Psihoterapia scurtă în probleme ale cuplurilor maritale

Facultatea Dimitrie Cantemir din Targu Mures Departamentul de Master consiliere si psihoterapii

Psihoterapia scurtă în probleme ale cuplurilor maritale

Abordare constructivist - strategică

Lect.Univ. Dr. Speranta Popescu Studentă: Orban Eniko

1

Rezumat

În această lucrare vom prezenta cîteva delimitări teoretice, ce înseamnă cuplu, căsătoria, familia, psihosexologia şi terapia de cuplu. După care vom vorbi despre abordările strategice specifice în rezolvarea problemelor apărute în relaţiile de cuplu sau de familie.

În cadrul psihoterapiei terapeuţii sunt de părere că interacţiunile sociale şi nu individul reprezintă problema de care trebuie să se ocupe terapeutul individul reprezintă problema de care trebuie să se ocupe terapeutul.

Datorită acestor observaţii s-a dezvoltat psihoterapia de familie, care - ca şi psihoterapia individuală - are la bază numeroase orientări teoretice: psihodinamicii, experienţială, comportamentală sau bazată pe teoria comunicării, această din urmă orientare incluzând psihoterapia structuralistă şi strategică. Aici înşirăm caracteristicile acestei orientări.

În continuare prezentăm în cadrul psihoterapiei scurte constructivist – strategice, următoarele aspecte:

- acuzele pacienţilor: aici terapeuţii trebuie să construiască nişte ipoteze în legătură cu modul în care pacienţii îşi construiesc simptomele şi p1ângeri1e, de aici derivând modalitatea de a e1abora soluţia.

- transformarea acuzelor în probleme

- transformarea simptomelor în soluţii terapeutice printr-o figură elaborat de Shazer (1985).

- găsirea soluţiei terapeutice: aici Spiegel şi Linn (1969) subliniază faptul că pentru a iniţia rezolvarea problemei simptom este necesară iniţierea unor schimbări minimale (sarcina terapeutului), iar schimbările majore viitoare vor fi generate de client.

- scheme şi planuri de intervenţie: prezentăm şi un caz scurt despre un cuplu care nu poate să se lase de consumul de droguri fiind într-un continuu cerc vicios, dar au apelat la terapeut ca să-şi salveze căsnicia.

La sfărşit vom vorbi şi despre principiul Ockham de (Shaier, 1988), care spunea că "dacă un lucru poate fi realizat cu mijloace mai puţine este inutil să fie realizat cu mijloace mai multe".

2

Acest sfat este deosebit de important pentru psihoterapeuţii specializaţi în terapii de scurtă durată, care trebuie să găsească cea mai simplă explicaţie şi intervenţie care se potriveşte.

1.1. Delimitări conceptuale

Cuplul: poate fi definit ca “ o structură bipolară, de tip biopsihosocial, bazată pe indeterminism mutual: partenerii se satisfac, se stimulează, se susţin, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, afective şi sociale, unul prin intermediul celuilalt.” – (I. Mitrofan).

Din această perspectivă, cuplul poate fi armonic, satisfăcător sau dizarmonic, nesatisfăcător şi distorsionant, ţinând la disociere. Cuplurile tind să oscileze fie către stabilitate, coeziune şi progres, fie către instabilitate, disensiune şi eventual dizolvare.

Căsătoria: înseamnă o “relaţie psihologică” între doi oameni conştienţi; “o construcţie complicată, alcătuită dintr-o serie întreagă de date subiective şi obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă”– Jung -este “un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii.” (I. Mitrofan).

Cu alte cuvinte, a trăi în cuplu, fie el căsătorit sau necăsătorit implică dezvoltarea nostră ca fiinţe. Suntem provocaţi pe multiple paliere ale psihicului nostru: ale sentimentelor noastre, ale convingerilor şi credinţelor noastre, de la cele mai superficiale, la cele mai profunde, ale comportamentelor nostre. În cuplu învăţăm ce este iubirea erotică, ce înseamnă intimitatea cu o altă fiinţă, total străină de noi, învăţăm ce este iertarea, toleranţa dar învăţăm şi să ne manifestăm emoţiile negative: furia, mânia, frustrarea, ura, dezgustul etc. Tot în cuplu, ne împlinim sexualitatea. De aceea, a trăi în cuplu este o mare provocare pentru fiecare om. Este o provocare pentru autodezvoltare şi autoevoluţie.

Nici o relaţie, fie ea de căsătorie sau nu, nu anulează diferenţele dintre parteneri, ci dimpotrivă, atunci când relaţia este foarte profundă şi satisfăcătoare, aceste diferenţe se

__________________________________

Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, „Psihologia vieţii de cuplu”, Editura Sper 2002, Bucureşti, pg. 12

3

completează reciproc. E drept că până se ajunge la acestă completare, poate trece şi prin perioade de supărări, dezamăgiri, certuri, conflicte, momente de separare emoţională şi reveniri.

