mai imponderabil, al anecdoticii de bază.

În „Domnul Swedenborg…” ironia îşi conver -teşte finalmente sevele într- o freatică tristeţe. Aripametafizică a meditaţiei umane îşi proiectează prinpersonaj umbra premonitorie a zădărniciei. Intere-sant este că mijloacele spectaculare ale muzichalluluinu cedează în faţa acestei re- semantizări şi îi înglo-bează nuditatea ca pe o prelungire firească aluxurianţei ironice ce a precedat- o.

Trebuie să numim şi aici co- realizatorii specta-colului: Adrian Damian (Scenografia – concepută cadublu plan – de „reprezentaţie în reprezentaţie”),Valentin Codoiu (Costume), Vava Ştefănescu (Core-grafie), Şerban ursachi (Muzica originală), lucianMoga (lighting design), Adrian Păduraru şi Ana Teo-dora Popa (Video).

Pe o muche postmodernă neprogramatică, darintuitiv decupabilă, a evoluat spectacolul Şcoalanevestelor – binecunoscuta comedie a lui Molière – întraducerea, adaptarea şi regia lui Cristi juncu – rea-lizat în cadrul companiei „liviu Rebreanu” a Teatru-lui Naţional din Tg. Mureş. Spectacol de o proaspătăşi foarte vie actualizare, deschis de câteva bancuri cusevă humoristică despre cupluri, lansate la rampă –şi adaptat în modul cel mai firesc, fără nici o sforţarecomparatistă artificioasă, zilelor de azi. Scos dinambianţa exterioară de epocă, dramaturgul francez aapărut regenerat în vitalitate şi prin nimic vulneratăperenitate. Spectacolul e marcat puternic de aplom-bul extractiv al regizorului – un regizor dovedit totmai mult, în ultimii ani, ca unul de „vână” serioasă,imaginativ în soluţii cu miez de idei măduvos. Soluţii-le spectaculare ale lui Cristi juncu sunt originale,personale în motivaţii, fără să fie excentrice în teatra-lizarea lor vizuală. Şi în acest spectacol, în care textuldevine ultra- captivant de vioi, regia ţine cumpăna deechilibru între propriile ei demersuri „convenţionale”şi aportul de substanţă al actorului. Bovarismul tom-natecului Arnolf, care a sperat a se însoţi cu „copilade suflet”, de el crescută într- un fel de seră a ignoran-ţei şi a inocenţei, dar care izbuteşte să afle totul des-pre iubire şi cuplu (respingându- l cu îndreptăţităvicleşugire) – bovarismul lui, se va metamorfozaîntr- o resemnată tristeţe. Spectacolul rostogoleştehazul inflamat, spumos, al comicului de situaţie, darrămâne căptuşit de o autentică sapienţă servitădincolo de orice retorism, într- o manieră bufă şiîncântătoare a satirei.

O excelentă revizuire modernă a aceluiaşi marecomediograf – Molière – revizuire ce implică de fapt oadâncire şi mai elocventă în propria albie generică –aparţine regizorului aproape întotdeauna surprinză-tor – lászló Bocsárdi. lászló Bocsárdi ne- a oferitactuala versiune a avarului – de pe scena TeatruluiTamási áron din Sfântu gheorghe – într- o viziuneradical diferenţiată ca decupaj semantic şi epurăvizuală, faţă de propria viziune asupra aceleiaşipiese, montate cu mai puţin de un deceniu în urmă laTeatrul Naţional din Craiova. e o performanţă rarăca într- un răstimp atât de scurt să se nască o altălinie de credit acordată unui decupaj ideaticnou- extras dintr- un acelaşi text. Spectacolul de aziîmbracă – scenografic, costumier şi conceptual, stra-iele severe ale ascezei vizuale. un mod de a gândi –nu expresionist, ci esenţializant. un proces esenţiali-zant care se produce sub ochii noştri. Spectacoluldevine o maieutică activă a caracterelor. esenţializa-rea se efectuează pe măsura derulării acţiunii, perso-najele îşi escavează şi condensează o portretisticăinterioară funciară, până la o paroxistică aducere lasuprafaţă (cu sarcasm comic) a unui soi de ontologieviciată a caracterelor. Decupajul regizoral e magistraldeoarece operează în straturile cele mai profunde aletextului (Realizatorul decorului ascetic- gândit – jóséfBartha. Realizatoare a unei costumaţii voit caricale:judet Kóthai- Dobre, muzica originală – Bence utőKonya). r

