PSIHOLOGUL

1). Psihologia ca profesie;

2). Functiile psihologului;

3). Psihologul: ce a fost si ce este;

4). Codul deontologic al profesiunii de psiholog;

5). Legea nr. 213 din 27 mai 2004.

1

1). Psihologia ca profesie

Între psihologia ca ştiinţă (ca ansamblul cunoştinţelor şi aspectelor de ordin

teoretico-metodologic) şi psihologia ca profesie (ca ocupaţie cu caracter permanent pe

care o exercită o persoană în virtutea unei calificări), există o foarte strânsă dependenţă,

ele condiţionându-se reciproc. Dezvoltarea ştiinţifică este o premisă sau o condiţie

indispensabilă pentru profesiunea de psiholog, la rândul ei profesiunea apărând ca un

cadru de aplicare şi verificare a ştiinţei, deci ca bază de generalizare, afirma Mielu Zlate

în lucrarea „Introducere în psihologie”, pg. 60.

În lucrarea „Introducere în psihologie”, regretatul prof. M. Zlate, realizează o trecere

în revistă a evoluţiei şi recunoaşterii profesiei de psiholog, în diferite colţuri ale lumii.

Astfel, surprinde faptul că legalizarea profesiunii de psiholog surprinde o serie de

diferenţe de la ţară la ţară, astfel se conturează trei situaţii tipice: ţări în care profesia de

psiholog este recunoscută prin reglementări locale şi nu prin legi adoptate de forurile

legiuitoare naţionale (SUA, Australia); ţări cu reglementări naţionale (Brazilia,

Argentina, Columbia, Franţa etc.); în sfârşit, ţări care nu dispun de o bază legală fermă

(Finlanda, Germania, Anglia), fapt care nu împiedică însă exercitarea pe scară largă a

profesiunii de psiholog.

Diferenţe există şi în ceea ce priveşte încadrarea în funcţia de psiholog.. În SUA,

pentru o asemenea încadrare sunt necesare studii doctorale , în timp ce în alte ţări

pregătirea universitară de patru ani este estimată ca fiind suficientă. În Franţa încadrarea

pe post de psiholog se face în funcţie de forma de învăţământ absolvită.; cei care obţin

doar diploma de studii universitare generale (DEUG), în urma parcurgerii a doi ani de

studii in cadrul primului ciclu, sunt încadraţi rareori ca psihologi. Situaţia este

aproximativ aceeaşi şi pentru cei din al doilea ciclu (cu încă doi ani de studii), care îşi

finalizează pregătirea prin licenţa în psihologie. Abia cei care, după licenţă, în cadrul

celui de-al treilea ciclu, obţin diploma de studii superioare specializate (DESS) deţin

posturi însemnate.

În România reglementarea legală, oficială este în curs. Situaţia n-ar trebui să ne mire,

2

ea reflectând, în fond, avatarurile oricărei profesiuni, cu atât mai mult ale uneia în plin

proces de constituire.

Profesia de psiholog este una dintre cele mai controversate profesii şi pentru mulţi

are efectul unui amestec de fascinaţie şi teamă. Acest lucru se întâmplă, probabil, din

cauza “obiectului” ei de activitate: psihicul uman. Tocmai de aceea este necesară o

abordare cât mai obiectivă în privinţa a ceea ce este şi ceea ce face psihologul în mod

concret.

2). Funcţiile psihologului

Ceea ce frapează încă de la început este multitudinea şi varietatea lor. Ele reies din

definiţia psihologului dată de Oficiul Internaţional al Muncii. Conform acestui organism,

psihologul „studiază comportamentul uman, procesele mintale şi investighează,

recomandând căi de soluţionare, probleme psihologice din domeniul medicinei, educaţiei

