PSIHOLOGIA COMUNICĂRII

M. Georgescu afirmă că ”prin comunicare se constituie lumea internă a subiectului, se degajă tensiuni intrapsihice si se asamblează o perspectivă, împărtăsită în diferite grade, asupra lumii. Prin comunicare un individ îsi poate constitui o reprezentare privind starea internă a sa si a aproapelui său. Comunicarea este, drept urmare, un fenomen intrinsec ființării.” Același autor descrie următoarele cinci funcții ale comunicării:

● Informarea reprezintă elementul cel mai „vizibil” si cu cu caracter general. Din punct de vedere al ciberneticii, informația are rol în organizarea și reglarea sistemului. Dintr-o perspectivă holistă, comunicarea se realizează prin întregul comportament. De exemplu, afirmația „Astăzi s-ar putea să plouă dar s-ar putea să nu plouă”, conține zero informație deoarece evenimentele sunt echiprobabile, având șanse egale de a se produce. Pe de altă parte, la nivel infraverbal, prin gestică, mimică, atitudine ș.a.m.d., se poate transmite agresivitate reprimată, iar la nivel paraverbal poate fi percepută o atitudine ascendentă. Drept urmare, din punct de vedere holistic, informanța este omniprezentă.

Din perspectiva analizei holiste a comunicării, se transmit permanent informații despre starea și personalitatea celuilalt. De exemplu, în unele stări foarte greu sau imposibil de pus în cuvinte – există informație din belșug deși lipsește informația verbală, făcând traducerea sa dificilă la nivelul sistemului conștient. Astfel, dacă informația verbală se transmite precis, pe un singur sens, informația infraverbală sau paraverbală se realizează pe mai multe niveluri, având mai multe sensuri, holistică.

● Poziționarea se referă la totalitatea de statusuri și roluri ale unei persoane, pe întreaga durată a vieții sale și care determină formarea Eului. Aceasta presupune că în orice moment în care două persoane comunică se reactivează problematica identității și a definiției de sine (”Cine este A pentru B?” și ”Cine este B pentru A?”). Așadar funcția de poziținare este strâns legată de precizarea identității fiecărui individ prin prescripții sociale (familia, armata, biserica etc.), conturând o stabilitate pozițională ce oferă securitate psihică.

● Normarea are legătură cu nevoia de ordine și limite (componente ale mediului cultural) în relația cu celălalt. Cu alte cuvinte, comunicarea se realizează pe fondul unor norme culturale, reguli și interdiciții care, încălcate fiind, duc la sancționare.

● Influențarea se referă la faptul că în cadrul oricărei interacțiuni identitățile se construiesc și se schimbă prin influența celuilalt, mediul jucând un rol important. Astfel, cu cât structura unui individ este mai sensibilă și mai puțin rezistentă, din cauza unui mediu instabil, cu atât crește nevoia sa de a-l controla și influența pe celălalt, direct proporțional cu nivelul de insecuritate narcisică (atât conștient, dar mai ales inconștient). Prin urmare, influența predominantă din partea unui individ, va duce la încărcătură narcisică a celuilalt prin prisma faptului că nu a fost luat în considerare ca fiind suficient pentru a-și manifesta propria influență asupra sa și a celuilalt.

● Contactul afectiv, dependent de dragostea maternă, se referă la sentimente, ca punți de legătură cu lumea, comunicarea fiind posibilă prin intermediul senzațiilor care o însoțesc și o întemeiează. Astfel, evenimentele importante din viața unui om sunt legate de contactul afectiv, de trăirea anumitor sentimente (iubire, pierdere, ură etc.). În timp ce afecțiunea, privită ca o ”căldură” sufletească, aduce împreună, atrage, lipsa ei sau ”răceala” duce la distanțare. La nivelul spațiului intim, individul are nevoie de o reducere a distanței afective și de comunicare. În lipsa definirii unui spațiu intim adecvat din cauza unor invazii sistematice din partea celuilalt (nevoie de control) apar abuzurile, intruziunile, senzația de ”sufocare”.