37


MaRtIE 2014

►SemnalPunctul critic ■ Nr. 4 (10) 2013

resursele naturale în era globalizării

Trăim înconjuraţi de fantasme. fantasmeletrecutului, ale viitorului imaginat şi ale prezentu-lui închipuit. Revista trimestrială de diagnozăsocială, politică şi culturală punctul critic priveş-te prezentul fără intermediari şi cosmetizări.Dacă diavolul se ascunde în amănunte, răul seaflă în realitate. Pentru a- l înlătura, trebuie maiîntâi identificat, iar pentru asta trebuie să avemcurajul să privim realitatea în faţă. Revista punc-tul critic este una dintre cele mai prestigioasepublicaţii româneşti cu o periodicitate trimestria-lă, o publicaţie de diagnoză socială, politică şi cul-turală de tip academic, apăruta în urma iniţiati-vei unui grup de scriitori şi universitari, preocu-paţi de stabilirea corectă a caracteristicilor socie-taţii româneşti postrevoluţionare, cât şi de identi-ficarea căilor şi metodelor de alegere a „drumuluibun” pentru această societate. fiecare ediţie bene-ficiază de contribuţii ştiinţifice sau eseistice aleunor autori cunoscuţi, experţi în domeniu sautineri care se dedică studiului temei anunţate. Deasemenea, publicaţia se bucură de participareaunor autori, în majoritate universitari, din stră-inatate care tratează teme independente dar demare interes şi semnificaţie pentru publicul româ-nesc.

fondată de romancierul eugen uricaru,punctul critic are o circulaţie naţională şi interna-ţională, având printre semnatari mari personali-tăţi româneşti, ca prof. Andrei Marga, Ioan es.Pop, Iacob florea, Radu Baltasiu, Mihai Milca, unConsiliu ştiinţific alcătuit din personalitaţi naţio-nale şi internaţionale (Bernard Castelli, Institu-tul de Cercetare pentru Dezvoltare, IRD, dinParis, Septimiu Chelcea, universitatea din Bucu-reşti, Raffaela gherardi, universitatea din Bolog-na, Marco lucchesi, universitatea federală dinRio de janeiro, Andrei Marga, universitateaBabeş- Bolyai din Cluj- Napoca, giacomo Marra-mo, universitatea Roma III, Vasile Puşcaş,universitatea Babes- Bolyai din Cluj- Napoca,gheorgh lencan Stoica, universitatea din Bucu-reşti. Colaboratorii de calitate, precum şi Consi-liul Ştiinţific al publicaţiei noastre trimestriale,sunt o garanţie calitativă asupra conţinutului câtşi a obiectivitaţii analizelor şi studiilor publicate.

Sumar:

eDITORIAl ● Statul postmodern şi riscurile globalizării, dr. mihai milcaReSuRSele NATuRAle ÎN eRAglOBAlIzăRII● Spre o dezvoltare sustenabilă, Ioan negruţiu, e.n.S lyon● Roşia Montană, mină de aur sau iadpoliticianist?, Cristi pantelimon● Roşia Montana – o afacere cu implicaţiinaţionale şi internaţionale, anca moţ● Régionalisation, modèles agricoles etdéveloppement durable. A propos de laRoumanie de 2013, violette rey● la première étape d’une longue marche versun droit spécial de la sécurité alimentaire, François Collart dutilleul ● emergenţa noului Sud şi „petro diplomaţia”antiamericană, liviu mădălin neacşuCONflueNţe● Petrol, resurse şi Venezuela, eloy torres román fONDul ŞI fORMA● Copiii maltrataţi şi animalele, victimeleabsolute în ştiri, Sonia Cristina Stan

O excelentă revizuire modernă aaceluiaşi mare comediograf – Molière

– revizuire ce implică de fapt oadâncire şi mai elocventă în propriaalbie generică – aparţine regizoruluiaproape întotdeauna surprinzător –

László Bocsárdi. László Bocsárdi ne- aoferit actuala versiune a Avarului –de pe scena teatrului tamási Áron

din Sfântu Gheorghe – într- o viziuneradical diferenţiată.

Pe www.ideeaeuropeana.ro, la două cărţi cumpărate, a treia este GRATIS!

Alegeţi oricare trei cărţi din catalogul nostru online şi plătiţi doar două!Oferta se aplică tuturor titlurilor din catalog,

inclusiv pachetelor promoţionale şi reducerilor deja existente!Oferta este limitată!

