1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

CZU: 343.622

GÎRLA Lilia

PRUNCUCIDEREA:

ANALIZĂ JURIDICO-PENALĂ ŞI

CRIMINOLOGICĂ

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal; criminologie)

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific BRÎNZĂ Sergiu,

doctor în drept, conferenţiar universitar ___________________

Autor GÎRLA Lilia

___________________

CHIŞINĂU

2005

2

CUPRINS

CUPRINS ............................................................................................................................................2 INTRODUCERE................................................................................................................................3 Capitolul I. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PRUNCUCIDERII...............................9

1.1. Privire istorică asupra pruncuciderii. Evoluţia reglementării răspunderii penale

pentru infracţiunea de pruncucidere.........................................................................9

1.2 Conceptul, definiţia şi particularităţile pruncuciderii...............................................19

Capitolul II. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE OBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN LEGISLAŢIA REPUBLICII MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI....................................................................................................26

2.1. Obiectul infracţiunii de pruncucidere. Problema determinării în doctrina penală

a momentului de început al vieţii omeneşti............................................................26

2.2. Trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii .......................................46

Capitolul III. ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE SUBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN LEGISLAŢIA REPUBLICII MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI...........................................................................62

3.1. Subiectul infracţiunii de pruncucidere. Probleme de calificare în cazul

participaţiei.............................................................................................................62

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere. Problema aprecierii juridice a

tulburărilor pricinuite de naştere ............................................................................71

Capitolul IV. ASPECTUL CRIMINOLOGIC AL INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN REPUBLICA MOLDOVA..............................................................................................................99

4.1. Mecanismului comportamentului criminal în pruncucidere ..................................99

4.2. Starea, dinamica şi structura pruncuciderii ........................................................112

4.3. Măsuri de prevenire şi combatere a pruncuciderii ...........................................122

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE................................................................................129 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI..............................................................................................130 ANEXE............................................................................................................................................132 BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................140 ADNOTARE...................................................................................................................................154 CUVINTE-CHEIE .........................................................................................................................157 LISTA ABREVIERILOR .............................................................................................................158

3

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia

Ţinând cont de noile realităţi ale vieţii universale şi conştientizând faptul că recunoaşterea şi

protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului este benefică afirmării nu numai a

persoanei în parte, ci şi a societăţii, a umanităţii în ansamblul său, Constituţia Republicii Moldova,

adoptată la 29 iulie 1994, statuează şi garantează ocrotirea valorilor universale, totodată fixând

inalienabilitatea şi inviolabilitatea dreptului la viaţă, la integritatea fizică şi psihică a persoanei.

În ultimul timp, în contextul reformei judiciare şi de drept, legislaţia penală a cunoscut

transformări substanţiale impuse de noile realităţi sociale şi economice, precum şi tendinţa de

a ajusta legislaţia la principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.

Orice acţiune îndreptată împotriva acestor valori supreme este sancţionată de legea penală,

indiferent de modul în care aceasta se materializează. În ceea ce priveşte fapta de lipsire de viaţă

a copilului nou-născut, mediatizarea intensă a multora dintre ele ar trebui să readucă în atenţia

organelor de urmărire penală, a instanţelor de judecată o problemă deosebit de delicată, şi anume:

cum trebuie calificată fapta de lipsire de viaţă a noului-născut – ca infracţiune de pruncucidere ori

ca omor cu circumstanţe agravante?

Devine tot mai clar că norma privind pruncuciderea din legea penală precedentă nu mai făcea

faţă faptelor pe care urma să le sancţioneze. E salutabil că legiuitorul, în prevederile articolului 147

al Codului penal în vigoare, a evidenţiat în calitate de circumstanţă care atenuează răspunderea

pentru acest tip de omor anume aflarea mamei la momentul comiterii infracţiunii date sub imperiul

unor tulburări fizice sau psihice, provocate de naştere, cu diminuarea discernământului.

Normele ce prevăd răspunderea penală pentru infracţiunile contra vieţii au fost revizuite.

Modificările conceptuale esenţiale, care şi-au găsit oglindire în legea penală din 18 aprilie 2002,

au dat naştere la multiple idei şi opinii exprimate în doctrina penală din Republica Moldova. În

special, radical a fost revizuită norma juridico-penală care prevedea răspunderea pentru săvârşirea

pruncuciderii. E de menţionat că construcţia normei din legea penală anterioară (art.92 din Codul

penal din 24.03.1961) nu era una reuşită, fiindcă atitudinea mai blândă a legiuitorului faţă de mama

care şi-a omorât copilul era condiţionată în exclusivitate de timpul săvârşirii infracţiunii – soluţie, în

opinia noastră, incorectă. Mai mult, utilizarea noţiunii „cu premeditare” în nici un caz nu putea

justifica comportamentul criminal al mamei sau atenua răspunderea pentru el; invers, ea trebuia să

agraveze răspunderea penală pentru lipsirea de viaţă a copilului nou-născut, legiuitorul urmând să

aprecieze fapta ca omor intenţionat cu circumstanţe agravante. Procesul de reformare a legislaţiei

4

penale în Republica Moldova a trezit în mod inevitabil interesul studierii experienţei pozitive a altor

ţări în ce priveşte problema calificării infracţiunii de lipsire de viaţă a copilului nou-născut.

Totodată, actualitatea temei investigate poate fi argumentată şi prin faptul că este strâns legată

cu problema mult discutată, dar deocamdată nestudiată în doctrina penală, privind determinarea

momentului de început al vieţii omeneşti. Dificultatea rezolvării acesteia are explicaţie. Aşadar,

dacă în cazul omorului unei persoane mature constatarea faptului că până la acel moment ea era în

viaţă nu prezintă dificultăţi deosebite, atunci în cazul omorului unui copil nou-născut constatarea

vieţii lui trebuie dovedită. Însă, a demonstra, atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de

vedere juridic, că la momentul săvârşirii infracţiunii copilul era viu e un lucru mult mai dificil.

Menţionăm în acest sens că legea penală ocroteşte viaţa omului atât după naştere, cât şi în procesul

naşterii.

Tema rămâne a fi actuală şi din motivul că un şir de probleme ce ţin de ea nu şi-au găsit o

tratare clară şi detaliată nici în teorie, nici în practică. Printre acestea menţionăm în special prob-

lemele privind: determinarea în doctrina penală a momentului de început al vieţii omeneşti; obiectul

juridic şi obiectul material al infracţiunii de pruncucidere; trăsăturile specifice ale laturii obiective a

pruncuciderii (în special, timpul săvârşirii infracţiunii); caracterul intenţiei făptuitorului şi influenţa

lui la calificarea faptei; încadrarea juridică în cazul participaţiei; delimitarea pruncuciderii de

infracţiunile conexe; aprecierea juridică a tulburărilor pricinuite de naştere etc. Mai mult, până în

prezent în Republica Moldova nu există nici un studiu criminologic de sine stătător dedicat acestei

tematici.

Pentru a atinge un grad cât mai posibil înalt de studiere a temei investigate ne-am referit nu

numai la actele normative din Republica Moldova, dar şi la unele prevederi legislative referitoare la

infracţiunea de pruncucidere din alte ţări (Franţa, Germania, Olanda, Turcia, Norvegia, SUA, Marea

Britanie, Canada, Australia etc.).

Totodată, a fost utilizată practica judiciară privind pruncuciderea atât din Republica Moldova,

cât şi din România, inclusiv unele precedente judiciare importante care se aplică de către instanţele

judecătoreşti în SUA în cauzele de lipsire de viaţă a noului-născut.

Scopul şi obiectivele tezei

Scopul tezei constă în: cercetarea complexă a pruncuciderii atât sub aspect juridico-penal, cât şi

sub aspect criminologic prin prisma regulilor de încadrare juridică a infracţiunii de pruncucidere în

baza semnelor obiective şi subiective; elucidarea particularităţilor şi temeiurilor răspunderii penale

a subiectului special în cazul infracţiunii de pruncucidere; examinarea practicii de calificare,

precum şi în argumentarea teoretică a corectitudinii sau incorectitudinii unor soluţii de ordin practic;

5

elucidarea cauzelor şi condiţiilor favorabile comiterii pruncuciderii; elaborarea măsurilor de

prevenire şi combatere a pruncuciderii.

În concordanţă cu acest scop, au fost formulate şi propuse spre realizare următoarele sarcini:

1) analiza evoluţiei reglementării răspunderii penale pentru pruncucidere;

2) dezvăluirea naturii juridice a pruncuciderii; definirea noţiunilor de „infanticid”, „neonaticid”

şi „filicid”;

3) cercetarea problemei privind determinarea în doctrina penală a momentului de început al

vieţii omeneşti;

4) analiza trăsăturilor specifice ale laturii obiective a pruncuciderii, şi anume: stabilirea

limitelor temporale ce încadrează săvârşirea pruncuciderii şi a legăturii cauzale dintre fapta

prejudiciabilă şi rezultatul produs (survenirea morţii copilului nou-născut);

5) analiza comparativă a practicii judiciare din Republica Moldova şi a practicii judiciare din

România privind cazurile de pruncucidere;

6) cercetarea problemelor de calificare în cazul participaţiei la lipsirea de viaţă a copilului nou-

născut;

7) caracterizarea, sub aspect juridic, a tulburărilor pricinuite de naştere cu diminuarea

discernământului, sub al căror imperiu se află mama la momentul săvârşirii pruncuciderii;

8) investigarea şi elucidarea mecanismului de formare a comportamentului criminal al mamei

faţă de copilul ei nou-născut;

9) elaborarea măsurilor de prevenire şi de combatere a pruncuciderii;

10) propunerea unor soluţii în vederea calificării anumitor cazuri complicate de pruncucidere şi

stabilirii răspunderii penale pentru acestea.

Cercetările întreprinse se bazează pe studierea doctrinei, legislaţiei şi a practicii judiciare

existente în domeniul dat. Ca metode de cercetare au fost folosite metoda logică (analiza şi sinteza),

metoda istorică şi sistematică, metoda juridică comparativă, metoda sociologică (sondajul

sociologic şi intervievarea), metoda grupărilor statistice, modelarea matematică, corelarea statistică,

procedee grafice.

În investigaţiile noastre drept punct de reper legal a servit Codul penal al Republicii Moldova.

Au fost, de asemenea, analizate legi ce reglementează infracţiunea dată în alte ţări, precum şi alte

acte normative relevante (SUA, Marea Britanie, Australia, Canada, Finlanda, Norvegia, Turcia,

Franţa, Germania, România etc.).

Baza teoretică a investigaţiei o constituie lucrările savanţilor care au abordat tematica

infracţiunii de pruncucidere.

6

Au fost utilizate rezultatele investigaţiilor celor mai recunoscuţi penalişti şi criminologi,

psihiatri şi medici legişti cum sunt: C. Bulai, A. Boroi, V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, O. Loghin, T.

Toader; M. Cora, O. Pop, C. Sima, H. Jung, M. Ardeleanu, M.I. Allen, M.L. Gross, E. Dulit, R.

Farooque, F. Ernst, M.L. Kaspersson, L.L. Schwartz, A.J. Silva, A. Dassouri, M.G. Spinelli, Ju.

Stroud, H. Putkonen, M.K. Anianţ, Iu. M. Antonian, S.V. Borodin, Z.O. Aşitov, B.S. Bratusi, I.I.

Gorelik, N.I. Zagorodnikov, N.F. Kuzneţova, A.N. Krasikov, V.N. Kudreavţev, A.A. Piontkovski,

R.I. Miheev, A.V. Naumov, E.F. Pobegailo, A.N. Popov, M.G. Serdiukov, A.I. Rarog etc.

În procesul de elaborare a lucrării au fost utilizate rezultatele unui studiu criminologic

efectuat în baza examinării dosarelor penale cu privire la pruncucidere.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Spre deosebire de alte ţări, în Republica Moldova lipsesc careva cercetări juridico-penale sau

criminologice de sine stătătoare în materie de pruncucidere. Prezenta lucrare este prima investigaţie

ştiinţifică, complexă, realizată în ţara noastră, consacrată elucidării aspectelor juridico-penale şi

criminologice ale pruncuciderii prin prisma analizei atât a domeniului teoretic, cât şi a practicii

judiciare.

În baza cercetărilor întreprinse

S-a definitivat momentul de început al vieţii umane care constituie declanşarea naşterii

fiziologice după 22 de săptămâni de gestaţie, indiferent de cauzele ce au provocat acest

proces ireversibil;

S-au clarificat contradicţiile care apar la aprecierea juridică a tulburărilor pricinuite de

naştere a mamei, stabilindu-se că acestea trebuie să aibă o anumită intensitate pentru a

produce o îngustare a câmpului conştiinţei. Astfel, pruncuciderea nu poate fi comisă cu

discernământ păstrat, ci cu unul diminuat;

S-a determinat că dovedirea premeditării exclude încadrarea de pruncucidere. Intenţia este

spontană şi de scurtă durată. Astfel, pregătirea sau tentativa la infracţiunea de pruncucidere

în sensul art. 147 al Codului penal în vigoare este imposibilă;

S-a adus claritate în delimitarea noţiunilor „copil viu” şi „copil viabil”, astfel încât

împrejurarea că, potrivit actelor medico-legale, copilul era neviabil din cauza unei afecţiuni

congenitale este irelevantă, de vreme ce în momentul naşterii acesta era viu;

S-a efectuat analiza încadrării juridice a faptei de ucidere a copilului nou-născut săvârşită de

către alte persoane;

S-a delimitat pruncuciderea de alte infracţiuni adiacente;

7

S-a propus spre utilizare atât în doctrină, cât şi în practică a unor noi noţiuni, cum ar fi

„neonaticid”, „filicid”, „infanticid”;

S-au explicat cauzele şi condiţiile ce determină comiterea pruncuciderii;

S-a elucidat mecanismul comportamentului criminal al persoanelor care săvârşesc

pruncuciderea;

S-au propus spre atenţie cercetările criminologice ce au fost efectuate în baza studierii atât a

datelor statistice în general, cât şi a dosarelor penale în parte. În special, au fost trecute în

revistă cazurile de pruncucidere care au fost înregistrate în Republica Moldova pe parcursul

anilor 1996 -2004, s-a analizat starea, dinamica şi structura pruncuciderii;

S-au propus unele măsuri de prevenire şi de combatere a pruncuciderii, luându-se în calcul

experienţa pozitivă în acest sens a altor ţări.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării este determinată de faptul că în teză,

pentru prima dată în Republica Moldova, sunt examinate aspectul juridico-penal şi criminologic al

pruncuciderii. În afară de aceasta, în lucrare sunt abordate un şir întreg de chestiuni ce ţin de teoria

dreptului penal. În rezultat, este formulată definiţia pruncuciderii, definiţia momentului de început

al vieţii omeneşti, definiţia tulburărilor psihice sau fizice pricinuite de naştere cu diminuarea

discernământului; sunt analizate atât problemele ce ţin de cauzalitate, starea, dinamica şi structura

pruncuciderii, cât şi măsurile de prevenire şi combatere a acestei infracţiuni.