Conform autorului, personalitatea joacă un rol central în comunicare, fiind descrisă ca ”sursa oricărui fenomen al comunicării”. Prin urmare, sunt enumerate trei modalități de reacție a celuilalt la imaginea de sine (definiția dată sieși).

● Confirmarea (unica reacție gratificantă) - nevoie a oricărui individ de a fi confirmat ca modalitate în care se prezintă în lume.

● Respingerea - atunci când celălalt nu este de acord cu modul în care se percepe subiectul (”Nu ești capabil să...”, ”Ai greșit” etc.), fiind trăită anxios, depresiv.

● Negarea – a nu fi luat în considerare de către celălalt (a nu exista pentru celălalt), este privită ca interacțiunea cea mai nocivă deoarece presupune că poziția și mesajul individului nu sunt luate în considerare.

Studiind aceste trei moduri de interacțiune a definițiilor de sine, R. Rosenthal a cercetat influența definiției dată de un individ altuia. Rezultatele cercetării sale le-a condesat sub denumirea de efectul pygmalion, cu referire la Pygmalion, personaj din mitologia greacă, rege cipriot care s-a îndrăgostit de o statuie feminină din fildeș pe care a realizat-o el însuși și căreia i-a atribuit calitățile feminine ideale.

În studiul lui Rosenthal, un grup de elevi cu Q.I. situat în zona mediană a fost prezentat profesorilor ca fiind foarte inteligenți, crescând așteptările în ceea ce privește performanța lor, în timp alți elevi de același nivel au fost prezentat ca mai puțin inteligenți, așteptările fiind mai reduse în cazul acestora. Elevii din primul grup, au obținut rezultate mai bune iar cei din grupul al doilea au avut rezultate mai slabe deși Q.I. era același (în aceeași zonă). Așadar, expectațiile profesorilor (induse experimental) prin care și-au construit definițiile față de elevi au influențat definiția de sine a acestora.

Efectul Rosenthal sau Pygmalion se referă la tendința de a atriubui celorlalți elemente conforme așteptărilor proprii. Dezvoltarea identității este influențată de celălalt, în sensul propriilor atitudini și trăiri. Dacă celălalt este definit, conform idealurilor personale, ca ”bun”, atitudinea pozitivă cu care este întâmpinat îi va permite acestuia să se dezvolte în sensul prezis. De aici apare și o consecință: efectul prin care se anulează excepția și se confirmă regula. Dacă acel individ ”bun” face o greșeală, aceasta va fi văzută ca un accident, în timp ce face aceeși greșeală făcută de un individ ”rău” este considerată ca o confirmare a structurii sale ”viciate”.

Potrivit autorului citat, dimensiunile inconștiente ale psihicului își pun amprenta în comunicare, determinând reacțiile spontane, imposibil de prevăzut. Așadar, în situații conflictuale de comunicare, individul poate reacționa ca:

a. Buldozer – reacție agresivă, autoritară, dominantă, urmărind supunerea fără echivoc a interlocutorului. Celălalt nu are importanță pentru că este o prelungire narcisică a intereselor personale. Această reacție duce la extinderea conflictului și deteriorarea relațiilor până la eșec prin atac și contraatac.

b. Papă-lapte – pasivitate, lipsa rezistenței individului atunci când îi sunt încălcate flagrant interesele vitale, obediență și acceptarea nevoilor celuilalt. Prin conformism și obediență, individul poate avea o anumită satisfacție considerând că așa își asigură respectul din partea celuilalt. Pe de altă parte, capitularea produce o puternică frustrare și dorința de a rezista ”tentației” expresive pe care nu și-o permite din cauza culpabilității.