Fiţi printre primii care beneficiază de ea! www.ideeaeuropeana.ro

Autoare a mai multor romane ignorateîn general de critica literară (pusta,lucarna, Sophia), Silvia Beldimanscrie o proză în care atenţia la referen-

ţialitate se conjugă, în mod fericit, cu apelul lamemorie, la intransigenţele şi metamorfozele confe-siunii. Romanul pusta se remarcă printr- o construc-ţie narativă relativ bine articulată, cu personaje cre-dibile, chiar dacă, uneori, ele se remarcă şi prinunele stridenţe retorice sau sentimentale, în condui-tă şi limbaj: „Plângeam… Îmi strânsei lucrurile şiplecai spre cămin descătuşată…”, sau: „Sunt foartezbuciumată şi mă întreb necontenit dacă merit o ast-fel de iubire. e totală. Perfectă şi mistuitoare. Tră-iesc o iubire absolută, înţelegi? Murmurai izbucnindîn plâns (…)”. Secvenţele existenţei cotidiene dinvremea comunismului sunt atent decupate şi deta-liate, autoarea conturând cu acuitate o atmosferăverosimilă, obiectivată: „Veneam pe aleea dintrecăminele studenţeşti, frântă de oboseală, după onoapte dormită pe jumătate, când nu mă putusemopri din citit, luând mereu de la capăt maldărul de

cursuri răsfirate pe toate paturile, pe masă şi pe jos.fusese un examen foarte greu, de an, iar căldurainfernală din pusta Banatului mă sleise cu totul. Dealtfel, în tot căminul era o despuiere generală, defi-lare de sâni de toate formele şi mărimile, care nustârneau interesul nimănui, pentru că cerberul de lapoartă ne ţinea deoparte de privirile flămânde şi cer-cetătoare ale băieţilor”.

Percepţia lumii e, aici, rezultatul unei observa-ţii acute, prin care focalizarea detaliilor şi privireade departe se întâlnesc în arhitectura unei viziunicredibile, obiective, lipsite de edulcorări sau redun-danţe stilistice: „Cămine meschine, cu faţade prăfui-te, de culoarea cimentului, culoarea aia nenorocită şitristă pe care o uram din toţi rărunchii, pentru căn- am putut înţelege niciodată cum poţi să- ţi zugră-veşti casa, căminul tău, pereţii ce- ţi ocrotesc oazaalbastră de pace (…)”. În acest fel, atmosfera vieţiistudenţeşti este rezumată în tonuri vii, în registrulpolicrom al unei existenţe alerte, dinamice, carebeneficiază de o anumită libertate de mişcare: „Miculoraş studenţesc (…) îşi relua ritmul şi frenezia (…).Primul semn erau pletele în vânt pe care băieţii numai trebuia să şi le prindă în agrafe sau să şi leascundă după gulerele înalte (…). Blugii invadaualeile şi locul ţinutelor de chelneriţe era luat de fus-tiţele obraznic de scurte şi de mirosul incitant (…).Iubirea era la liber, iar chefurile se ţineau lanţ (…)”.Între traumele inerente unei astfel de lumi şi fulgu-raţiile de extaze minore sau de bucurii ilicite se sta-bileşte o corespondenţă antinomică pe care autoareaştie să o pună în valoare. Pe de altă parte, evaziuneadin spaţiul românesc, întâlnirea fabuloasă cu Pari-sul capătă, pentru prozatoare reflexe cvasiutopice,contururi fascinatorii ale unei iluzii ce contrazice

logica empirică: „O lume ca o vacanţă se desfăşurafascinant sub ochii noştri şi sufletul tânăr se molipsidefinitiv şi iremediabil de… viaţă. (…)… vedeam cumâinile şi pipăiam cu ochii toată lumea aceea splen-didă şi… aproape ireală”.