Familia: reprezintă „o formă de comunitate umană alcătuită din doi sau mai mulţi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puţin latura biologică şi/sau cea psihosocială” (I. Mitrofan, C. Ciupercă).

Acest lucru presupune că există doi parteneri, cu sau fără copii, sau un partener cu unul sau mai mulţi copii proprii. Cred însă că merită subliniată funcţia fundamentală a familiei de a forma personalitatea copiilor apăruţi în cadrul ei. În cadrul familiei, fiecare dintre noi dobândim caracterisicile care ne vor defini ca persoane. Aici învăţăm şi ne dezvoltăm identitatea sexuală, exprimată prin sex-roluri, adică acel set coerent de comportamente care derivă din condiţia noastră de bărbat sau femeie şi la care ceilalţi se aşteaptă, tocmai datorită apartenenţei noastre la un sex sau altul.

Psihosexologia: este “domeniul de studiu al particularităţilor comportamentale ale celor două sexe în stabilirea, funcţionarea şi dezvoltarea relaţiilor interpersonale eroctico-sexuale, interactive şi de intercunoaştere.” – (I. Mitrofan)

Acest domeniu îşi propune să explice şi să evalueze din punct de vedere psihosocial experienţele de comunicare, comuniune, coevoluţie şi coexistenţă din cuplu (erotic şi/conjugal) şi din familie, să abordeze diagnoza şi terapia stărilor disfuncţionale ale cuplului din perspectiva intimităţii.

1.2. Terapia de cuplu

Terapia de cuplu priveşte diferitele activităţi cotidiene ale celor doi parteneri, propunându-şi să-i lase fiecăruia libertatea de a le îndeplini respectând totodată activităţile şi dorinţele celuilalt. Aceasta poate să abordeze, de exemplu atitudinea lor faţă de şcolaritatea copiilor, vizitele la părinţi, organizarea timpului liber şi chiar, în unele cazuri, amenajarea vieţii lor sexuale.

Fiecare membru al cuplului trebuie să-şi conştientizeze propria funcţionare şi să o ajusteze în raport cu celălalt.

__________________________

4

Larousse – „Marele dicţionar al psihologiei”, Editura Trei, 2006, Bucureşti, pg.294

Terapia de cuplu diferă prin faptul că necesită prezenţa efectivă a celor doi parteneri şi adeziunea comună la un program care vizează obţinerea unei schimbări în viaţa lor conjugală. Ea duce la angajamente sau hotărâri care nu sunt resimţite drept concesii mutuale, ci mai degrabă ca termeni ai unui contract al cărui martor este terapeutul. În acest compromis rolul său principal este să facă analiza comportamentul fiecăruia dintre clienţii săi, adică să traducă nemulţumirile fiecăruia – dacă există în descrieri obiective ale comportamentelor pe care le reproşează partenerul său ori care nu-l satisfac. Prin intermediul analizei, la care cei în cauză sunt unicii participanţi, se stabileşte o mai bună comunicare a facilitează procesul înţelegerii.

Aceste terapii se abţin implicit să ia în considerare orice aluzie la noţiunea de persoană şi anomaliile acesteia. Ele nu vizează decât stabilirea unui echilibru mai stabil în funcţie cotidiană a vieţii cuplului, fără să emită judecăţi de valoare sau să facă remarci asupra comportamentului pe care cuplul doreşte să le modifice.

1.3. Abordarea strategică în psihoterapia de familie

Orientarea strategică în psihoterapia de familie îşi are originile în psihoterapia strategicii a lui Milton Erickson (eit. Haley, 1967 şi 1973).

Trăsăturile caracteristice ale acestei orientări sunt următoarele (Madanes, 1981):

1. Responsabilitatea de a pune la punct o strategie pentru rezolvarea problemei clientului revine în exclusivitate terapeutului. Acesta este cel care stabileşte scopurile şi obiectivele psihoterapiei în vederea soluţionării problemei clientului.

2. Accentul nu este pus pe o anumită metodă psihoterapeuticii care să se aplice în toate situaţiile, ci pe elaborarea unei strategii de rezolvare a unei situaţii specifice.

3. Deoarece terapia este centrată pe aspectele psihosociale ale problemelor urnane, sarcina psihoterapeutului este să stabilească un plan de intervenţie în situaţia socială a clientului.

4. Obiectivul psihoterapiei de familie strategice este să ajute pe individ să depăşească o situaţie de criză specifică diverselor etape ale vieţii de familie: perioada de logodnă, căsătoria timpurie, naşterea şi îngrijirea copiilor,

5

căsătoria târzie, separarea copiilor de părinţi, pensionarea şi problemele vârstei înaintate.

5. Conform acestei orientări psihoterapeutice problema este definită ca o secvenţă a unei relaţii interpersonale ce se desfăşoara între mai multe persoane (Haley, 1976).

Simptomele cum ar fi depresia, fobiile, sunt gândite în termenii unor contracte între doi sau mai mulţi parteneri şi au un rol adaptativ pentru a menţine relaţia respectivă.