c. Delicat – o atitudine ofensivă reprimată, specifică personalității dependente, ”specie” a reacției de papă-lapte. Individul din aceasta categorie își ascunde propriile interese pentru o relație coezivă și liniștită, temăndu-se să nu îl lezeze pe celălalt și să nu se confrunte cu furia sa. Chiar dacă este conștient de pripriile interese, merge pe principiul amânării „gratificării” în beneficiul menținerii unei relații amiabile.

d. Evitant – fugă din fața conflictului, refuzând orice situație cu potențial conflictual chiar și prin abandonare prematură. Acest tip de individ nu poate suporta tensiunea confruntării și consecințele acesteia. El nu luptă dar nici nu cedează, având o reacție specifică structurii pasiv-agresive.

Reacțiile spontane sunt strâns legate de caracteristicile de stabilitate ale personalității, de capacitatea de auto-înțelegere, de evaluarea cât mai corectă a imaginii de sine. Forța Eului se exprimă prin modul de gestiune a propriei agresivități, în timp ce nivelul agresivității se află în raport cu coerența personalității și economia conflictului intern.

Tip de personalitate și comunicarea

Pornind de la ideea conform căreia conceptul de tip de personalitate este o construcție statistică dificil de observant în stare ”pură” în realitate se identifică trăsături predominante care se conturează în ”marca” individului. Încadrarea celuilalt într-o tipologie dovedește nevoia de putere într-o relație deoarece categorizarea permite anticiparea unor reacții ale acestuia. Acest lucru duce la o comunicare inautentică, artificială. Comunicarea autentică reprezentând puterea de a tolera incertitudinea față de celălalt și de a descoperi nonanticipativ caracteristicile lui. Tipologiile de personalitate sunt utile pentru aprecierea propriei structure și predominanțe, permițând, analiza ulterioară a diferitelor comportamente proprii.

● Individul anxios – crede că lumea este plină de primejdii. Astfel, trebuie să anticipeze și să se pregătească pentru catastrofe. Acest tip de individ își face griji disproporționate, exagerate în raport cu posibilele ”riscuri” existente sau care pot apărea în contextul vieții sale și a celor din jur. El se află permanent într-o stare tensionată psihică și somatică, de încordare vigilentă pentru a putea ”controla situațiile” și suportă greu incertitudinea. Este recomandată o atitudine securizantă în raport cu individul anxios, evitând temele fobice.

● Individul paranoid – crede că lumea este împotriva sa, că nu trebuie să se încreadă în nimeni și că este vulnerabil. El face frecvent referiri la reguli, norme și legi și polemici, având o atitudine ofensivă. Este un individ suspicios, neîncrezător și rigid în propriul univers construit prin rațiune și excluderea afectelor. Îl pune constant la îndoială pe celălalt și caută dovezi încriminatorii. Resimte orice atac asupra propriei persoane amplificat, răspunzând mult mai amplu. Trăiește cu dificultate situațiile incerte, neclare din cauza potențialului de insecurizare pe care îl implică. Lipsesc sau sunt mult reduse umorul și starea de bine. În raport cu un astfel de individ este solicitată o argumentare bună și o accentuare a scopurilor personale ale relației.

● Individul isteric – consideră că nu poate fi într-o relație fără a fi ”special”, că nu poate exista fără a seduce, fără a fi în centrul atenției. Are un comportament seductiv, teatral și o vestimentație deosebită. Starea sa afectivă se poate schimba ușor, fiind centrat pe propriile trăiri, cerând compătimire. Pe ceilalți îi încadrează în două categorii: simpatici și antipatici, cu posibilitatea de a fi trecut dintr-o categorie în alta cu ușurință. Are tendința de a exagera situațiile și propriile trăiri, raportându-se la ideal.

● Individul obsesional consideră că pentru a se respecta normele sociale trebuie ca totul să fie controlat și ireproșabil. Este perfecționist, ține la respectarea normelor, regulilor, legilor și adoptă o ținută morală deosebită. Are dificultăți în a lua o decizie din teamă să nu încalce norma, să nu greșească analizând excesiv toate aspectele realității, mai ales pe cele etice.

