Puşcariu ţ> Emanuil Bucuţa:...

C U P R I N S U L i

AL C i u r a < Adunarea de ia Alba-iulia V a s l l e A l - G e o r g e : O rază de lumină (versuri) S e x r i l Puşcariu ţ> Goethe şi lenăchiţă Văcărescu i Emanuil Bucuţa: Aşteptând stelele (versuri) B u c u r a D u m b r a v a : Faptele apostolilor XX. 7—13 M» G . S a m a r l n e a n u :• Iubirea mea (versuri) Eujgeniu S p e r a n ţ i a : Frumosul ca înaltă suferinţă. I o n Foti: Alexandru, Macedonski C r o n i c i » Cronica literară (G. Tistu.) Cronica

economică, cooperativele (I, Veleanu.) — Cronica teatrală (M. lotgulescu.)

N o t e : A l . Macedonski a murit — Conferinţele Idee; europene — Situaţia Alsaciei — Regionalismul Alsaciei — Scotus Wiator

M e m e n t o

A w a l 1. Na. 1 3 . ©padea-SSaure ] Decembrie 1*20

Preţul 3 «~» 50

BCU Cluj / Central University Library Cluj

CELE TREI CRIŞURI o , c ^ l u , : REVISTĂ D E C U L T U R Ă , , G . ^ F A N U

Sub Conducerea Dior: ROMAN CIORCGARIU, GEORGE BACALOGLU Dr ALEXANDRU PTEAKCJ

Episcop Colonel Dir. G-l al invăţămîntului

DE PRIN T A R Ă .


Adunarea de la Alba-lulia — 7 Decembrie 1918 —

Ziua de 1 Decembrie va fi scrisă cu litere de aur în istoria neamului românesc.

Hotarele, cari despărţiau pe fraţii de acelaşi sânge, s'au rupt şi o horă mândră s'a încins peste întreaga ţară Românească: dela gurile Nistrului până la malurile Tisei.

Dumnezeul popoarelor a primit jertfa ce o adusese neamul nostru: jertfa de lacrimi şi suferinţe şi jertfa de sânge vărsat sub steag strein, până am ajuns să ne încheiem şi să ne strângem rândurile sub acelaşi steag. In ajun ninsese toată ziua; a nins şi noaptea, şi în zorii zilei de 1 Decembrie. Când ne grăbeam la tren, era o zăpadă mare, prin care răzbăteam cu greu. Trenuri lungi, pline cu soldaţi germani treceau pe dinaintea, noastră şi priveau cu mirare la oamenii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, şi la steagurile ce fâlfâiau mândre, J a soarele dimineţii. După ce ne-au întrebat ce este şi unde mergem, au râmas posomorâţi şi duşi pe gânduri. Aşa va fi şi pe la noi acasă — zise unul. Vedeau ei bine, că lumea cea veche s'a răsturnat, şi că în locul ei vine o lume nduă, în care oamenii vor fi fraţi şi nu va mai fi tiran şi asuprit. Ei se gândeau acasă, dar patria lor era departe, departe . . .

înţelegeau că este o dreptate pe lumea asta, şi că ei vor avea să sufere mult pentru a-şi ispăşi păcatele şi nenorcirea ce au adus-o în lume, în frunte cu Kaizer-ul lor.

Noi care am suferit şi am îngenunchiat atâta vreme sub steag străin, mergeam la sărbătoare; iar ei, , cari voiau lumea întreagă, mergeau cu capul plecat, ca cei învinşi, pe cari i-a ajuns dreapta judecată a lui Dumnezeu.

* * *

Sosesc trenurile de pe văile celor două Târnave întâl-•nindu-se la Blaj.

E un chiot şi o voe bună, ca la nuntă. Ce păcat că e iarnă, căci tot trenul ar fi una floare, şi una frunză verde!

Satele în frunte cu preoţii, cu steaguri mari şi frumoase, umplu vagoanele, fluturând steagurile prin ferestrele şi uşile vagoanelor. La fie care staţie, la fie-care haltă ori-cât de


mică ar fi aceea, trenul trebue să se oprească. Oamenii curg din toate părţile, cum se revarsă păraîele pe coaste, în ploile primăverii. Muntenii coboară şi ei pe c o a s t e . . . în straie albe, cu căciuli a l b e ^ . abia îi deosebeşti cum vin prin zăpada cea mare de pe câmpia Murăşului, Nu mai steagurile lor flutură în aer, vestind bucuria marelui praznic naţional.

La gara din Teiuş aflăm despre moartea viteazului stegar Ioan Arion, împuşcat în ajun, de gardiştii săcui, cari au tras şi asupra trenului cu mitraliere. A murit ca un viteaz, cu steagul în mâni, strigând: „Trăiască România-Mare!" A fost înmormântat, după cum se cuvenia, cu paradă militară.

Iarăşi ni se încrucişează drumul, cu trupele germane. Aceştia erau pedestri şi veniau în şiruri foarte lungi, urmaţi de tunurile grele. Au cerut voie să treacă prin Alba-Iulia, căci pe acolo le era drumul. Li-s'a răspuns, să treacă prin altă parte, ocolind oraşul, ca să nu se întâmple tulburări.

Nemţii s'au supus, şi au plecat, prin zăpadă şi noroiu, pe alte cărări. Era din partea noastră o îndrăzneală, Ia prima vedere, căci germanii, cu tunurile grele ce aveau, în câteva minute ar fi putut nimici oraşul, făcându-1 una cu pământul. Dar curajul lor cel grozav de mai 'nainte, nu-1 mai aveau. Erau un popor învins... grupuri împrăştiate de oameni necăjiţi, ce se târau cu greu prin câmpia plină de zăpadă şi noroiu, cu gândul spre casă. Cât de departe era patria lor! Câte vor mai avea să sufere, până să o revadă! Câţi din ei se vor prăpădi pe drumuri, în ţară străină, de ger şi de foame I . . .

Neamţul cel grozav şi puternic de altă dată, era acum un popor necăjit şi umilit, de care îţi era m i l ă . . .

* * * Ajunşi în Alba-Iulia, ne-am pierdut în mulţimea, ce mi

şuna pe uliţi. Eram om lângă om, prin noroiu şi zăpadă, şi oamenii curgeau într'una la adunare, ca valurile unui râu uriaş. Veniau pe jos, cu steaguri, în frunte cu preoţii — unii chiar în patrafir — în haine de sărbătoare, purtând table cu inscripţia: Trăiască Româhia-Mare „Vrem unirea". „Unirea cu Ţara românească!"

Treceau căruţe cu oameni ce grăbiau la adunare; şi auto-


mobile se strecurau, răzbind de abia prin mulţimea ce umpluse oraşul, ca o revărsare de ape mari . . .

Oameni ce nu se văzuseră ani de zile, în cursul răsboiului cumplit se întâlneau şi se îmbrăţişau cu lacrimile în ochi; oameni pe cari îi credeai morţi în vâltoareâ"Brăsboiului, îi intâlniai la ori-ce colţ de stradă. Era un praznic şi o bucurie, cum n'am mai pomenit: praznicul învierii neamului.

Drumul spre cetate l-am făcut cu greu. Un grup de ofiţeri din România soseşte într'un automobil. Era o bucurie nebună . . . lumea îi purta pe braţe. Cum se strecuraseră ei până aici, când trupele române erau numai în Secuime?

Porţile cetăţii erau împodobite cu steaguri naţionale. Garda naţională din Munţii Abrudului, ţinea rânduiala.

Când am trecut pe sub poarta a doua, am ridicat ochii spre temniţa, în care a fost închis Horea. Gardişti naţionali stau în preajma ei, în straie albe, cu puştile la umăr.

Cănd am ajuns apoi, cu mare greu, în sala cea mare, unde s'a ţinut adunarea, am văzut la tribună, pe toţi fruntaşii neamului. Steagul românesc, şî steagurile tuturor popoarelor ce au luptat pentru biruinţa dreptăţii 'erau atârnate pe păretele din fund : cel francez, italian, englez, american, belgian . . .

Bătrânul Badea Gheorghe Pop de Băsăşti a deschis adunarea, cu lacrimele în ochi. Spunea, ca dreptul Simion din Biblie, că mulţumeşte lui Dzeu, că a putut vedea şi această zi mîreaîă, încheiând cu: „Acum slobozeşte pe robul tău, Doamne", după vorba psalmistului.

Vorbirile care de cari mai frumoase se ţineau lanţ. A vorbit Dr I. Suciu, V. Goldiş, I. Maniu, Şt. C. Pop şi alţi fruntaşi ai noştri şi a fost o izbucnire de veselie şi de lacrimi când s'a proclamat unirea necondiţionată cu Patria-mamă.

* *

Am pornit apoi cu toţii spre câmpia din cetate, unde erau adunaţi sătenii. Era o pădure de steaguri. Satele erau adunate în grupuri, avându-şi steagul lui fie-care grup. Şi când au prins a fâlfăi steagurile, părea că tot pământul s'a mişcat din temelii.

Unde mai era putere omenească, să impedice hotărârea acestui popor, care după veacuri de robie ajunsese să fie şi el odată stăpân, pe moşia strămoşească ?


Au urcat la tribună Vlădici şi fruntaşi mireni şi chiotul poporului răzbătea până- departe şi steagurile româneşti fâlfăiau mândre şi ameninţătoare, ca o ameninţare de vijelie, care ar mătura tot ce ar îndrăzni să-i stea în cale.

Horea, Cloşca şi Crişan, cari au murit moarte de martir, şi au suferit între zidurile acestei cetăţi, puteau să tresară acum de bucurie în gropile lor uitate, înţelegând că moartea lor nu a fost zadarnică. •

Şi, soldatul invalid, care tremura la poarta cetăţii în uniforma lui de honved, cu două decoraţii de aur, cerând mila trecătorilor încă îşi va fi dat seama, că toate suferinţele îndurate de Românii Ardeleni sub steag străin, erau răsplătite acum cu prisosinţă. * * *

Adunarea a fost condusă de preşedinţii Gheorghe Pop de Băseşti, episcopii Ioan I. Papp şi Dr Demetriu Radu; vicepreşe-denţii: Dr T. Mihali, Dr Ştefan C. Pop, Ioan Flueraş; notari: Dr Al. Fodor, Dr Sever Miclea, Dr C. Brediceanu, Dr. S. Dra-gomir, Dr L. Oanea, Dr I. Ciser, Dr Ionel Pop şi Dr Gh. Crişan.