6. Terapeuţii specializaţi în acest tip de psihoterapie fac distincţia dintre identificarea problemei şi stabilirea problemei prin intermediul demersului psihodiagnostic sau prin acordarea unei etichete individului sau familiei.

În cadrul orientării strategice nu se pune accent pe diagnosticul psihiatric sau psihologic, sarcina terapeutului constând în a defini problema clientului în astfel de termeni încât aceasta să poate fi rezolvată. Psihoterapeutul trebuie să includă în cadrul planului sau strategic şi asistentul social, dirigintele sau autoritatea legală.

7. Abordarea strategică în psihoterapie consideră problema simptom care apare la un adult sau la un copil ca un mod de comunicare interpersonală.

8. Demersul psihoterapeutic se desfăşoară în trepte sau etape, iar fiecare problema este definită ca implicănd două sau mai multe persoane (de regulă 3 persoane).

Într-o etapă iniţială psihoterapeutul stabileşte cine anume este implicat în problemă actuală şi în ce mod. Apoi terapeutul va gasi o soluţie de intervenţie care va conduce la modificarea interacţiunilor din cadrul familiei astfel încat problema să nu mai fie necesară. De regulă, schimbarea este planificată în etape, astfel încat modificarea unei situaţii sau unui tip de interrelaţii va conduce la o altă modificare a altor interacţiuni şi aşa mai departe, până când întreaga situaţie se modifică.

9. Terapeutul trebuie să fie atent la sistemul de relaţii ierarhice stabilit în cadrul familiei. Astfel, de pildă, părinţii sunt cei care

trebuie să aibă grijă de copii, iar alianţele dintre un părinte şi un copil împotriva celuilalt părinte trebuie blocate. În acelaşi timp, psihoterapeutul trebuie să evite la rândul său să formeze coaliţii cu membrii familiei care se află în partea de jos a ierarhiei sistemului familial împotriva celor care se află în partea de sus a ierarhiei.

10. Demersul psihoterapeutic este orientat spre rezolvarea problemelor prezente şi nu înspre trecut, terapeutul încurajând comunicările actuale.

6

Familia trece prin noi experienţe dacă indicaţiile date de psihoterapeut urmează experienţe care nu reprezintă un scop în sine, după cum nici a lucra asupra unor probleme sau a conştientiza modul în care se desfăşoară procesul de comunicare nu reprezintă scopul psihoterapiei.

Reprezentanţii acestei orientări psihoterapeutice sunt de părere ca şi în cazul în care familia iese din impas fără să ştie cum şi de ce obiectivul psihoterapiei a fost atins (Montalvo, 1976).

11. Directivele date de psihoterapeut pot fi directe sau paradoxale, simple - implicând una sau două persoane, sau complexe – angajând întreaga familie. Instrucţiunile directe au drept scop modificarea interacţiunilor din cadrul sistemului familial, respectiv implicarea în activitate a membrilor dezangajaţi ai familiei, stabilirea unor acorduri şi sentimente mai bune, încurajarea interacţiunilor pozitive, a circulaţiei informaţiilor, cât şi sprijinirea familiei să adopte un mod mai eficient de stabilire a regulilor, a comunicării între generaţii, cât şi a unor scopuri individuale şi a strategiilor de atingere a acestor scopuri.

1.3.1. Abordarea strategică în rezolvarea unor probleme ale cuplurilor maritale

În toate cuplurile intervin problemele repartizării puterii şi a organizarii unei ierarhii în cadrul căreia diverse zone de control şi de asumare a responsabilităţii sunt împărţite între soţi.

Cuplurile repartizeaza puterea in moduri foarte diferite.

Astfel, de pildă, în cadrul unui cuplu unul din soţi poate lua toate deciziile importante care se petrec în afara familiei. În alte cupluri, un soţ poate lua decizii referitoare la problemele financiare, în timp ce celălalt ia decizii cu privire la viaţa de familie sau prieteni.

Nu de puţine ori un soţ rezolvă conflictul de putere bazându-şi forţa pe o aparentă slăbăciune sau neajutorare. Astfel, de pildă, soţii pot ceda în faţa copilului adolescent, care îi va face să se simtă egali comparativ cu poziţia sa de superioritate.

În unele cupluri, un soţ poate lua toate deciziile importante, în timp ce celălalt soţ, de pe poziţia de neajutorare se poate alia cu copiii pentru a sabota toate deciziile luate de soţul aflat în poziţia de superioritate, în timp ce în alte cupluri simptomul este utilizat ca sursă de putere.

Simptome ca depresia, alcoolismul, anxietatea sau tulburările psihosomatice pot servi scopului echilibrării raportului de forţă dintre memrbii cuplului.