● Individul narcisic – crede că este special și că i se cuvine totul, fiindu-i dificil să accepte faptul că nu se află în centrul atenției. Se consideră deasupra maselor, având un sentiment al excelenței și unicității. Pe cei din jur îi vede ca pe niște obiecte folositoare în planurile sale, raportându-se la ei ca și cum aceștia nu ar avea nevoi vitale proprii. Se manifestă agresiv atunci când îi sunt perturbate propriile interese.

● Individul dependent are în permanență nevoie de suport și de aprobare. Nu se simte în stare să ia decizii și preferă să le accepte pe ale celorlalți, urmând planurile altora din teamă ca să nu fie respins, invalidat. Face orice pentru a păstra relațiile, fiind de acord cu ceilalți în defavoarea propriilor interese. Este sensibil la critică și îi este foarte greu să accepte respingerea, separarea, considerându-i pe ceilalți puternici și pe el slab.

● Individul pasiv-agresiv – se opune autoritații, având mari dificultăți în situațiile în care este nevoit să accepte autoritatea, crezând că ceilalți vor să-l domine și are de pierdut dacă intră în contradicții directe cu ei. Nu se opune direct, ci prin ineficiență și lentoare intenționată.

Forme ale comunicării

Comunicarea paradoxală

Comunicarea paradoxală are la bază paradoxul definit ca o contradicție care reiese dintr-o deducție corectă, având la bază niște premise consistente. Comunicarea paradoxală pune problema mesajelor contradictorii, făcând referire la situațiile în care se transmit mesaje opuse, de exemplu afirmația ”Mă simt bine!” făcută de o persoană care se află într-o stare depresivă. Se scoate în evidență aici relația paradoxală dintre schimbare și starea de permanență. Cu cât un individ nu se comportă conform cerințelor impuse, cu atât constrângerea va fi mai importantă. De pildă, un individ trist trebuie înveselit (”Hai nu mai fi trist”), un insomniac trebuie facut să doarmă de către familie, doctori, ca o necesitate personală, în primul rând. Astfel, cu cât individul este mai trist sau insomniac, cu atât eforturile de a-l înveseli sau de a-l face să doarmă sunt mai susținute. De aici rezultă principiul care se aplică în cazul oricărui tip de conflict: A îi cere lui B ceva, B nu vrea să-i ofere lucrul respectiv. Cu cât cererea lui A devine mai insistentă, cu atât B ajunge să se împotrivească. Astfel, crește tensiunea și conflictul se amplifică.

Comunicarea paradoxală funcționează într-o manieră „ilogică”: pentru a obține o schimbare reală se acționează contra ”bunului-simț”, de exemplu, a nu-i cere individului trist să fie vesel și celui insomniac să doarmă. De aici paradoxul, se caută modalități prin care individul trist să fie convins că trebuie să fie trist și cel insomniac că nu trebuie să doarmă.

Un exemplu de acțiune paradoxală este descris de autorii Watzlawick, Weakland și Fish (apud. Georgescu, 2007, p. 65):

”În 1334, ducesa de Tyrol, Margareta Maultach, a încercuit castelul Hochosterwitz, din provincia Carinthia, în scopul de a-l cuceri. Se cunoștea faptul că este o fortăreață imposibil de cucerit altfel decât printr-un asediu prelungit. După numeroase zile de asediu atât situația asediaților cât și cea a asediatorilor a devenit critică prin lipsa hranei. Comandantul fortăreței trebuia, în această situație, să ordone o acțiune care să conducă, într-un fel sau altul, la deznodământ. Problema celor asediați era lipsa hranei și comandantul știa că și inamicul, în ciuda unor măsuri de prevedere, ajunsese în aceeași situație. Drept urmare, a cerut ca ultimele alimente să fie aruncate peste zidul cetății, în zona aflată în fața inamicilor. Aceștia au considerat că este inutil să prelungească asediul, întrucât rezervele de hrană

ale celor din cetate se dovedește că sunt încă suficiente având în vedere faptul că își permit să arunce hrană inamicului. Nici o altă posibilitate nu este întemeiată pentru că numai un comandant „nebun” ar putea arunca inamicului ultimele sale resurse.”