Unele concluzii, propuneri şi recomandări concrete formulate de noi vor fi de folos la

perfecţionarea legislaţiei penale, iar lucrătorii practici vor putea găsi răspuns la majoritatea

întrebărilor ce apar în anumite situaţii neordinare.

Mai mult, datele sondajului sociologic au demonstrat cert că lucrătorii practici se confruntă cu

greutăţi la calificarea omorului copilului nou-născut săvârşit de două sau mai multe persoane, a

celui săvârşit cu premeditare etc.

Teza dată ar putea fi folosită ca bază pentru realizarea unor lucrări ştiinţifice mai profunde

având ca tematică diverse aspecte juridico-penale şi criminologice ale pruncuciderii.

Materialul expus, concluziile şi recomandările ar putea fi utilizate în cadrul procesului

didactic din învăţământul juridic superior.

8

Aprobarea rezultatelor

Momentele de bază ale lucrării au fost puse în dezbatere în cadrul cercului ştiinţific de la

Catedra Drept Penal şi Criminologie a Universităţii de Stat din Moldova, iar ulterior reflectate într-o

monografie şi articolele publicate în Analele Ştiinţifice ale USM, inclusiv seria „Ştiinţe Juridice”,

în Revista Naţională de Drept, în revistele „Avocatul Poporului” şi „Закон и жизнь”. Autorul a

participat la lucrările celor două conferinţe ştiinţifico-practice internaţionale cu genericul „Probleme

de prevenire şi combatere a delicvenţei juvenile, a traficului de fiinţe umane şi a migraţiunii ilegale”

(23-24 aprilie 2004), şi „Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova la etapa actuală ”

(22-23 septembrie 2004).

9

Capitolul I

CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA PRUNCUCIDERII

1.1. Privire istorică asupra pruncuciderii. Evoluţia reglementării răspunderii penale pentru infracţiunea de

pruncucidere

Din cele mai vechi timpuri, legile au ocrotit fiinţa umană, considerând că toţi cei care

atentează la viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea ori sănătatea persoanei trebuie sanc-

ţionaţi proporţional cu faptele lor.

Ocrotirea acestor valori s-a materializat de-a lungul timpului într-o serie de legi ce pedepseau

în mod drastic violarea drepturilor fundamentale ale fiinţei umane.

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de către Adunarea Generală a ONU

la 10.12.1948, e stipulat, printre altele, că „toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate

şi drepturi; orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi securitatea persoanei sale...”

[3, p. 10]. La fel, Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, acordă o deosebită

importanţă ocrotirii acestor valori universale, statuând şi garantând dreptul la viaţă, la integritatea

fizică şi psihică a persoanei [1].

Orice acţiune nejustificată îndreptată împotriva acestor valori este sancţionată de legea penală.

Sub protecţia legii penale este pusă inclusiv viaţa noului-născut. Creşterea numărului de

pruncucideri pune în atenţia organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată necesitatea

stabilirii unui regim sancţionator corespunzător periculozităţii sociale a acestui fenomen.

Pruncuciderea, ca problemă socială, a apărut cu mult timp în urmă. Ea reprezintă una dintre

acele infracţiuni căreia, în diferite epoci, i s-au dat variate aprecieri atât din punctul de vedere al

moravurilor, cât şi al legilor.

În antichitate, lipsirea de viaţă a copiilor nou-născuţi era admisibilă în unele cazuri.

Cu timpul însă, această faptă se introduce, în diferite ţări, în lista faptelor penalmente

pedepsibile. În perioada când viaţa publică a fost dominată de concepţiile religioase, faţă de cei

vinovaţi de săvârşirea pruncuciderii se aplicau pedepse severe. Însă mai târziu fapta începe a fi

considerată ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante [80, p.6]. Această infracţiune era răspândită

în toate culturile şi civilizaţiile antice pe care le cunoaştem, inclusiv în Grecia şi Roma Antică, în

India, China şi Japonia.

10

Pruncuciderea era săvârşită sub diferite forme. Una dintre cele mai cunoscute forme ale

pruncuciderii era aducerea noului-născut în calitate de sacrificiu forţelor supranaturale şi

divinităţilor. După cum e ştiut, omorurile de gen ritual erau frecvente în Cartagina.

Sfârşitul acestei practici vicioase a coincis cu apariţia Creştinismului. Totuşi, nu putem afirma

că pruncuciderea a fost lichidată totalmente. În unele locuri de pe mapamond acest obicei s-a păstrat

până în prezent, fapt ce poate fi explicat prin sărăcia totală şi suprapopulaţie.

Recent, savantul american Margaret G. Spinelli, inspirându-se din diverse surse istorice şi

ştiinţifice, a efectuat cercetări privind fenomenul de pruncucidere în societăţile primitive şi în cadrul

civilizaţiilor dezvoltate. Ea ajunge la concluzia că pruncuciderea se practica pe toate continentele de

către diferite categorii de oameni, începând cu tribul, care se ocupa cu vânatul şi cultivarea

plantelor, şi sfârşind cu civilizaţiile dezvoltate. Lipsirea de viaţă a copiilor nou-născuţi era mai mult

o regulă decât o excepţie de la ea [130, p. 1549].

Astfel, în Lumea Antică dreptul părinţilor de a dispune de viaţa copiilor lor era un fenomen

foarte răspândit. Însă, existau şi restricţiile legiuitorului în acest sens. Spre exemplu, în dreptul

roman pruncuciderea nu era pedepsită numai în cazurile când se săvârşea de către Pater Familias.

În perioada Imperiului Roman au fost stabilite pedepse severe pentru comiterea pruncuciderii.

Dreptul tatălui de a dispune de viaţa copilului său (Patria potestas) era sub protecţia legii. Pe

parcursul anumitor perioade din Istoria Romană, copilul nou-născut se aducea, potrivit obiceiului,

în faţa tatălui (Pater Familias) care era împuternicit să decidă soarta acestuia. Legea celor XII Table

îl obliga pe Pater Familias să-şi omoare copilul nou-născut dacă ultimul se năştea cu deficienţe

fizice vădite. Cu toate că, în conformitate cu dreptul roman, pruncuciderea se considera infracţiune,

persoana vinovată de săvârşirea ei era pedepsită în rare cazuri. Cele mai răspândite metode de

săvârşire a pruncuciderii erau recunoscute următoarele:

a) abandonarea nou-născutului într-un loc pustiu;

b) otrăvirea lui cu substanţe toxice de origine vegetală [132, p.31].

Majoritatea savanţilor au evidenţiat drept cauză principală a comiterii pruncuciderilor factorul

economic. Dovadă poate servi faptul că acest fenomen se întâlnea cel mai des în cadrul familiilor

cu mulţi copii, părinţii neavând posibilitatea să întreţină un nou membru al familiei.

În Grecia şi în Roma Antică obiceiurile părinţilor de a-şi omorî copiii s-au păstrat chiar în cele

mai avansate etape de dezvoltare culturală.

Adepţii Creştinismului au depus eforturi solide pentru a preîntâmpina şi a contracara faptele

de omor al nou-născuţilor. Creştinismul a creat, pentru prima dată, obstacole eficace ce împiedicau

comiterea infracţiunii de pruncucidere. Împăratul bizantin Constantin, spre exemplu, a elaborat şi a

adoptat două legi îndreptate împotriva pruncuciderii. Referinţe la aceste legi putem găsi în Codul

11

Teodosian (Codex Theodosianus lib. XI tit. XXVII). Una din ele prevedea acordarea de ajutor

financiar din contul statului familiilor cu mulţi copii, iar altă lege dădea posibilitatea de a înfia

copiii abandonaţi persoanelor care i-au găsit şi le-au păstrat viaţa.

Pe lângă factorul economic, drept cauză a pruncuciderii unii autori numesc şi controlul din

partea statului asupra natalităţii.

În unele societăţi antice uciderea nou-născutului a fost interpretată ca metodă primitivă de

control al naşterilor şi drept mijloc de eliberare a colectivităţii de copiii bolnavi şi slabi.

Pe insulele Solomon părinţii ucideau de obicei primul lor copil nou-născut, pentru ca mai

târziu să înfieze un copil străin de pe insulele vecine. Totuşi, în majoritatea comunităţilor umane era

vie dorinţa de a avea copii, iar lipsirea lor de viaţă era practicată în rare cazuri.

De exemplu, la eschimoşi, condiţiile de viaţă erau atât de severe, încât uneori ei îşi ucideau

fetiţele imediat după naştere, aceasta din teama că viitorii soţi nu vor fi în stare să le întreţină. În

Polinezia, în condiţiile în care densitatea populaţiei atingea cote ridicate, prevalau practici similare.

Copiii, de asemenea, fie erau lăsaţi să moară, fie erau ucişi, dacă erau fructul căsătoriei nelegitime,

al incestului sau al conceperii în afara căsătoriei, fie din cauza naşterii anormale sau din alte motive

similare.

Naşterea gemenilor era un fenomen foarte rar, dar era considerată un semn rău pentru familia

în care s-au născut, cauză din care aceştia erau lipsiţi de viaţă [114, p.205].

Motivele ce determinau uciderea fetelor erau mai multe, dar în special pentru faptul că acestea

nu pot transmite din generaţie în generaţie numele de familie, fiind totodată considerate inutile pe

timp de război şi mai slabe pentru muncile agricole.

Savanţii japonezi Sakuta şi Saito au studiat fenomenul pruncuciderii în cadrul societăţii lor şi

au descris două tipuri de pruncucidere:

1) tipul „Mabiki” – termen japonez preluat din antichitate având sensul de „înlăturare a celor

slabi” sau de control asupra natalităţii;

2) tipul „Anomie” – „copil nedorit”, noţiune bine cunoscută societăţii contemporane

[132, p.32].

E cunoscut faptul că fetiţele nou-născute deveneau mai des victime ale pruncuciderilor decât

băieţii nou-născuţi [114, p.203]. În China şi în Japonia părinţii abandonau copiii care se năşteau

slabi şi bolnavi. În cazurile în care familia avea deja copii de sex masculin fetiţele erau lipsite de

viaţă. Noii-născuţi de sex feminin deveneau victime ale pruncuciderilor şi în India, fapt ce era

explicat prin „inutilitatea” fetelor şi prin „cheltuielile enorme” pe care le aveau de suportat părinţii

pentru a le asigura cu zestre. Chiar şi încercările de natură legislativă ale guvernului englez de a

suprima acest fenomen s-au dovedit a fi zadarnice [112, p.481].

12

Începând cu secolul al XVII-lea, în America de Nord şi în Anglia infanticidul era atât de

răspândit, încât ascunderea cadavrului copilului nou-născut era pedepsită la fel de sever ca şi

omorul agravat – cu pedeapsa capitală. Aplicată mamelor care şi-au omorât copiii, pedeapsa

capitală consta în plasarea făptuitoarei împreună cu un câine, cucoş şi şarpe într-un sac strâns legat,

aruncat în apă. Ulterior, astfel de prevederi legislative au fost abrogate, în primul rând în Anglia,

aceste pedepse fiind considerate crude şi inumane. Mai mult, unele modificări esenţiale s-au referit

şi la încadrarea juridică a faptei de ucidere a copilului nou-născut. Astfel, în 1647 Rusia devine

prima ţară din lume care pledează pentru atitudinea mai blândă faţă de mama care şi-a omorât

copilul. Mai târziu, începând cu anul 1888, majoritatea statelor europene, cu excepţia Angliei, au

evidenţiat la nivel legislativ diferenţa dintre infanticid (omorul copilului în circumstanţe agravante)

şi pruncucidere (omorul copilului pradă a unei tulburări psihice în care se afla mama) [130, p.

1549].

Tradiţional, instanţa de judecată din Marea Britanie examina pruncuciderea ca pe o crimă

deosebită. Astfel, prima Lege cu privire la pruncucidere a fost adoptată în anul 1623 în timpul

domniei dinastiei Stuart, acte normative similare fiind adoptate mult mai târziu, în 1922 şi în 1938.

De regulă, mama purta răspundere pentru uciderea noului-născut numai dacă moartea acestuia

a survenit ca urmare a unei conduite intenţionate din partea ei.

Începând cu anul 1803, toate examinările şi dezbaterile judiciare pe cazuri de pruncucidere se

desfăşurau conform ordinii procesuale generale. Până în prezent în practica judiciară engleză se

aplică principiul: „Fiecare copil nou-născut, care a fost depistat mort, se consideră născut mort până

când nu va fi dovedit contrariul” [128, p.136].

