PSIHOLOGIE X

Cuprins1. OBIECTUL ŞI SARCINILE PSIHOLOGIEI.....................................................................................................12. METODELE PSIHOLOGIEI.............................................................................................................................13. PSIHICUL ŞI ACTIVITATEA..........................................................................................................................24. INDIVIDUL ŞI PERSONALITATEA...............................................................................................................25. SFERA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII....................................................................................................26. PARTICULARITĂŢILE INDIVIDUALE ALE PERSONALITĂŢII...............................................................37. RELAŢIILE INTERPERSONALE....................................................................................................................58. CONDUITA PSIHOSOCIALA..........................................................................................................................59. GLOSAR.............................................................................................................................................................6

1. OBIECTUL ŞI SARCINILE PSIHOLOGIEI

Însuşi termenul în traducere din limba greacă antică înseamnă – psihologie* – ştiinţă despre suflet (psyche – „suflet” şi logos – „ştiinţă, învăţătură”).

Sarcina principală a psihologiei constituie studierea legităţilor activităţii psihice în dezvoltarea ei. Domeniul fenomenelor, studiate de psihologie, este vast. El cuprinde procese, stări şi proprietăţi ale omului ce au grad diferit de complexitate, - de la distincţia elementară a unor particularităţi ale obiectului, ce influenţează asupra organelor de simţ, pînă la lupta motivelor personalităţii. Unele din aceste fenomene sînt deja studiate profund, iar descrierea altora se reduce doar la o simplă fixare a observaţiilor.

Însă activitatea teoretică nu se limitează la aceasta. Scopul ei final constă în faptul ca să fie dezvăluită esenţa fenomenelor studiate. Cercetarea sistemului fenomenelor psihice în general – de la senzaţii elementare pînă la particularităţile psihice ale personalităţii, orientată spre dezvăluirea legilor obiective, cărora ele se supun, are o semnificaţie foarte importantă pentru crearea bazei ştiinţifice, soluţionarea problemelor sociale, perfecţionarea organizării instruirii şi educaţiei.

2. METODELE PSIHOLOGIEI

Ştiinţă este mai întâi de toate o cercetare, de aceea caracteristica ştiinţei nu se limitează la determinarea obiectului ei, ea include şi determinarea metodei ei. Metodele – sunt nişte modalităţi prin intermediul cărora se identifică obiectul ştiinţei. Psihologia, ca şi oricare altă ştiinţă, foloseşte nu o metodă ci un sistem întreg de metode sau metodici particulare.Metoda longitudinală – constituie cercetare multiplă a unora şi aceloraşi persoane pe parcursul unui timp îndelungat.Metoda comparativă – constă în cercetarea unor mecanisme de comportare şi actelor psihologice aparte în procesul dezvoltării şi în comparaţie cu fenomenele similare ale altor organisme.Metoda comparativă – constă în cercetarea unor mecanisme de comportare şi actelor psihologice aparte în procesul dezvoltării şi în comparaţie cu fenomenele similare ale altor organisme.

Metoda experimentală – activitatea de cercetare în vederea studierii relaţiilor cauza – efect, care propune următoarele:- cercetătorul însăşi generează fenomenul studiat şi influenţează activ asupra lui;- experimentatorul poate varia, schimba condiţiile în care se desfăşoară fenomenul;- în experiment există posibilitatea de a reproduce rezultatele în repetate rânduri;- în rezultat experimentul stabileşte legităţile cantitative ce permit formularea matematică.

Metode psihodiagnostice. Obiectivul diagnozei psihologice contemporane constă în fixarea şi descrierea deosebirilor psihologice atît între oameni, cît şi între grupuri de oameni, uniţi conform anumitor caracteristici.

Metoda convorbirii (discuţiei) constituie un mijloc auxiliar pentru interpretarea suplimentară a problemei studiate. Convorbirea trebuie să fie totdeauna organizată conform planului în corespundere cu sarcinile cercetării şi nu trebuie să poarte un caracter de şablon (model) sau standardizat.

Metoda studierii produselor activităţii se foloseşte vast în psihologia istorică, psihologia copilului.O diversitate a metodelor studierii produselor activităţii constituie metoda biografică. În calitate de material

servesc scrisorile, zilnicele, biografiile, produse ale creaţiei copiilor, scrisul etc.