Ce s'a hotărât în această adunare istorică, se poate cuprinde în câteva rânduri:

Unirea necondiţionată cu „Ţara românească" libertate, egalitate şi frăţietate pentru toate popoarele României-Mari;

. deplina libertate a cultului religios pentru toţi cetăţenii; împământenirea (dreptul la pământ) a tuturor ţăranilor. Dar să dăm în întregime protectul de rezoluţie (hotărârea),

ce s'a luat acolo. I. Adunarea naţională a tuturor Românilor din Transilva

nia, Banat şi Ţara-Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 1 Decemvrie n. (18 Nov. v.) 1918, decretează unirea acelor Români şi-a turor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al na|iunei române la întreg Banatul, cuprins între râurile Murăs, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea naţională rezervă teritoriilor susindicate (de mai sus) autonomie provizorie, până la întrunirea constituantei, aleasă pe baza votului universal.

III. In legătură cu aceasta, ca principii fundamentale Ia alcătuirea noului stat român, adunarea naţională proclamă următoarele :


1. Deplina libertate naţională pentru toate' popoarele conlocuitoare. Fie care popor se va întruni, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi (persoane) din sânul său şî fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile le-guitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul îndivi- » zilor, ce-I alcătuesc.

2. Egala îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesional^ pentru toate confesiunile (religiile) din stat.

3. înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic, pe toate terenele vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. In baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i-se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune pădure) cel puţin atât, cât să o poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe deoparte promovarea nivelării " sociale, pe de altă parte potenţarea producţiunii.

6. Muncitorimei industriale i-se asigură aceleaşi drepturi şi avantaje, cari sunt legiferate în cele mai avansate state din apus.

IV. Adunarea naţională dă expresiune dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip ca dreptatea şi libertatea să fie- asigurate, pentru toate naţiunile mari şi mici deopatrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această adunare naţională, salută pe fraţii lor din Bucovina scăpaţi din jugul monarchiei Austro-Ungare şi uniţi la ţara-mamă, România.

VI. Adunarea naţională salută cu iubire şi entusiazm liberarea naţiunilor subjugate până acum de monarchia Austro-Ungară, anume naţiunile: Ceho-Slovacă, Austro-germană, Jugo-Slavă, Polonă şi Ruteană, şi hatărăşte ca acest salut să se aducă . Ia cunoştinţa tuturor acestor naţiuni.


VII. Adunarea naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi Români, cari în acest războiu şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunei române.

VIII. Adunarea naţională dă expresiune mulţumitei şi admiraţiunei sale tuturor puterilor aliate, cari prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru războiu, au scăpat civilizaţiunea^ din ghiarele barbariei.-

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunarea naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română, ori când şi pretutindeni, faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile, pe cari le va afla necesare, în interesul naţiunei.

* * • -•- . *

Aceasta e măreaţa adunare dela Alba-Iuliaj ţinută la 1. Decembrie 1918.

Poporul românesc n'a avut aşa adunare înnălţătoare de cât adunarea de pe- Câmpia libertăţii, ţinută în Blaj la 3/15 Maiu 1848.

Atunci şî-a lepădat lanţurile sclaviei ,şi a declarat: „nu voi asupri pe nimeni, dar nici nu voi suferi să fiu asuprit".

Iar acum, ca popor liber şi mândru a întins mâna fraţilor din Ţara românească declarându-se unit cu ei pentru totdeauna.

Şi aşa, din îndurarea lui Dumnezeu şi vitejia trupelor româneşti, ni s'a împlinit visul de veacuri, şi neamul nostru cel împrăştiat ca făina orbului, azi este o singură ţară mare şi puternică, din Maramurăş, până la Marea Neagră şi dela Nistru până la Tisa . . . Al, Ciura.

AF0R1ZME ŞI CUGETĂRI.

Mai toată lumea trăeşte din părerea altora, numai filozoful din cea ce crede el despre el.

0

Toate cărţile din lume nu te învaţă pe atât cât o întâmplare trăită, dar nici nu poţi măsura şi pricepe valoarea întâmplării fără a citi nenumărate cărţi bune. ION F0TI.


O RAZĂ DE LUMINĂ

îmi zise viaţa: Pleacă !. . .

Sub zările albastre de clarul dimineţii Prin pulberea de aur a soarelui pomii. . . Mereu mai larg în pieptu-mi avântul tinereţii Creştea, iar în auzu-mi suna porunca Vieţii Şi se jucau pe fată mi văpăi trandafirii...

Mergeam atras de-o forţă necunoscută încă, Şi stâmpârându-mi setea din ape de cristal, Călătorind spre zarea într'una mai adâncă, Alunecam ca barca din creasta unui val...

Dar drumurile vieţii se înmulţeau întruna, Mai galbene, mai sterpe, lungindu-se spie zări, De-a lungul lor privirea-mi pierea în depărtări, In care norii negri deslâfuiau furtuna ...

Ceva te face, însă, de-a pururi sâ alergi, Şi şovăind o clipă ca să-mi aleg cărarea Cu-o voce ne'ndurată Viaţa'mi spuse: Mergi/... Pornii. .. Mai fără margini de-atuncî e depărtarea .. .

Căutam sâ sorb din vifor avântul şi puterea, Din fulgere lumina, şi'n noapte străbătând, Pe vânturile vieţii într'aripându-mi vrerea. Să sap, făcând unealtă din fiecare gând. ..

îmi transformasem creerul în tortă de jăratec, în urma mea prin aer un caer de scântei Se risipea în văn'uri, când alergam sălbatec

i Sub cerurile negre pustiu şi singuratec, Ne mai crezând nimica şi necrezut de zei...

Rătăcitor de-aparuri... O rază de lumină, Să'mi strălucească'n noaptea din suflet — nicâiri! Dar din adâncul negru un glas îmi strigă: Vinăl Necunoscuta voce, atâta de străină, Îmi toarnă'n suflet teama şi'n ochi-mi năluciri !. . .


Tot mai puternic glasul, sunând din zaren zare, înfiorând tăcerea acestei nopţi de chin, Mă chiamâ, mă ajunge pe ori-şî-ce cărare, Setos ca o genună, adânc ca o voitoare, Străbătător ca spada, prelung ca un suspin ...

îmi strigă Moartea: Vino !...

Din toată suferinţa şi-gândurile tale, Din visele de aur hrănite cu amar, Din torţa, ce-ai purtat-o fanatic pe-a ta cale, Voind s'aprinzi în noaptea acestei lumi un far Râmâne-va vr'o urmă, ori totul fu nzadar?..

Când flacăra luminii va'ncinge orizontul, Aş vrea să fiu o rază din soarele aprins, Dublăndu-mâ cu-oglinda-i de valuri Hellespontul, Voiu şti cam dus o luptă, din care am învins%. -.

Februarie 1920. VAS1LE A L - G E O R G E

lloethe şi lenăchiţă Văcărescu Acum patruzeci-şi-nouă de ani'apăreâ în „Adunarea naţio

nală" din Bucureşti un foileton iscălit de V.,A. Ureche, în care se făcea comparaţie între cunoscuta poezioară a lui lenăchiţă Văcărescu:

într'o grădină, Lăng'o tulpină, Zării o floare ca o lumină.

S'o taîu se strică * S"o las, mi-e frică Că vine altul şi mi-o ridică.

şi intre şi mai cunoscutele versuri de Goethe întitulate „Gefundert":

lch ging im Walde So fur mich hin, Und nichts zu suchen Das tvar mein Sinn.


Im Schalten sah ich Ein Bliimlein steh'n, Wie Steme leuchtend Wie Âuglein schon.

Ich wollt es brechen, Da sagt es fein : „So!l ich zum zvelken Gebrochen sein ?

Ich grab's mit allen Den Wurzlein aus, Zum Garten trug ich's Am hiibschen Haus,

•' Und pflanzi'es wieder Am stillen Ort, Und zzueigt'es immer Und bliiht so fort.

Asemănarea între poezia românească şi cele trei strofe dintâi ale celei germane e într'adevăr atât de izbitoare până şi în amănunte, — precum locul dorit pe care creşte floarea „lâng'o tulpină": „im Schatten" şi asămdnarea „ca o lumină" : „wie Sterne leuchtend" — încît a fost firesc ca să se stabilească o înrudire literară între ele. V. A . Ureche vorbind despre Vâcărescu, caţe „construează cu material împrumutat", îl găseşte superior poetului german care "dezleagă dilema ca un grădinar de la Erfurt: „scoate floarea cu rădăcină cu tot şi o răsădeşte în grădina frumoasei sale case . . . Bravo omul practic! Bravo grădinar ales!"

Citez ac^te cuvinte după Titu Maiorescu {Critice ed. Socec, voi. I. pag. 223—225), care după cum se ştie, îşi bătea joc de exagerările lui V. A . Ureche şi arăta cât e de ridicol â pune faţă în faţă pe „omul practic Goethe" cu „poetul sublim Văcărescu."

Dar Vâcărescu n'a cunoscut de sigur poezia lui Goethe, din simplul motiv că acesta a scris-o în 26 Aug. 1813, deci cu vreo cincisprezece ani după moartea poetului român. Cum însă nu e de admis nici cazul invers, ca Goethe să, fi cunoscut


poezia Iui Văcărescu, nu ne rămâne decât să admitem că amândoi au avut un izvor comun.

Acesta pare a fi fost poezia populară. Intr'adevăr problema sufletească atât de simplă şi atât de

naivă prin simbolul cuprins în ea, pare a se fi născut din filozofia poporului, pare a fi unul din acele subiecte pe care 1-a îmbrăcat în forma poeziei un suflet naiv de cântăreţ de Ia ţară. -

Nu de mult, R. v. Kralik* a arătat că versurile lui Goethe nu se aseamănă numai cu o poezie de Pfeffel (din a. 1783**) precum se ştia de mult, ci că şi Goethe şî Pfeffel par a avea o sursă comună, poezia populară. O astfel de poezie populară germană, în forma ei de azi, este citată de Kralik. Iată primele ei două strofe:

' l on Abendrote die Flur umwehjt, Da ging Agnete an ihr Blumenbeet. Sie fand ein Blumlein, das war so sclidn Gleich ihren Wangen, so rot wie Karmoisin

Sie zuolt es pflucken, o zvelche Lust! Damit zu schmiîcken ihne Keusche Brust Da sprăch das Blumlein: „Verschone mich, Ich bliih am Morgen vielschoner noch fur dich".