Totodată, drept premisă pentru noua lege din 1938 a servit actul din 1922 cu privire la

pruncucidere, care prevedea răspunderea penală pentru omorul copilului nou-născut de către mamă,

dacă ultima suferea de psihoză puerperală – una dintre cele mai grave tulburări psihice provocate de

naştere. În acest document legislativ nu se făcea careva referiri la condiţiile grele de trai ale

inculpatei. În astfel de situaţie, persoana vinovată era urmărită pentru omor neagravat

(manslaughter). Pe lângă aceasta, la răspundere penală pentru pruncucidere putea fi trasă:

1) femeia tânără necăsătorită care, ascunzându-şi sarcina, îşi omoară copilul nou-născut în

primele ore după naştere;

2) femeia aflată în stare de depresie postpartum sau suferind de altă boală psihică, indiferent

de originea lor, din care cauză îşi omoară copilul îndată după naştere;

3) femeia care, nefiind în stare să suporte rigorile vieţii materiale şi sociale, îşi omoară

copilul în decurs de câteva luni după naşterea lui [161, p.4].

13

Stipulări identice întâlnim şi în legislaţiile din Tasmania, Noua Zeelandă, Australia de Vest şi

Canada. Pe teritoriile acestor state se aplică norma juridică privind responsabilitatea redusă a

mamei – o condiţie indispensabilă pentru survenirea răspunderii penale în cazul comiterii

infracţiunii de pruncucidere. Drept temei pentru adoptarea acestei norme juridice speciale a servit,

în primul rând, numărul impunător de asemenea fapte, în mare parte având drept cauză mediul de

trai nefavorabil al mamei (sărăcie, izolare socială) şi împrejurările în care decurgea naşterea, iar, în

cazul naşterii unui copil nelegitim - sentimentul de ruşine, culpabilitate şi teama pentru viitorul

incert al copilului.

Înainte de 1938, pe teritoriul statelor menţionate faţă de femeile care şi-au omorât copiii se

stabilea pedeapsa cu moartea, însă atât judecătorii, cât şi curţile cu juraţi deseori au fost mai mult

predispuse să le achite decât să le condamne. Indulgenţa faţă de inculpată era cel mai des

condiţionată de anumite circumstanţe atenuante în care se afla ultima (spre exemplu, de situaţia

materială dificilă, de izolarea ei socială etc.) [123, p.95].

Actualmente, în Marea Britanie este în vigoare Legea cu privire la pruncucidere din 1978,

care stabileşte o pedeapsă mai blândă pentru mama care a atentat la viaţa copilului său.

Destul de însemnată a fost evidenţierea în lege a stării psihofiziologice deosebite în care se

află mama la momentul săvârşirii pruncuciderii. Această tulburare poate fi cauzată de naştere, în

perioada postpartum şi în perioada lactaţiei.

Aceste circumstanţe şi-au găsit reflectare în legea sus-menţionată care prevede răspunderea

penală a mamei „... nu pentru un omor intenţionat cu circumstanţe agravante, ci pentru pruncuci-

dere, dacă femeia cauzează moartea copilului având vârsta sub 12 luni, ea aflându-se sub influenţa

unei tulburări psihice provocate de naştere sau lactaţie” [39, p.331].

Începând cu secolul al XX-lea, în 29 de state au fost adoptate legi ce prevedeau pedepse mai

blânde pentru infracţiunea de pruncucidere, limitându-se la executarea condiţionată a pedepsei

(probaţiunea) sau la măsuri de constrângere cu caracter medical. A fost luată în consideraţie

influenţa procesului de naştere asupra psihicului mamei, care putea să conducă la anumite devieri

de comportament, la acte agresive faţă de copil [130, p. 1549 - 1550].

Spre deosebire de Marea Britanie şi alte state europene, în SUA nu exista vreun act normativ

special care să prevadă pedeapsa penală pentru pruncucidere, deşi instanţele de judecată, după cum

confirmă sentinţele şi verdictele lor, până în prezent iau în consideraţie starea deosebită a mamei în

perioada de naştere şi în cea postpartum [118, p.652].

Influenţa concepţiilor religioase. Creştinismul a contribuit în mare parte la recunoaşterea

pruncuciderii în calitate de infracţiune. Însă, de regulă, atât legislaţia canonică, cât şi cea laică

prevedeau pedepse mai blânde pentru mamele care şi-au omorât copiii. Totodată, Biserica respecta

14

postulatul, conform căruia copilul, băiat sau fată, sănătos sau bolnav, a fost creat după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu, de aceea constituie o valoare care trebuie protejată. Dat fiind că

legislaţia laică a statelor se afla sub influenţa Bisericii, ea manifesta intoleranţă nu atât faţă de fapta

de pruncucidere, cât faţă de comportamentul femeii desfrânate care a născut copilul în afara

căsătoriei şi apoi l-a omorât.

E de menţionat că dreptul canonic a influenţat şi asupra legislaţiilor laice din Europa. Pe lângă

faptul că uciderea copilului nou-născut din afara căsătoriei era calificată ca o infracţiune gravă,

observăm că de-a lungul secolelor pruncuciderea era considerată nu numai ca încălcare a poruncii

bisericeşti de a nu ucide, dar şi ca manifestare a desfrâului din partea femeii, totodată ca faptă prin

care copilul nou-născut era privat de taina botezului. Margaret G. Spinelli a ajuns la concluzia că

cea mai răspândită metoda de ucidere a copilului de către mamă în Europa Medievală era

sugrumarea cu mâinile. Anume această metodă de omor Biserica o considera păcat scuzabil

[130, p. 1549].

Îndată după creştinarea Rusiei (988 - 989), examinarea cauzelor privind naşterile în afara

căsătoriei intră în competenţa instanţelor duhovniceşti. În testamentul cneazului Vladimir găsim

lista infracţiunilor în privinţa cărora cauzele penale urmau a fi examinate de către instanţele

duhovniceşti. Printre acestea se menţionează desfrâul, zoofilia, naşterea unui copil de o fată

necăsătorită ori văduvă.

Cu mult mai târziu, în anul 1551, Sinodul bisericesc din nou confirmă scoaterea cauzelor sus-

numite de sub competenţa instanţelor laice.

În Nomocanon (prima ediţie publicată în Kiev, 1620) era prevăzută pedeapsa pentru uciderea

fătului, precum şi pentru lăsarea noului-născut fără ajutor, persoanele vinovate fiind numite „femei

desfrânate”. Astfel, în una din normele acestui act se vorbea despre naşterea în drum şi survenirea

morţii copilului lăsat fără ajutor, iar o altă normă considera drept pruncucidere abandonarea

copilului nou-născut la răscruce de drum sau sub porţile oraşului, în cazul în care nimeni nu înfia

acest copil [80, p. 7].

În acest act legislativ omorul pruncului săvârşit de către părinţii legitimi a fost diferenţiat de

pruncuciderea comisă de către o femeie necăsătorită. Pe lângă pedeapsa principală cu închisoare

până la un an, femeia era obligată să se prezinte la biserică şi să declare cu glas tare la toată lumea

păcatul său.

Totodată e de menţionat, că în societatea musulmană fetele erau considerate o povară nedorită

pentru familia în care s-au născut. Încă în perioada preislamică a fost formulat postulatul, potrivit

căruia înmormântarea de viu a unui copil de gen feminin era considerată virtute. Într-adevăr, în

Arabia Antică, până la Islam, părinţii se debarasau de fiicele nou-născute nedorite, îngropându-le de

15

vii. Coranul – scriptură sfântă pentru musulmani reflectând ideile lui Mohammed [78, p.52], a

schimbat fundamental atitudinea oamenilor faţă de uciderea fetiţelor.

În Islam însă, drepturile copilului apar din momentul naşterii. După cum s-a menţionat în alin.

(a) art. 2 din Declaraţia de la Cairo privind drepturile omului în Islam, adoptată la 5 august 1990

(Adunarea Generală a ONU, documentul nr. A/45/421 ), viaţa este un dar de la Dumnezeu, iar

dreptul la viaţă este garantat oricărei fiinţe umane. Conform alin. (c) art. 2 al acestui document,

păstrarea vieţii omeneşti pe durata termenului dat de la Dumnezeu este obligaţia stabilită de regulile

Şariatului. Cercetările ştiinţifice au arătat că viaţa pulsează deja în embrionul care se dezvoltă; ca

urmare, avortul înseamnă nimicirea fiinţei umane vii concepute, iar avortul premeditat săvârşit fără

temeiuri legale este considerat în Islam omor intenţionat. Întreruperea sarcinii nu poate fi folosită ca

metoda de planificare a familiei; ea poate fi permisă numai în cazuri excepţionale, când sănătatea şi

viaţa femeii sunt puse în pericol, fiindcă viaţa mamei în Islam se consideră mai importantă decât

viaţa fătului. Femeia nu trebuie să-şi ascundă sarcina, chiar dacă a divorţat cu soţul după conceperea

copilului.

Nou-născuţii sunt neputincioşi şi slabi, deci nu pot să se apere împotriva atingerilor

infracţionale aduse vieţii şi sănătăţii lor. Anume din această cauză dreptul la viaţă şi sănătate se

răsfrânge asupra tuturor copiilor, indiferent de sex, rasă şi origine socială. Coranul a interzis strict

pruncuciderile larg răspândite în Arabia păgână preislamică. Unul dintre cele mai mari păcate se

considera omorul copiilor de către părinţi din teama acestora că vor fi nevoiţi să împarte cu ei

bucata de pâine. Acest obicei inuman se aplica faţă de fetiţele nou-născute, a căror naştere însemna

pentru părinţi ruşine şi dezonoare.

Totodată, e de menţionat că, ulterior, în legislaţiile multor state lipsirea ilegală de viaţă a

noului-născut de către mamă se considera secole la rând ca omor săvârşit în circumstanţe agravante.

Legile medievale nu distingeau între infanticid şi orice altă formă de pruncucidere, deşi faptul

că unele din aceste legi prevedeau o pedeapsă mai gravă pentru pruncucidere (arderea pe rug) ar

putea conduce la o concluzie contrară. În realitate, pedepsele mai severe se aplicau celor care

suprimau viaţa unui copil, nu însă şi mamei care, aflată în stare de disperare, comitea asemenea

faptă. În perioada medievală, în Vestul Europei legile erau dominate de caracterul consuetudinar,

feudal şi canonic. Una dintre cele mai importante legi a fost Corpus iuris canonici (1140). Omorul

era pedepsit cu moartea prin cele mai crude mijloace. Pruncuciderea se pedepsea, spre exemplu, cu

îngroparea de viu a femeii vinovate [107, p.31].

Cesare Beccaria a fost promotorul ideii, potrivit căreia mama naturală trebuie pedepsită mai

blând pentru fapta de pruncucidere. El avea în vedere, în special, femeia care, în urma unui viol sau

16

în alte împrejurări deosebite, dădea naştere unui copil şi care se vedea pusă în situaţia de a alege

între dezonoare şi pruncucidere.

Raţiunea pentru care uciderea pruncului de către mamă se pedepsea mai blând era legată de

starea de disperare în care se afla femeia când trebuia să aducă pe lume un copil nelegitim.

Mai târziu, atenuarea pedepsei pentru pruncucidere a fost justificată, pornindu-se de la ideea

că mama naturală se găsea după naştere într-o situaţie deosebit de grea, datorită atmosferei generale

de condamnare a femeii care a dat naştere unui copil în afara căsătoriei; opinia publică era into-

lerantă la asemenea acte. Pe de altă parte, situaţia mamei era deseori agravată de sărăcia în care

aceasta se zbătea, lipsită de sprijinul tatălui copilului şi de ajutorul comunităţii [107, p.32].

Către începutul secolului al XIX-lea în majoritatea statelor apare tendinţa de a califica prunc-

uciderea ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante, dacă ea a fost săvârşită de către mama

copilului.

În prezent, în legislaţiile statelor avansate, pentru săvârşirea pruncuciderii se prevede o

pedeapsă mai blândă decât pentru omorul neagravat.

De obicei, pruncuciderea era definită ca ucidere a unui copil nelegitim, băiat sau fată,

săvârşită de către mamă, din ruşine sau din frică, în timpul naşterii acestui copil.

La sfârşitul secolului al XIX-lea devine vădită tendinţa de a reduce răspunderea penală în

cazul omorului pruncului de către mamă. Drept temei pentru separarea pruncuciderii într-o

infracţiune de sine stătătoare, diferită de omor, era invocată existenţa unei stări psihofiziologice

provocate de naştere care în anumite situaţii se poate manifesta pronunţat, fără însă a echivala cu o

stare de inconştienţă, deci fără a exclude capacitatea făptuitoarei de a conştientiza caracterul

socialmente periculos al faptei sale şi al consecinţelor acesteia. Această stare excepţională a

psihicului este condiţionată, pe de o parte, de starea patologică a organismului lăuzei, iar, pe de altă

parte, de tulburarea sistemului nervos, adăugându-li-se teama de a nu fi dezonorată social şi

incertitudinea în ce priveşte viitorul său şi al copilului [108, p.126].

Trebuie de luat în consideraţie că, spre exemplu, Codul penal al României din 1864, aplicat

până în anul 1878 şi în sudul Basarabiei, în art.230 cu denumirea „Pruncucidere” incrimina omorul

copilului de curând născut, care se pedepsea, conform art.232 alin.1, cu munca silnică pe viaţă, însă

pentru pruncuciderea prevăzută de art.232 alin.2, când aceasta se va săvârşi de către mamă asupra

unui copil nelegitim, fapta era pedepsită cu recluziunea [110, p.166].

În acelaşi timp, în celelalte judeţe ale Basarabiei răspunderea penală pentru pruncucidere era

reglementată în baza art.1460 al Statutului cu privire la pedepse şi conform art.461 al Statutului

penal al Imperiului Rus. În acesta din urmă principiile calificării nu mai aveau la bază deosebirile

dintre modalităţile de ucidere a copilului. Astfel, potrivit art.461 din actul normativ sus-numit,

17

moartea poate fi cauzată atât pe calea acţiunilor, cât şi prin inacţiune, cu alte cuvinte – prin

neacordarea ajutorului necesar noului-născut. În calitate de subiect poate fi numai mama biologică;

copilul trebuie să fie născut în afara căsătoriei; momentul uciderii e determinat prin sintagma „în

timpul naşterii”. Despre motive nu se vorbeşte nimic, pedeapsa fiind redusă la internarea

făptuitoarei în casele de corecţie pe un termen de la 1 an şi 6 luni până la 6 ani [107, p.33].