Naraţiunea, la persoana I, se derulează în limi-tele unui stil narativ ambiguu, sobru uneori, alteoriexuberant, prin care registrul expozitiv şi cel confe-siv se completează benefic. În acest fel, vacarmullumii exterioare şi perimetrul interiorităţii se aflăîntr- un dialog permanent, ele având structura şifuncţionalitatea unor vase comunicante, prin carefenomenalitatea şi subiectivitatea se întâlnesc şi îşirăspund cu consecvenţă: „Ajunsei afară, în înserareace cădea zdrăngănind peste oraş. zgomotul tramva-ielor şi răcoarea nefirească pentru început de octom-brie în oraşul de pustă, în loc să mă dezmeticească,îmi încâlciră şi mai tare gândurile”. Demn de atenţiee faptul că autoarea ştie să desemneze, dincolo deaparenţele exuberante ale vieţii studenţeşti,ambianţa terifiantă a unei lumi în care teroarea,suspiciunea, represiunea şi alienarea îşi pun din plin

amprenta asupra destinelor umane. Profilurile demiliţieni, securiştii, prezenţa dogmelor comunismu-lui, a cenzurii atotstăpânitoare sunt semne ale rău-lui ce se înstăpâneşte în această lume a claustrării şianonimizării, în care Maria aduce, simbolic, pe lume,pe un munte, un copil, David, răscumpărându- şi,astfel, dreptul la demnitate şi libertate interioară.

Romanul lucarna are, cum s- a mai constatat,o arhitectură coerentă, unitară, coeziunea fiind con-ferită de prezenţa unor toposuri ce structurează uni-versul narativ, în care personajul- narator se inte-

grează cu naturaleţe. Confruntarea dintre o conşti-inţă sensibilă şi o realitate agresivă e, în fond, mizaepică a romanului. evocarea unei lumi demonizatede morbul ideologiei comuniste e pregnant contura-tă, prin detalii pitoreşti, prin focalizarea acută aunor evenimente, fapte sau întâmplări, dar şi prinreprezentarea unei realităţi marcate profund şitenace de restricţiile şi limitările alienante ale uneidogme dezumanizante. Tenta romantică a viziuniiepice e imprimată de viziunea analitic- retrospectivăa unei conştiinţe ultragiate, ce trăieşte cu acuitatetranziţia de la copilărie la tinereţe, într- o construcţienarativă marcată de avatarurile subiectivităţii, încare emfaza alegorică a relatării e mereu corectatăde pregnanţa notaţiilor unei realităţi imunde, ano-mice. Chiar dacă personajele sunt, la rândul lor,generice (numele lor sunt sugestive: Moşu, Buna,Mama, Tata, Iubitul etc.), statutul lor arhetipal seînscrie pe linia unei opoziţii Copilărie/ adolescenţăsau sat/ oraş, ce le conferă o anume pregnanţă carac-terologică. Părăsirea spaţiului protector al satului şiaccederea în lumea citadină e însoţită de un senti-ment ireparabil al pierderii identităţii, al irosirii şi aldelegitimării ontologice. Toate aceste sentimente desemn negativ sunt reunite în metafora asfaltului, cesugerează setul de particularităţi ale negativităţii cese desprind din lumea citadină. eroina mărturiseşte,astfel, la un moment dat, că urăşte asfaltul pentru că„e negru sau gri bolovănos, îţi arde talpa piciorului şinu te lasă să- ţi vezi urma!...”.

Într- o prezentare a romanului Sophia de SilviaBeldiman, Mircea Bârsilă notează: „Personajul prin-cipal al acestui roman este Maria: o profesoară acărei tinereţe a fost distrusă de moartea iubitului ei(şi, respectiv, tatăl Sofiei), la revoluţia din’89. Maria, personajul narator, trăieşte, cu obsesiafericirii pierdute, într- o realitate tulbure în care tre-buie să facă faţă atât potrivniciei propriului destin,cât şi feluritelor agresiuni din partea unor indivizilipsiţi de scrupule şi ale contextului socio- politic.Rememorarea unor secvenţe fericite din anii cândera alături de iubitul ei filip amplifică tendinţa deintrovertire şi starea de anxietate a Mariei, genera-tă şi întreţinută de incompatibilitatea sa morală cumediul post- revoluţionar în care trăieşte. Pe măsurăce obsesia trecutului ia înţelesul unui strigăt înpustie, Maria îşi concentrează toate energiile învederea împlinirii – sociale şi afective – a fiicei saleSophia (viitoare contesă de Naumur), având convin-gerea că în felul acesta va ieşi învingătoare din con-fruntarea cu soarta. Introspecţia şi retrospecţia,observaţiile tăioase despre cei din jur şi despre viaţă,sub semnul unei legitime insurgenţe feminine, şirepetatele intrări şi ieşiri din labirintul interior auca punct de convergenţă realizarea unei scriituri«nervoase» şi care oglindeşte, în regimul prozei defactură autenticistă, sensibilitatea de excepţie aautoarei”. eugen evu constată şi el conformaţia plu-rivocă a romanului Sophia, roman nu lipsit de uneleartificii epice, de rafinate volute ale memoriei, depreţiozităţi stilistice, însă impregnat, pe de altăparte, şi de accente alegorice, de jubilaţii ale imagi-narului sau de metamorfoze ale eului prin retranşa-rea lui în oglinzile unui trecut fluctuant: „Autoareaare un acut simţ al «substituirii» afective, prin perso-najul Maria, şi acesta nominal conţinândneîntâmplător substanţa mito- religioasă a paradig-mei narative, cu chtonice jubilări ale apartenenţeigeo- culturale… Incursiunea în recent, devine repor-taj care extrapolează relatarea înspre alegorismuldidactic şi confesiv- sfătuitor; personajele sunt defapt faţete ale aceluiaşi cristal viu, curgător, cum arspune elitis. Cartea devine şi Athanor, şi chivot, şigraal, iar scrierea facere, corp”. Cu o „sensibilitatecopleşitoare, cu un devotament de etnograf şi cu oacurateţe de pictor” (Cornel Nistorescu), Silvia Bel-diman reuşeşte să transcrie, în romanele sale frag-mente ale unei lumi revolute, restituindu- i conturu-rile, culorile şi formele prin grila unei memorii afec-tive de indiscutabilă acurateţe. r