Restul poeziei cuprinde o idee nouă, moralizatoare: In dimineaţa Următoare floarea ofilită şi scuturată întâmpină pe fată cu cuvintele: „am iubit, am sperat, dar ceasurile fericite se trec prea repede; nu mai pot iubi, nu mai pot spera, căci floarea mea se numeşte credinţa bărbătească." In strofa finală se arată cât e de nestatornică această credinţă a bărbaţilor.

Am văzut că şi la Goethe, care, scriind această poezie se gândea la Christiana Vulpius, sfârşitul se deosebeşte de poezia Iui Văcărescu, care păstrează, după toată prababilitatea forma originală şi fără adause a cântecului popular al cărei sâmbure e numai conflictul sufletesc:

* Volkslied, in Das literarische Deutschland, nr. 15, din 13 Martie 1914. ** Iată începutul poeziei lui Pfeffel: Von Schwarm der Weste verbuhlt

umweht'; Begoss Alceste ihr Blumenbeet; Sie sah schon lange ein Nelckchen blfihn; Gleich ihrer Wange, weis und Karmin; Sie wollt es pflucken.; Um ihre Brust damit zu schmucken; Den Sitz der Lust; „Lasst" fleht es bange; Auch heut noch stehn; Bis morgen prange ich noch so schon.


S'o taiu, se strică, S'o las, mi-e frică Că vine altul şi mi-o ridică.

Mai mult se apropie poezia lui Pfeffel de forma aceasta cu sfârşitul ei sentenţios: „Ungepflucket verwelkest du l"

Odobescu (Opere complete, ed. Socec, voi. I. pag. 260) ne spune că între dascălii tânărului Văcărescu a fost şi „un German, anume Weber", care „îi explică regulile limbii latine". Ştim de aseminea, că mai târziu, Văcărescu a petrecut de re-peţite ori în Ardeal şi că a fost şi în Wiena. Astfel o influenţă a literaturii germane, oricât ar fi ea de neobicinuită la sfârşitul veacului al XVIIl-lea la un poet din ţara românească nu e exclusă. Sepoate prea uşor ca cel dintâiu poet român să fi cunoscut un cântec popular german şi să-1 fi tradus româneşte. Faptul că între poeziile sale găsim şi poezia „Amărâtă turturea", care reproduce strofe întregi ale cântecului devenit popular, ne dovedeşte că Văcărescu avea simţul pentru frumuseţea poeziei populare. Sextil Puşcariu.

Aşteptând stelele.

Te mişti în leagăn când şi când alene Cu mintea dusă'n tainice-aiurări Şi Soarele se lupiă, printre gene, Să-ţi pue'n ochi, fugare scăpărări.

Iar când privirea mea îţi prinde-o clipă Piciorul din mătăsuri deslipit, îl tragi sub rochie ca sub o aripă Şi pleoapa 'nchisă-ţi tremură pripit.

Dar gândul meu, plecând genunchiul, ţie Fiorul lui să-ţi culce lin pe glesnă, Nu poate-aci, de unde sunt, să vie.

în mine s'a surpat un gol rotund, Şi 'ntins la margine pe brânci în besnă, Aştept să iasă stelele din fund.

EMANUIL BUCUŢA.


Faptele apostolilor XX. 7—13. * Lun.a stătea sus în cerul de Aprilie, deasupra caselor albe

şi templelor oraşului Troada din Asia mică. Din grădini se înălţau în aerul nemişcat, miresmele florilor de migdal, târâitul greerilor, cântecul de privighetori, şopotul uşor al fântânilor cu apă limpede adusă de apeductul care din fundul câmpiilor alerga spre oraş pe bolţile lui uriaşe.

Şi peste ţară plutea pacea, puternica pace universală, romană, care era una şi aceeaş în provincia Asia ca şi în provincia Britania, în Africa la fel ca şi în Panonia, care pretutindeni făurise oraşe asemănătoare, cu temple, cu teatre şi băi şi cu adevărate păduri de statui. Şi de la vjnul la altul călătorii puteau să meargă sub ocrotirea păcei, pe drumuri desăvârşite; puteau să treacă în tihnă peste mări, pe corăbiile de negustorie romane. Nimic nu le lipsea popoarelor ca să fie mulţumite de stăpânirea Romei, căci de cănd era pământul nu le mersese atât de bine.

Cu toate acestea dela un timp se iviseră bărbaţi, cari turburaseră lumea aceasta atât de bine rânduită, cum se şi spusese despre ei cu neplăcere la Salonic. Unul, în deosebi, umbla încoace şi încolo slujindu-se de lesnicioasele mijloace de comunicaţie ale Statului, ca să propovăduiască gânduri cari erau primejdioase binelui obştesc: la Efez argintarii fuseseră nevoiţi să se ridice împotriva lui.

Acest bărbat, un evreu de neam din bogatul oraş Tars, sosise de şase zile, venind din Macedonia Ia Troada. Avea şi aici» ucenici şi unii alergau chiar după el ca fermecaţi, cum o făcea şi un tânăr numit Eutih. Acesta şedea acum, în calda noapte de Aprilie, în casa locuită de Pavel, evreul din Tars, pe pălimarul foişorului înalt şi asculta cuvintele călătorului.

Din bolţi, între stâlpi, atârnau de lanţuri lămpi multe, arzând nemişcat cu pară mare în aerul liniştit. Şi fluturi sburau şi-şi găseau moartea în lumină, cu toate că ei ar fi putut să trăiască fericiţi în înflorirea albă şi trandafirie ş migdalilor din grădini. Din când în când trupuşoarele lor arse cădeau pe lespezile foişorului, şi lui Eutih, care şedea rezemat de un stâlp,

* Din vulumel Ceasuri sfinte, aflat sub tipar.


subt una din lămpile de bronz, îi picase un fluture de noapte, făcut scrum, pe mână. El îl scuturase, fără să-1 bage în seamă; nu-i rămăsese nici un gând pentru tragedia micului cercetător de lumină căci tocmai o trăia el însuşi.

Pavel din Tars, un bărbat vioi, cu mişcări repezi, şedea cu tovarăşii săi împrejurul unei mese rotunde. Adică nu mai şedea de mult, ci se sculase şi se proptea de bancă într'un genunchi; când se uita lung cu ochii lui stranii strălucitori şi neclintiţi la unu sau la altul dintre aceia cari l-ascultau, când părea că-şi pierde privirea în depărtări; atunci trupul i se ridica în sus, şi braţul arăta noaptea albastră, în care răsufla marea şi călătoreau stelele cele mari.

Cuvântul iui era bogat şi arzător, glasul adeseori mândru şi totdeauna hotărât. El zicea : „fraţi dragi." Dar le vorbea ca un domnitor, şi această măreţie a firei sale izbea adânc pe păgâni. Cetăţenii romani erau obişnuiţi cu purtări falnice, şi din ele cunoşteau pe omul cu vază; ei aveau rădăcini adânci în viaţa aceasta pământească, aşa că virtuţile şi revelaţiile din lumea cealaltă, ca să fie ascultate, trebuiau propovăduite cu măestrie. Cu câţi va ani mai înainte acel Pavel fusese luat drept zeul Mercur, la Lystra în Licaonia.

El le vorbi despre viaţa cea de veci, despre cea adevărată şi desăvârşită, care e altfel decât frântura de aici de pe pământ.

EI le vorbi de biruinţa duhului asupra trupului — acea închisoare a omului; el le vorbi de fericirea heruvică a aceluia care chiar pe pământ se îndreptează spre viaţa spirituală — el le vorbi de frumuseţea celibatului, le vorbi — şi glasul lui se făcu mişcător ca sunetul depărtat al unor trâmbiţi tainice — de pilda Mântuitorului, care simţise şi el toate durerile pământeşti şi fusese ispitit de Satana, dar fusese în stare să biruiască tot, fiindcă biruise dorinţa trupească a firei sale omeneşti.

Cristos, pilda, calea, adevărul şi viaţa, nu se însurase. Gazdele lui Pavel la Troada erau Greci învăţaţi; aceştia

ştiau că şi filozofii păgâni sfătuiau pe acela, care voia să-şi închine binelui obştesc gândirea, să nu se însoare, căci, ziceau, nime nu trebuia să se împovăreze cu datorii personale. Dar acest sfat nu se dăduse decât filozofului, şi din pricini curat pământeşti, pentru ca el să poată fi un dascăl al tineretului pe care nimic nu-1 împiedecă dela chemarea sa.

Pe când Apostolul lăuda celibatul pentru toţi, întemeindu-


se pe pilda cea dumnezeiască, pe înfricoşata taină creştinească a omenirii Mântuitorului pe care acesta o îmbrăcase ca să înalţe partea pământească şi ca s'o lege din nou cu sfera spirituală; drept urmare, centrul de greutate fusese strămutat — el nu se mai afla aci jos, ca pentru păgâni, ci în împărăţia duhurilor. C a să se ajungă mai de grabă în această împărăţie, viaţa spirituală pe pământ era cea mai bună cale.

Creştinii de pe foişor ascultau cu evlavie — aproape toţi erau oameni mai în vârstă; ei simţiau că apostolul, urmând gândului celui mai adânc al inimii, le propovăduia dorul întreg al sufletului său. Ei ascultau cucernici cum se ascultă lucrurile prea înalte, care stârnesc uimire, dar sunt greu de îndeplinit.

Tânărul Eutih însă era zguduit până în izvoarele vieţii. Căci firea lui era dintre acelea care-şi trăesc gândurile,

ceeace nu se întâmplă des la Latini şi la Greci. De aceea el era cu totul în puterea farmecului lui Pavel din Tars. Cuvântările măreţe şi viforoase ale acestui om îi tălmăceau ceeace el visase, din tinereţe, ce visase la apusul soarelui sau lângă Marea care licărea în razele lunei, visul ce-1 visase despre o viaţă luminată, fără restrişte şi fără moarte, la care se gândea ca şi cum ar fi cunoscut-o de mult.