În ce priveşte expresiile imprecise „născut de curând” sau „imediat după naştere”, Codul

penal al României din 1936 a dat o formulare mai clară dispoziţiei de incriminare a pruncuciderii,

prevăzând în art.465 că săvârşeşte această infracţiune mama naturală care îşi ucide copilul înainte

de a fi expirat termenul legal de declarare la Oficiul stării civile (15 zile de la naştere) [110, p.166].

În Codul penal al RSSFR din 1926 la art.136 era prevăzută răspunderea penală pentru

omorurile săvârşite în circumstanţe agravante. Astfel, omorul pruncului de către mamă se încadra în

art.136 lit. d), fiind omor agravat săvârşit de către persoana care era obligată să poarte o grijă

deosebită pentru cel omorât. E de menţionat că legislaţia penală a RSSFR de până la 1960 nu

distingea omorul pruncului de către mamă ca o componenţă a omorului săvârşit în circumstanţe

atenuante, calificând fapta ca omor săvârşit în circumstanţe agravante. Din momentul adoptării

Codului penal al RSSFR din 1960 omorul pruncului de către mamă era calificat conform art.103 –

ca omor neagravat [90, p.126].

Totodată, în perioada postbelică Colegiul penal al Judecătoriei Supreme din RSFSR orienta

instanţele de judecată la stabilirea termenelor cât mai reduse de închisoare sau la condamnarea cu

suspendarea pedepsei, dacă omorul pruncului de către mama lui naturală a fost consecinţa directă:

1) a sărăciei totale a mamei, sortind-o pe ea şi pe copilul său la o existenţă mizerabilă;

2) a sentimentului de ruşine determinat de presiunea mediului incult, care îi va crea în viitor

atât mamei, cât şi copilului o viaţă insuportabilă;

3) a stării de tulburare psihică provocată atât de procesul naşterii, cât şi de situaţia neordinară

în care se află mama (naştere neasistată, izolată etc.) [80, p.9].

În art. 103 al Codului Penal al RSSFR din 1960 a fost stabilită răspunderea penală pentru

săvârşirea omorului pruncului de către mamă. Totodată, conform acestui articol la răspunderea

penală putea fi trasă orice femeie care a cauzat intenţionat moartea propriului copil nou-născut,

pentru că legislaţia şi doctrina penală rusă era de opinia că starea psihică şi fizică deosebită în

procesul naşterii este caracteristică tuturor parturientelor, fără excepţii.

Mult mai târziu, la 1 ianuarie 1997, a intrat în vigoare noul Cod penal al Federaţiei Ruse, care

a prevăzut o nouă componenţă a omorului pruncului de către mamă [13, p. 204].

Reieşind din interpretarea literală a dispoziţiei incriminatoare, aceasta cuprinde trei forme ale

pruncuciderii:

18

1) omorul copilului nou-născut de către mamă în timpul naşterii sau imediat după naştere;

2) omorul copilului nou-născut de către mama acestuia, aflată în condiţiile unei situaţii

psihotraumante;

3) omorul copilului nou-născut de către mama acestuia, aflată într-o stare de tulburare

psihică, care nu exclude discernământul.

Considerăm că, structura acestei dispoziţii nu este reuşită, deoarece limitele răspunderii

penale pentru infracţiunea dată sunt lărgite nejustificat, iar acestea ar putea fi cauza abuzurilor din

partea organelor de urmărire penală, precum şi a erorilor judiciare.

În alt context, în Codul penal al Republicii Belarus din 1960 omorul pruncului de către mamă

era calificat ca omor neagravat, conform art.101. Însă, în Codul penal al Republicii Belarus din

1999 pruncuciderea este considerată ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante [137, p.38].

Până la adoptarea, la 24.03.1961, a Codului penal al RSS Moldoveneşti, pe teritoriul actual al

Republicii Moldova se aplica Codul penal al RSS Ucrainene din 1927. Cu intrarea ulterioară în

vigoare a Codului penal al RSS Moldoveneşti din 24.03.1961 răspunderea penală pentru uciderea

noului-născut survenea potrivit art.92 şi era definită ca „omorul pruncului săvârşit cu premeditare

de către mamă în timpul naşterii sau imediat după naşterea lui”, pedeapsa pentru care era

privaţiunea de libertate până la trei ani sau amenda în mărime de până la o sută de salarii minime

[6, p.58].

După părerea noastră, structura acestei norme penale nu era dintre cele mai reuşite, deoarece

atitudinea mai blândă a legiuitorului faţă de mamă era condiţionată în exclusivitate de limitele

temporale în cadrul cărora a fost săvârşită infracţiunea - soluţie, susţinem, incorectă. Mai mult,

termenul „cu premeditare” în nici un caz nu putea justifica comportamentul criminal al mamei, ci,

invers, ar fi trebuit să agraveze răspunderea penală pentru uciderea copilului nou-născut, legiuitorul

urmând să aprecieze fapta ca omor săvârşit în circumstanţe agravante.

Există opinii, potrivit cărora tulburările pricinuite de naştere trebuie să ducă la diminuarea

discernământului, deoarece acestea acţionează asupra conştiinţei şi voinţei femeii, alterându-le. O

astfel de abordare întâlnim în dispoziţia articolului 147 din Codul penal al Republicii Moldova. E de

menţionat că o asemenea abordare conduce la două concluzii: că tulburările psihice provocate de

actul naşterii trebuie să aibă o anumită intensitate (pentru a produce o îngustare a câmpului

conştiinţei) şi că infracţiunea de pruncucidere nu poate fi comisă cu discernământul păstrat. În acest

sens, o experienţă pozitivă a fost împrumutată din legislaţia penală a României, numai că, în

comparaţie cu legislaţia penală a Republicii Moldova, legea penală a României (art.177 CP) nu este

restrictivă în sensul naturii tulburărilor pricinuite de naştere şi încadrează pruncuciderea ca

infracţiune de sine stătătoare, cu o criteriologie aparte, şi nu o consideră formă atenuată de omor.

19

Starea de tulburare pricinuită de naştere cuprinde, în lipsa altor precizări legale de la art.177 din

Codul penal al României [7], o sferă mai largă de modificări psihice asociate cu sarcina şi naşterea.

Aceeaşi formulare a infracţiunii de pruncucidere s-a păstrat şi în noul Cod penal al României din

2004. Aşadar, conform prevederilor art. 180 CP Rom., uciderea copilului nou-născut, săvârşită

imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, se

pedepseşte cu închisoarea strictă de la 2 până la 7 ani [8, p. 85].

Aşadar, legea penală a Republicii Moldova din 18 aprilie 2002, revizuind formula

precedentă, a specificat clar existenţa unei stări psihice sau fizice deosebite însoţite de diminuarea

discernământului. Conform art.147 CP RM, pruncuciderea este definită ca „omorul copilului nou-

născut, săvârşit în timpul naşterii sau imediat după naştere de către mama care se află într-o stare de

tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere; fapta se pedepseşte

cu închisoare de la 3 la 7 ani” [5, p.104].

Considerăm că este un pas corect, deoarece prezenţa anume a acestei stări trebuie luată în

consideraţie la încadrarea juridică a uciderii copilului nou-născut. Totodată, stabilirea faptului că

omorul copilului nou-născut a fost săvârşit cu premeditare (gândit din timp) determină calificarea

lipsirii de viaţă a nou-născutului ca omor intenţionat săvârşit cu premeditare (lit. a) alin.(2) art.145

CP RM,), asupra unei rude apropiate (lit. b) alin.(3) art.145 CP RM), cu bună-ştiinţă asupra unui

minor (lit. d) alin.(3) art.145 CP RM) şi profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin.(2)

art.145 CP RM).

1.2 Conceptul, definiţia şi particularităţile pruncuciderii

Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului nu ca un bun individual, ci

ca un bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii însăşi. Aceasta îl îndreptăţeşte

pe legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte reciproc viaţa şi să se abţină de la orice

fapte care ar aduce atingere acestei valori supreme sociale şi, implicit, intereselor vitale ale comu-

nităţii [107, p.34].

În conformitate cu prevederile Codului penal al Republicii Moldova, componenţele

infracţiunilor contra vieţii formează un subgrup în cadrul Capitolului II „Infracţiuni contra vieţii şi

sănătăţii persoanei” din Partea Specială a legii penale. Subgrupul infracţiunilor contra vieţii poate fi

privit doar condiţional în calitate de compartiment al capitolului nominalizat.

În cel mai general mod, infracţiunile contra vieţii pot fi sistematizate în: omoruri, lipsire de

viaţă din imprudenţă şi determinarea la sinucidere.

20

La omoruri se referă: omorul intenţionat fără circumstanţe agravante şi atenuante (alin. (1)

art.145 CP RM); omorul intenţionat săvârşit în circumstanţe agravante (alin.(2) art.145 CP RM);

omorul săvârşit în circumstanţe deosebit de agravante (alin.(3) art.145); omorul săvârşit în

circumstanţe atenuante (art.146, 147, 148 CP RM). Termenul „lipsirea de viaţă din imprudenţă” a

substituit noţiunea de „omor din imprudenţă” fapt, după părerea noastră, binevenit.

E de menţionat că pruncuciderea se încadrează în lista omorurilor cu circumstanţe atenuante.

Suntem de părere că, pruncuciderea reprezintă o infracţiune de sine stătătoare cu un conţinut propriu

şi, deci, trebuie tratată cu o atenţie deosebită. Dar, totodată, este dificil a analiza această infracţiune în

lipsa cărorva precizări legislative privind săvârşirea infracţiunilor contra vieţii. Aşadar, legislaţia

penală a Republicii Moldova nu conţine o definiţie legală a omorului; aceasta spre deosebire de

Codul penal al Federaţiei Ruse, unde în art.105 este formulată definiţia legislativă a noţiunii de

omor: cauzarea morţii unei alte persoane în mod intenţionat [13, p. 204]. Codul penal al Ucrainei,

adoptat la 5 aprilie 2001, la fel prevede definiţia omorului în alin. 1) art. 115: „cauzarea intenţionată a

morţii unei alte persoane” [96, p. 275].

Considerăm că o definiţie similară trebuie introdusă şi în legislaţia noastră. Hotărârea Plenului

Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor, nr. 1

din 27.01.1999 [164, p. 53], clar stabileşte noţiunea de omor: cauzarea morţii unei alte persoane în

mod intenţionat. Similar acesteia, Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Belarus cu

privire la practica judiciară în cauzele despre omor, nr. 9 din 17.12.2002 [163, p. 14], şi Hotărârea

Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Uzbekistan cu privire la practica judiciară în cauzele

despre omor intenţionat, nr. 40 din 20.12.1996 [165, p. 121], au făcut anumite precizări cu privire la

noţiunea de omor şi starea de neputinţă a victimei. Considerăm că unele principii ar trebui să

împrumutăm şi noi la examinarea cazurilor de omucideri în general. Totodată, e de menţionat că în

toate trei hotărâri lipsesc careva referiri la infracţiunea de pruncucidere, ceea ce, după părerea

noastră, se răsfrânge negativ asupra examinării cazurilor analogice în ţările menţionate.

Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica judiciară

în cauzele despre omor premeditat, nr. 9 din 15.11.1993 [162, p. 304], la calificarea celor săvârşite

în aceste cazuri indică la faptul că dispoziţia art. 92 CP RM din 1961 nu conţine indicaţia privitor la

starea de tulburare psihică în care se află mamă în timpul comiterii infracţiunii date, limitându-se

numai la indicarea intervalului de timp în care a fost săvârşit omorul pruncului de către mamă - în

timpul naşterii sau imediat după naşterea lui. Totuşi, în pct. 24 al acestei hotărâri este subliniat că

omorul premeditat al pruncului de către mamă în timpul când a dispărut starea mamei deosebită

legată de naştere nu poate fi calificat în baza art. 92 CP RM. Responsabilitatea pentru omor în

asemenea cazuri survine pe baze generale [162, p. 311]. După părerea noastră, temeiurile în baza

21

cărora făptuitoarea poate fi trasă la răspundere penală pentru infracţiunea de pruncucidere nu sunt

expuse clar în hotărârea dată şi, ca urmare, necesită o abordare mai precisă a practicii judiciare,

deoarece din interpretarea prevederilor pct.24 decurge posibilitatea pedepsirii pentru infracţiunea de

pruncucidere a oricărei femei care şi-a omorât copilul în timpul naşterii sau imediat după naşterea

lui. Acest principiu, aplicat până la intrarea în vigoare a noului Cod penal, nu corespunde

conţinutului normei juridico-penale existente (art. 147 CP RM) şi trebuie revizuit.

Totodată, în această hotărâre lipsesc indicaţii care ar preciza conţinutul noţiunilor de „omor”,

„momentul de debut al vieţii omeneşti”, „momentul survenirii morţii”, „copil nou-născut”; lipsesc

concluziile necesare făcute pe cazuri concrete care au avut loc în practica judiciară din republica

noastră; nu sunt propuse careva concluzii generale privitor la problemele ce ţin de calificare şi de

delimitarea pruncuciderii de infracţiunile conexe, privitor la particularităţile răspunderii penale a

persoanelor care au luat parte la uciderea copilului nou-născut etc.

Ca urmare, efectuarea tuturor modificărilor care se cer a fi introduse în calitate de principii

îndrumătoare pentru lucrătorii practici ar conduce la elaborarea şi adoptarea de către Curtea

Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a unei noi hotărâri explicative cu privire la omucideri,

pentru care pledăm şi noi.