7

O modalitate de a descrie cuplul în cadrul căruia unul din parteneri este simptomatic o reprezintă conceptul de incongruenţă ierarhică în cadrul căsătoriei. De regulă, persoane purtătoare de simptom se află într-o poziţie de inferioritate, partenerul încercând să o ajute sau să o modifice. În acelaşi timp, purtătorul de simptom se situează şi într-o poziţie de superioritate, el refuzând să fie ajutat sau să se schimbe. Deşi solicită ajutor şi sfaturi, soţul care prezintă simptomul refuză de fapt să fie influenţat. Astfel în cadrul cuplului se constată două ierarhii de putere care sunt incongruente: în cadrul unei ierarhii persoana purtatoare de simptom se află într-o

_____________________________

Irina Holdevici, „Elemente de psihoterapie 2”, Editura All, 1998 Bucureşti, pg. 184-188

poziţie de inferioritate pentru că are nevoie de ajutor, soţul fiind în poziţie de superioritate fiind cel căruia i se cere ajutorul. În cadrul celei de a doua ierarhii, partenerul purtător de simptom este cel care nu doreşte de fapt să fie ajutat, ceea ce îl situează în poziţie de superioritate faţă de soţul care încearcă fără succes să-l influenţeze.În cazul În care subiectul renunţă la comportamentul simptomatic, acesta îşi pierde supremaţia în cadrul relaţiei interpersonale cu partenerul care nu mai are de ce să încerce, fără motiv, să-l modifice.

Comportamentul simptomatic al unuia dintre soţi poate organiza comportamentul celuilalt soţ în foarte multe moduri: cum îşi vor petrece timpul liber, cum vor fi folosiţi banii etc. (acestea sunt doar două exemple de moduri în care soţul purtător de simptom poate domina situaţia).

Este important de cunoscut faptul că unul dintre membrii cuplului poate să fie în mod simultan într-o poziţie de inferioritate şi de superioritate. Partenerii pot ocupa poziţii de superioritate sau inferioritate unul faţă de celălalt în mod alternativ sau în diverse sectoare ale vieţii. Astfel, de pildă, un soţ poate fi mai afectuos iar celălalt mai raţional, unul poate gospodări mai bine banii în timp ce partenerul este mai eficient în activităţile practice din casă.

Astfel de zone de competenţă pot conduce la o împărţire a puterii şi la stabilirea unor ierarhii care sunt satisfăcătoare pentru ambii parteneri. Uneori, repartizarea zonelor în care se exercită puterea nu este satisfăcătoare pentru unul din soţi şi cuplul nu găseşte o soluţie pentru echilibrarea raportului de forte care să fie satisfăcătoare pentru ambii parteneri. În astfel de cazuri se poate declanşa comportamentul simptomatic. Astfel, unul din parteneri poate dezvolta simptomul ca o încercare de modificare a ierarhiei şi raportului de forte din cadrul sistemului.

8

Dar comportamentul simptomatic al unuia dintre soţi reprezintă o putere, pentru ca, în loc să echilibreze raportul de forte în cadrul cuplului, nu face decât să producă o incongruenţă în cadrul ierarhiei de putere caracteristice cuplului. Dacă dispare comportamentul simptomatic, soţii se reîntorc la vechea luptă pentru care a generat comportamentul simptomatic. Ei pot continua lupta până când apare un nou simptom prin intermediul căruia se va încerca o nouă aranjare a raportului de forte din cadrul cuplului. Acest ciclu se poate repeta mulţi ani la rând, soţul purtător de simptom neînrăutăţindu-şi dar nici neîmbunătăţindu-şi starea. Acest comportament simptomatic, deşi util până la un anumit punct, menţinând un anumit echilibru de forţe şi prevenind

_____________________________

Irina Holdevici, „Elemente de psihoterapie 2”, Editura All, 1998 Bucureşti, pg.190-192

destrămarea cuplului, nu le permite soţilor să rezolve problema reală care a pus în mişcare tot acest mecanism.

În jurul comportamentului simptomatic al unuia dintre soţi se dezvoltă un sistem de interacţiuni care reprezintă o exprimare simbolică a luptei pentru putere pe care cuplul nu o poate soluţiona. Astfel simptomul devine o metaforă iar modul în care cuplul abordează simptomul reprezintă o expresie metaforică a altui tip de interacţiuni (astfel, de pildă, faptul că soţia vomită în mod compulsiv poate reprezenta de fapt dezgustul ei faţă de soţ).

1.4. Psihoterapia scurtă constructivist - strategică

Acest model terapeutic aparţine lui Shazer (l985).

Shazer consideră ca o terapie scurtă se caracterizează nu numai prin faptul că este limitată în timp, cât şi prin faptul că rezolvă problema cu care s-a prezentat clientul şi nu "macină" în gol aceleaşi dificultaţi, fără a ajunge la vreo concluzie. Pentru ca o intervenţie terapeutică să fie încununată de succes, nu este necesar să avem informaţii în detaliu în legatură cu simptomele şi nici măcar nu trebuie să stabilim precis cum anume se menţin respectivele simptome, şi acest lucru s-a dovedit adevărat, deşi contrazice simţul comun.