* Cuvintele evidenţiate indică noţiunile noi, care urmează a fi însuşite. Cunoaşterea acestor noţiuni se va verifica în testare.1

3. PSIHICUL ŞI ACTIVITATEAProblema psihicului omului este poziţia-cheie în psihologie. Psihicul omului este conştiinţa omului. Conştiinţa se

subînţelege ca o formă aparte a reflectării, care constituie trăsătura comună a tuturor funcţiilor psihice ale omului. Dezvoltarea tuturor funcţiilor psihice în interdependenţă asigură formarea la om a reflecţiei internă a lumii externe, într-o oarecare măsură, a modelului acestei lumi.

Aşadar, conştiinţa este forma supremă a psihicului, forme ce integrează, rezultatul condiţiilor istorico-sociale a formării omului în activitatea de muncă la o comunicare permanentă cu alţi oameni. Conştiinţa este nu altceva decît existenţa conştientizată.Inconştientul – este o parte componentă obligatorie a activităţii psihice a fiecărui om.

4. INDIVIDUL ŞI PERSONALITATEAPrin personalitate în psihologie se desemnează calitatea de sistem (socială), dobândită de către individ într-o

activitate concretă şi comunicare şi ce caracterizează măsura reprezentării relaţiilor sociale în individ. Prin urmare, personalitatea poate fi concepută doar în sistemul relaţiilor stabile dintre personalităţi, care se exprimă prin conţinut, valori, sensul activităţii comune pentru fiecare participant.

5. SFERA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII5.1. AtenţiaActivitatea psihică nu se poate desfăşura orientată spre un anumit scop şi productiv, dacă omul nu se

concentrează asupra la ceea ce el face. Atenţia –este orientarea şi concentrarea conştiinţei asupra unui obiect real sau ideal, ce presupune majorarea nivelului activităţii senzaţionale, intelectuale şi motrice a individului. Conform provenienţei sale şi metodelor de realizare, de obicei se evidenţiază două tipuri de atenţie: involuntară şi voluntară.

Atenţia involuntară este numită de asemenea pasivă, forţată, aşa cum ea apare şi se menţine indiferent de scopurile puse în faţa omului. Spre deosebire de ceea involuntară, atenţia voluntară este dirijată de un scop conştientizat. Este în strânsă legătură cu voinţa omului şi se formează în rezultatul eforturilor de muncă, de aceea ea mai este numită voluntară, activă, premeditată. Luând decizia de a desfăşura o anumită activitate, noi realizăm această decizie, orientând conştient atenţia noastră chiar şi asupra la ceea ce nouă nu ne este interesant la momentul dat, dar ce considerăm necesar a desfăşura. Funcţia de bază a atenţiei voluntare este reglarea activă a desfăşurării, proceselor psihologice.

5.2. Senzaţia şi percepţiaSenzaţia şi percepţia sînt strâns legate între ele. Şi una şi alta reprezintă aşa numita reflectare senzorială a realităţii obiective, ce există independent de conştiinţă şi în rezultatul acţiunii ei asupra organelor de simţ: în aceasta constă unitatea lor. Dar percepţia – este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în conştiinţa omului la influenţa nemijlocită a lor asupra organelor de simţ. Senzaţia însă este un proces psihic simplu, ce constă în reflectarea unor particularităţi, obiecte şi fenomene ale lumii materiale, precum şi a stărilor interioare ale organismului la acţiunea nemijlocită a excitanţilor asupra receptorilor corespunzători

Percepţia – este reflectarea intuitiv-imaginară a obiectelor şi fenomenelor realităţii în totalitatea părţilor şi particularităţilor lor diferite, ce acţionează la momentul dat asupra organelor de simţ.

5.3. MemoriaDupă cum se ştie, orice retrăire, impresie sau mişcare a noastră lasă o anumită urmă, care se poate menţine timp

îndelungat şi în condiţiile corespunzătoare se manifestă din nou şi devine obiectul conştiinţei. De aceea prin memorie se subînţelege memorarea (notarea), păstrarea, recunoaşterea ulterioară şi reproducerea urmelor experienţei anterioare, ce permit a colecta informaţie, fără a pierde în această împrejurare cunoştinţele, informaţiile, deprinderile anterioare. Astfel, memoria este un proces psihic complicat, compus din cîteva procese aparte, legate între ele.

În calitate de principii generale pentru evidenţierea diferitor tipuri de memorie serveşte dependenţa caracteristicilor ei de particularităţile activităţii pentru memorare şi reproducere. Cu toate acestea, unele tipuri de memorie se divizează în conformitate cu trei criterii de bază:

1) conform caracterului activităţii psihice, predominante în activitate, memoria se împarte în: motorie, emoţională, imaginativă, verbal-logică;

2) conform scopurilor activităţii – voluntară şi involuntară;3) conform duratei memorării şi păstrării materialului – de scurtă durată, de lungă durată şi operativă.