şi industriei; concepe şi efectuează experimente şi observaţii asupra oamenilor şi

animalelor pentru a măsura caracteristici mintale şi fizice; analizează efectele eredităţii,

mediului sau altor factori asupra gândirii şi comportamentului indivizilor; desfăşoară

activitate de diagnoză, terapie şi prevenire a tulburărilor emoţionale şi de personalitate,

precum şi a fenomenelor de inadaptare la mediul social şi profesional; elaborează şi

aplică teste pentru măsurarea inteligenţei, abilităţilor, aptitudinilor şi a altor caracteristici

umane, interpretează datele obţinute şi face recomandările pe care le consideră necesare ;

se poate specializa în domenii aplicative particulare ale psihologiei cum sunt diagnoza şi

tratamentul deficienţelor mintale, problemele specifice procesului educaţional şi

dezvoltării sociale a copiilor sau problemele psihologice de ordin industrial ori

profesional cum sunt cele legate de selecţia şi orientarea profesională, antrenarea

profesională" (International Standard Classification of Occupation, 1969). Dacă acestea

sunt funcţii generale, valabile atât pentru psihologul teoretician, cât şi pentru Funcţiile

psihologului practician sunt nu doar mult mai numeroase, ci şi mult mai diferenţiate.

Rosenfeld, Schinberg şi Thornton (1983) au stabilit, pe baza unui studiu aprofundat, 59

de responsabilităţi ale psihologilor practicieni, grupate mai apoi pe baza analizei

factoriale în patru subfactori: cercetare şi măsurare; intervenţie; aplicaţii organizaţionale ;

3

evaluare. Totodată, ei au identificat un număr de 38 de „teme" care reprezintă un corp de

cunoştinţe psihologice utilizat de majoritatea psihologilor din domeniile aplicate ale

psihologiei (clinic, şcolar, consiliere, industrial/organizaţional) (vezi Pitariu şi Toma,

1988). Psihologul „practician" apare ca fiind: consilier, expert, realizator de

instrumente, investigator independent, agent al schimbării (vezi Hartley şi Branthwaite,

1989). 0 diferenţiere şi mai pregnantă a funcţiilor (sarcinilor) îndeplinite de psihologul

practician se obţine prin analiza locurilor de muncă. De pildă, psihologul care lucrează în

instituţiile preşcolare (creşe, grădiniţe etc.) participă la depistarea şi diagnosticarea

tulburărilor de dezvoltare, la tratarea lor, dar se implică şi în problematica psihologică de

la nivelul colectivităţii (definirea programelor educative, relaţiile dintre adulţi, formarea

personalului etc.). Psihologul şcolar asigură adaptarea elevilor la sarcinile didactice,

depistează elevii cu diverse tulburări, face observaţii continue asupra elevilor, fapt care

permite individualizarea învăţării, reducerea eşecului şcolar, realizează consilierea şi

orientarea şcolară şi profesională a elevilor etc. Psihologul clinician îndeplineşte funcţii

de diagnostic şi psihoterapie (Humphreys, 1996), apud Mielu Zlate, pg. 63.

Domeniile în care este regăsit psihologul, domenii ce s-au conturat mai pregnant

până acum sunt: educaţia, sănătatea, economia, iar ca instituţii, cele educative

(preşcolare, şcolare, universitare), cele medicale (spitale, institute medico-psihologice sau

de reeducare, centre de ajutor şi ghidare infantilă, de convalescenţă pentru toxicomani sau

pentru tratarea sexualităţii marginale, foaiere şi servicii de ajutor social al copilului,

sanatorii, preventorii etc.), iar în lumea muncii (întreprinderi, cabinete, agenţii). Deşi într-

un număr mai redus şi într-un cadru mai puţin consacrat, psihologii îşi desfăşoară

activitatea şi în alte instituţii cum ar fi cele judiciare, comerciale, militare, sportive,

artistice; de asemenea psihologii pot fi întâlniţi şi în politie şi în urbanism.; alţii îşi

desfăşoară activitatea în calitate de consilieri conjugali în domeniul relaţiilor de familie şi

conjugale. Există zone în afara domeniului propriu-zis al psihologiei, astfel se regăseşte

personalul specializat pentru copii inadaptaţi (reeducatorii), personalul din diferite

profesiuni sociale (asistenţa socială, animatorii socio-culturali), personalul implicat în

organizarea unor concursuri administrative, selecţie de personal, consilieri profesionali ai

diferitelor agenţii naţionale etc.