38


CONT

EMPO

RANU

L. ID

EEA

EURO

PEAN

Ă

Iulian BoldeaÎntre analiză şi creaţie

„Frumuseţea reprezintă încununareaadevărului, iar cum arta este frumuseţe, înseamnă că nu există artă fără adevăr.”

Antoni gaudí

una dintre problemele care apar în valo-rizarea estetică a oricărei opere deartă este subiectivitatea percepţieinoastre. Ceea ce Kant numeşte jude-

căţi apriorice şi ceea ce fiecare dintre noi aplică,adesea, într- un sens care nu are nimic de- a face cucritica de artă sunt elemente din care e posibil ori-când să construim sofisme. „Arta este o minciună carene spune întotdeauna adevărul” ar putea fi corolarulunei anumite modalităţi de a judeca frumuseţea,lipsindu- ne, astfel, de posibilitatea de a stabili o jude-cată de valoare unică şi definitivă asupra canonuluifrumuseţii unei opere. e imposibil să judecăm dupăaceleaşi criterii o conservă de supă Campbell realiza-tă de Andy Warhol şi naşterea lui venus de Botticelli.

În plus, sensibilitatea personală e un conglome-rat de idei, experienţe, gusturi, prejudecăţi, valorizărişi viziuni specifice ale lumii – din care nu putemexclude nici datele reprezentate de pura fiziologie, defuncţionarea sistemului glandular sau hormonal –care ne împiedică să stabilim întotdeauna un set decriterii obiective prin excelenţă; sub influenţa unuirelativism senzorial extrem, am putea chiar spune cae imposibil să fundamentăm o estetică în absenţa ele-mentelor subiective. Desigur, putem recunoaşteambianţa sacrului chiar prin intenţia declarată aunor opere artistice. edificiile construite cu scopul dea spori sau de a întări credinţa creştină, pentru a ilus-tra sacralitatea anumitor repere spirituale sau pen-tru a transmite învăţătura unei anumite doctrinepoartă în ele, prin chiar acest fapt, semnul transcen-denţei ce defineşte aspectele spirituale ale existenţei.Nu trebuie să uităm nici că, în anumite epoci, mareparte din arta produsă sub regimurile totalitareinterbelice (1917- 1940) avea un sens oarecumasemănător, deşi îndreptat într- o altă direcţie: Statulera înlocuitorul ideii de Dumnezeu.

Arhitectura religioasă ne permite să recunoaş-tem, fără urmă de îndoială, forma în care frumosul şisublimul se întrupează şi reprezintă unul dintremomentele în care estetica dobândeşte, dincolo defrumuseţea sa implicită, statutul de spiritualitate şide transcendenţă. Arta religioasă sintetizează idealulgrec al unităţii dintre bine, frumos şi adevăr.

una dintre senzaţiile cele mai puternice pe careo are cel ce se află în faţa şi înăuntrul Templului Ispă-şirii din Catedrala Sagrada familia din Barcelonaeste aceea de a fi martorul unui spaţiu prin excelenţăsacru, unde tăcerea se presimte în şi se nutreşte dinmaiestatea formelor arhitecturale. este o caracteris-tică de bază a poeticii spaţiului sacru aceea de a per-mite contemplarea şi introspecţia: tăcerea esenţialăla care privitorul participă, astfel, fie şi numai pentruo clipă, e tăcerea absolutului. Cu toate că e dificil săexprimi senzaţiile personale în faţa unei opere de atâtde mari dimensiuni, emoţia este o componentă decare nu se poate face abstracţie în ceea ce priveşteevaluarea unui fapt estetic. Căci cea care determinăviziunea estetică este tocmai emoţia.