2

Memoria motorie reprezintă memorarea, păstrarea şi reproducerea diferitor mişcări şi a sistemelor lor. De obicei, un indice al memoriei motorii bune constituie dibăcia fizică a omului, îndemânarea în muncă, „mâinile de aur”.

Memoria emoţională – este memoria pentru sentimente. Capacitatea de a compătimi pe cineva, a suferi împreună cu eroul cărţii este bazată pe memoria emoţională.

Memoria imaginativă – este memoria la reprezentări, imagini din natură şi viaţă, precum şi la sunete, mirosuri, gusturi. Ea este vizuală, auditivă, tactilă, olfactivă şi gustativă.Conţinutul memoriei verbal-logice îl reprezintă gîndurile noastre

5.4. GândireaInformaţia, primită de individ din mediul înconjurător, permite a prezenta omului nu numai latura exterioară a

obiectului, dar şi cea interioară, a prezenta obiectele în lipsa lor, a prevedea schimbarea lor în timp, a se îndrepta cu gândul în depărtări nemărginite. Acest fapt este posibil datorită procesului de gândire. În psihologie prin gândire se subînţelege procesul psihic de căutare şi descoperire a noului esenţial, social-condiţionat, invizibil legat cu vorbirea, un proces de reflectare a realităţii în procesul de analiză şi sinteză al ei.

Gândirea apare în baza activităţii practice, din cunoaşterea senzitivă şi depăşeşte limitele ei.Senzaţia şi percepţia reflectă unele laturi ale fenomenului, momentelor activităţii în combinaţii mai mult sau mai

puţin plăcute. Gândirea stabileşte o corelaţie între senzaţii şi percepţii, confruntă, compară, deosebeşte şi dezvăluie relaţiile. Astfel, gândirea cunoaşte mai profund esenţa lumii înconjurătoare, reflectă existenţa în legături şi relaţii. Dezvăluirea relaţiilor, legăturilor între obiecte reprezintă sarcina esenţială a gândirii: prin acest fapt se determină calea specifică a gândirii spre cunoaşterea tot mai profundă a existenţei.

Orice gândire se săvârşeşte în generalizări. Gândirea – este deplasarea gândului ce dezvăluie legătura, care duce de la izolat spre comun şi de la comun spre izolat.

5.5. ImaginaţiaImaginile, cu care operează omul, includ în sine nu doar obiectele şi fenomenele percepute anterior. Imaginile

permit omului să iasă în afara lumii reale în timp şi spaţiu. Anume aceste imagini, ce transformă, modifică experienţa omului, constituie caracteristica principală a imaginaţiei.

Imaginaţia, ca baza oricărei activităţi creative se manifestă în toate domeniile vieţii culturale, făcând posibilă creaţia artistică, ştiinţifică şi tehnică. Din acest punct de vedere, totul ce ne înconjoară şi este creat de mâna omului, toată lumea culturală, spre deosebire de naturală – toate acestea reprezintă produsul imaginaţiei şi creaţiei omului, întemeiate pe baza acestei imaginaţii.

6. PARTICULARITĂŢILE INDIVIDUALE ALE PERSONALITĂŢII6.1. VoinţaConştientizând necesitatea de a acţiona şi luînd o decizie corespunzătoare, omul nu întotdeauna trece la realizarea

ei. Numai prin motivaţie această trecere este imposibil de explicat, cum este imposibil a explica şi faptul, din ce cauză uneori oamenii nu întreprind nimic real pentru realizarea planurilor, deciziilor sale, pentru a satisface din cînd în cînd chiar şi cele mai emoţionale interese. Atunci cînd oamenii ce posedă cunoştinţe şi deprinderi analogice, au aceleaşi păreri şi concepţii despre viaţă, încep soluţionarea problemei, acţionând cu diferit grad de hotărâre şi intensitate, acest fapt este considerat ca manifestare a voinţelor.

Voinţa – este reglementarea conştientă de către om a comportamentului şi activităţii sale, exprimată prin însuşirea de a depăşi dificultăţile interne şi externe la săvârşirea acţiunilor şi faptelor orientate spre un anumit scop. Voinţa corelează cu toată conştiinţa omului ca una din formele reflectorii realităţii, funcţia căreia este autoreglarea conştientă a activităţii lui în condiţiile dificile ale activităţii vitale. În baza acestei autoreglări stă interdependenţa proceselor de excitare şi inhibiţie a sistemului nervos.