În cadrul analizei subiectului dat, considerăm necesar a elucida părerile savanţilor care neagă

necesitatea separării infracţiunii de pruncucidere într-o componenţă de sine stătătoare [48, p.114].

S.V. Borodin consemnează că, într-adevăr, în calitate de temei pentru separarea pruncuciderii

într-o componenţă de infracţiune de sine stătătoare serveşte starea dificilă în care deseori se află

mama în timpul naşterii. Anume starea psihofizică sus-menţionată se recunoaşte în calitate de

circumstanţă atenuantă în cazurile de pruncucidere. „Aceasta e corect – scrie S.V. Borodin – dar,

totodată, e necesar a menţiona că nu orice pruncucidere se săvârşeşte în asemenea circumstanţe;

studierea practicii de urmărire penală şi a celei judiciare arată că, în majoritatea cazurilor, această

infracţiune se săvârşeşte cu premeditare, când mama se pregăteşte din timp pentru a se izbăvi de

copilul nedorit, în care scop aceasta ascunde sarcina. În asemenea împrejurări, ar fi greşit să

calificăm pruncuciderea ca omor al copilului nou-născut săvârşit în circumstanţe atenuante.

Indiscutabil, motivele în aceste cazuri sunt josnice, egoiste, iar uneori poartă un caracter de

cupiditate” [48, p.115].

Dimpotrivă, alţi autori se pronunţă pentru încadrarea juridică a pruncuciderii în calitate de

componenţă specială de sine stătătoare [70, p.134]. Considerăm că este o poziţie corectă care şi-a

găsit reflectare şi în incriminarea privind omorul pruncului de către mamă din Codul penal al

Republicii Moldova (art.147) .

22

Totodată, unii autori menţionează că dacă lipsirea intenţionată de viaţă a copilului a avut loc

în timpul naşterii, atunci în anumite împrejurări această faptă poate fi calificată ca omor, cu condiţia

că la acel moment o parte din corpul copilului se afla deja în afara uterului mamei. Referindu-se la

faptul că copilul care încă nu s-a născut este perceput de către mama sa ca o parte din sine, alţii

consideră că pruncuciderea prezintă cauzarea morţii copilului aflat numai în afara uterului mamei,

chiar dacă cordonul ombilical nu este secţionat (citat după [80, p. 36]).

Conform opiniei lui M.I. Kovalev, ca moment de debut al vieţii omeneşti trebuie considerat

momentul apariţiei capului fătului din corpul mamei în procesul naşterii; altfel spus, momentul

începerii vieţii extrauterine. Cauzarea leziunilor mortale copilului în procesul naşterii propriu-zise

trebuie calificată ca omor [90, p.126].

Totodată, A.A. Piontkovski susţine: „Ca pruncucidere trebuie calificată nu numai uciderea

nou-născutului după separarea lui de corpul mamei şi după începerea vieţii de sine stătătoare a

copilului, dar şi omorul săvârşit în timpul naşterii, când copilul care se naşte încă nu a început viaţa

extrauterină de sine stătătoare” [69, p.18].

N.I. Zagorodnikov opinează asupra acestui subiect în felul următor: „Mama, care îşi lipseşte

de viaţă copilul în timpul naşterii, conştientizează că acesta nu mai este un făt intrauterin şi, în acest

caz, acţiunile ei infracţionale nu reprezintă întreruperea sarcinii (sarcina este întreruptă deja prin

travaliu fiziologic), ci uciderea unui copil (om) viu – omor” [59, p.35].

Când mama întreprinde măsuri active pentru a salva viaţa copilului nou-născut, iar apoi îl

omoară, fapta, susţine S.V. Borodin, nu poate fi recunoscută ca omor săvârşit imediat după naştere

şi, ca urmare, nu poate fi calificată ca pruncucidere [48, p.114].

Studierea cazurilor de pruncucidere efectuată de noi demonstrează cert, că la acest grup de

infracţiuni se referă omorurile copiilor care sunt săvârşite imediat după naşterea lor, când nu se

întreprind măsurile necesare pentru a le salva viaţa (nu se secţionează cordonul ombilical, copilul

nu este alăptat etc.); astfel de împrejurări mărturisesc despre intenţia persoanei vinovate de a cauza

moartea noului-născut. Totodată, ascunderea de către mamă a sarcinii de persoanele din familie,

alături de constatarea medico-legală psihiatrică în sensul că, deşi la examenul medical făptuitoarea

prezintă o stare depresiv anxioasă, nu se poate reţine existenţa unei tulburări psihice cauzate de

naştere, discernământul critic fiind păstrat în acest moment, constituie date ce impun concluzia că

uciderea copilului nou-născut formează infracţiunea de omor calificat prevăzut în alin (3) art. 145

CP RM, iar nu fapta de pruncucidere prevăzută în art. 147 CP RM.

După ce am supus examinării problema oportunităţii separării pruncuciderii într-o

componenţă de sine stătătoare de infracţiune, considerăm necesar a analiza o concepţie doctrinară,

diametral opusă celor de mai sus, referitor la pruncucidere, care s-a format la sfârşitul anilor ’70 ai

23

secolului al XX-lea. Adepţii acestei teorii pledau pentru admisibilitatea lipsirii de viaţă a copiilor

nou-născuţi. Aşadar, conform convingerii lor, pruncuciderea (infanticidul) reprezintă cauzarea

morţii prin acţiune sau inacţiune copilului nou-născut. De regulă, astfel de pruncucideri se săvârşesc

faţă de copiii care suferă de anumite malformaţii fizice congenitale sau anomalii psihice. În opinia

acestor autori, pruncuciderea este o consecinţă logică directă a nedorinţei de a întrerupe sarcina,

motivele fiind diferite. Chirurgul american C. Everett Koop, M.D. specifica: „Dreptul femeii la

avort a devenit, spre regret, dreptul femeii la cauzarea morţii copilului său. Atât timp cât femeia are

dreptul de a nimici copilul pe care îl poartă rezultă că ea poate proceda la fel şi cu un copil deja

născut. Revistele de medicină din SUA indică clar la faptul că medicii, care comit infanticidul (iar

în realitate omor intenţionat), cad sub protecţia legii” [124, p.152].

Profesorul Universităţii din Princeton (SUA) Peter Singer menţionează că „părinţilor trebuie

să li se permită să-şi ucidă copilul care s-a născut cu malformaţii fizice şi anomalii psihice ... în

decurs de 28 de zile din momentul naşterii”. Conform poziţiei lui Singer, „uciderea unui copil

bolnav sau cu handicap nu poate fi pusă pe acelaşi cântar cu omorul unei persoane sănătoase.

Deseori, uciderea acestui copil nu constituie nici un rău sub aspect moral!” (citat după:

[124, p.153]).

Totodată, James Watson, laureat al Premiului Nobel, este convins că pruncuciderea trebuie să

fie permisă pe parcursul unei anumite perioade de timp după naşterea copilului. El consideră că

părinţii copilului grav bolnav, pentru a-l izbăvi de suferinţele ulterioare, au dreptul să-i decidă

soarta, dacă părinţii nu au declarat despre naşterea lui în primele trei zile. Practica vicioasă a

pruncuciderilor reiese din tratarea utilitaristă a vieţii omeneşti, din punctul de vedere al „utilităţii

ulterioare a persoanei pentru societate” (citat după: [124, p.154]).

Considerăm că o asemenea atitudine faţă de viaţa omului şi valoarea ei este incorectă,

deoarece un stat de drept trebuie să aibă la bază, în primul rând, principiul respectării drepturilor

oricărui om, inclusiv ale oricărui copil, indiferent de caracterul anomaliei sau al malformaţiei lui şi,

în al doilea rând, principiul protejării demnităţii şi a dreptului inalienabil la viaţă.

Orice copil este binevenit în această lume şi se bucură de protecţia legii.

Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că pruncuciderea reprezintă o componenţă specială a

omorului, săvârşit în condiţii deosebite, care justifică atenuarea răspunderii pentru infracţiunea

analizată.

O abordare specifică a noţiunii de pruncucidere putem întâlni în doctrina penală a altor state,

în particular a celor din familia Common Law (SUA, Marea Britanie, Australia, Canada). Cauzarea

morţii unui copil în mod intenţionat este apreciată ca „infanticid”. Termenul de pruncucidere are o

semnificaţie mai restrânsă decât termenul „infanticid”. Infanticidul ( lat. „infans, -antis” – copil şi

24

lat. „caedere” – a omorî) se referă, în general, la fapta de ucidere a unui copil şi este considerat în

legislaţiile penale moderne ca o formă a omorului săvârşit în circumstanţe agravante.

Autorii de peste hotare deosebesc două varietăţi principale ale infanticidului:

1. Neonaticidul (din engl.: „neonate” – nou-născutul, lat. „caedere” – a omorî) – cauzarea

morţii unui copil nou-născut în decurs de 24 de ore după naşterea lui de către mamă.

2. Filicidul (engl.: „filicide”) – cauzarea morţii copilului de către unul din părinţii lui (de

regulă, de către mamă) după expirarea termenului de 24 de ore din momentul naşterii [128, p.138].

Conform opiniei expuse de Kate Cregan, filicidul reprezintă uciderea copilului, indiferent de vârsta

lui, de către unul din părinţi. La baza tipologiei pruncuciderilor stă, după părerea autorului citat,

criteriul motivării comportamentului deviant: tulburarea psihică, dorinţa de a se răzbuna, omor din

compătimire şi din motive de gen sociocultural [113, p.125].

Tipologia sus-menţionată a fost propusă de savantul american Resnick. Deosebirea principală

dintre aceste două tipuri constă în timpul săvârşirii şi subiecţii pruncuciderii. Astfel, în cazul

neonaticidului omorul nou-născutului are loc în timp de 24 de ore după naşterea copilului, iar în

cazul filicidului – după expirarea acestui termen [126, p.704].

Neonaticidul se referă la suprimarea vieţii nu a oricărui copil, ci numai la uciderea copilului

nou-născut săvârşită de către mama lui în primele 24 de ore după naştere datorită unei tulburări

psihice cauzate de naştere. Este de remarcat că acolo unde termenul „pruncucidere” nu îşi găseşte

un corespondent direct, pentru determinarea acestei fapte se foloseşte frecvent termenul

„infanticid”.

Fapta denumită „pruncucidere” este incriminată în legislaţiile penale ca o formă atenuată a

omorului şi constituie fie o infracţiune de sine stătătoare cu denumire proprie şi cu conţinut

normativ specific propriu, fie o variantă atenuată a infanticidului [19, p. 18].

Această atenuare este determinată de existenţa anumitor stări psihofiziologice provocate de

naştere, care, fără a echivala cu o stare de inconştienţă şi, deci, fără a exclude capacitatea psihică a

făptuitoarei de a conştientiza caracterul ilicit al faptei sale, sunt de natură să justifice într-o anumită

măsură fapta de ucidere a copilului nou-născut săvârşită de către mama lui. Recunoscând existenţa

unor asemenea stări, legiuitorul a sancţionat mai atenuat, în raport cu omorul, o astfel de faptă.

În cazul pruncuciderii, mama, devenită pradă a unei tulburări specifice pricinuite de naştere

(aşa-numita febră puerperală), nu are o capacitate deplină de a-şi da seama de caracterul actului său

şi de a fi stăpână pe acţiunile sale, astfel încât poate să comită o faptă de suprimare a vieţii copilului

nou-născut.

După părerea noastră, un interes sporit pentru cercetarea naturii juridice şi dezvăluirea

trăsăturilor specifice ale pruncuciderii reprezintă anume noţiunea de „neonaticid”, fiind una reuşită

25

şi corectă din punct de vedere etimologic. Anume noţiunea de „neonaticid” redă adecvat conţinutul

faptei de ucidere a copilului nou-născut în timpul naşterii sau imediat după naştere, săvârşite de

către mama aflată într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea

discernământului. Aşadar, ne pronunţăm pentru substituirea denumirii articolului 147 CP RM

„Pruncuciderea” cu cea de „Neonaticid”.

26

Capitolul II

ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

OBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE ÎN LEGISLAŢIA

REPUBLICII MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI

2.1. Obiectul infracţiunii de pruncucidere. Problema determinării în doctrina penală a momentului de început al vieţii omeneşti

Relaţiile sociale, care sunt obiective conform esenţei lor, evoluează în dreptul penal în calitate

de latură calitativă: fie ca suport al valorilor sociale pozitive şi, de aceea, protejate împotriva

infracţiunilor, fie ca fenomene apreciate negativ şi anihilate cu contribuţia dreptului penal.

În cadrul cercetării problemei ce ţine de determinarea obiectului infracţiunii de pruncucidere,

considerăm necesară efectuarea analizei profunde a noţiunilor „om”, „persoană”, „personalitate”.

Una dintre valorile supreme garantate de Constituţie şi ocrotite de normele dreptului penal

este omul, drepturile şi libertăţile lui. În om trebuie să deosebim două laturi: latura biologică şi

latura socială. Esenţa laturii biologice a omului constă în starea lui fizică, în starea şi funcţionarea

corpului şi a organelor lui. Anume în aceasta se exprimă esenţa corporală, naturală a omului. Esenţa

laturii sociale este reprezentată de caracteristica socială a omului: nivelul de studii, genul de

activitate, locul de trai şi de muncă, starea familială, comportamentul social.

Suntem de acord cu autorii S. Brânză şi V. Stati, care menţionează în acest context că

conţinutul categoriei „om” include atât aspectul social, cât şi cel biologic, pe când „persoana” este o

categorie doar socială [107, p.34].

Totodată, Constantin Bulai menţionează, pe bună dreptate, că infracţiunea, ca orice act de

conduită a omului, nu poate avea ca obiect decât o anumită entitate a lumii obiective exterioare

[28, p.194-195].