Pentru a produce o schimbare sau a exercita o influență considerată pozitivă asupra unei persoane aflate în conflict, se preciează două direcții:

1. Încercarea de a determina persoana să se comporte într-o direcție benefică (conform normelor sociale), precizată printr-un mesaj explicit, o îndrumare oarecum imperativă, de exemplu, ”Schimbă-ți locul de muncă!”. În condițiile unei bune dinamici a pieței de muncă, individul se va supune îndrumării. Pe de altă parte, dacă problema lui depășește posibilitățile de control și acțiune voluntară, programată a subiectului, mesajul nu va avea efect. Un exemplu ar fi a spune unui individ furios ”Nu te mai enerva!” în timp ce lui îi este imposibil să se calmeze în acel moment. Astfel, încercarea de a schimba o situație problematică prin oferirea de îndrumări directe poate avea efect doar în ideea conform căreia voința/motivația produce schimbările dorite. Totuși, în situațiile în care individul nu deține controlul asupra propriei probleme (simptom) simplele îndrumări, prescripții imperative nu aduc schimbarea.

2. Încercarea de a determina persoana să adopte chiar comportamentul pe care vrea să îl schimbe. Acționând voluntar în direcția problemei/simptomului pe care îl are, duce la o injoncțiune paradoxală. Cu alte cuvinte, comportamentul sau simptomul care este involuntar și problematic, devine astfel reprodus de către individ în mod voluntar. De aici injoncțiunea prin faptul că individul reproduce voluntar un comportament involuntar, aflându-se în imposibilitatea de a se conforma, fiind obligat să înceteze în a mai face (involuntar) ceea ce face (voluntar). Paradoxul acestor tipuri de mesaje constă chiar în faptul că subiectului i se cere să se schimbe prin a nu se schimba, aflându-se într-o dublă constrângere se schimbă chiar dacă refuză indicația sau chiar dacă i se supune. Dacă acționează conform simptomului, simptomul nu mai este simptom, comportament involuntar și indezirabil. Astfel, simptomul care limita libertatea individului prin faptul că era involuntar, incontrolabil, va deveni acum controlat, voluntar. Dacă individul refuză prescripția.Pe de altă parte, dacă individul refuză să se supună prescripției, continuând comportamentul considerat simptom, el urmează, de fapt, prescripția. El se află într-o situație căreia nu poate să nu i se supună. Schimbarea, eliminarea simptomului devine posibilă, paradoxal, nu dacă individul încearcă să iasă din simptom, ci dacă poate accepta să nu se mai străduiască să rămână așa. Un alt tip de schimbare se referă la ideea conform căreia nimeni nu poate accepta să rămână în simptom pentru că își imaginează acest lucru ca un chin. Dacă el va accepta stările sale, oricare ar fi ele, se va produce o schimbare interioară și simptomul va înceta.

Comunicarea defensivă

Comunicarea defensivă se referă la acel tip de comunicare care are ca scop apărarea propriilor interese ce oferă identitate individului. Manierele defensive de comunicare sunt:

Inhibarea sau absența comunicării verbale – formă de refuz defensiv. Dacă celălalt se află pe o poziție superioară, individul va refuza să reacționeze verbal tocmai pentru a nu risca respingerea sau alte forme de reacție ale ceiluilalt. În acest fel, el se apără de efectele imaginate ale comunicării cu o persoană în poziție de autoritate.