6.2. SentimenteleTotul, cu ce are contact omul în viaţa sa, generează o oarecare relaţie, oarecare sentimente. Sentimentele sînt

foarte variate. Unele relaţii personale ale omului se manifestă chiar şi faţă de calităţile şi particularităţile obiectelor înconjurătoare – omului poate să nu-i placă culoarea obiectului, tembrul vocii, gustul mâncării etc. O relaţie mai complicată apare faţă de faptele şi situaţiile din viaţă. Domeniul sentimentelor include în sine ciudă şi patriotism, bucurie şi frică, exaltare şi tristeţe.

Sentimentele – atitudinea omului faţă de obiectele şi fenomenele realităţii, retrăită în forme diferite.

3

Sentimentele etice (morale) se numesc sentimentele, retrăiri de oameni la percepţia fenomenelor realităţii şi comparaţia acestor fenomene cu normele, elaborate de societate.

La sentimentele etice se referă simţul datoriei, omenia, bunăvoinţa, dragostea, prietenia, patriotismul, compătimirea etc.

Sentimentele intelectuale se numesc retrăirile, ce apar în procesul activităţii cognitive a omului. Cea mai tipică situaţie, ce generează sentimentele intelectuale reprezintă situaţia problematică.

Sentimentele estetice reprezintă atitudinea emotivă a omului faţă de frumosul în natură, viaţa oamenilor, artă.Trebuie de menţionat, că divizarea examinată a sentimentelor este convenţională. De obicei sentimentele, trăite

de om, sînt atît de complicate şi multilaterale, încât este greu a le atribui unei anumite categorii.

6.3. TemperamentulProblema, despre care va merge vorba, preocupă omenirea mai mult de 25 veacuri. Interesul pentru ea ţine de

caracterul evident a deosebirilor individuale dintre oameni. Psihicul fiecărui om este unical, excepţionalitatea lui ţine atât de particularităţile construcţiei biologice şi fiziologice şi dezvoltarea organismului, cît şi compoziţia relaţiilor şi contactelor sociale, unică în felul său. La substructurile biologic condiţionate ale personalităţii se atribuie în primul rând temperamentul. Când se vorbeşte despre temperament, se au în vedere deosebirile psihice dintre oameni – deosebiri conform profunzimii, intensităţii, stabilităţii emoţiilor, impresiei emotive, ritmului, energiei acţiunilor şi alte particularităţi dinamice, individual-statornice ale vieţii psihice, comportării şi activităţii

Tipuri de temperamente:Sanguinic – este omul cu o vădită activitate psihică, ce reacţionează iute la evenimentele din jur, ce tinde spre

schimbarea deasă a impresiilor, comparativ uşor retrăieşte insuccesele şi neplăcerile, este mai vioi, mobil, cu o mimică şi mişcări expresive, extravert.

Flegmatic este omul stăpânit, calm cu tendinţe şi dispoziţie ferme, cu perseverenţă şi profunzime a simţurilor, cu regularitate în acţiuni şi vorbire, cu exprimare externă neînsemnată a stărilor sufleteşte. De regulă, el se împrietineşte greu cu oamenii noi, reacţionează slab la impresiile externe, este introvert.

Coleric – om foarte energic, capabil a se considera lucrului cu o deosebită pasiune, este rapid şi impulsiv, nestăpânit, predispus spre izbucniri emoţionale impetuoase şi schimbări bruşte a dispoziţiei, cu mişcări iuţi. Sânt posibile dificultăţi în comutarea atenţiei, el este mai degrabă, extravert.

Melancolic – om sensibil, cu retrăiri profunde, impresionabil, dar în aparenţă ce reacţionează slab la lumea înconjurătoare, cu mişcări reţinute şi vorbire înăbuşită. Majoritatea melancolicilor sînt introverţi.

Se poate considera stabilit faptul, că tipul temperamentului la om este înnăscut, iar de care anume particularităţi ale organizării lui înnăscute el depinde nu este stabilit definitiv.

6.4 CaracterulÎn traducere din greacă „caracterul” înseamnă „imprimare”, „indiciu”.Într-adevăr, caracterul reprezintă nişte indicii speciali, care îi capătă omul, trăind în societate. La fel cum

individualitatea personalităţii se manifestă în particularităţile desfăşurării proceselor psihice (memorie bună, imaginaţie bogată, agerime etc.) şi în trăsăturile temperamentului, ea se observă şi în trăsăturile de caracter.

Caracterul reprezintă totalitatea particularităţilor individuale stabile ale personalităţii ce se formează şi manifestă în activitate şi comunicare, condiţionând metodele de comportare tipice pentru individ.