În contrast, M.K. Anianţ nu deosebeşte în om esenţa biologică şi socială a acestuia. Drept

urmare, în calitate de obiect al atentării asupra persoanei el recunoaşte persoana şi relaţiile sociale

[44, p.63]. O astfel de definire a obiectului juridic generic al infracţiunilor contra persoanei o

considerăm nereuşită, deoarece persoana constituie tocmai ansamblul de relaţii sociale. Indicarea

repetată a relaţiilor sociale nu adaugă nimic nou acestei noţiuni.

Totodată, trebuie să ţinem cont de prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,

adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217A(III) din 10 decembrie 1948. Conform

acestui document internaţional, toţi oamenii se nasc liberi şi egali în demnitate şi în drepturi; ei sunt

27

dotaţi cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să acţioneze unii faţă de alţii într-un spirit de fraternitate.

Dreptul la viaţă constituie un drept absolut şi inalienabil [3, p.10].

În final, trebuie de menţionat că noţiunile „persoană” şi „personalitate” au sensuri diferite şi

nu trebuie confundate. Personalitatea este una dintre caracteristicile persoanei, dar nu se identifică

cu aceasta.

Personalitatea este elementul stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o

diferenţiază de o altă persoană. Personalitatea este sinteza tuturor elementelor care concură la

conformaţia mintală a unui subiect, pentru a-i da o fizionomie proprie.

Astfel, determinând în linii generale particularităţile noţiunilor sus-menţionate, considerăm

necesar a examina unele opinii ale savanţilor străini cu scopul precizării obiectului juridic special al

infracţiunii de omor şi al pruncuciderii.

În opinia lui E.F. Pobegailo, „... în timpul săvârşirii omorului intenţionat, făptuitorul

atentează direct la viaţa unei alte persoane. Viaţa unei alte persoane constituie obiectul juridic

special al omorului intenţionat” [79, p.11].

Z.O. Aşitov de asemenea susţine poziţia, conform căreia obiectul juridic special al omorului îl

constituie viaţa unei alte persoane ca totalitate a relaţiilor sociale ce apar în legătură cu ocrotirea

vieţii omeneşti, asigurând, totodată, dreptul de a beneficia de această valoare supremă [46, p.8].

O. Pop consideră că obiectul juridic generic al infracţiunii de omor este comun cu cel al

tuturor infracţiunilor contra persoanei şi constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă, la

integritate corporală şi sănătate, la libertate şi demnitate. Însă, infracţiunile contra persoanei au şi un

obiect juridic special care, în cazul infracţiunii de omor, constă în relaţiile sociale a căror formare,

desfăşurare şi dezvoltare normală implică respectul acelei valori sociale care este viaţa omului

[34, p.48].

Totodată, între noţiunile „viaţa ca valoare socială” şi „dreptul la viaţă” este o legătură, şi

anume: dreptul la viaţă este elementul activ din conţinutul relaţiilor sociale care se formează, se

dezvoltă şi se desfăşoară datorită şi în jurul vieţii ca valoare socială.

Viaţa fiecărei persoane este ocrotită în societate într-o măsură egală. Cu toate acestea, viaţa

nou-născutului este evidenţiată de către legiuitor, iar atentarea asupra acesteia formează o infrac-

ţiune de sine stătătoare.

Ocrotirea juridico-penală a vieţii omeneşti se realizează independent de vârsta şi de calităţile

fizice sau morale ale persoanei. Viaţa fiecărui om: fie grav bolnav, fie dement, indiferent de starea

sănătăţii şi a capacităţii vitale, este ocrotită de lege. Profesorul N.S. Taganţev, jurist rus prerevolu-

ţionar, scria că dreptul de a trăi o oră este tot atât de sacru ca şi dreptul de a trăi 80 de ani. În cazul

28

săvârşirii omorului este imposibil a recupera dauna cauzată. Consecinţele sunt ireversibile; totodată,

se pricinuieşte o daună morală, o traumă sufletească profundă celor apropiaţi (citat după: [46, p.8] ).

Anume de aceea majoritatea savanţilor penalişti consideră că noţiunea „obiect juridic special

al pruncuciderii” este mai îngustă decât noţiunea „obiect juridic special al omorului”. Astfel, autorii

O. Pogodin şi A. Taibakov sunt de părere că „în calitate de obiect juridic special al pruncuciderii

evoluează viaţa copilului nou-născut [144, p.16]. Aceeaşi opinie este împărtăşită de Octavian

Loghin şi Tudorel Toader [27, p.97].

Alexandru Boroi menţionează: „Infracţiunea de pruncucidere are ca obiect juridic special

relaţiile sociale care ocrotesc dreptul la viaţă al copilului nou-născut şi care sunt vătămate sau puse

în pericol prin atingerea adusă valorilor sociale apărate de legea penală prin incriminarea acestei

fapte. Sancţionând faptele grave prin care se aduce atingere vieţii copilului nou-născut, legiuitorul

ocroteşte, implicit, relaţiile care iau naştere şi se dezvoltă în jurul acestor valori” [18, p.155].

Un punct de vedere oarecum evaziv este prezentat de către A.I. Boico, care susţine că obiectul

juridic special al omorului pruncului de către mamă este dreptul omului (nou-născutului) la viaţă

[62, p.269]. Însă autorii S. Brânză şi V. Stati nu sunt de acord cu opinia exprimată de către A.I.

Boico, şi aceasta din mai multe considerente. În primul rând, în locul cuvântului „omului” ei

consideră că trebuie folosit termenul „persoanei”, deoarece ştiinţa dreptului nu studiază omul în

integritatea lui, ci numai persoana ca participant la relaţiile sociale, la acele raporturi care formează

obiectul de apărare juridică. În al doilea rând, în locul formulei duplicitare şi echivoce „omului

(noului-născut)” ar fi suficientă utilizarea termenului „noului-născut”. În al treilea rând, nu există

temeiuri pentru a include în obiectul infracţiunii de pruncucidere, de rând cu dreptul la viaţă ca

valoare socială şi relaţiile sociale aferente ei, deoarece forma juridică a relaţiilor sociale nu este

afectată în urma infracţiunii. În plus, dacă în calitate de obiect juridic generic sunt recunoscute

relaţiile sociale, rezultă că şi în calitate de obiect juridic special trebuie recunoscute, de asemenea,

anumite relaţii sociale. În concluzie, S. Brânză şi V. Stati afirmă că obiectul juridic special al

pruncuciderii îl formează relaţiile sociale privitoare la viaţa copilului nou-născut [107, p.36].

Reieşind din cele expuse, obiectul juridic special al omorului îl constituie, în opinia noastră,

viaţa omului care este ocrotită într-o măsură egală indiferent de particularităţile fiziologice sau

sociale ale persoanei. În calitate de obiect material al omorului poate fi recunoscut corpul fiinţei

care la momentul comiterii infracţiunii era în viaţă. Totodată, obiectul juridic special al

pruncuciderii îl constituie viaţa copilului nou-născut, iar obiectul material al pruncuciderii îl

formează corpul copilului nou-născut.

Între categoriile „nou-născut” şi „persoană” există corelaţia de tipul: parte-întreg. Aceeaşi

corelaţie putem spune că există şi între obiectul juridic special al pruncuciderii şi obiectul juridic

29

special al omorului. Totuşi, separarea componenţei de pruncucidere într-o normă penală de sine

stătătoare este condiţionată nu de vârsta victimei, ci de starea psihofiziologică a mamei, provocată

de naştere.

Cum deja s-a menţionat, obiectul juridic special al omorului îl constituie viaţa omului care,

indiferent de particularităţile fiziologice sau sociale ale persoanei, este ocrotită în egală măsură de

legea penală. În opinia savantului ucrainean E.L. Strelţov, viaţa persoanei se desfăşoară de la

declanşarea naşterii fiziologice până la survenirea morţii biologice, când în rezultatul încetării

bătăilor inimii încetează circulaţia sângelui şi alimentarea celulelor creierului cu oxigen. Ca urmare,

începe un proces ireversibil – survenirea morţii biologice. Stabilirea corectă a momentului de debut

al vieţii omeneşti are o importanţă deosebită, deoarece, spre exemplu, atentarea la făt până la

declanşarea travaliului trebuie calificată, susţine autorul citat, drept cauzare a daunei aduse sănătăţii

femeii însărcinate [96, p.282; 101, p.294].

Întrucât obiectul juridic special îl constituie viaţa persoanei, o importanţă deosebită ştiinţifico-

practică are determinarea momentului de debut şi a momentului final al acesteia.

În această ordine de idei este necesar a menţiona că, după cum susţine O. Pop, obiectul

material al omorului îl constituie corpul unui om în viaţă, indiferent de vârstă (copil nou-născut sau

persoană tânără, adultă, bătrână), sex, starea sănătăţii (sănătos, bolnav, muribund) sau de starea

normalităţii bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau cu monstruozităţi anomalice sau

antropologice etc.). Viaţa, ca formă de mişcare, este un fenomen complex având la bază procese

biologice şi psihice care subordonează procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice). Dacă

încetează viaţa în sens biologic, încetează şi viaţa ca valoare socială şi, implicit, relaţiile legate de

ea [33, p.22].

Conform opiniei lui A. Boroi, pruncuciderea are ca obiect material corpul copilului nou-

născut, deoarece anume asupra acestuia se exercită nemijlocit activitatea de ucidere. Toate dezvoltă-

rile anterioare referitoare la corpul persoanei umane ca obiect material al infracţiunii contra vieţii

sunt valabile şi în cazul copilului nou-născut [18, p.156].

Problema privind determinarea momentului de început al vieţii unei persoane a dat naştere

multiplelor discuţii în doctrină. Încă F. Engels atrăgea atenţia asupra încercării zadarnice a juriştilor

„de a găsi limita raţională, după care nimicirea copilului în uterul mamei trebuie calificată ca omor”

(citat după: [79, p.11] ).

Considerăm că această problemă trebuie tratată întâi de toate din punct de vedere normativ. În

această ordine de idei menţionăm că, în sensul Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile

copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 la New York), prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub

30

vârsta de 18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile, majoratul este stabilit sub

această vârstă [2, p.45].

La fel, în conformitate cu alin. (2) art. 1 al Legii Republicii Moldova privind drepturile

copilului, nr.338-XIII din 15.12.94 , o persoana este considerata copil din momentul naşterii până

la vârsta de 18 ani [10].

Totodată, legislaţia civilă în vigoare precizează că capacitatea de folosinţă a persoanei

fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată cu moartea (alin. (2) art. 18 al Codului civil al

Republicii Moldova), iar, potrivit prevederilor alin. (3) art. 18 CC RM, dreptul la moştenire a

persoanei fizice apare la concepţiune dacă se naşte vie [4]. Aşadar, legiuitorul clar indică la faptul

că copilul care încă nu s-a născut are deja un statut specific de moştenitor şi poate fi subiect al

relaţiilor de moştenire cu condiţia că se va naşte viu. Putem, deci, conchide că interesele civile ale

copilului sunt protejate chiar până la naşterea lui.

Spre regret, noţiunea de naştere nu se conţine în nici un act legislativ al Republicii Moldova.

Totodată, articolul 20 al Legii Republicii Moldova privind actele de stare civilă, nr.100-XV din

26.04.2001, prevede următoarele temeiuri pentru întocmirea actului de naştere:

1) actul medical constatator al naşterii, eliberat de unitatea sanitara în care a avut loc

naşterea;

2) certificatul medical de naştere, eliberat de unitatea sanitară privată, de medicul care a

asistat naşterea sau la care s-a adresat mama după naştere (când naşterea s-a produs în afara

unităţii sanitare) ori de un medic privat care a asistat naşterea;

3) procesul-verbal şi certificatul prin care se constată sexul şi vârsta copilului - în cazul

înregistrării naşterii unui copil găsit.

În lipsa actelor indicate mai sus, înregistrarea naşterii copilului se face pe baza hotărârii

instanţei judecătoreşti privind stabilirea faptului naşterii copilului de către o femeie concretă [11].

În conformitate cu art. 27 al Legii Republicii Moldova privind actele de stare civilă,

înregistrarea naşterii copilului născut mort sau decedat în prima săptămână după naştere are loc

pe baza certificatului constatator de deces perinatal, eliberat de unitatea sanitară.

Certificat de naştere pe numele copilului născut mort nu se eliberează. În acest caz,

părinţilor copilului li se înmânează un act prin care se atestă înregistrarea naşterii copilului născut

mort.

În cazul naşterii copilului mort, actul de deces nu se întocmeşte. Dacă copilul a

decedat în prima săptămână după naştere, se înregistrează naşterea şi decesul, eliberându-se

numai certificatul de deces [11].

31

În doctrina penală nu există o părere unitară despre limita raţională care ar corespunde pe

deplin semnelor fiziologice ale începutului vieţii şi care, concomitent, ar fi admisibilă şi acceptată

de jurişti pentru a stabili într-un anume caz concret dacă a avut loc un omor sau nimicirea fătului

(avort).

Aşadar, unii autori susţin că trebuie luat în consideraţie criteriul separării copilului de corpul

mamei sau al respiraţiei copilului [65, p. 44], în timp ce alţii consideră că momentul de început al

vieţii fiinţei umane îl constituie perioada cuprinsă între declanşarea procesului naşterii şi naşterea

propriu-zisă. Deşi copilul încă nu are existenţă extrauterină, el este fiziologic independent, deci

actul de ucidere îndreptat împotriva lui constituie ca atare fapta de omor [34, p.49; 99, p.29].

Autorul român A. Boroi susţine că dreptul la viaţă există din momentul în care procesul

naşterii luând sfârşit copilul este expulzat. Nu interesează dacă a fost tăiat sau nu cordonul ombilical

şi nici dacă a fost eliminată sau nu placenta. Odată expulzat, copilul are calitatea de nou-născut,

oricât de scurt ar fi intervalul de timp în care noul-născut a trăit. În ştiinţa medicală există contro-

verse cu privire la problema dacă trebuie condiţionată sau nu de o anumită durată de viaţă calitatea

de copil nou-născut. Aceasta a determinat stabilirea în unele legislaţii a unui termen în limitele

căruia fapta să fie considerată pruncucidere: acest termen este cel de declanşare a naşterii, după care

uciderea copilului nu mai constituie pruncucidere, ci omor agravat (infanticid) [18, p.155].