Mai târziu, când se dusese la şcoala de retorică, Eutih găsise în Platon îndreptăţirea visurilor lui, primind învăţătura că toată cugetarea şi toată priceperea noastră sunt întemeiate pe aducerea aminte. Şi iacă veni acest Pavel, care vorbea cu încredinţare strălucită de fericirea heruvică, strigând; „Oare de ce ne visează sufletul de o lumină, de care ochiul este nevoit să se teamă?. Aceasta dovedeşte că sufletul nostru e mai înalt decât ochiul nostru: „Şi, ca să fie încredinţaţi de aceasta, ei n'aveau decât să privescă la acel om, care pe drumul Damascului se uitase aşa de adânc în strălucirea adevărului încât orbise câtăva vreme trupeşte. Aceea era pricina strălucirei uneori sticloase a privirei şi a spinului din carnea lui, cu desele dureri de cap şi de ochi.

Şi Eutih sbură spre cuvântul Apostolului cum sbură fluturul spre flacără. Inima-i bătea tare, umflându-i vinele pe fruntea înaltă şi palidă: sufletul lui dorea din răsputeri să se ridice spre cer şi spre soarele spiritelor — însă jos sub migdali cânta privighetoarea lung şi cu foc : „Lucilia". Intr'o casă albă


pe marginea Mărei dormea mândra care purta acest nume şi pe care o dorea inima lui Eutih,

Istovit de luptă, capul îi căzu pe stâlp, cunoştinţa-i pieri, răpindu-i cumpăna, şi bărbaţii depe pridvor se sculară cu un strigăt de spaimă, alergând la pervazul peste care Eutih căzuse în curte dela catul al treilea. Casa liniştită se umplu numaidecât de forfota oamenilor. Ei îşi ziceau unul altuia: „Apostolul a vorbit multă vreme — a trecut de miezul nopţii şi tânărul a adormit. Dar de ce n'o fi plecat mai înainte ? Nu s'a putut despărţi de Pavel".

Cel din urmă care se cobora fu apostolul, în curtea unde Eutih zicea în lumina lunei cu faţa albă, pe când locuitorii casei îl înconjurau jelindu-1. Ei îl găsiseră mort.

Atunci Pavel se apropie şi zise: „Nu faceţi zgomot!" — şi ridicând o privire hotărâtă către cer : „căci sufletul lui în el este". Apoi ingenunche lângă tânăr, se plecă peste el, se culca pe pieptul lui şi-1 îmbrăţişe.

După câtăva vreme Eutih deschise ochii şi privirea celui înviat şi a Apostolului se adânciră una* intr'alta.

A lui Eutih era plină de o rugăciune arzătoare. Intr'a lui Pavel se ivi un zâmbet neobişnuit şi dulce, şi el zise :

„Umblă în pace prin grădinile înflorite ale pământului a cestuia, care sunt ale Domnului ca şi cele din cer."

Apoi Luca, medicul şi tovarăşul nedespărţit al lui Pavel, le porunci să-1 culce pe tânăr, să-i dea să bea şi să-1 lase să doarmă. Ei ştia că pulsul lui Eutih încetase, până când Pavel se aplecase peste el.

Ceilalţi din casă nu se gândiră la somn. Ei rămaseră strânşi împrejurul lui Pavel până în zori, pe pridvor, frânserâ pâinea împreună, potrivit legii celei noui, şi apostolul le îngădui să vorbească cu dânsul, fără sfială, după pofta inimei lor, iar răspunsurile lui fură deosebit de blajine.

Apoi, după ce privighetorile tăcură şi cerul se făcu roju şi pe urmă trandafiriu, tovarăşii lui Pavel se duseră la port, unde corăbiile se leg nau pe apa albastră între punţile de piatră albe, şi se urcară pe vas.

El însă voia să meargă pe jos până la oraşul apropiat, Assos, aşezat pe marginea mării. Era fala Romanilor că drumeţii puteau să treacă prin două sau trei oraşe într'o singură


zi, atât de apropiate înfloreau unele lângă altele pe pământul Asiei Mici.

Prietenii întovărăşiră pe cel care pleca, până la porţile T r o a d d ; acolo el îi blagoslovi şi porni cu paşi înaripaţi prin miresmele dimineţei. Avea nevoie de singurătate, căci se părea că aripile sufletului său creşteau f .ră margini.

Iar aripile sufletului îi creşteau, fiind că el învăţase un adevăr. Cuvântul său omorâse pe tânăr. Acum Pavel ştia că nici una din treptele înaltei scări, care duce la cer, nu trebuia sărită, căci pe fiecare stau îngeri şi o sfinţesc. Şi mai ştia şi acest lucru: că lumina înţelepciunii nu arde fără răspundere ca lumina lămpilor ucigătoare de fluturi. Cel care are lumina în-ţelepciunei trebuie s'o ascundă câte odată cu mâinile sale, pentru ca strălucirea ei să treacă numai ca o rază trandafirie printre degete şi să nu ardă nici un suflet.

Darul hotărât apostolului pentru îndeplinirea chemării sale — să trăiască chiar pe pământ ca un duh curat, nu-i era îngăduit să-1 slăvească fără înconjur înaintea tânărului, căci în Eutih dragostea cerească şi cea pământească erau încă atât de amestecate, încât o despărţire grăbită a drepturilor trupului de năzuinţele sufleteşti trebuia să-1 ducă Ia moarte.

Şi, când la prăbuşirea tânărului, sufletul Apostolului căzu şi el la pământ strigând împotriva lui însuşi; „ A mea e vina" atunci el primi şi iertarea. Iertarea îl luă pe sus ca pe braţe puternice şi—1 cobora în curte; el ştia că-i era dat acum să săvârşească ceeace oamenii numesc minune; îi era dat să stăpânească un duh şi să cheme apoi pe cel plecat din trupul lui Eutih. Astfel învăţase el să fie răbdător faţă de treptele de mijloc ale desvoltării şi-şi simţi puterile însutite: căci înţelepciunea şi răbdarea dau tăria îngerilor.

Şi Apostolul păşi înviorat, pe frumoasa cale romană, care şerpuia dealungul mării pe malul stâncos şi crestat adânc, înainta înviorat spre primejdiile chemării sale şi spre sărbătoarea Rusaliilor la Ierusalim. Bucura Dumbravă.


I U B I R E A M E A

Iubirea mea-i dezlănţuire De vijelii Şi uragane Şi-i parfumată cu havane Şi cu arome-ameţitoare; Iubirea mea e o pornire Sălbatică, sfâşietoare,

Iubirea mea-i o rugăciune Sfioasă, palidă, bolnavă, Şi tot odată e revoltă, Torent pustiitor de lavă.

Iubirea mea e o năvală, De armonii şi dezacorduri Şi poartă nordice talazuri Ce se pornesc din depărtare, Din fund de mări, îngrozitoare Şi se sfărâme de fiorduri.

Iubirea mea catifelată, Pe pat de flori şi diamante, Nutreşte patimi de bacante Şi e cu spini încununată.

M . G. S A M A R I N E A N U


Frumosul ca înaltă suferinţă.

Vecinie însetat de „frumos" Ruskin, era în primii ani aî vieţii sale, în călătorie la Croydon.

In faţa aspectului impunător al locului, cuprins de un intens fior de admiraţie şi fără a înţelege el singur ceea ce se petrecea în sufletul său, strigă:

„îmi es ochii din cap!" Era puterea invincibilă cu care frumosul se impunea

vederii sale pasionate. Copilul precoce îl simţeajexercitându-se asupra sa ca o. entitate impersonală şi trăgându-i ochii afară din orbite şi silindu-i să perceapă tot mai mult şi tot mai intens.

Noi cei de azi, atât de depărtaţi în timp în spaţiu şi în mediu, de Ruskin, cel de atunci, nu putem şti cu adevărat, care fu emoţia care-l cuprinse — cu atât mai mult cu cât de natura unei emoţii e greu să ne dăm socoteală chiar când e a noastră.

Totuşi în pasiunea privitorului vrăjit de spectacol nu va fi totdeauna greu să ghiceşti cum se amestecă un fel de sete, un fel de aviditate de a vedea tot mai mult, de a sorbi priveliştea şi a o savura îndelung.

Cât de discrete şi reţinute să fie gesturile şi atitudinea unui meloman* de rasă, totuşi frământarea sufletească ce-1 agită la auzul muzicei favorite, se străvede în încordarea musculară, în crisparea feţeij în bătaia câte unei măsuri ce-i scapă fără voia şa.

Nu mai e o noutate nimărui că atenţia e o muncă — şi că percepţia nu e o stare pasivă. Dar e curios cum pierdem din vedere că nici un act nu se produce dacă o nevoe nu ni-1 solicită. Ori ce act e o reacţiune şi ori ce reacţiune urmăreşte vindecarea unei lipse, adică repararea unui echilibru rupt.

Alcoolicul bea pentru că-i e sete — dar suferă de aceea sete dogoritoare tocmai pentrucă bea. ^

Simţurile se excită la funcţionare, tocmai pentru că funcţionează.

Plăcerea propriu zisă — care'n sine să n'aibă element de


suferinţă, nu e productivă — nu e stimulentă — plăcerea pură e poarta de întrare în repaos, în indeferenţă. Iar satisfacerea e semnul de oprire.

„Satiatur amor, nisi gaudia torquent" zicea Marţial, iar Montaigne îl adnotează :

„La volupte mesme cherche â sirriter paria douleur". Dar dacă poate există un sentiment estetic care să nu

conţină un îndemn — acela n'ar putea fi decât un psychom inferior şi vulgar, ce n'ar merita o atare denumire.

Suferinţa intensă ori atenuată, ea singură e fecundă. Ea e motorul vieţii şt izvorul creaţiunilor.

Nitzsche citează pe Kant, care la rândul său citează şi adoptă „cu deplină convingere" vorbele contelui Berri: „ / / solo principio motore dell'uomo e il dolore. II dolore precede ogni plăcere. II piacere non e un essere positive".