9

Observaţiile au arătat ca orice alt tip de comportament nou într-o ituaţie problematică poate conduce la găsirea de soluţii. Cu alte cuvinte, ceea ce contează este ca persoana care prezintă situaţia problematică să realizeze ceva diferit, chiar dacă respectivul comportament pare iraţional, bizar, irelevant sau chiar comic. O altă condiţie a eficienţie terapiei scurte constă în individualizarea demersului terapeutic pentru fiecare client în parte.

În general, terapeuţii specializaţi în terapie scurtă au tendinţa de a se centra asupra unor simptome clar definite şi de a-şi propune scopuri limitate şi prescrise. Cu toate acestea, majoritatea clienţilor nu-şi exprimă astfel problemele, chiar şi atunci când sunt ajutaţi de terapeut. Pentru a-l determina pe pacienţi sa-şi clarifice scopurile şi obiectivele, Shazer (1985) a pus la punct o tehnică bazată pe confuzie şi inspirată din studiile lui Milton Erickson, care utiliza confuzia mai ales pentru a induce mai uşor

_________________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 111-114.

hipnoza. Această tehnică se referă la faptul că terapeutul stabileşte relaţia terapeutică şi solicită cooperarea pacientului, provocând şi utilizând confuzia în aşa fel încât nevoia acestuia de a găsi un sens în situaţia terapeutică este fustrată, forţându-se astfel subiectul să-şi fixeze un obiectiv.

În psihoterapia de cuplu se întâmplă foarte frecvent ca fiecare dintre parteneri să aibă păreri diferite în legătură cu problema şi cu cine anume ar trebui să se schimbe şi în ce fel. Odată ce obiectivele au fost precizate clar, chiar dacă acestea nu au un caracter mutual, se creează condiţiile pentru rezolvarea problemei, soluţiile izvorând în mod spontan şi într-un timp scurt.

A treia condiţie a unei intervenţii terapeutice eficiente constă în aceea ca intervenţia trebuie să utilizeze aceeaşi hartă mentală, prin intermediul căreia a fost descrisă problemă simptom (acelaşi sistem de concepte, reprezentări, simboluri).

A patra condiţie a reuşitei terapiei o constituie caracterul indirect al demersului terapeutic, în cadrul căruia simptomul este acceptat ca atare şi devine o parte a soluţiei.

10

Acuzele pacienţilor

Terapeuţii trebuie să construiască nişte ipoteze în legătură cu modul în care pacienţii îşi construiesc simptomele şi p1ângeri1e, de aici derivând modalitatea de a e1abora soluţia.

Aceste ipoteze vor funcţiona ca un fel de reguli pentru a elabora demersul terapeutic de soluţionare a problemelor clientului. Astfel, de pildă, să presupunem ca terapeutul consideră că simptomul îndeplineşte o funcţie sistemică de a menţine familia împreună. În acest caz, el va trebui să planifice un demers în cadrul căruia familia să poată rămâne uniţi, dar în absenţa simptomului.

Ipoteza nr. 1

Acuzele şi simptomele conduc la comportamentul pus în acţiune de concepţia de viaţă a clientu1ui. Prima treaptă în construirea unui simptom este relativ simplă, deşi consecinţele sunt adesea disproporţionate.

_________________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 115.

Ipoteza nr. 2

Simptomele se menţin datorită ideii clienţilor că ceea ce au decis ei să întreprindă în legătură cu problema apărută (simptomul) reprezintă singurul lucru logic şi corect care trebuie întreprins. Astfel, clienţii se află cumva prinşi într-o capcană care îi obligă să se comporte tot mai mult în modul în care se comportă (Watz1awick et al. 1974) datorită faptului că "îşi interzic" cealaltă variantă.. Astfel, în cadrul unui sisterm familiar, simptomul îmbracă un caracter circular.

O dată ce decizia considerată corectă a fost luată (de exemplu, în cazul enurezisul), clienţii încearcă să rezolve problema.

Transformarea acuzelor în probleme

Clienţii se prezintă la cabinetul de psihoterapie cu plângeri foarte complexe, care includ multe elemente. Shazer (1985, p. 27) şi colaboratorii ajung la concluzia că "plângerile" clienţilor se referă, în general, la următoarele aspecte:

• o secvenţă comportamentală.

• o semnificaţie conferită situaţiei.

11

• frecvenţa cu care se produce simptomul.

• localizarea condiţiilor fizice în care se produce simptomul.

• gradul în care simptomul este involuntar.

• persoanele semnificative care sunt implicate în producerea comportamentului problematic în mod voluntar sau involuntar.

• problema legată de "cine" sau "ce anume" este de vină.

• factorii de mediu: serviciu, statut socio-economic, locuinţă, etc.

• probleme fiziologice sau stări emoţionale implicate.

• trecutul.

• predicţii în legătură cu viitorul şi

• expectaţii cu caracter utopic.