6.5. AptitudinileAptitudinile – sînt asemenea particularităţi ale omului, de care depinde reuşita însuşirii cunoştinţelor,

priceperilor, deprinderilor, însă care nu se reduce la prezenţa acestor cunoştinţe, deprinderi şi priceperi.Aptitudinile şi cunoştinţele, aptitudinile şi priceperile, aptitudinile şi deprinderile nu sînt identice unele altor.

Referito la deprinderi, priceperi şi cunoştinţe aptitudinile se manifestă ca o oarecare posibilitate.Aptitudinile – sînt posibilităţi, iar nivelul necesar de măiestrie într-un oarecare domeniu – este actualitatea.

Aptitudinile muzicale ce s-au descoperit la un copil, nici într-un caz nu este garanţia, că acest copil va deveni muzician. Aptitudinile se arată numai în activitatea care nu poate fi realizată în lipsa acestor aptitudini. Aptitudinile generale sau calităţile generale ale personalităţii – sânt manifestări psihologice destul de concrete, care deja au început să fie cercetate de psihologi.

6.6. Talentul Este îmbinarea aptitudinilor, ce permit omului posibilitatea de a efectua o oarecare activitate de muncă

complicată în mod reuşit de sinestătător şi original. Ca şi aptitudinile talentul reprezintă doar posibilitatea însuşirii

4

măiestriei înalte şi reuşitelor semnificative în creaţie. În ultima instanţă realizările creative depind de condiţiile social-istorice de existenţă a omului.

7. RELAŢIILE INTERPERSONALE7.1. Laturile comunicative, interactive şi perceptivă ale comunicăriiCe este comunicarea? Comunicarea este un proces multilateral al dezvoltării contactelor între oameni, iniţiat de

necesitatea activităţii în comun. Comunicarea include în sine schimbul de informaţie între participanţii ei, care poate fi caracterizat în calitate de latură comunicativă a comunicării. A doua parte a comunicării – interacţiunea celor ce comunică-schimbul nu numai de cuvinte în procesul vorbirii, ci şi schimbul de acţiuni, fapte şi, în sfârşit, a treia latură a comunicării presupune perceperea reciprocă a celor ce comunică.

În procesul unitar al comunicării, se evidenţiază, ca regulă, trei laturi: comunicativă (de transmitere a informaţiei); interactivă (de intercaţiune) şi perceptivă (de percepţie). Comunicarea cercetată în aspectul unităţii acestor trei laturi se manifestă ca un mijloc de organizare a activităţii în comun şi relaţiilor între oameni încadraţi în această activitate.

Comunicarea verbală este procesul de comunicare prin intermediul limbii; foloseşte în calitate de sistem de semne vorbirea umană. Prin vorbire aici se subînţelege limba vorbită (sonoră) naturală.

Comunicarea neverbală – este referinţa emoţională, ce însoţeşte o exprimare verbală, sistemul de semne, ce include în sine gesturile, mimica, tembrul glasului, diapazonul, tonalitatea, plânsul, râsul, tempoul vorbirii.Comunicarea vizuală („contactul ochilor”) – este un domeniu nou de cercetări. Este demonstrat că, ca şi toate mijloacele nonverbale, contactul ochilor este un adaos semnificativ al comunicării verbale

7.2. Comunicarea în grupuri şi colectiveOmul ca personalitate se formează într-un grup şi este un reprezentant direct şi indirect (mediatizat) al relaţiilor

din acest grup. Grupul – este o comunitate limitată la număr, evidenţiată din totul social în baza unor criterii (caracterului activităţii executate, apartenenţei sociale sau de clasă, structurii, componenţei etc.). Dar prin ce un colectiv diferă de un grup? Colectivul – este un grup, unde relaţiile interpersonale se mediatizează prin conţinutul social-preţios şi personal – important al activităţii în comun, şi în această constă deosebirea lui de bază de alte grupuri. Grup de referinţă – se numeşte grupul, care a atras prin ceva un om, de normele şi valorile căruia el se conduce sau tinde a se adapta la ele, membru al căruia ar deveni cu plăcere. În conceperea grupului de referinţă cel mai important este factorul aprecierii: orientarea subiectului asupra aprecierii faptelor sale, calităţilor lui personale, circumstanţelor de o importanţă esenţială ale activităţii şi altele din partea grupului de referinţă

Liderul – este o personalitate, după care ceilalţi membri ai grupului recunosc dreptul de a-şi asuma deciziile de răspundere, ce ating interesele lor, direcţiile principale şi caracterul activităţii, grupului în general. Astfel, fiind personalitate cu cea mai mare autoritate, liderul are un rol central în organizarea activităţii în comun şi reglementarea relaţiilor reciproce în grup.