Din natura suferinţei decurge natura creaţiunei — şi'n gradul de înălţime al creaţiunei vei putea ceti cât de nobilă sau de ignobilă a fost suferinţa care a închegat-o.

Dar acest adevăr nu trebue exagerat nici denaturat prin aserţiuni sofistice. Nu e nevoe ca artistul creator al unei opere înalte să sufere de orice suferinţă — spre a produce. — Unica suferinţă necesară şi deplin suficientă din care emerge opera de artă, e însăşi Suferinţa contemplării — e suferinţa cauzată de însăşi inspiraţia artistului şi nu de ceva eterogen.

Şi aice ca şi aiurea eterogenul intrus nu naşte decât hibrizi. In faţa unui peisagiu alpin, de imensităţi sălbatice, de

stânci ameninţătoare şi abisuri haotice, când te simţi pierdut, ca un fir de praf într'o mizerabilă micime — când sufletul pare că simte direct în sine un fel de pondere a masseler şi a distanţelor — clipa contemplaţiei e departe de a fi o delectare* liniştită şi pasivă, ca delectarea zeilor olimpici când îşi sorbeau cupa de nectar.

Sufletul suferă. Ponderea aceea spirituală şi demăsurată, îţi opresează respiraţia — şi simţi atunci impulsul invincibil de a reacţiona . . .

Când am ascultat pentru prima dată „baletul silfidelor" al lui Berlioz, am constatat că respiram mai repede şi mai amplu, ca şi cum o fereastră ni s'ar fi deschis spre o noapte de vară, cu aer de munte.

Iar starea sufletească consistă atunci, ca şi atâtea cazuri


la fel, în ceea ce s'ar putea numi cu cel mai propriu sens: nesaţiu La anumite pasagii de muzică înaltă, simţi nevoe să te ridici în picioare. Un foc lăuntric te mistue, o ghiară îţi sfredeleşte subţire în înimă.

Există persoane sensibile ce plâng la vederea unui apus impunător — iar exlamaţiile cu cari întâmpinăm frumosul, nu sunt niciodată cele de veselie, ci întotdeauna sunt expresiuni de durere.

Totdeauna se produc în ton* de suferinţă. Iar dacă la suferinţa intrinsecă frumosului artistic, drama

turgul adaugă suferinţa laterală eterogenă, a personagiilor protagoniste, atunci însoţirea celor două dureri de natură diferită, le întăreşte reciproc accentuând neliniştea, nesaţiu parestetic al spectatorului.

De aceea drama, cu toată hibriditatea intrinsecă a artei dramatice, apare ca tip perfect de operă teatrală. Şi tot de aceea chiar comicul devine artistic când prîntr'o ironie desvălue un fond tragic în sine.

Dar de sigur nu mai când e întreţesută cu „agitaţia dionisiacă" ci şi atfcnci când se manifestă îndulcită de „visul olimpiei", de calmul „Apolinian", înfiorarea frumosului înfăşură un sâmbure amar.

Fără el, frumosul n'ar fi cauza psihologică a creaţiunei artistice.

Ca stare de suferinţă, care incită la reacţiune, contemplarea frumosului estitic, indiferent dacă se referă Ia opera artistică sau Ia frumosul natural, am putea-o considera nu atât ca inspiraţie, ci mai curând ca o aspiraţie; cum i-a spus Sully Prudhomme.

E aspiraţia spiritului spre un răspuns — spre un act nou mintal cu care să îmbrăţişeze, să-şi asimileze conţinutul percep-ţiunei frumoase.

Un obiect frumos, un conţinut de percepţiune frumoasă se înfăţişează spiritului contemplativ, cu aceleaşi tentaţiuni, cu aceleaşi ademeniri cu care enigma, misterul, problema se impune omului de ştiinţă.

In faţa problemei, spiritul doritor de ştiinţă caută reacţiu-nea cea mai adequată: soluţia, deslegarea.

Soluţionarea unei probleme e reacţiunea prin care un raport de concepte se asimilează, se apercepe.


în problemă, un colţ de natură ni se prezintă ca străin şi deci plin de îndoeli şi bănueli. Atunci îl voim, cum Cezar voia Galia ca să se asigure de tot binele şi împotriva întregului rău ce ea închidea.

Prin soluţia problemei, colţul de natură care se refuză minţii, se cucereşte şi se ia în stăpânire.

Prin acea cucerire, enigma neliniştitoare îşi pierde vălul ce ne chinuia, Isis învinsă, se oferă spiritului care-o cuprinde şi care.o priveşte de aci 'nainte ca pe un om bun al său familiar.

Astfel frumosul în prima clipă a contemplaţiei, poartă vălul chinuitor al enigmei — / / voim, şi aspirăm la cucerirea, la însuşirea, Ia stăpânirea lui.

Actele minţii ca şi ale trupului sunt reacţiuni de adaptare, sunt atitudini, de apărare ori de vânătoare. Cu ele dăm lupta şi cucerim.

Cu ele creştem. „Je suiş la vie qui combat le neant'1 astfel vorbi Dumnezeu

lui Jean — Christophe al lui Romain Rolland, „Je suiş le feu qui brăle dans la nuit" . . . Je suiş le

combat eternei". . . . (Dieu combat, lui aussi: Dieu est un conquerant.)11

în sfârşit, atât „frumosul" cât şi „problema" se înfăţişează minţii ca impulsuri spre act, spre muncă, spre reacţiune.

Departe de a exlude „voinţa" frumosul o implică în aceiaşi măsură ca şi cunoştinţa, ori mai bine, ca şi dorinţa de a cunoaşte. Ne trebue deci în tot cazul o altă formulă şi o altă definiţie a frumosului.

De fapt, ea nu e poate, atât de departe de cea curentă formulată întâi în „Kritik der Urleilskraft" şi s'ar putea degaja printr'o uşoară revizuire a conceptelor filosofice din tradiţiunea Kantiană şi Schopenhauriană, dar nu o vom încerca deocamdată aci.

Intenţicmăm deocamdată să analizăm succesiv diversele moduri în care se poate reacţiona sub impulsul „frumosului" şi tocmai, scrutând mai de aproape căile prin cari ne procurăm „alinarea" ne vom întări convingerea că într'adevăr frumosul e o înaltă suferinţă.

Eugeniu Speranţia.


•

Alexandru Macedonski Miercuri, 24 Noemvrie, Ia orele patru şi

un sfert, — după şase luni de chinuri groaznice — s'a săvârşit din viaţă, Alexandru Macedonski, unul din cei mai mari pOeţi ai neamului nostru.

A fost un poet de vastă inspiraţie şi, peste secole, literatura românească, va pomeni Noaptea de Decemvrie, Noaptea de Mai, Stepa, Levki, Avatar, O umbră dincolo de Styx, ca de cele mai scumpe mărgăritare ale sale.

t Alexandru Macedonski în romanul său Thalassa — o poveste fantastică' — a împrăştiat ca un împărat cele

mai de preţ imagini, în cea mai luxuriantă epopee a dragostei. A fost un maestru desăvârşit al versului; căuta în sufletul

lui cuvintele şi precum lira lui Amphion înălţa piatră cu piatră, zidurile Thebei, tot astfel aprinsa lui fantazie a creat la noi, limba sentimentelor gingaşe şi a avânturilor superbe. Ce dră-gălăşie de sentiment e într'o Umbră dincolo de Styx:

Efebul cu ochi palizi, flori mistice de-o clipă, Nălucă argintie din bruma unui vis, A fost în scurta-i viaţă o muzică ce 'n pripă Plângând pe-un flaut magic se duse în abis.

Luntraşul cu chip negru i-a stat sinistru'n cale Lăsându-mă pe ţărmuri să plâng rătăcitor, Şi mult timp mângăere n'a fost pentru-a mea jale, Dar traiul e un balsam, şi omul uitător.

Şi totuşi, floarea clipei, chiar astăzi câte-odată, Efebul din Novară cu ochii de mister, Reurcă din adâncuri, lumina sidefată Ca luna oglindită de mare şi de cer.

La ţărm îl readuce luntraşul fără milă, . . . II zmulg ca printr'un farmec de-al morţii adăpost Tot 'nalt, tot zvelt, tot tînăr, — plăpând ca o zambilă.. . Şi 'n repedea lui umbră mă văd precum am fost.

* • Mai toată generaţia tinerilor poeţi descinde dela Mace

donski, şi influenţa lui — fără ca nimeni s'o mărturisească cum era de aşteptat — a fost covârşitoare.

In anul acesta a terminat vre-o şaptezeci de rondele, magnifice, eflorescente ale unei poezii îmbătate de parfum şi strălucitoare în pietre preţioase, rondele ce ne amintesc de renumiţii Hafiz şi Ioadi, ale căror morminte sunt şi azi încărcate de roze de Siraz, loc de pelerinaj al întregii Perşii culte.< în clipa când şi-a dat obştescul sfârşit, ultimele lui cuvinte au * fost roze l roze !.. .


Ca şi toţi poeţii şi scriitorii acestei ţări, Macedonski a trăit şi a murit în mizerie. Ani lungi de prietenie ne leagă de cel dispărut şi toate calomniile au debitat asupra-i tot complotul miilor de mediocrităţi şi semidocţi, sânt născociri infame.

A fost un temperament de artist adevărat, de aceia se sugestiona repede, lua atitudini, făcea gesturi care pe el îl costau scump, mai mult de cât pe alţii.

In relaţiile cu oamenii avea manierele unui gentleman desăvârşit: avea o inimă de aur, şi era de o naivitate copilărească.

Nimeni, la noi, n'a lucrat cu mai multă măestrie versuT. In rondelele sale a depus munca unui giuvaergiu neîntrecut, iar „Nopţile" sunt turnate, parcă, în bronz.

Cu dânsul dispare nu numai o glorie literară, ci şi un tip caracteristic ce nu apare de cât printre veacuri, odată.

Ion Foti.