Totodată, O. Pop menţionează că nu este posibil să se fixeze teoretic şi în abstract momentul

apariţiei vieţii şi, implicit, a dreptului la viaţă al copilului, acest moment fiind condiţionat de

particularităţile procesului naşterii în fiecare caz în parte [34, p.49].

N.I. Zagorodnikov afirmă că momentul dobândirii de către fetus a viabilităţii extrauterine nu

poate fi recunoscut ca moment de debut al vieţii omeneşti [59, p.33]. Viaţa, consideră el, apare cu

mult mai devreme decât declanşarea travaliului fiziologic [59, p.31-32].

A.A. Piontkovski specifică: „Cel mai corect este de a ocroti prin intermediul legii penale viaţa

omului chiar în procesul naşterii” [69, p.22]. Astfel de opinie urmează a fi acceptată, dacă persoana

vinovată de pruncucidere conştientiza la momentul săvârşirii că pe lume apare un om care îşi începe

viaţa proprie de sine stătătoare şi dacă îşi dădea seama că distruge viaţa unui om, iar nu un făt

intrauterin.

Începutul vieţii, după cum consideră Z.O. Aşitov, „urmează a fi apreciat luându-se în conside-

raţie maturizarea de facto a fătului. Pentru calificare e necesar a cunoaşte la ce lună de gestaţie a

avut loc cazul respectiv şi a stabili dacă persoana vinovată conştientiza sau nu că nimiceşte nu un

făt intrauterin, ci omoară un om, care ar putea să trăiască” [46, p.9-10].

Destul de discutabilă, după părerea noastră, este poziţia lui Z.O. Aşitov, conform căreia în

cazul unui avort îngroparea fătului neviu, neviabil nu poate fi calificată ca omor. După el, dacă

32

procesul naşterii încă nu s-a declanşat, iar persoana intenţionat întrerupe sarcina după a şaptea lună

de gestaţie şi ucide acest copil expulzat în urma naşterii artificiale, atunci astfel de faptă trebuie

calificată nu ca provocare ilegală a avortului, ci ca omor intenţionat (dacă persoana vinovată a

conştientizat că ucide un copil viu şi dacă acest copil va fi recunoscut viabil) [46, p.9-10].

Majoritatea savanţilor recunosc ca început al vieţii omeneşti declanşarea travaliului fiziologic

(Iu.I. Scuratov, V.N. Kudreavţev etc.) [64, p. 237; 99, p.29]. După părerea noastră, această poziţie

este mai acceptabilă, deoarece corespunde doctrinei medicale moderne (M. Ştemberg, E. Gladun, V.

Friptu et. al. [32, p. 82]), invocându-se faptul că declanşarea travaliului mărturiseşte despre

maturizarea fătului şi pregătirea lui pentru viaţa extrauterină [41, p.277].

În viziunea noastră, faptul că la momentul săvârşirii omorului copilul nu a fost viabil nu

exclude răspunderea penală.

E de menţionat că naşterea, la fel ca şi viaţa ori moartea, nu constituie un act instantaneu, ci

un proces de lungă durată.

Mai mult ca atât, criteriile, în baza cărora specialiştii stabilesc evenimentele sus-menţionate,

sunt flexibile şi sunt condiţionate nu numai de perioada istorică când acestea iau proporţii, dar şi de

succesele medicinei. Opinia noastră e că viaţa omului apare înainte de naşterea lui.

Investigaţiile contemporane demonstrează că pe întregul parcurs al gestaţiei fătul nu poate fi

considerat parte a corpului mamei. El nu poate fi comparat cu un organ sau cu o parte din organul

mamei [51, p.46]. Astfel, peste câteva zile după concepere la făt se formează sistemul nervos,

digestiv şi respirator, organele interne. Peste 18 zile începe să i se zbată inima, la 21 de zile începe

să funcţioneze propriul sistem de circulaţie a sângelui; sângele fătului nu se amestecă cu sângele

mamei şi poate să aibă o altă grupă sangvină. La 8 săptămâni – poate să sugă degetul şi să ţină pe

palmă un obiect ca şi un copil nou-născut. El simte durerea şi retrage mâna, dacă o înţepi. La 11-12

săptămâni – el respiră, reacţionează la lumină, căldură şi zgomot. Toate sistemele şi organele sunt

formate. La 14 săptămâni inima fătului transvazează 24 de litri de sânge pe zi.

Într-adevăr, un interes enorm pentru doctrina penală reprezintă stabilirea clară a limitei dintre

nimicirea fătului care încă constituie avort şi dintre săvârşirea unui omor.

După părerea mai multor savanţi, cel mai valoros aport în ce priveşte determinarea în doctrina

penală a momentului de început al vieţii omeneşti a fost adus de profesorul N.S. Taganţev. El

considera că dacă în cazul omorului unui om matur rar trebuie demonstrat faptul că victima era vie

până la momentul săvârşirii infracţiunii de omor, atunci în cazul uciderii unui copil nou-născut,

dimpotrivă, viaţa copilului trebuie dovedită în fiecare caz aparte şi numai existând această condiţie

suprimarea ei va fi calificată ca omor. N.S. Taganţev nu era de acord şi critica teoria (răspândită pe

larg şi astăzi) precum că viaţa omului se identifică cu respiraţia. Într-adevăr, el considera că această

33

poziţie este în parte corectă, dar unilaterală. În opinia lui, respiraţia era deseori unica probă a vieţii

copilului. „A afirma că copilul care nu a respirat nu a fost în viaţă – scrie N.S. Taganţev – ar conduce

la o concluzie greşită, contrară adevărului ştiinţific. Copilul care nu respiră putea să fie în viaţă,

inima lui putea să se zbată, sângele putea să circule prin corpul lui; el putea să se mişte, putea chiar să

scoată nişte sunete slabe” (citat după: [80, p.22]).

La fel, N.S. Taganţev menţionează că includerea viabilităţii (a capacităţii vitale) în lista condi-

ţiilor necesare calificării faptei ca omor este nefondată atât din punct de vedere teoretic, cât şi prac-

tic. Cu alte cuvinte, omorul este privarea de viaţă fără nici o condiţie referitor la caracterul şi

calitatea acestei vieţi. „Cât de scurtă ar fi durata probabilă a vieţii pruncului, indiferent de cauzele

care au determinat caracterul efemer al ei – scria savantul – lipsirea copilului de viaţă, cu condiţia

că el a fost viu, va fi considerat omor; indiferent cine l-a comis”.

Astfel, după N.S. Taganţev, una dintre cele mai importante împrejurări, care trebuie stabilite

în cazul tragerii persoanei la răspundere penală pentru pruncucidere, este faptul uciderii unui copil

viu, fie chiar şi neviabil (citat după [80, p.23]).

Abordarea acestei probleme naşte ca fireşti întrebările: când, din ce moment, la ce etapă a

dezvoltării psihofizice produsul concepţiei (deocamdată îl vom numi aşa) începe să vieţuiască?

Când la el se evidenţiază semnele vieţii: în perioada intrauterină ori în afara corpului mamei?

Aşadar, din punctul de vedere al ştiinţei medicale, naşterea copilului este precedată de

multiple schimbări în organismul mamei care, la rândul lor, creează condiţii favorabile pentru

dezvoltarea intrauterină a fătului. Aceste schimbări constituie un proces fiziologic, când dintr-o

celulă fecundată se dezvoltă fătul. Sarcina constituie, de asemenea, o perioadă responsabilă pentru

femeia gravidă – atât din punct de vedere fizic, cât şi emoţional [35, p.31].

Aici apare o altă întrebare: din ce moment gestaţia se consideră începută?

În dezvoltarea intrauterină a omului se disting, condiţional, două perioade: perioada embrio-

nară şi perioada fetală [41, p.38].

Perioada embrionară durează din momentul conceperii şi până la sfârşitul lunii a doua de ges-

taţie. Pe parcursul acestei perioade se formează rudimente ale tuturor organelor şi sistemelor (ner-

vos, cardiovascular, digestiv, endocrin etc.); se formează corpul, capul, faţa, rudimentele membrelor

superioare şi inferioare [52, p.16].

Embrionul capătă trăsături caracteristice omului. Procesele dezvoltării în această perioadă

sunt foarte intensive, mecanismele de adaptare încă nu sunt dezvoltate, de aceea embrionul este

foarte sensibil la orice acţiune dăunătoare: la insuficienţa de oxigen, supraîncălzire, viruşi, alcool,

nicotină, mercur, arsen şi alte substanţe nocive care pot provoca anomaliile dezvoltării şi moartea

subită a embrionului sau apariţia monstruozităţii congenitale [82, p.59; 106, p.11-14].

34

Perioada fetală începe la sfârşitul lunii a doua sau la începutul lunii a treia de gestaţie şi

durează până la naşterea fătului. În această perioadă are loc creşterea intensivă a fătului, diferen-

ţierea ţesuturilor, dezvoltarea tuturor organelor şi sistemelor, formarea noilor sisteme funcţionale

care asigură vitalitatea fătului în perioada intrauterină şi după naşterea lui. Dezvoltarea fătului are

loc într-o conexiune permanentă cu organismul mamei [53, p.102-104].

Totodată, perioada gestaţiei poate fi divizată pe trimestre [42, p.7].

Aşadar, primul trimestru al gestaţiei constituie 12 săptămâni. El are o semnificaţie juridico-

penală enormă. Anume până la finalizarea acestei perioade de timp încă este posibilă întreruperea

sarcinii în baza temeiurilor legale, cu acordul mamei. La efectuarea avortului trebuie să fie

menţionate următoarele condiţii obligatorii, şi anume: întreruperea sarcinii trebuie să fie efectuată

numai în instituţii medicale de profil, numai de către medicul-specialist, cu respectarea normelor

sanitare şi a regulilor de antisepsie şi doar în cazurile când lipsesc contraindicaţii la asemenea

intervenţii. Încălcarea sau nerespectarea chiar şi a unei din condiţiile sus-menţionate este temei

pentru calificarea faptei ca efectuare ilegală a avortului – conform art.159 CP RM.

Spre deosebire de legislaţia noastră, Codul penal al Turciei (alin.2 art.468) stabileşte:

„Persoana care a efectuat un avort fără indicaţii medicale asupra femeii având termenul de gestaţie

de peste 10 săptămâni, cu acordul ei – se pedepseşte cu închisoare de la 2 până la 5 ani”

[16, p.285]. E de menţionat că termenul, pe parcursul căruia este permisă efectuarea avortului în

Turcia, se deosebeşte de cel prevăzut de legislaţia noastră, fiind redus la 10 săptămâni.

Următoarea perioadă stabilită, ce prezintă un interes sporit pentru doctrina penală, este

intervalul care constituie 22 de săptămâni din momentul conceperii [143, p.43].

În prezent, termenul care distinge avortul de naşterea artificială este stabilit la 22 de săptă-

mâni. De aceea, cauzarea morţii unui copil viu care s-a născut în rezultatul declanşării artificiale a

travaliului sau în urma naşterii naturale premature la termenul de gestaţie peste 22 de săptămâni

trebuie recunoscută ca omor.

Aşadar, după cum am demonstrat, începerea ocrotirii juridico-penale a vieţii coincide cu

momentul declanşării travaliului peste 22 de săptămâni de gestaţie. La această perioadă fătul devine

apt pentru viaţa extrauterină. În medicină finalizarea prematură a gestaţiei după 22 de săptămâni se

numeşte naştere prematură. Asemenea poziţie este susţinută de către legislaţia Republicii Belarus.

În calitate de exemplu, în cadrul unui studiu comparativ, poate servi Ordinul Ministerului Sănătăţii

al Republicii Belarus privind admisibilitatea întreruperii artificiale a sarcinii în baza indicaţiilor

medicale, nr.71 din 5 aprilie 1994 [137, p.38]. În mod regretabil, legislaţia Republicii Moldova în

vigoare nu conţine astfel de indicaţii. Ar fi binevenit ca Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii

Moldova despre unele măsuri privind ocrotirea sănătăţii femeii şi reducerea numărului de avorturi

35

în republică, nr.152 din 03.08.1994 cu modificările ulterioare din 04.01.1999, să fie publicat în

Monitorul Oficial al Republicii Moldova în conformitate cu prevederile Legii Republicii Moldova

nr.173-XIII din 06.07.94 privind modul de publicare şi intrare în vigoare a actelor oficiale

(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994) [9]. În caz contrar el nu va avea

valoare juridică.

Conform prevederilor acestui document, nimicirea fătului până la 22 de săptămâni de gestaţie

va fi calificată, cu respectarea altor condiţii, ca efectuare ilegală a avortului. Totodată, întreruperea

sarcinii e posibilă şi legalmente admisibilă în termenul ce cuprinde săptămâna a 12-a şi sfârşitul

săptămânii a 21-a de gestaţie în baza indicaţiilor medicale ori sociale.

Referindu-ne la indicaţiile medicale, se are în vedere o listă întreagă de patologii şi maladii

grave incompatibile cu gestaţia, incluzând aproximativ 50 de boli, printre care menţionăm: hiperten-

siunea arterială; bolile grave cardiovasculare; leucoza; astmul bronşic în acutizare; ulcerul gastric

sau ulcerul duodenal; lipsa unui rinichi; guşa endemică (boala lui Basedow); tuberculoza pulmo-

nară; tuberculoza organelor, a pielii, a oaselor şi a încheieturilor; epilepsia; psihopatiile; tumorile

encefalului şi ale măduvei spinării etc. [104, p.263-266].