În misterul catedralelor de fulcanelli (pseudo-nim al unui alchimist necunoscut) se explică limbajulsecret al pietrei. Catedralele sunt carţi deschise, plinede mesaje secrete pe care doar cunoaşterea profundăa simbolisticii sacre le poate revela. Iar aici, nu înţe-legem, desigur, prin sacru, excusiv domeniul creşti-nismului: căci mare parte a limbajului ermetic alalchimiei se regăseşte în majoritatea marilor catedra-le europene. Şi nu doar ca limbaj exprimat în imaginiori relicve, ci şi ca aspect cât se poate de tangibil.Culoarea vitraliilor şi întregul ritual care însoţeamodelarea metalului din care erau confecţionate clo-potele catedralelor gotice sunt detalii mai puţincunoscute, dar aflate în strânsă relaţie cu vechilepractici alchimice.

Deşi liturghia catolică este cea care repetă,ritualic şi sacral, actul creaţiei originare plasate înacel mitic illo tempore, spaţiul de cult este cel careconferă sacralitate în adevăratul sens al cuvântului şicare, în acest fel, reuşeşte să abolească timpul profan.Delimitarea spaţiului sacru, ne aminteşte Mirceaeliade, este cea care se opune în egală măsură timpu-lui. Dincolo de aceste graniţe reapare timpul linear,profan. În interiorul său se adoposteşte timpul sacrucare ne trimite mereu, simbolic, la momentul însuşi alCreaţiei. Repetarea ritualică a euharistiei reprezintărenaşterea periodică a fiinţei noastre căzute în timp.Presimţirea eternităţii poate avea loc doar în cadrulsacralităţii incintei sacre.

Toate acestea îi erau perfect cunoscute luiAntoni gaudí (1852- 1926), cel care, în plus, a inclusîn profunda sa viziune religioasă o complexă morfolo-gie organică ce pare a da viaţă întregii sale creaţii.Astfel, viaţa este elementul care caracterizează, de labun început, conceptul arhitectonic al catedraleiSagrada familia. Nu e, deci, deloc neobişnuit săgăsim pe una dintre faţade un ansamblu sculpturalreprezentând urcarea la Cer a fecioarei alături deArborele Vieţii. Aceste reprezentări ale arborilor vie-ţii au fost dintotdeauna imagini recurente în majori-tatea culturilor şi religiilor: din egipt sau China şipână la populaţiile mixteco- zapotecilor ori la neamu-rile din Oceania. Confirmarea fecioarei mame a luiIisus (mater = materia) în calitate de stăpână a între-gii creaţii este o alegorie metafizică ce face ca celedouă lumi, cea terestră şi cea celestă, să se întâlneas-că şi, de asemenea, ne dezvăluie sensurile proprieinoastre condiţii de copii ai Domnului.

Realizarea artistică exterioară, cu toate nenu-măratele sale detalii, pare asemenea frunzelor unuiarbore apărut din chiar materia pietrei. Întrebareadacă arta imită natura sau dimpotrivă, dacă naturaimită arta este lipsită de sens în faţa acestei opere,dar şi în ceea ce priveşte viziunea estetică a lui gaudí:ambele se unesc şi colaborează pentru a exprimamarele cod al Creaţiei. Artistul descoperă afinităţi şivasele comunicante ale materiei şi le organizează petoate în cadrul unei sinteze ce reproduce nivelurilediverse ale lumii. Structura, textura şi simetria arbo-rescentă a turnurilor catedralei Sagrada familia nepun deodată în faţa unui mister ce se revelează: posi-bila renaştere spirituală se află în însăşi naturaînconjurătoare, cea care ne face conştienţi de proprianoastră condiţie umană imperfectă. Nevoia de iubireeste înnăscută fiinţei şi existenţei umane şi, de aceea,frumuseţea sacrului poate fi reprezentată în confor-mitate cu canoanele inovatoare ale artei. Nu doar fru-mosul poate avea o finalitate contemplativă exclusi-vă; ci frumuseţea însăşi poate fi o treaptă menită a neconduce către accesul la înţelegerea deplină a trans-cendenţei fiinţei, către un stadiu superior de comu-niune cu absolutul.