CRONICI

CRONICA LITERARA

G. Talaz: Flori de lut, poezii, Bucureşti, Editura literară a Casei Şcoalelor.

Când apare o carte în editura de stat a Casei Şcoalelor, editură mult trâmbiţată şi dela care toată lumea era în drept să aştepte punerea în circulaţie a celor mai bune opere literare româneşti, deschizi paginele plin de încredere. Cu volumul D-lui Talaz, această încredere e înşelată.

Cauţi în zadar, în volumul acesta, noutatea, pe care D-l Talaz ar aduce-o în poezia noastră. Unde e ritmul nou, care să indice existenţa unei personalităţi artistice, distinct deosebită de celelalte de până acum ?

Ca să facem dovada negativă, vom cita câte-va versuri, în cari se vede limpede, nu influenţa predecesorilor, ci chiar copia după ei :

„Sămânţa-mi căzută din mâna cerească, Purtată în larguri de-a! vremilor vânt, — Sortită'n ţărână a fost să'ncolţească, O umbră stingheră s'aduc pe pământ!"

(Cântarea Spinului, pag. 19.)

Nu sunt oare nijte versuri adăugate „Ucigaşului fără voie" de Grigore Alexandrescu ?

„Odihna mi-este dulce şi-n marea uitării A ştept o rază nouă din umbră-a mă trezi.. ."

(Ingânări târzii, pag. 40.)


Nu e lejeritatea lui Alexandri ? Dar aiurea, nu e pesimismul lui Eminescu în „doru-mi himeric" fi-n

tot văitatul poetului, care e adese-ori „pribeag", „singur" „stingher" şi (inevitabila poză) îşi plânge soarta pe vârful unei stânci ? (Pag. 67.)

Şi nu citiţi D-voastră pe St. O. Iosif în:

„E horă'n sat şi-s fericite toate, In toate saltă cântece şi jocuri ; Dar mie-mi spun duios aceste locuri, Tu eşti de mult străin de noi, nepoate!"

Nu vrem să spunem că D-l Talaz şi-a amintit când a scris versurile de mai sus, exact de poeţii citaţi, dar ori-cine va recunoaşte uşor că poeziile d-sale reamintesc ceva care s'a mai scris, nu numai în temele tratate, ceace n'ar fi nimic, dar în felul tratării şi simţirii chiar.

Apoi, volumul e plin de lucruri comune şi banale, spuse şi repetate şi de alţii atâtea ori. Citiţi „Mugurii" pag. 10, „Mlaştina" pag. 14. (aceasta e o bună descriere în proză, dar atâta tot.) „Un călător" pag. 20 (pesimismul dârz şi nobil al lui Eminescu) dar aci nemotivat, deşi are explicativul logic: „Caci undeva, departe-i ţinta mea, — şi eu sunt suflet, nu pământ clipă"; subliniat de imaginea nouă, dar barocă:

„Nu tu mă porţi cu 'ncătuşarea-ţi grea, Ci sufletu-mi te poartă pe aripă 1"

Ce să mai spunem de: „O Scorbură — cum multe scorburi sânt" (pag. 33.) „Nu plânge! că nu-i preţ pe lacrimi . . ." (ce păcat că lacrimile nu-s cotate pe piaţă!) Sau:

„Cum nu e nici sens în durere . . . " (După „Mortua est" a lui Eminescu) pag. 37 . . . etc, etc. ?

Resursele poetice sunt puţine şi necesită repetiţii, chiar identităţi de imagini :

„Şi sufletu-mi se'nfăşură'n amurg" pag. 56. „Cu licăriri de raze te'nvălue'n amurg" pag- 65.

Sensul simbolic, căutat adesea, e totdeuna prea evident, fără pic de învăluire discretă. Exemplu tipic în privinţa aceasta e poezia „Drumeagul."

D-l lorga spunea mai deunăzi la „Căminul Creştin" din Bucureşti că poezie nu-i în acest volum, cum nu sunt nici „Flori de lut", iar „Ideea Europeană" prin pana unui recenzent al ei, declară că aşteaptă artă de la D-l Talaz abia dela al doilea volum.

Totuşi . . . e un totuşi. Sunt câte-va bucăţi, despre care se poate vorbi, cel puţin parţial, de q realizare artistieă : în poezia»„Din adâncuri", pe care D-l Dragomirescu o declară, ni se pare, ca cea mai bună elegie română, ceace e de-sigur, cel puţin o exagerare; se găsesc trei strofe frumoase:

„In clipa aceasta să 'ntreb de durere ? Ea, poate, mă cată în paşii streini . . . Cu lanţuri, cu ţinte, cu ramuri de spini Durerea mă cere.


Şi 'n hohote râde şi trece convoiul De chinuri ce-asupră-mi săgeţile-şi Varsă, Da'n mine simt stânca de fulgere arsă, Simt stânca de care se sfarmă şuvoiul . . .

Şi-adâncul din suflet îmi spune de-un crin, Ce numa'n mireazmă îşi dă voluptatea — Şi-n zări de iluzii şi-'nalţă cetatea f"u porţile albe şi fără suspin." (1*8).

E ceva nou aci: e un ritm vioi şi abrupt, în care sentimentul de durere palpită neînfrânat decât de o sănătate sufletească primitivă: Stânca de granit şi de puterea speranţei şi iluziei : cetatea albă! Felul simplu şi viguros în care se îmbină toate acestea, dau o armonie şi o căldură, ce n o găsim aiurea.

Tot aşa, e o strofă bună în „Povestea unei lacrimi" :

„Şi iată raze, coborând din soare Cum caut'a pătrunde'n trupul meu, Dar ca un vis, ce'n însuşi sboru-i moare, Nu pot trăi pe abis către genune, Ci'n gol îmi cade diamantul greu, Când tu primeşti a liniştei cunună." (p. 16.)

Aci Simbolul nu e prea crud desvăluit şi deci efectul estetic e mai puţin turburat decât în alte părţi.

Găsim un avânt bine marcat în „Lelia"

„Primit-am o veste din sat dela noi, Primit-am o veste, Lelia, Lelia mă lasă . . . apoi . . . E lungă poveste ! . . . (pag- 26.)

Ce păcat că nu găsim şi imaginile noi şi dela sine aduse de acest puternic avânt: din potrivă, găsim stilizări şi opriri forţate, cari strică toată simetria bucăţii :

„Şi-acolo, acolo, ca sgura'nsetată De ploaie ce trece nălucă pe cer Lăsând doar a umbrelor boare, Pe sgură în care şi plantele pier De cruda dogoare, Acolo voi cere sâ-mi cânte o fata . . . "

Mai plină de inspiraţie când D-! Talaz nare nici un fel de pretenţii de adâncime:

„Cât de dragi sunt florile aduse, Cu aşa flori pădure parcă nu-i . . .

-*• Poate'n ele inima şi-o puse, Poate'n rouă lacrimi îmi aduse . . . Tăinuit ceva din firea lui."

Simţi aci în frăgezimea sentimentului, ceva din mirosul proaspăt al pământului de primăvară şi fericita inspiraţie în asemenea teme motivează titlul volumului: „Flori de lut."

Vom avea poate pe curând dela D-! Talaz un buchet de adevărate flori . . . de câmp. G. Tistu


CRONICA ECONOMICĂ — C O O P E R A T I V E L E —

în mijlocul frământărilor sălbatice în care se sbate omenirea întreagă pentru stabilirea unui echilibru în organizaţia economică, mai ales în urma răsboiului, se pare că aceste asocia-ţiuni ar concretiza în mod practic întreaga gândire a premergătorilor, cari căutau soluţiunea îmbunătăţirii stării materiale a claselor de jos. în adevăr, în mişcarea mondială economică, cooperativele interesează marele mase nevoiaşe, pentrucă le procură credit sau lucruri absolut necesare cu o dobândă sau pe un preţ mult mâi redus. în acelaşi timp, prin faptul că li-se procură obiecte de o calitate bună, sunt scutite de neplăceri de a fi speculate de negustori, cari le oferă mărfuri inferioare pe preţuri scandaloase.

De aceia aceste cooperative răsar dintr'o necesitate imperioasă şi se înmulţesc în raport cu aceste nevoi crescânde ale lumii suferinde. •

Am trecut de mult epoca utopiilor sociale, când începând dela Platon, şi traversând întrega istorie economică doctrinară până la Karl Marx se dădeau fenomenelor sociale explicaţiuni fanteziste şi necesităţilor, soluţiuni immaginare, care nu satisfăceau de loc nevoile pozitive ale mulţimii nevoiaşe. Aşa ei§a sistemul lui St. Simon, care în 1803 propunea organizarea tuturor oamenilor în ateliere comune, ca lucrători, conduşi fiind de cele 21 genii ale omenirii, conform „legei gravitaţiunii universale." *) Apoi sistemul lui Faurier, care preconiza organizarea omenirii în grupuri de câte 1600—1800 de oameni numite pha-lange, înăuntrul cărora se ducea o viaţă comună şi uniformă. Utopiştii socoteau pe oameni deopotrivă de egali şi fără defecte neglijând astfel tot ce e mai esenţial în fiinţa omenească: varietatea de sentimente şi gradaţiunea firească de inteligenţe. De aceia sistemul lor a epuizat curând orice speranţe. Karl Marx a pus problema pe un teren pozitiv, găsind un sistem cu o structură logică, pornind însă dela premise falşe şi ajungând la concluzia că numai prin distrugerea actualei organizaţii de stat, -se va înbunătăţi soarta lucrătorului. Deci el credea că tocmai mizeria crescândă a lucrătorilor va distruge capitalismul şi va aduce astfel o altă soartă.

îi fu dat tot unui lucrător englez Robert Orven, pela începutul secolului al XIX să fie pomenit ca părinte al cooperaţiei. El a înţeles a ajuta pe muncitori prin diverse legi de pro-tecţiune ale muncii şi a le ajutora traiul prin organizarea pro-ducţiunii obiectelor şi a distribuirii lor prin cooperative. El a înţeles că numai prin aceste asociaţiuni de ajutor reciproc se va crea o soartă mai bună muncitorilor înegriţi de mizerie şi fumul din uzine. A aruncat această sămânţă fericită în corpul

] ) Cooperaţia şi socialismul, Dr. I. N. Angelescu


omenirii suferinde, care totuşi nu a produs roadele decât mai târziu rămânând însă chipul lui ca o icoană căreia se va închina pe veci sufletele recunoscătoare. Graţie născocirii lui vedem răsărind cooperativa „Celor 7 pioneri din Rochdale" într'o întunecoasă zi de Decemvrie, a anului 1844. La început sfioasă, apărea in râsetele sgomotoase ale ştrengarile de stradă şi prin stăruinţa şi priceperea membrilor ajunge o forţă colosală, aşa încât în 1902 deverul cooperativei era de 4,450.000 când ştiut era că pornise, cu 700 lei capital, cu 70 de ani mai înainte,.