_______________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 116

În cazul în care sunt mai multe persoane care se adresează terapeutului, acestea pot să cadă de acord sau nu cu privire la definirea, importantă sau semnificaţia oricăruia dintre elementele mai sus menţionate.

Anexa nr. 1: Fig.1. Transformarea simptomelor în soluţii terapeutice Shazer (1985. P.30)

12

______________________________


Găsirea soluţiei teraputice

Ipoteza nr. 3

Spiegel şi Linn (1969) subliniază faptul că pentru a iniţia rezolvarea problemei simptom este necesară iniţierea unor schimbări minimale (sarcina

13

terapeutului), iar schimbările majore viitoare vor fi generate de client (efectul bulgărelui de zăpadă care se rostogoleşte de pe un deal).

Modul în care are loc schimbarea terapeutică este asemănătoare cu situaţia în care o eroare mică poate conduce la o consecinţă catastrofală. Pentru a se elibera de simptom, clientul sau c1ienţii trebuie să spargă cercul vicios în care se învârtesc. Cheia problemei constă în aceea ca orice comportament nou trebuie să fie suficient de diferit de ceea ce s-a petrecut înainte.

Astfel, în demersul de căutare a noului răspuns, terapeutul va trebui să se orienteze după excepţiile de la conduită obişnuită a clientului. Aceste comportamente de excepţie trec, de regulă, neobservate pentru ca diferenţele sunt prea mici la prima vedere, dar acestea reprezintă exact informaţiile de care terapeutul are nevoie.

Ideea în legătură eu ce anume trebuie modificat derivă din opinia clientului cu privire la modul în care va arăta realitatea fără problema-simptom. În timpul interviului terapeutic, terapeutul şi coterapeuţii vor caută să claboreze un scenariu în care să apară modul în care se va prezenta situaţia, atunci când obiectivul terapeutic a fost deja atins. Soluţia va consta probabil în demersul reatribuirii de semnificaţii, sau a celui legat de problema "cine este vinovat" sau de une1e aspecte legate de mediul înconjurător. Indiferent de situaţia specifică, terapeutul trebuie să cunoască ce semnificaţie atribuie clientul simptomului său. Adesea, această semnificaţie este descoperită atunci când clientul este întrebat cum vor arăta lucrurile în cazul când problema va fi rezolvată.

O dată ce terapeutul a identificat aceste etichete (atribuiri) negative, acesta poate realiza reetichetarea, substituind atribuirile negative cu unele pozitive (Shazer, 1982 a). Un nou sistem de referinţă (reetichetarea) trebuie să fie doar sugerat clientului şi noul comportament bazat pe respectivul nou sistem de referinţă va genera rezolvarea problemei de câtre client.

______________________________

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti, pg. 119-120, 127-129

Scheme şi planuri de intervenţie

14

Studiind lucrările şi cazurile clinice ale lui Milton Erickson, terapeutul începător se întreabă adesea ce se ascunde de fapt în spatele demersului intuitiv şi aparent iraţional al genialului terapeut. Problema care se pune mai ales pentru terapeuţii începători este aceea de a putea aplica unele reguli relativ clare cazurilor concrete. Odată cu eforturile întreprinse de Haley şi Weak1and (Erickson, Haley şi Weakland, 1967), multe din demersurile terapeutice ale lui Milton Erickson au fost sistematizate şi organizate în scheme-hărţi, aplicabile şi în alte situaţii, măcar într-o anumită măsură.

Bateston (1979) formulează ideea conform căreia, pentru aceeaşi situaţie clinică (secvenţă patologică de comportament) pot fi formulate scheme diferite, evident fiind faptul că acestea se completează reciproc, de unde rezultă şi avantajul activităţii terapeutice în echipă.

Un cuplu a fost trimis la psihoterapie de câtre consilierul în problem de droguri pentru ca acesta consideră ca problema lor maritală împiedică tratamentul toxicomaniei. Ambii soţi utilizau cocaina de trei sau de mai multe ori pe săptămână şi acest lucru se petrecea de mai mulţi ani (Shazer, 1985 p. 50). Soţia, Jane, consideră ca utilizarea comună a drogului le distrugea căsătoria şi dorea să se lase de droguri pentru a salva căsnicia.

Problema maritală era, în concepţia ei, legată de simptomele produse de consumul de droguri. Soţul, Ralph, nu considera consumul de droguri ca fiind o problemă reală. Problema de care se plângea el erau certurile lor frecvente, care se sfârşeau adesea cu violenţe fizice, precum şi discuţiile permanente în legatură cu drogurile. El era de părere că trebuiau oprite certurile şi conflictele pentru a salva căsnicia.

În acelaşi timp, ambii erau de acord în următoarele probleme:

(1) utilizarea drogurilor îi elibera de plictiseală pe care ambii o suportau prost !

(2) oprirea consumului de droguri putea duce la destrămarea căsniciei, la care amândoi ţineau mult, pentru că în afara de droguri, ei aveau relativ puţine lucruri în comun.