Minciuna – este o formă de apărare deoarece urmărește formarea și menținerea unei imagini convenabile a propriei persoane. Conținutul minciunii diferă în funcție de modul în care este perceput celălalt și adaptat la valorile, cerințele și aștepările acestuia.

Atitudinea seductivă – raportarea la celălalt ca la o persoană ideală din diferite puncte de vedere. Astfel, seducând, individul anihilează la nivel fantasmatic, capacitatea celuilalt de a-l respinge, de a-l agresa, oferindu-i senzația de control al relației.

Scuzele – o modalitate prin care se menține în anumiți parametri acceptabili, tensiunea unei relații. Au rolul de a ”repara” imaginea individului prin faptul că afirmă valabilitatea principiilor pe care le-a încălcat, fără voia sa. Astfel, individul își clivează comportamentul, îl separă de propria persoană. Scuzele reprezintă un comportament defensiv în raport cu anumite dorințe, impulsuri sancționate social și pe care individul nu și le poate asuma fără a suferi prejudicii.

O persoană poate deveni cu atât mai defensivă cu cât va simți interlocutorul ca fiind un potențial pericol. De aceea, anumite comportamente precum normarea, seducția, controlul, corectarea pot conduce la defense masive și dezavantajează comunicarea veritabilă.

Comunicarea proiectivă

Proiecția este un mecanism de apărare a imaginii de sine prin atribuirea propriilor conținuturi psihice (calități, sentimente, dorințe etc.) celuilalt, distorsionând modul în care este văzut acesta (Blackman, 2012).

Comunicarea proiectivă este o formă de comunicare defensivă prin proiectarea în exteriorul persoanei a ceea ce este inacceptabil pentru ea.

În comunicare, celălalt devine ”stimulul” care face posibilă proiecția conținuturilor inconștiente ale individului. De exemplu, un subiect agresiv (agresivitate inconștientă) proiectează în celălalt propria agresivitate, ”simțind” că acesta îl agresează.

Proiecțiile nu sunt doar negative, ci se poate proiecta și un ideal, individul atribuindu-i celuilalt calități și alte conținuturi pozitive ale propriei persoane.

Comunicarea simbolică este o formă a comunicării proiective și se referă la interpretarea schimbului de mesaje ca schimb de simboluri. Simbolul se află la intereferența lumii ”ordonate” a rațiunii cu cea a afectului. Prin intermediul simbolului, individul intră în raport personal cu conținuturi care nu-i aparțin, aducându-le în conștiință. Astfel, Simbolismul este nu numai fundament al vieții fantasmatice și al sublimării, ci și mediator între relațiile subiectului cu realitatea reală (Ginesy, 1978, p. 186, apud. Georgescu, 2007 p. 103).

Comunicarea prin intermediul simbolului se bazează pe o atmosferă romantică, în care trăirile sunt fundamentale. Un exemplu explicit al comunicării simbolice este întâlnirea amoroasă. Din această perspectivă, partenerul este numit și imaginat sub diverse forme ”vegetale” sau ”animale”, de exemplu, puișor, iepuraș etc. reprezentări corelate cu experiențele personale legate de tandrețe. Se evidențiază o dimensiune regresivă ce permite apropierea de celălalt într-o manieră securizantă, intrând în spațiul intim.

Comunicarea nonviolentă

Acest tip de comunicare se bazează pe o serie de prescripții de raportare la sine și la celălalt prin exprimarea nonviolentă a propriilor nevoi. Printr-un bun contact cu sine însuși, se prevede o mai bună gestionare a conflictelor. Reperele comunicării nonviolente au fost constituite de Marshall Rosenberg prin practica sa de la Centrul de Comunicare Nonviolentă pe care l-a înființat.