Prin intermediul registrului simbolic, arhitectu-ra catedralei Sagrada familia vizează, de asemenea,modul în care fiinţa umană înţelege sacrul. Cele opt-sprezece turnuri simbolizează imaginea celor doispre-zece apostoli, a celor patru evanghelii, a fecioareiMaria şi a lui Iisus Hristos. Planul ansambluluiimplică trei nave, pentru a corespunde, în acest fel,organizării spaţiale a catedralelor medievale, undesimbolul ternar este imaginea trinităţii primordiale.Credinciosul care priveşte din exterior edificiul, îşipoate, deci, aminti datele esenţiale ale naşterii, mor-ţii şi învierii lui Hristos şi, procedând astfel, actuali-zează mereu aceste momente semnificative la nivelinterior. Avem de- a face, aşadar, cu o excelentă operăpedagogică durată în piatră şi care nu se serveşte decuvintele scrise, ci doar de adevărul imaginilor. la felca în cazul marilor catedrale ale evului Mediu, aflatîn faţa acestei construcţii, fiecare credincios poatepercepe în mod cât se poate de direct şi de exact mesa-jul Învierii, dar şi al martiriului lui Iisus- omul.

În plus, porticul Credinţei, cel al Speranţei şi celal Milei (cele trei virtuţi teologale) indică drumul cetrebuie urmat pentru a cunoaşte şi pentru a asimila(nu fără ajutorul Raţiunii) misiunea creştinismului.Şi subliniază încă ceva: că drumul autentic al desă -vârşirii de sine este numai şi numai acesta, cel bazatpe virtuţile creştine. Arta devine, deci, un vehicul detransmitere a adevărului revelat, ca ilustrare a mis-terelor fundamentale şi în prezenţa deplină a fiinţei.Ontologia, epistemologia, teologia şi logica trascen-dentă şi spirituală se întâlnesc, astfel, drept singurăcale de cunoaştere întinsă de- a lungul fiecărui porticşi faţadă a catedralei gândite şi proiectate de gaudí.

Numerele sunt şi ele parte integrantă a simbo-logiei arhitectonice. Atrage atenţia un pătrat magic –plasat pe faţada Patimilor, nu departe de scena săru-tului lui Iuda şi desăvârşit de arhitectul Subirachs –ale cărui cifre dau suma de 33 (vârsta lui Hristos) înorice direcţie, inclusiv pe fiecare din cele patru laturi.Se spune că ar exista nu mai puţin de 310 de posibili-tăţi de a ajunge la acest rezultat. Mulţi filosofi, de laPitagora şi până la Athanasius Kircher, sau de laWittgenstein la godel, au vorbit despre perfecţiuneaimanentă a numărului, înţeleasă drept semn evidental frumuseţii sale. Trebuie să observăm şi amănuntulcă, printre cele 16 numere, nu apar 12 şi 16, însă serepetă 10. (...)

un efect asemănător oferă privitorului şi uneleansambluri sculpturale realizate după moartea auto-

rului. În cel intitulat „Verónica”, este reprezentatgaudí însuşi. este vorba despre nişte figuri avândcontururi accentuat geometrice, care ne amintescoarecum de estetica rece a realismului socialist. Suntefigii caracterizate de o severitate extremă şi avândun abia simţit accent uman care contrazice sensulglobal pe care artistul a dorit să- l confereansamblului. Pe de altă parte, gaudí s- a inspirat dincontururile subtile şi din liniile curbe ce caracterizea-ză vegetaţia terestră şi acvatică. Structura cilindricăa unor specii de cactuşi sau textura aparte a unorcorali par a fi incluse în complicatul plan al acesteiuluitoare construcţii neterminate, care ar putea fidesăvârşită până în anul 2026, centenarul morţiimarelui său creator.