Acest tip de oscilaţie între "da" sau "nu" în ceea ce priveşte oprirea consumului de droguri a fost denumită de terapeuţii de orientare ericksoniană "capcană sau legătură dublă"·

Realizând schema bazată pe legături duble a acestei relaţii de cuplu, rezultă:

1) utilizarea drogurilor distruge căsătoria; conflictele şi certurile, unele din ele în legătură cu drogurile sunt în continuă creştere;

15

2) dar utilizarea drogurilor îi scuteşte pe soţi de plictiseală, astfel încat dacă abandonează utilizarea drogurilor, căsătoria lor se va destrăma;

3) evitarea acestei capcane ar putea fi realizată prin intermediul separării, dar acest lucru doresc să-l evite ambii parteneri; situaţia continuă să rămână nerezolvată de mult timp;

4) creşterea consumului de cocaină ar putea fi o soluţie de scăpare prin aceea ca ei s-ar simţi mai relaxaţi, dar atunci certurile în legătură cu utilizarea drogurilor se vor accentua şi vor tinde să distrugă mariajul.

Aşa cum se prezintă situaţia, cuplul pare condamnat să perpetueze la nesfărşit acelaşi cerc vicios.

Consultându-se cu echipa, terapeutul le-a prezentat următorul mesaj de intervenţie încă de la prima şedinţă terapeutică:

.,Aveţi o problemă (Watzlawick şi al. 1967, p. 52).

Ni se pare, Ralph, că problema voastră maritală este exacerbate de consumul de droguri sau este chiar creată de droguri. Poate că ar trebui să opriţi consumul de droguri pentru a vedea ce se întampla. Dar, pe de altă parte, noi suntem de acord cu tine, Jane, că dacă veţi opri consumul de droguri nu vă mai rămâne nimic, şi nu veţi avea timp să creaţi ceva înainte ca mariajul vostru să se destrame. Pe scurt, nu ştim ce dracu veţi face.

Vă sugerez să vă gândiţi la ceea ce v-am spus ,şi să vă decideţi cum veţi acţiona". mai întâi".

Schema bazată pe legături duble (Watzlawick şi al, 1967) conţine mesaje de intervenţie care implică ideea ca terapeutul vede relaţia celor doi astfel:

(1) oprirea consumului de droguri ar fi necesară pentru salvarea căsniciei;

(2) continuarea consumului de droguri ar fi necesară pentru salvarea căsniciei;

(3) ambele alternative de mai sus pot conduce la destrămarea căsniciei;

______________________________


(4) orice alternativă la care cei doi s-au gândit conţine în sine un mare risc pentru căsnicie;

(5) ei ar trebui să întreprindă o acţiune la care nu s-au gîndit.

16

Până la, şedinţa următoare de psihoterapie, Ralph şi Jane au redus consumul de droguri cu două treimi, deşi utilizarea acestora urma acelaşi model. Ulterior, fără a comenta acest lucru, cei doi au iniţiat, şi alte activităţi noi, atât în comun, cât şi separat.

De data aceasta, mesajul furnizat de echipa terapeutică s-a centrat în jurul temerilor terapeuţilor în legătură cu o posibilă recădere.

O saptamână mai târziu, Jane şi Ralph au raportat faptul că au eliminat total drogurile şi continuau activităţi noi, atât în comun, cât şi separat.

Mesajul ulterior de intervenţie se referă, de asemenea, la teama în legătură cu recăderea, în special la cât de repede se va produce aceasta.

Contactele ulterioare care s-au întins pe o durată de 6 luni şi apoi un an, au indicat faptul că nu a avut loc nici un fel de recădere.

Cuplul a relatat că relaţiile în familie s-au îmbunătăţit, atât în activităţile comune, cât şi în cele indiviulale.

Mesajul terapeutic caută să redefinească situaţia în aşa fel încât să sugereze cuplului faptul că sunt necesare nişte acţiuni diferite, care să nu se refere nici la continuarea consumului de droguri, nici la oprirea acestuia. În acelaşi timp, se sugerează în mod implicit ideea ca oprirea consumului de droguri este necesară, dar nu pentru că aceasta va putea salva căsnicia.

Situaţia este definită de terapeut astfel încat să se sugereze faptul că cei doi trebuie să creeze ceva pentru a-şi salva căsnicia.

Este evident faptul că această intervenţie încearcă să introducă un nou element (o nonă problemă) şi anume aceea de a întreprinde ceva diferit pentru a salva mariajul, în felul acesta putându-se sparge cercul vicios.

Principiul Ockham (Shaier, 1988)

William de Ockham, filosof din secolul 14, spunea că "dacă un lucru poate fi realizat cu mijloace mai puţine este inutil să fie realizat cu mijloace mai multe".

______________________________


Acest sfat este deosebit de important pentru psihoterapeuţii specializaţi în terapii de scurtă durată, care trebuie să găsească cea mai simplă explicaţie şi intervenţie care se potriveşte.