4

3). Psihologul: ce a fost si ce este

În timpul regimului comunist, psihologia şi, implicit, psihologii au fost un subiect

tabu. Ei reprezentau un pericol pentru sistemul politic de atunci prin îndemnul la

autocunoaştere şi crearea unei personalităţi individuale, puternice şi cu gândire critică.

Din aceste raţiuni, Facultatea de Psihologie a fost desfiinţată, iar psihologii au fost

obligaţi să profeseze în cu totul alte domenii.

După revoluţia din 1989 lucrurile au revenit într-o oarecare măsură la normal:

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei şi-a reluat cursurile şi au început să apară

noi generaţii de psihologi. Cu toate acestea, domeniul psihologiei şi profesia de psiholog

sunt învăluite, în continuare, îintr-o aură de mistere. Psihologii sunt confundaţi adesea cu

un fel de “vrăjitori” care pot citi gândurile oamenilor şi pot oferi soluţii la orice fel de

probleme. O altă confuzie care se face frecvent este între profesia de psiholog şi cea de

psihiatru. Ambele confuzii sunt la fel de periculoase: în primul caz cel care apelează la

psiholog se asteaptă ca problemele să se rezolve de la sine, iar soluţia să îi fie oferită “pe

tavă”, iar în cel de-al doilea caz poate apărea refuzul de a aborda un psiholog (cea mai

frecvent argument fiind acela că “nu sunt nebun”, deci nu are nevoie de psiholog).

În occident, psihologii sunt o prezenţă cât se poate de obişnuită în aproape toate

domeniile, iar “meseria” de psiholog este recunoscută şi reglementată prin lege.

În România, cadrul legal nu este încă foarte bine pus la punct, deşi se vorbeşte din

ce în ce mai mult de necesitatea existenţei psihologilor şi a testărilor psihologice în

domenii dintre cele mai variate.

4).Codul deontologic al profesiunii de psiholog

Codul deontologic al profesiunii de psiholog, este un ansamblu de norme care

stabilesc cadrul moral de exercitare a profesiunii de psiholog. Acesta cuprinde:

constrângeri de conduită morală; prescripţii referitoare la păstrarea secretului profesional;

5

indicaţii cu privire la respectul faţă de celălalt; recomandări vizând creşterea gradului de

calificare profesională; norme referitoare la autonomia tehnică şi independenţa

profesională; reguli de etică internaţională. Regulile de etică internaţională se referă la

condamnarea utilizării psihologiei ca instrument de represiune politică şi socială. Dat

fiind faptul că cercetarea psihologică presupune utilizarea fiinţelor umane în calitate de

subiecţi de experimentare, în codul deontologic al profesiunii de psiholog o secţiune

aparte o ocupă regulile referitoare la etica cercetării.

În codul deontologic al profesiunii de psiholog este dedicată o secţiune care se

referă la regulile etice ale cercetării, surprinse de Mielu Zlate, pg. 65. Regulile etice ale

cercetării se referă la ansamblul principiilor în virtutea cărora cercetătorii decid cel mai

bun mod de a echilibra contribuţia investigaţiei lor la cunoaşterea umană cu virtualele

daune aduse subiectului uman. Cât de interesaţi sau de captivaţi ar fi subiecţii participanţi

la o cercetare nu trebuie neglijate principalele riscuri ce ar putea apărea. Dintre riscurile

principale ce pot apărea se pot enumera: stresul; lipsa confidenţialităţii; înşelarea

subiecţilor; procedee care produc schimbări de lungă durată ale comportamentului

participanţilor (Haslam şi McGarty, 1998, cap. X), apud op.cit. pg. 65.

Asociaţia Americană de Psihologie (APA) a dezvoltat în 1982, un set de principii şi

reguli cu scopul de a proteja subiecţii implicaţi în cercetarea psihologică experimentală.