8. CONDUITA PSIHOSOCIALA1. Prin esenta sa omul este o fiinta sociala, este produsul împrejurarilor sociale, dar le si poate influenta la rândul sau-  Relatiile interpersonale pot fi caracterizate drept un caz aparte al relatiilor sociale-  Ele sunt legaturi psihologice, constiente si directe între oameni-  Caracterul psihologic: avem doua sau mai multe surse psihologice; relatia implica întreaga personalitate; scopul relatiei este obtinerea reciprocitatii-  Caracterul constient: nu poate fi vorba despre comunicare în afara constiintei de sine, a constiintei relatiei si a constiintei partenerului-  Caracterul direct: legatura necesita realizarea unui minim contact perceptiv-  Relatiile interpersonale sunt atât subiective (au loc si depind de contextele sociale în care traiesc indivizii) cât si obiective (initiatorul lor este persoana cu psihologia sa proprie); în cadrele institutionale primeaza aspectul obiectiv, social, în schimb în cel privat aspectul subiectiv, psihologic, informal, mobil-  Relatiile interpersonale au un pronuntat caracter moral si dat fiind ca individul este determinat sa îsi depaseasca limitele; ele au finalitate formativa, oamenii reusind nu doar sa se cunoasca prin altii, dar sa se si perfectioneze2. Tipuri de relatii interpersonale:a.        Dupa criteriul nevoii pe care sunt bazate:-  relatii de intercunoastere (bazate pe nevoia de a afla cât mai multe date despre interlocutor, astfel relatiile desfasurându-se mai usor; necunoasterea celuilalt implicând tatonari si suspiciune). Este important ca imaginea despre celalalt sa fie corecta si sa evolueze odata cu conduita acestuia

5

-  relatii de intercomunicare sau comunicatie de consum (bazate pe nevoia schimbului de informatii si  mesaje); Comunicarea poate fi perturbata prin:- filtrarea informatiilor (transmiterea unora si retinerea altora)- blocajul comunicarii (imposibilitatea de a depasi un prag dificil)- bruiajul (deformare din cauza galagiei)- distorsiunea informatiilor (deformarea datorata trecerii prin mai multi intermediari)- relatii afectiv-simpatetice (bazate pe relatii de simpatie-antipatie, acceptare-respingere; implica reciprocitate)- relatii de manipulare bazate pe comunicatie instrumentala- relatii bazate pe nevoia de incluziune: de a fi îngrijit, de a comunica- relatii bazate pe nevoia de control: de a-si exercita puterea fata de altii sau dimpotriva de a fi condusb.        dupa criteriul laturii lor procesuale, dinamice:- relatii de cooperare bazate pe coordonarea eforturilor în vederea realizarii unui obiectiv comun, comunica bine- relatii de competitie având la baza rivalitatea în atingerea unei tinte indivizibile, se comunica false informatii- relatii de conflict bazata pe opozitia cu privire la o situatie- relatii de acomodare ce modifica caracteristica personala prin ajustara unuia la altul- relatii de asimilare presupun modificari ce stau sub semnul fuziunii, al transferului de gusturi- relatii de stratificare ierarhizare a partenerilor în functie de statut- relatii de alienare echivalente cu ruperea relatiilor3.       Locul si rolul relatiilor interpersonale în structura personalitatii:- socializarea este procesul de adaptare la viata sociala, obtinându-se aptitudinea de a trai în societate- relatiile personale reprezinta cadrul de formare a însusirilor de personalitate- dupa conceptia lui Karen Horney în functie de modul în care se manifesta sociabilitatea lor exista:- persoane care îi cauta pe ceilalti (trebuinta de afectiune, aprobare, protectie, apreciere)- persoane care merg împotriva celorlalti (nevoie de a domina, a reusi a se bucura de prestigiu)- persoane detasate (se manifesta prin fuga de ceilalti, pun distanta emotionala între ei si ceilalti, nu sunt influentabili)- mediul familial organizat, valorizat pozitiv cu influente educativa are sanse mari de a forma o personalitate echilibrata, autentica; mediul viciat, imoral va forma o personalitate fragila cu trasaturi instabile, dificultati de adaptare si cu frecvente devieri spre conduite infractionale; copiii familiilor afective tind sa fie independenti; cei din familii severe sunt mai dependenti si mai putin sociabili- relatiile interpersonale dinamizeaza viata psihica, aceasta manifestându-se mai pregnant decât în singuratate- personalitatea la rândul ei selecteaza anumite relatii, evitând altele4.       Grup si multime:- grupurile sunt ansambluri de indivizi constituite în conditiile interactiunii membrilor, a obiectivelor comune, având o structura, compozitie si organizare- în interactiune se genereaza trairi psihice relativ asemanatoare la toti indivizii, apar opinii si atitudini colective, se nasc norme comportamentale- multimile desemneaza o simpla simultaneitate de persoane, se caracterizeaza prin "singuratate în comun"; exista sanse de transformare a multimii în grup odata cu aparitia unui obiectiv comun.