17

Pentru a respecta criteriul eficienţei, schema situaţiei terapeutice trebuie să reprezinte o imagine în oglindă a situaţiei patologice. Conceptul de "schemă în oglindă" în psihoterapia scurtă aparţine lui Bateston şi a1., 1956.

Aceste scheme "în oglindă" bazate pe legături dub1e sunt importante cel puţin din trei motive:

1) problema simptom este descrisă ca având un caracter interpersonal, fără referire la ceea ce se petrece în psihicul celor doi parteneri;

2) problema simptom este descrisă ca având loc într-un anumit context, care facilitează definirea comportamentelor şi

3) modelul de intervenţie terapeutică (modalitatea) de a acţiona cu promptitudine este realizată pe baza aceloraşi criterii contextuale şi interacţionale aşa cum sunt ele interpretate de câtre psihoterapeut.

Sub aspect metaforic, intervenţia de tip capcană sau legătură dublă, poate fi asemănată cu o cheie care se potriveşte unui lacăt. Importantă este însă elaborarea unor astfel de intervenţii (chei) care să se potrivească mai multor situaţii asemănătoare (lacate).

Ceea ce este interesant la acest gen de psihoterapie scurtă, este afirmaţia lui Shazer (1985) care spunea că nu este neaparat să cunoşti în detaliu structura "lacătului" pentru a găsi "cheia" potrivită.

Deoarece "plângerile" (acuzele) clienţilor sunt construcţii complexe şi intervenţiile terapeutice trebuie să fie la fel de complexe, pentru că, dacă acestea ar fi simple, clienţii le-ar descoperi singuri. Dar, aşa cum sublinia Milton Erickson (1985), de cele mai multe ori, clienţii nu ştiu exact care este problema şi din acest motiv nu pot descoperi nici soluţia.

Cu toate acestea, specialiştii în psihoterapie scurtă izbutesc să rezolve problemele complexe ale clienţilor rapid, eficient şi prin intermediul unor intervenţii minimale. Secretul constă doar în aceea ca intervenţia trebuie să se potrivească cu natura problemei.

Pentru a fi adecvată (potriviţi) situaţiei clinice, intervenţia psihoterapeutică trebuie să se bazeze pe:

(1) Percepţia şi interpretarea pe care o realizează terapeutul asupra structurii simptomelor (acuzelor) clienţilor.

(2) Percepţia pe care o are terapeutul în legătură cu etichetarea pe care o realizează c1ientul în legătură cu problema sa (cum anume o interpretează),

18

în aşa fel încât de aici să izvorească soluţia. Intervenţia trebuie să fie adecvată în aşa fel încât

(3) să se potrivească schemei de reprezentare a problemei şi

(4) să se potrivească concepţiei clientului despre lume, cu precizarea însă că acesta trebuie să conţină în sine o diferenţă care să conducă la o soluţie satisfăcătoare.

______________________________


19

Concluzie

Relaţia de cuplu fiind o structură complexă biopsihosocială pot apăra uşor disfuncţii sau dizarmonii în asceasta mai ales când prin lipsa comunicării sau alte neînţelegeri intervin.

Psihoterapia de scurtă durată mai ales cea de structură strategică are ca scop rezolvarea problemelor ce apar în cadrul relaţiei, într-o scurtă manieră, rapid şi eficient.

Hoyt (1989) subliniază faptul că "scurt înseamnă nu mai mult decât este necesar".

O condiţie importantă a eficienţei terapiei scurte constă în individualizarea demersului terapeutic pentru fiecare client în parte. Obiectivul unei terapii eficiente nu este atât eliminarea simptomelor, cât, mai ales, ajutarea să-şi atingă în mod spontan obiectivele dezirabile.

În terapie sunt necesare doar schimbări mici şi obiective rezonabile. Specialiştii în terapia de familie sunt de părere că o schimbare cât de mică în comportamentul unei persoane va produce modificări de comportament la toate celălalte persoane cu care aceasta interacţionează.

Am prezentat câteva ipoteze şi soluţii eficiente elaborate de Shazer, Watzlawick şi Ockham. Care la rândul lor au reuşit să elaboreze scheme scurte de intervenţie şi eficiente în rezolvarea problemelor de cuplu.

20

Bibliografie

Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, „Psihologia vieţii de cuplu”, Editura Sper 2002, Bucureşti

Larousse – „Marele dicţionar al psihologiei”, Editura Trei, 2006, Bucureşti

Irina Holdevici, „Elemente de psihoterapie 2”, Editura All, 1998 Bucureşti

Irina Holdevici, “Psihoterapii scurte”, Editura Ceres, 2000, Bucureşti

Anexe

Pg. 11, Fig.1. Transformarea simptomelor în soluţii terapeutice Shazer (1985. P.30)

Psihoterapia scurtă în probleme ale cuplurilor maritale

Documents

Transcript of Psihoterapia scurtă în probleme ale cuplurilor maritale