Dintre regulile şi principiile avute în vedere se pot enumera: protejarea subiecţilor

împotriva oricărui prejudiciu fizic şi mintal (pentru aceasta experimentatorul este obligat

să ia în considerare interesele subiecţilor, să-i trateze cu respect şi cu grijă pentru

demnitatea lor; proiectele cercetării experimentale trebuie evaluate şi prin prisma riscului

la care subiecţii vor fi expuşi; se recomandă ca riscurile să fie excluse sau cel puţin să fie

minimale); asigurarea participării la experiment în cunoştinţă de cauză, pe bază de

consimţământ (în acest scop este necesar ca subiecţii să cunoască implicaţiile participării

lor, obiectul studiului, riscurile care ar putea interveni şi orice alt aspect care ar putea

influenţa decizia lor de participare); garantarea dreptului subiectului de a se retrage din

experiment atunci când doreşte, chiar dacă el este angajat şi plătit de experimentator;

detectarea, înlăturarea sau corectarea consecinţelor indezirabile, inclusiv a efectelor pe

termen lung, a unor prejudicii suferite de subiect în timpul experimentului; garantarea

6

dreptului la intimitate al participanţilor, prin asigurarea ;caracterului confidenţial al

rezultatelor obţinute, cu excepţia cazului în care subiecţii sunt de acord încă de la început

cu divulgarea informaţiilor furnizate de ei; 6) responsabilizarea cercetătorului şi a tuturor

colaboratorilor lui în ceea ce priveşte conduita etică Mielu Zlate, pg. 65, apud (Papalia,

1985, pp. 23-25). 0 atenţie deosebită se acordă şi protejării animalelor în cercetarea

psihologică.

Psihologii nu trebuie să admita sub nici un pretext şi sub presiunea nici unei

ameninţări utilizarea metodelor şi cunoştinţelor psihologice pentru transformarea unor

oameni în simple instrumente, unelte fără autonomie de decizie şi responsabilitate, care

se supun doar unui control extern, citeaza M. Zlate in Introducere in psihologie, pg 66 din

(Mamali, 1990, p. 199).

In sesiunea din 13-16 august 1992 a Asociaţiei Americane de Psihologie (APA) a

fost adoptat codul deontologic al profesiunii de psiholog, care a devenit efectiv de la 1

decembrie 1992. Codul cuprinde şase principii generale şi mai multe standarde etice.

Printre principiile generale figurează : competenţă şi integritate ; responsabilitate

ştiinţifică şi profesională; respect pentru semeni; dreptate şi demnitate; interes pentru

bunăstarea altora; responsabilitate socială. Standardele etice sunt în număr de opt: 1)

generale; 2) evaluare, cunoaştere, intervenţie; 3) avertizare şi alte declaraţii publice; 4)

terapie; 5) intimitate şi confidenţialitate; 6) predare, îndrumarea pregătirii, cercetare şi

publicaţii; 7) activităţi juridice; 8) rezolvarea problemelor etice (vezi American

Psychologist, 1992, nr. 12).

Asemenea coduri deontologice ale profesiunii de psiholog există şi în alte ţări

(Anglia, Belgia, Elvetia), în altele însă ele lipsesc. Este cazul Franţei, de exemplu. „Nu

există încă nici un cod deontologic care să se refere în mod special la cercetarea

comportamentală. Universităţile sunt lipsite de comitete etice" (Caverni, 1998, p. 84). In

Franţa există doar legea bioetică Huriet-Serurelat care reglementează protecţia

persoanelor ce se supun cercetărilor biomedicale.

7

5).Legea nr. 213 din 27 mai 2004

Parlamentul Romaniei recunoaste meseria de psiholog si adopta Legea nr. 213 din 27

mai 2004, privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de libera practica, infiintarea,

organizarea si functionarea Colegiului Psihologilor din Romania, publicata in Monitorul

Oficial, Partea I nr. 492 din 1 iunie 2004.

8