9. GLOSARNr. Noţiunea Conţinutul (definiţia)1. Animism (din lat. „anima” – spirit, suflet) – concepţii antice; conceperea sufletului ca o esenţă

independentă de corp, ce dirijează toate obiectele vii şi nevii2. Aportul lui A.

Leontiev în psihologie

Efectuarea unui ciclu de cercetări, ce desfăşoară mecanismul de formare a funcţiilor supreme ale psihicului

3. Aptitudinile Particularităţi psihologice ale omului de care depinde reuşita însuşirii cunoştinţelor, perceperilor, deprinderilor, însă care singure nu se reduc la prezenţa acestor conştiinţe, priceperi, deprinderi

4. Aristotel Savant şi filozof din Grecia Antică (a. 384-322 î e. n.); considera că sufletul nu are corp, el este forma corpului viu, pricina şi scopul tuturor funcţiilor vitale ale ei

5. Aspectul (imaginea „Eu-lui”)

Un sistem de închipuiri al individului despre sine însuşi, stabil, nu totdeauna conştientizat, retrăit ca irepetabile, în baza căruia el îşi construieşte interacţiunea sa cu alţi oameni

6. Atenţia Îndreptarea şi concentrarea conştiinţei asupra oricărui obiect real, ce presupune majorarea

6

activităţii senzoriale, intelectuale şi motorie ale individului7. Behaviorism (din eng. „behavor” – comportament); o direcţie în psihologia sec XX., ce neagă conştiinţa

ca obiect al studiului ştiinţific şi reducând psihicul la diverse forme al comportamentului ca o reacţie a organismului la mediul exterior; fondator – J. Watson)

8. Caracterul O totalitate a particularităţilor stabile, individuale ale personalităţii, totalitate ce se formează şi se exprimă în activitate şi comunicare

9. Colectivul Un grup, unde relaţiile interpersonale se mediatizează prin conţinutul social-preţios şi social-important al activităţii în comun

10. Comunicarea Un proces multiplan al dezvoltării contactelor între oameni, iniţial de necesitatea activităţii în comun

11. Comunicarea nonverbală

Atitudinea emoţională, ce însoţeşte exprimarea prin vorbire

12. Comunicarea verbală

Procesul comunicării prin intermediul limbii

13. Concepţia L. Vigoţki

Introducerea concepţiei despre funcţiile psihice supreme: gândirii, vorbirii, atenţiei, formarea concepţiei cultural-istorice a dezvoltării psihice a omului

14. Conştiinţa Forma supremă de integrare a psihicului, rezultatul condiţiilor social-istorice a formării omului în activitatea de muncă în permanenţă comunicare cu oamenii

15. Emoţiile Retrăirea temporară a unui sentiment oarecare

16. Flegmatic Un om imperturabil, cu tendinţe şi dispoziţie stabile, cu sentimente permanente, cu exprimarea externă slabă a stărilor sufleteşti

17. Freudism Un cuvînt în psihologia sec. XX, în care se desfăşoară complexitatea exclusivă a vieţii psihice a omului, se pune întrebarea vieţii lui sexuale; fondator - I. Freud

18. Gândirea Un proces psihic de căutare şi descoperire a noului esenţial, social condiţionat, indivizibil legat cu vorbirea, un proces de reflectare generalizată a realităţii în procesul de analiză şi sinteză al ei

19. Gestalpsihologia

Una din direcţiile psihologiei sec. XX, ce studiază psihicul din punctul de vedere al unităţii structurilor (formelor), gestalelor, fondator - V. Keller

20. Grupul O comunicare limitată ca număr, evidenţiată din totul social în baza anumitor criterii

21. Holeric Un om energic, capabil a se consacra acţiunii cu o pasiune aparte, un om iute şi impulsiv, predispus spre izbucniri emoţionale impetuoase şi schimbări bruşte ale dispoziţiei

22. I. Secenov Întemeietorul psihologiei ştiinţifice ruse, a interpretat procesele psihologice prin cele fiziologice

23. Imaginaţia Un proces psihic de creare a imaginilor, ce include preconizarea rezultatului activităţii intuitive şi care asigură crearea programei de conduită în acele cazuri, cînd situaţia problematică se caracterizează prin nedeterminare