Comunicarea apare ca un proces de exprimare a nevoilor iar incapacitatea individului de a-și satisface nevoile, în mediul socio-cultural din care provine, duce la frustrari, conflicte, violență. Astfel, sursa oricărui conflict apare dintr-o lipsă fundamentală. Nonviolența presupune chiar contactul cu sursele de conflict, cu propriile vulnerabilități ale individului (compasiune, dependeță de afecțiune, atenție etc.) care duc la frustrări și agresiune. Nonviolența nu presupune ”liniștirea” sau evitarea trăirii agresive ci intrarea în contact cu propriile nevoi și a le putea exprima, a putea cere. Violența apare și este întreținută de o carență afectivă, o imagine de sine scăzută, lipsă de empatie a indivizilor. Astfel, comunicarea nonviolentă propune o schimbare privind perspectiva, punând accent chiar pe cauze, resurse nelimitate de compasiune. În acest caz, compasiunea se referă atât la raportul cu celălalt dar și cu propria persoană, ca iubire, acceptare de sine.

Comunicarea nonviolentă recomandă reevaluarea propriilor nevoi, frustrări și agresivitate acumulate. În funcție de această reevaluare care arată deficitul de afecțiune al fiecărui individ, va fi posibilă și reechilibrarea raporturilor cu celălalt . Tocmai prin acordarea de înțelegere și afecțiune se pot reduce sau elimina comportamentele agresive, frustrările, și nu prin putere, abuz și (contra)agresiune. Agresiunea determină agresiune, pe când afecțiunea și compasiunea aduc schimbări în comportamentul celuilalt. Astfel, cel ce se respectă și iubește pe sine suficient încât să nu se simtă personal atacat de reacția celuilalt la frustrare, va putea aduce schimbare în această interacțiune prin înțelegere, compasiune, empatie și afecțiune, compensând deficitul afectiv al celuilalt. Este important de înțeles pentru individul agresat că el este doar un element impersonal în acest scenariu și că cel ce agresează simte agasare, confuzie, frustrare, furie, iritare, jenă, tristețe, tulburare, angoasă, suferință și astfel el transmite mai departe aceste sentimente.

Conform lui Rosenberg, primul scop al comunicării nonviolente este dezvoltarea compasiunii față de propria persoană pentru a se putea dezvolta compasiunea și față de lume. Schimbarea vine din interior și numai exersând compasiunea față de sine, diferită de supracompensarea lipsei de afecțiune care duce la o violență de tip revendicativ. O imagine de sine defectuoasă favorizează și este sursa conflictelor cu ceilalți, aducând suferință și violență. Pentru a comunica nonviolent cu ceilalți este necesar ca mai întâi să comunice nonviolent cu propria persoană, ceea ce presupune înțelegerea, acceptarea, iertarea propriei persoane și schimbarea tendințelor interne distructive, punitive. Pentru o comunicare nonviolentă cu propria persoană, este nevoie de a accepta propriile vulnerabilități, imperfecțiuni, frustrări, de a fi toleranți cu propria persoană, reducând sentimentul de culpabilitate și rușine și autocritică.

În momentul în care invidul simte că nu mai trebuie să compenseze un virtual deficit de sine devine capabil de iertarea de sine și compasiune. O autopercepție violentă se exprimă prin afirmații de genul: ”nu este bine ceea ce fac...”, ”trebuie să...”, ”sunt prost/ratat/vinovat etc.”, ”trebuie să fiu...”. Imperativele duc întotdeauna la violență internă, furie, frustrare, vinovăție, sentimente de neputință etc. Creșterea respectului față de propria persoană, intrarea în contact cu nevoile și sentimentele proprii, acceptarea necondiționată de sine duc la eliminarea violenței, progresând spre o comunicare nonviolentă, bazată pe compasiune și afecțiune. Compasiunea față de sine și de celălalt nu se traduce ca reducerea, eliminarea sau mortificarea de sine, dimpotrivă, exprimarea de sine, exprimarea sentimentelor, intrarea în contact cu propria persoană, autocunoaștere, iubire pentru sine și lume. A

Comunicarea persuasivăNegociereaComunicarea eficientă