Cam în acelaşi timp se ducea o luptă grozavă între Schulze Delitzsch şi Lassalele în Germania. Laşale prin inteli-genţa-i scânteetoare şi talentul remarcabil de vorbire captivase mulţimea şi o atrăsese pe povârnişul socializmului căutând s'o îndepărteze dela cooperative. Iar tăcutul şi muncitorul Schulze-Delitzsch, organiza în umbră cooperative, vroind să atragă muncitorimea către fapte pozitive, deşi a întîmpinat foarte multe piedeci în timpul vieţii lui. După moarte însă, cooperative după tipul îndicat de el. răsărea pe rând întocmai ca făcliile ce se aprind în cuprinsul întunerecului, căutând să spargă vălul de negură.

Şi muncitorii intrau rând pe rând în ele, văzând parte din speranţele lor întruchipate. Vom vedea rostul cooperativelor în epoca modernă şi felul lor în numeriîe viitoare.

I. E . Veleanu.

CRONICA TEATRALĂ T E A T R U L R E G I N A M Ă R I A : S A M S O N DE B E R N S T E I N

Teatrul lui Bernstein e brutal şi neartistic. Ori ce piesă pare o fâşie de viaţă, sângeroasă dar adevărată. Uneori e ruptă cu dinţii dulăului care târăşte după el o hartană de carne crudă furată dintr'o măcelărie.

Un tip, de cele mai de multe ori inferior ca punct de plecare, înzestrat însă totdeauna cu energia sălbatecă de aiurist, sângerând cu propriul său trup drumul suişului în viată, apoi o problemă cât mai subtilă şi mai imposibilă de deslegat cu mijloacele comune de parvenire — în fine o împrejurare potrivnică : acestea sunt în general elementele unei piese de Bernstein.

In dosul lor se ascunde o filosofie senină, de aristocrat. Succesul cel adevărat nu e numai al brutalilor. Brutele se poticnesc totdeauna în faţa cazurilor de conştiinţă, delicate şi cari nu se pun cu limpezimea unei „afaceri", dar nici nu se dărâmă cu umeri de hamal.

Bernstein e artistul pe care trebue să-1 cauţi în dosul scenei. De acolo îşi mână şi mai ales îşi mânueşte personagiile. Ar fi sâ nu-1 înţelegi nici odată, dacă te-ai mulţumi numai cu ce% ce se vede în teatrul său. Bernstein diformează, uneori


face monştri chiar din eroii săi. El rămâne în aparenţă un realist crud. în fond e un vizionar idealist. Viaţa sălbatecă de azi nu schimbă nimic din marile forţe sufleteşti, şi mai ales nu reduce nimic. Cu cât acestea sunt mai tăinuite, cu atât sunt mai invulnerabile.

„Samson" ne-o dovedeşte. Arivismul feroce a lui Brachart se isbeşte de-o piedecă infimă: o inima de femeee. E singurul lucru ce nu se cotează Ia bursă şi pe care nu-1 poţi juca cum joci © acţiune. Hamalul de odinioară ca şi biblicul Samson şi-a croit drumuri largi în viaţa cu umerii săi de uriaş. în faţa femeei sale el stă ca un copil plăpând.

Ca şi Samson va sgudui templul bogăţiilor. Bursa se prăbuşeşte o clipă sub mâna lui puternică. Amantul soţiei sale piere sub dărâmături. Brachart rămâne, dar odată cu el rămâne şi cazul delicat de conştiinţă, insolubil încă: inima femeeei sale. Brachart concepe şi dragostea ca o lovitură de bursă. îi reuşeşte când e vorba de rivalul, său la inima soţiei. Nu-i reuşeşte când e vorba de soţia sa. Anne-Marie vine dintr'o altă lume: e o nobilă uzată sufleteşte, vlăstar al unei familii ce renunţă la toate prerogativele nobleţei şi «e vinde întreagă pentru bani. Familia ei e drojdia bună pentru dospirea claselor noi plebee şi bogate. în Anne-Marif însă trăeşte încă visul şi idealul cari se închid în fundul sufletului. Nici bărbatul şi nici amantul care i-a înşelat nădejdile nu i le pot hrăni. Brachart a dat „o lovitură" la bursă, una dezastruoasă. A renunţat la viţelul de aur la care o viaţă întreagă s'a închinat. Idolul unei munci de zeci de ani se sfărâmă, nimicind toate piedecile dinprejur. Brachart aduce prin sărăcirea sa voită un omagiu idealismului soţiei sale servindu-i o pildă de sacrificiu suprem pentru o inimă de femeee. E singurul lucru Care o poate emoţiona şi singura cale spre dragostea ce va să vie.

Anne-Marie în brusca relevaţie ce i-o prilejueşte fapta Jui Brachart, făcută numai pentru a o câştiga, aduce aminte problema din George Nantas al lui Zola.

Fetneile au în fundul sufletului lor resurse ascunse de iubire. Lupta idealistă şi plină de sacrificiu, cavalerescul gestului şi mai ales forţa desfăşurată în urmărirea câştigului care se evalui-ază numai în iubire, a ceva sguduitor pentru o inimă de femee.

George Nantas şi Brachart sunt de aceiaş origină: amândoi după ce parvin, nu pot trăi fără o iubire; amândoi sunt însă doi străini pentru soţiile lor pe cari ţiu le câştigă decât prin eroism. Realismul a reabilitat în roman pe Nantas, în teatru pe Brachart. Şi unul şi altul au avut în momentele tragice ale vieţii lor isvoare proaspete de energii idealiste.

* * * Eroii lui Bernstein sunt toţi concepuţi ca fiinţe masive şi

brute. O pojghiţă de aur, uşor râcâită, descoperă arama tare.


Ei sufăr, dar în felul lor: aşa cum sufăr oamenii tari. Suferinţa îi oţeleşte în loc sâ-i doboare. A pierde o partidă a cea mai mare suferinţă pentru ei. De aci o impresie ciudată. Lacrimile lor nu storc lacrimi, li urmăreşti abătându-te cu acelaş interes cu care priveşti o luptă de atleţi sau de tauri. Chiar când cad, eşti încă sub impresia grandioasei lor lupte, iar lacrimile ce întâmplător Ie plângi sunt par'ca nu pentru ei, ci pentru lucrurile în sine. Regreţi nu atât că mor, ci că s'au luptat atât, că s'au împotrivit atât în loc să cedeze şi să se plece cât de puţin. (Ghiara Iui Bernstein de exemplu.)

Brachart din Samson a cerut D-lui Petre Sturza secătuirea tuturor resurselor sale dramatice. E o afinitate între temperamentul Dsale şi aceşti „masivi" cari sau dărâmă cu greutatea lor nimicitoare, sau se prăbuşesc deodată, sfărâmându-se în mii de bucăţi.

In perspectiva timpurilor trecute apare umbra lui Radovici, creatorul lui Brachart. Dl Sturza resistă prin sine însuş şi aceasta e cel mai de bine lucru ce poate spune despre creaţiunea Dsale.*

Teatrul Naţional: Noaptea regilor sau Ce-ai voi ? de Shakespeare.

In „moştenirea dela răposata . . . " direcţia ş'a nimerit şi o piesă bună pentru timpul ei, dar ciudată pentru al nostru.

Oricum e un gând original să reprezinţi o comedie de Shakespeare şi dintre toate comediile lui tocmai „Ce-ai voi ?"

Noaptea regilor e o glumă isbutită pentru că a făcut-o Shakespeare. Ca technică piesa se întemeiază pe quiproquo-un şi pe travesti-uri, iar efectele comice sunt datorate numai situaţiilor. Azi nu s'ar mai putea scrie o asemenea piesă. Ce-ai voi? rămâne o comedie de intrigă. Totuş e încă ceva ce respiră dintr'o largă şi omenească atmosferă. Gluma e adesea o uşurare a sufletului prea încărcat, iar râsul sună uneori ca ceva foarte serios.

Boufonul e tipul clasic al comediei. El împreună spiritul uşor cu gravitatea înţelepciunii. în Ce-ai voi ? e acel „raisonneur", de mai târziu care totdeauna îţi atrage atenţia că după râs e vreme prielnică şi pentru o lacrimă a lucrurilor în sine.

Un spectacol fin şi bine pregătit. Din încurcăturile mari, dar terminate după acelaş tipic clasic se desprind schiţe omeneşti interesante.

Două din ele au trăit cu toată intensitatea prin jocul inteligent al Dior Bulfinschi în Sir Toby şi I. Mânu în Sir Andrew.

Dl Gr. Mărculescu s'a remarcat în Malvolio, iar Nebunul Dlui Vaîentineanu trăia o viaţă interioară în slujba căreia s'au pus alese însuşiri dramatice.

1—15. Noembrie 1920. Mihail Iorgulescu.

* Celelalte roluri principale din Samson: Jerome: T. Bulandra; Anne-Marie: Dna Macri Eftimiu : Marchizul: Dl A . Mihalescu. — Honore.


NOTE. Alexandru Macedonski a murit

Cu el se stinge un maestru al literaturii române, cu el, revista noastră pierde unul din cei mai distinşi colaboratori.

Cele două rondele publicate în „Cele trei Crişuri", „Rondelul Orelor" şi „Rondelul Cascadelor de roze" au fost un început care formau zorii unei bogate colaborări. Acum moartea ni 1-a răpit.

In Ardeal e puţin cunoscut Macedonski. Săgeata veninoasă îndreptată de el in contra idolului literaturii române M. Eminescu, i-a atras acea ură neîndreptăţită a câtorva (căci fiecare îşi poate manifesta liber opiniile) ură care 1-a înconjurat până la moarte, izo-lându-1 de marele public. Acum omul s'a dus. Bariera interpusă între el şi public, odată cu el, a dispărut. Atmosfera erei ată omului, trebue risipită, şi opera Iui măreaţă, trîmbiţată dela un capăt al ţării la celalt, căci în ea e măestrie în ea e sublim . . .