În Antichitate, operele artistice nu erau consi-derate a aparţine unui anumit autor. Ideea (imagi-nea) artistului ca autor al operei apare târziu în isto-ria culturii. Abia în Renaştere s- a impus ideea indivi-dului ca autor. În evul Mediu era recunoscută doarposibilitatea ca o colectivitate anonimă să fie ilumina-tă de harul divin şi, astfel, să devină capabilă a ridicaun monument, o mânăstire sau un castel, fără a fi,însă, simţită necesitatea sublinierii vreunei autorităţiartistice individuale. esenţială era opera în sine:autorul ei era, însă, un simplu intermediar. Creaţialui gaudí, dată fiind complexitatea sa, a beneficiat înegală măsură de efortul şi talentul mai multor gene-raţii pentru a fi desăvârşită. Şi în ciuda dificultăţilortehnice pe care le implică o operă de asemenea dimen-siuni, finalitatea sa ca expresie a unui veritabil cen-tru de pelerinaj şi obiect de cult este în afara oricăreiîndoieli. În plus, nu trebuie să pierdem din vedere căstrania sa frumuseţe arhitecturală o înfăţişează dreptmodel cât se poate de actual pentru construcţiileecleziastice, diferenţiindu- se, însă, în mod fundamen-tal de arhitectura monastică. Bernardo de Claraval afost cel care a intuit baza comună a ambelor modele:construcţiile ecleziastice trebuia să includă toate for-mele de pictură şi de podoabe exterioare menite a facesă sporească sentimentul religios al credincioşilor, învreme ce elementul definitoriu al incintelor monasti-ce era capacitatea lor de a se folosi de toate acesteapentru evitarea distracţiilor care ar fi împiedicat eli-berarea sufletului. Cu bolţi joase, doar câteva raze delumină le aminteau călugărilor de necesitatea ilumi-nării interioare prin intermediul strălucirii spiritului.

Catalanul eugenio D’Ors (1881- 1954) a stabilit,în Ştiinţa culturii, că istoria artei se poate defini caalternanţă între clasic şi baroc. Opera lui gaudí arputea foarte bine să fie pusă sub semnul unui neoba-roc organic, foarte încărcat şi împodobit cu numeroa-se ornamente. Însă secretul său se vădeşte în aceeeacă în centrul operei sale, în egală măsură ca şi înînsăşi substanţa acesteia, descoperim tăcerea profun-dă şi primordială a originilor. Arta este nostalgiaacestei tăceri. r

Traducere de Rodica grigore

■ josé Antonio Hernández garcía s- a născut în1961, la Ciudad de México. A studiat relaţiile interna-ţionale la Colegio de México. Colaborează la presti-gioase reviste din America latină şi din europa,publicând proză scurtă, poezie şi eseuri. S- a afirmat,de asemenea, ca traducător, tălmăcind în spaniolăopera unor autori ca ernst junger, Carl Schmitt,Henry de Montherlant, louis ferdinand Céline,André gide şi Mircea eliade, faţă de care nutreşte oadmiraţie deosebită.


MaRtIE 2014

39

José Antonio Hernández GarcíaGaudí sau estetica tăcerii

n Antologiile Conte

www.contemporanul.ro

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul internaţional GS1, administrat în România de

GS1 România.www.gs1.ro

apare lunar 5 lei

Cărţile prietenilor Conte

Vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul

aBONaMENt ROMâNIa: 60 LEI/aNaBONaMENt StRăINătatE: 70 EuRO/aNtaxele de expediere sunt incluse în această sumă. asociaţia CONtEMPORaNuLadresa: OP 22, CP 113, Sector 1, Bucureşti Cod fiscal: 26718854 Cont Lei: RO61RNCB0072115479360001Cont Euro: RO34RNCB0072115479360002BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Contemporanul nr. 8, 9, 10, 11/2013 au fost finanţate de aFCN

adresa redacţiei: asociaţia CONtEMPORaNuLC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1,Bucureşti, cod 014780 tel./fax: 4021 212 56 92; 4021 310 66 18E- mail: [email protected];

[email protected] se pot face la sediul redacţiei, prin Compania Naţională „Poşta Română” S.a., acta LegisSRL, Zirkon Media, S.C. Orion Press Impex 2000 SRL,S.C. Manpres Distribution SRL.Revista este distribuită de Editura Regală SRL (tel.: 021 317 90 81) şi poate fi cumpărată din magazinele InMedio, Relay.www.contemporanul.rowww.ideeaeuropeana.rowww.librariapentrutoti.rowww.bibliotecaeuropeana.rowww.europressgroup.ro

R de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXV · N R. 3 (744 ... · tual pentru coruptocraţia...

Documents

Transcript of R de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XXV · N R. 3 (744 ... · tual pentru coruptocraţia...