24. Individ Apartenenţa de origine a omului

25. Latura comunicativă a comunicării

Transmiterea informaţiei

26. Latura interactivă a comunicării

Interacţiunea oamenilor prin intermediul organizării activităţii lor în comun: interacţiunea interpersonală

27. Latura perceptivă a comunicării

Percepţia altui om; criteriilor lui exterioare, coraportarea lui cu caracteristicile individului perceput şi interpretarea faptelor lui

28. Liderul O personalitate, după care ceilalţi membri ai grupului recunosc dreptul de a-şi asuma deciziile responsabile, ce ating interesele lor şi direcţiile principale şi caracterul activităţii grupului în general

7

29. Melancolic Un om impresionabil, sensibil, însă, care extern reacţionează slab la împrejurimi, cu mişcări reţinute, voce înăbuşită

30. Memoria Memorarea, păstrarea şi reproducerea ulterioară a urmelor experienţei anterioare

31. Metoda comparativă

Cercetarea unor mecanisme de comportare şi actelor psihologice în procesul dezvoltării în comparaţie cu fenomenele similare ale altor organisme

32. Metoda de prelucrare a datelor

Analiza materialului; include în sine metodele cantitative (utilizarea statisticii matematice, prelucrării datelor la calculator) şi metodele calitative (diferenţierea materialelor pe grupuri)

33. Metoda longitudinală

Cercetarea multiplă a unora şi aceloraşi persoane pe parcursul unui timp îndelungat

34. Metodele de psihocorectare

Ansamblul de proceduri ale programelor şi metodelor de influenţă asupra comportamentului oamenilor; include autotreningul, treningul în grup

35. Metodele empirice

Observaţia asupra anumitor evenimente, clasificarea lor, stabilirea legăturilor legitative între ele, includ observarea, autoobservarea metodele experimentale (de laborator, naturală, de formare); psihodiagnostice (teste, anchete, interviuri, discuţii); analiza produselor activităţii; metoda biografică.

36. P. Galperin Autorul concepţiei formării în etape a acţiunilor mentale (imagini, concepţii)

37. Percepţia Reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor sau fenomenelor la acţiunea lor directă asupra organelor si simţ

38. Personalitate O calitate de sistem a omului, obţinută de individ în activitatea de muncă şi comunicare, şi care caracterizează măsura reprezentării relaţiilor sociale în individ

39. Platon Savant şi filozof din Grecia Antică (a. 428-348 î e. n.); reprezenta sufletul ca o unitate armonioasă a bazei raţionale, tendinţelor mobile şi dorinţelor, vorbea despre unitatea vieţii spirituale a omului

40. Psihicul omului Conştiinţa omului, fenomenele psihice interne, imaginarea aspectului subiectiv al omului

41. Psihologia cognitivă

Concepţia despre organismul uman ca un sistem, preocupată de căutări active a informaţiei şi prelucrarea ei; reprezentanţii – A. Noisser, A. Pavliio

42. Psihologia umanitară

Obiectul cercetării – personalitatea creativă sănătoasă, scopul căreia este autorealizarea şi autoactualizarea; reprezentant A. Maslou

43. Psihologie Ştiinţa despre suflet (în traducere din greacă antică)

44. Sanguinic Un om cu activitatea psihică, ce tinde la o schimbare rapidă a impresiilor, ce retrăieşte uşor nereuşitele, mobil, cu o mimică şi gesturi expresive

45. Sarcina de bază a psihologiei

Studierea legităţilor activităţii psihice în dezvoltarea ei

46. Sentimentele Reacţionările interne ale omului la obiecte şi fenomene ale realităţii, retrăite în diferite forme

47. Senzaţia Un proces psihic simplu, ce constă în reflectarea unor particularităţi ale obiectelor şi fenomenelor lumii materiale, deasemenea şi stărilor interne ale organismului la acţiunea directă a excitanţilor asupra receptorilor corespunzători

48. Talentul Treapta superioară a dezvoltării aptitudinilor; îmbinarea aptitudinilor, ce dau posibilitate omului să execute reuşit, de sine stătător şi în mod original o oarecare activitate de muncă complicată

49. Temperamentul Totalitatea manifestărilor dinamice ale psihicului, individual – specifică, natural – condiţionată

50. Voinţa Reglementarea conştientă de către om a comportamentului şi activităţii proprii, exprimată prin însuşirea de a depăşi dificultăţile interne şi externe la săvârşirea acţiunilor şi faptelor cu un anumit scop

8