Alexandru Macedonski e fiul generalului Al. D. Macedonski, fost ministru de răsboiu şi întâiul comandant al armatelor Ţărilor-Unite. S'a născut în 1854 şi studiile universitare şi le-a făcut în Italia. A colaborat la cele mai mari ziare şi reviste italiene, franceze şi româneşti.

Operile sale apărute până în prezent, sunt: „Poezii (1880), „Poezii" (1882), „Excelsior" versuri, „Bronzes" apărute în limba francează, „Flori sacre" (1916) versuri, „Cartea de aur" proză, „Calvaire de Feu" — roman, „Le Fou" piesă de teatru, scrisă în limba franceză. „Saul", „Unchiaşul sărăciei", „Trei Decemvrie", „Yadeş", „Romeo şi Julieta" reprezentate pe scena Teatrului Naţional, „Moarte lui Dante Ale-ghiere", „Nopţile" şi „Rondele" (1918.)

Alexandru Macedonski moare în vârstă de 66 de ani. M.

Conferinţele. Ideei Europene Trebue înregistrat cu toată atenţia

bunul început făcut în ţara noastră de foaia săptămânală din Bucureşti „Ideea europeană" de a da un impuls publicului pentru o energizare a acţiu-nei prin idee. Cu alte cuvinte, să se

abişnuiscă lumea cu gândul că ideea nu e o simplă speculaţie mintală şi un răgaz, câre să motiveze lenea, ci un element activ, menit nu numai să lămurească şi să explice faptele, ci şi să le îndemne şi chiar să Ie hotărască.

Pentrucă aportul ideii nu e aşa de uşor vizibil în mersul zi de zi al omenirii, sunt încă oameni înguşti Ia minte, cari cred că intelectualii sunt nişte inutili paraziţi ai societăţii.

Şi totuşi, cui se datoreşte mai mult progresul uman decât inventatorilor, profesorilor, scriitorilor.. . ?

Situaţia Alsaciei-Loronei In „La Revue universelle." Amil II.

Nr. 11. J u l i e n R o v e r e descrie noua situaţie din AIsacia-Lorena. E aceiaşi situaţie de tranziţie ca şi în noile noastre provincii, cu Şovăielile unora şi cu încăpăţinarea altore de a privi tot spre trecutul, care nu se mai întoarce.

Acolo însă, adminictraţia e mai energică şi reuşeşte să limpezească mai uşor şi mai repede multe încurcături. Indulgenţa nu trebue să meargă până acolo, încât să nimicească încrederea şi respectul în autorităţi.

Regionalismul Afsaoiei In „La Revue Hebdomadaire Nr."47

din 20 Noembrie, într'un articol intitulat „Lex voeux de nos provinces: le regionalisme Alsacien, Anselme Laugel discută acelaş lucruri. Sfârşind Laugel spune:

„Astăzi organizaţia administrativă a Alsaciei nu mai este nici germană şi nici tocmai franceză. Ea are o formă hibridă care, considerată din punct de vedere regionalist nu este lipsită de interes, dar care, cu toate acestea, trebue eliminată cât mai curând posibil.

Cum ? Sunt două mijloace: Sau să se

conserve Franţei constituţia actuală şi să se aplice în întregime şi imediat Alsaciei, sau să se modifice constituţia franceză, lărgind-o şi adaptând-o necesităţilor moderne şi să se introducă şi în Alsacia după ce s'au făcut modificările.


Eu aşi fi de părerea acestui din urmă mijloc, spune Laugel, nu pentru că-1 cred mai necesar intereselor Alsaciei, ci pentru că-1 cred mai capabil de a contribui Ia prosperarea şi la mărirea Franţei. Este un principiu absolut câ î n u n i t a t e a f r a n c e z ă , A l s a c i a nu t r e b u e s ă f a c ă v r ' o e x c e p ţ i e .

Dacă s'ar căuta totuşi să se facă din regiona'.izm, o încercare, pe care eu o consider necesară, atunci să reformăm în acest sens instituţiile noastre publice şi să impunem noua constituţie Franţei întregi, fără ca Alsacia să poată, sub nici un motiv, să se bu-bure de vre'o situaţie excepţională" . .

Sc&tus Wiator Ardealul a avut cinztea să fie vi

zitat zilele acestea de marele ziarist englez W . Seton-Watson (Scotus-Wiator). In Londra fiind martor al atacurilor presei engleze în potriva noastră,

provocată de agenţi interesaţi, n'a putut răbda răspândirea ştirilor falşe pe socoteala ţărei pe care o cunoaşte şi o apreciază şi a venit între noi pentru a examina noua stare de lucruri şi a combate ziarele înşelate în buna lor credinţă.

La Cluj, i s'a făcut o călduroasă primire.

Toate autorităţile şi în special Universitatea şi Generalul N . Petala — totdeauna în fruntea manifestărilor de reprezentare al demnităţi şi sufletului românesc — au dat relaţiile şi concursul necesar în luminarea sarcinei ce şi-a impus distinsul ziarist prin anchetele ce face h i Ardeal.

Luni, după amiazi, a avut loc o recepţie cu un program musical în saloanele Generalului Petala, dat în cinstea distinsului oaspe, la care a asistat societatea aleasă a Clujului, pentru a saluta pe acela care totdeauna a luat parte popoarelor nedreptăţite din aceste părţi. G. B.

M E M E N T O

U n grup de bănci din Belgrad, cu o mare bancă din Praga se ocupă actualmente cu realizarea unui canal care ar uni Dunărea cu Marea Adriatică pe teritoriul Jugoslav. Se dispune de un capital de 400 milioane dinari, din cari jumătate va fi acoperit de stat.

In comunaFintoag (Jud.Huniedoara) s'a descoperit o nouă mină de cărbuni de aceiaşi calitate ca cea din valea Jiului.

In curant va apare în Editura de propagandă a „Celor trei Crişuri" :

Nr. 2, Ovidiu Hulea — Răsboiul României.

Nr, 3. N . lorga — Vechimea şi originea elementului romanesc din părţile Bihariei (Bihorului.)

Nr. 4. Al. Ciura — Adunarea dela Alba-Iulia.

In fiecare dumincă au loc Ia Cluj, în sala „Reduta", şezători culturale organizate de „Cultura Poporului." Duminecă 21 Noembre a vorbit D-l Rector Prof. Dimitriu şi Prof. Lupaş despre „Echilibrul Social." Duminecă în 28 Noembrie a vorbit Prof. Popescu Voi-teşti, daspre „Trebuinţa de a munci şi Emil Vasiliu, despre „Foloasele Cooperaţiei."

La aceste şezători, frecventate de un mare număr de muncitorime, etc. se face muzică, se spun monoloage, Mişcarea prinde şi se dezvoltă din ce în ce mai mult.

La Arad au sosit 45 fabricanţi şi comercianţi austriac!. Vin să caute legături cu firmele din România, — dela Arad pleacă la Bucureşti.


„ C e l e T r e i Crişuri" PRIMĂRIA DIN ORADEA-MARE


Anul L No. 13. 1. Decembrie 1920

CELE TREI CRIŞURI REVISTA D E CULTURĂ

Apare de două ori pe lună. Sub Conducerea Dior:

ROMAN CIOROGARIIJ, GEORGE BACALOGLU, Dr ALEXANDRU PTEANCU Episcop Colonel Dir. G-l al Invăţâmîntului ABONAMENTE: ANUNŢURI Şl RECLAME:

Pe an — •- •-- 70 lei. Una pagină pe un an 2000 lei Pe şease luni - 35 lei. Jumătate pagină pe un an — 1300 lei Pe trei luni _ — — ~ - 20 lei. Un sfert de pagină pe un an — 800 lei Pentru studenţi şi elevi pe an — — —•50 lei. O optime de pagină pe un an 500 lei

Abonaţii sunt rugaţi sâ-şi achite abonamentele prin mandat postai adresat Administraţiei în strada Prinţul Caro! No. 5. Abonaţii noştri din Bucureşti vor achita abonamentul la Ig. Hertz librar-editor Calea Victoriei 3 — Bucureşti

C O L A B O R A T O R I : 1. Agârbiceanu, C. Banu, N. Bănescu, G. Bogdan-Duică,

N. Batzaria, Zahăr ia Bârsan, Lucian Blaga, V. Bogrea, Oct. Beu, G. Bacaloglu, V. Bacaloglu, Emanuil Bucuţa, Al. Bogdan, Al. Ciura, R. Ciorogariu, Radu Cosmin, Th. Capidan, A. Cotruş, Gh. Ciuhandu, V. Demetrius, I. G. Duca, Mihail Dragomirescu, Silviu Dragomir, Bucura Dumbravă Victor Eftimiu, Ion Foti, G. Galaction, VI. Ghidionescu, Ovidiu Hulea, N. Iorga, Emil Isac, M. Iorgulescu, Lovinescu, I. Lupaş, Aurel Lazar, General Moşoiu, Al. Macedonski, V. Meruţiu, A. Magier, T. Murăşean, M. Mora, A. Nanu, Cincinat Pavelescu, I. Paul, Ion Peretz, Sextil Puşcariu, V. Petala, Alex. Pteancu, Ecaterina Pitiş, Pr. Gh. Pteancu, George A. Petre, Mircea Rădulescu, Radu D. Rosetti, Radulescu-Niger, M. G. Samarineanu, Al. T. Stamatiad, Eugeniu Speranţia, Marin Ştefănescu, Nuşi Tulliu, I. Ursu.

R E D A C Ţ I A ŞI A D M I N I S T R A Ţ I A :

STR PRINŢUL CAROL No. 5. ETAJUL No. 1

TELFON No. 119,

M A N U S C R I S E L E NU SE ÎNAPOIAZĂ.

A B O N A Ţ I REVISTA -CELE TREI CRÎŞURÎ«


Puşcariu ţ> Emanuil Bucuţa:...

Documents

Transcript of Puşcariu ţ> Emanuil Bucuţa:...