La indicaţiile sociale se referă: invaliditatea soţului de gradul I şi II, şomajul confirmat

documentar, lipsa locului permanent de trai, statutul de refugiat sau de persoană strămutată confir-

mat documentar, prezenţa în familie a unui copil invalid; venitul lunar al fiecărui membru de

familie mai mic decât salariul minim. E de menţionat că, potrivit criteriului „în baza indicaţiilor

medicale şi /sau sociale”, este suficientă prezenţa chiar şi a uneia din aceste condiţii ca întreruperea

sarcinii să fie recunoscută efectuată în mod legal.

În medicină sunt stabilite cazuri excepţionale în care se permite întreruperea sarcinii între

săptămânile a 22-a şi a 28-a ale perioadei de gestaţie. Ca singură indicaţie la întreruperea sarcinii la

acest termen târziu poate servi depistarea patologiilor grave ale dezvoltării intrauterine a fătului,

incompatibile cu viaţa. Astfel de intervenţie este efectuată în baza indicaţiilor medicale care se

referă nu la sănătatea mamei, ci a fătului [55, p.86-88]. În practica obstetrică se deosebesc

numeroase anomalii de dezvoltare a copiilor, printre care: patologiile grave ale sistemului nervos;

insuficienţa cardiacă; insuficienţa organelor interne; hondrodistrofia (anomalia dezvoltării membre-

lor); hernia diafragmală, spina bifida etc. [82, p.55-58; 106, p. 11-14].

De aceea, femeia însărcinată este obligată să se examineze clinic şi în laborator, complet şi la

timp, în baza recomandaţiilor obstetricianului-ginecolog. La aprecierea stării intrauterine a fătului

se folosesc un şir de metode – ecografia, testarea prenatală a auzului, teste ale sângelui matern,

amniocenteza, examinarea celulelor fetale [71, p. 115-118; 35, p.35].

36

Într-o altă ordine de idei, unii autori străini leagă începerea vieţii omeneşti cu perioada

primelor mişcări ale fătului, pe care femeia însărcinată le simte. Ele, de regulă, se fac simţite pentru

mamă la a 19-a sau la a 20-a săptămână de gestaţie [87, p.128]. Însă de acest semn trebuie să ne

conducem cu o mare prudenţă, fiindcă senzaţiile gravidelor deseori sunt foarte subiective. Unele

femei încurcă perestaltica intestinului cu mişcarea fătului, depistându-le ori prea devreme, ori prea

târziu. De aceea, acest termen nu poate fi recunoscut general acceptat pentru toate cazurile.

După părerea noastră, pentru a aduce claritate în soluţionarea problemei ce ţine de aprecierea

în doctrina penală a momentului de debut al vieţii omeneşti trebuie să fie studiate încă unele aspecte

ale procesului de naştere. Medicii legişti evidenţiază câteva cazuri excepţionale ale naşterilor ce pot

influenţa asupra calificării juste a faptei săvârşite:

1) naşterea rapidă;

2) naşterea post-mortem;

3) naşterea neasistată;

4) naşterea în stare de inconştienţă sau în stare de iresponsabilitate.

1. Naşterea rapidă presupune o astfel de naştere care să se finalizeze atât de repede, încât

s-o ia pe femeie prin surprindere; de aceea, aceasta are loc deseori în împrejurări nefavorabile.

Naşterea rapidă uşoară nu trebuie confundată cu naşterea „pe stradă” care se întâlneşte mai des şi

care are mai puţine trăsături comune cu prima. Naşterea „pe stradă” are loc în alte circumstanţe: în

cazurile date femeia nu ştie ori chiar ignoră termenul probabil al naşterii sau posibilitatea travaliului

prematur. Uneori, dorind să se izbăvească de copilul nou-născut, femeia se pune intenţionat pe ea

însăşi în condiţii nefavorabile pentru naştere: spre exemplu, în timpul când presupune că trebuie să

nască pleacă în pădure. Savantul M.G. Serdiukov descrie un caz când femeia însărcinată, în timpul

declanşării travaliului, a intrat într-un râu şi a rămas acolo până la sfârşitul procesului de naştere; ca

urmare, copilul împreună cu placenta a fost dus de apă [87, p.153].

Practica medico-legală demonstrează că la examinarea noului-născut după naşterea rapidă se

depistează un şir de vătămări mecanice care nu trebuie confundate cu vătămări de natură violentă în

caz de pruncucidere [40, p.381; 56, p.136]. În mai multe cazuri, după cum arată practica judiciară,

femeia intenţionează să nască singură şi cât mai repede cu scopul de a-şi omorî copilul. Aşadar,

pentru confirmarea celor expuse aducem ca exemplu încheierea expertizei medico-legale de

examinare a cadavrului copilului nou-născut, întocmit pe o cauză penală (Dosarul nr.1-159/98

mun. Hânceşti (intentat la 02.03.1998). Sentinţa din 12.05. 1998 în baza art.92 CP RM din 1961):

Încheierea expertizei medico-legale a cadavrului copilului nou-născut a demonstrat că au

fost depistate fractura osului parietal din stânga, a coastelor 2, 3, 4, 5, 6 din stânga, ceea ce

corespunde categoriei de leziuni corporale grave, periculoase pentru viaţă. Cadavrul era de gen

37

masculin şi era născut în termen; după structura şi formarea organelor la momentul naşterii

copilul a fost apt de viaţă. Leziunile date nu puteau să apare în urma unei naşteri rapide neasistate

(f.d.26) [185].

După cum s-a arătat în exemplul de mai sus, asemenea vătămări sunt consecinţe ale acţiunilor

de pruncucidere şi nu pot fi considerate ca vătămări mecanice în urma naşterii rapide neasistate.

2. Naşterea post-mortem reprezintă cazul când parturienta moare până la terminarea proce-

sului de naştere, iar fătul rămâne în corpul mamei; după un timp scurt copilul este expulzat din

uterul mamei – „se naşte”. Deseori placenta rămâne în corpul matern. În practica obstetrică sunt

menţionate naşteri post-mortem în urma cărora au apărut copii vii. Spre exemplu, femeia însărcinată

moare din cauza traumei intracraniene ce i-a fost provocată în urma unui accident.

3. Naşterea neasistată –are loc în acele cazuri când din diferite motive femeia tinde să nască

pe ascuns şi cât mai repede. La aprecierea vătămărilor cauzate noului-născut urmează a fi stabilită

legătura cauzală, timpul când acestea au fost pricinuite, provenienţa lor – post-mortem ori în timpul

vieţii, dacă au fost cauzate în urma autoajutorării în timpul naşterii neasistate ori în urma unor acte

violente îndreptate spre comiterea pruncuciderii. Vătămări de natură similară pot fi depistate în

regiunea capului, gâtului, gurii şi nasului, când femeia în mod violent împiedică strigătul şi

respiraţia copilului, în scopul de a ascunde naşterea [87, p.159-160]. Drept exemple pot servi două

dosare penale intentate pe faptul săvârşirii pruncuciderii. În ambele cazuri a avut loc naşterea

neasistată, când parturientele au creat intenţionat aşa condiţii încât să nu existe martori oculari la

fapta pe care au comis-o:

1.Astfel, într-un caz (Dosarul nr.1-533/2000 (intentat la 06.04.2000), sect. Ciocana, mun.

Chişinău. Sentinţa din 12.02.2001 în baza art.92 CP RM din 1961) - inculpata D.A., însărcinată la

a noua lună, dimineaţa pe data de 05.04.2000 s-a simţit rău, nu a chemat salvarea, a rămas

singură acasă şi a născut în WC un copil de sex masculin; l-a învelit într-un pachet de polietilenă şi

l-a aruncat într-o fântână de canalizare din preajma casei sale [188].

2. În alt caz (Dosarul nr.I-274/2001 (intentat la 22.05.2001, mun. Hânceşti). Sentinţa din

21.06.2001 în baza art.92 CP RM din 1961) - inculpata B.E., pe data de 15 mai 2001, în jurul orei

18.30, când a simţit că va naşte curând, a plecat în pădure din prejma satului vecin şi imediat

după ce a născut un prunc de sex masculin, ştiind cu certitudine că ultimul s-a născut viu, în scopul

de a se izbăvi de el, l-a strangulat cu mâinile, iar ulterior l-a îngropat [189; 190].

Din exemplele descrise mai sus rezultă următoarele: în ambele cazuri femeile intenţionau să

nască singure, ceea ce se dovedeşte prin caracterul acţiunilor lor, şi anume: făptuitoarele au

întreprins toate măsurile pentru a-şi ascunde naşterea şi urmele acesteia. Mai mult, din timp au

gândit cum să se debaraseze de copil, fapt probat de locul şi alte împrejurări ale cauzei.

38

4. Naşterea în stare de inconştienţă ori în stare de iresponsabilitate. În astfel de cazuri

femeia nu este în stare să acorde ajutorul necesar copilului nou-născut; la asemenea patologii se

referă eclampsia, epilepsia, şocul, starea de ebrietate, negarea sarcinii în cadrul demenţei, fobiile

etc.

Uneori apar situaţii când, aflându-se într-o stare de inconştienţă şi iresponsabilitate, femeia

poate să creadă că a născut un copil mort, din care cauză nu-i acordă ajutorul necesar; prin urmare,

în asemenea caz ea nu poate fi trasă la răspundere penală, deoarece nu există responsabilitatea ca

semn obligatoriu [47, p.32-34].

În cazul în care, la momentul comiterii pruncuciderii, femeia s-a aflat într-o stare de

inconştienţă, ea va fi liberată de răspundere penală în baza art. 23 CP RM (iresponsabilitatea). Faţă

de o asemenea persoană pot fi aplicate, în baza hotărârii instanţei de judecată, măsuri de

constrângere cu caracter medical, prevăzute în Codul penal.

Altă problemă care necesită o atenţie deosebită la studierea pruncuciderii este definirea

noţiunii de nou-născut. Astfel, în pediatrie sub noţiunea de nou-născut (lat. – neopatus) se înţelege

un copil din momentul naşterii până la vârsta de 28 de zile; în obstetrică – din momentul naşterii

până la vârsta de 7 zile; în medicina legală – în primele 24 de ore din momentul naşterii

[92, p.386; 93, p.217].

În acest context menţionăm că la cercetarea cauzelor de pruncucidere noţiunea de nou-născut

se aplică cu sensul ce-i este dat în medicina legală, şi anume: copilul din momentul naşterii până la

expirarea termenului de 24 de ore de la naşterea lui.

Spre regret, nici în legislaţia noastră, nici în practica judiciară, dar nici în doctrina penală nu

este elaborată noţiunea „copil născut viu” şi nu este dată aprecierea juridică a momentului de debut

al vieţii omeneşti. Prin urmare, în scopul completării acestui gol, considerăm necesar să apelăm la

legislaţia Statelor Unite ale Americii şi la precedentele judiciare din Common Law, care au

importanţă deosebită pentru examinarea corectă a cauzelor penale de acest gen.

În opinia noastră, această problemă trebuie analizată minuţios, deoarece unele noţiuni şi defi-

niţii care se aplică de către instanţele judecătoreşti din SUA la examinarea cauzelor de pruncucidere

trebuie să fie implementate atât în legislaţia, cât şi în practica judiciară a Republicii Moldova.

Astăzi, în Statele Unite ale Americii infracţiunea de pruncucidere şi pedeapsa pentru săvâr-

şirea ei sunt reglementate atât la nivel federal, cât şi la nivelul statelor aparte.

La nivelul Federaţiei se aplică:

1) Legea privind ocrotirea copiilor născuţi vii H.R.2175 din 2001, care stabileşte noţiunea de

nou-născut, momentul de început al vieţii omeneşti şi care reglementează problema

delimitării avortului de fapta de ucidere a copilului nou-născut;

39

2) precedentele judiciare adoptate de către Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii:

a) 1973, Statul Texas (Roe versus Wade 410 U.S. 113)

b) 1992, Statul Pennsylvania (Planned Parenthood PA versus Casey 505 U.S. 833)

[179; 180].

La nivelul statelor (28) se aplică legile penale care prevăd răspunderea pentru omorul

copilului nenăscut, indiferent de termenul sarcinii (15), sau numai la un termen stabilit (13).

Într-adevăr, Legea privind ocrotirea copiilor născuţi vii din 2001 a stabilit că „copiii care s-au

născut vii la orice etapă a dezvoltării intrauterine se consideră fiinţe umane şi sunt ocrotiţi de lege”.

Legea ocroteşte viaţa oricărui copil, indiferent de modalitatea apariţiei lui: naştere fiziologică sau

declanşarea artificială a naşterii (H.R.2175 Born-Alive Infants Protection Act of 2001; Statement

Office Administration Policy, March 12, 2002; Executive Office of the President, Washington, D.C.

20503) [156]. Legea sus-menţionată stabileşte că în calitate de copil născut viu se recunoaşte

oricare copil care s-a ivit pe lume după separarea completă de corpul mamei, indiferent de etapa

dezvoltării intrauterine, şi care posedă următoarele semne: bătăile inimii, respiraţie sau mişcarea

liberă a musculaturii.

În calitate de copil născut viu se recunoaşte membrul familiei Homo Sapiens care este

completamente expulzat sau extras din corpul mamei sale la orice etapă a dezvoltării intrauterine şi

care după separare respiră de sine stătător sau la care se observă bătăile inimii, pulsarea ombilicului

sau mişcarea liberă a musculaturii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu secţionat ombilicul ori

eliminată placenta. Totodată, nu are importanţă modalitatea apariţiei copilului: naştere fiziologică,

declanşare artificială a naşterii sau operaţie cezariană.

După cum deja s-a menţionat, în unele state se aplică legile care prevăd răspundere penală

pentru omorul copilului nenăscut (care încă se află în uterul mamei).

Condiţional, putem diviza aceste legi în două grupe mari:

1. legile care recunosc în calitate de victime ale omorului copiii nenăscuţi (fetuse),

indiferent de termenul gestaţiei

Astfel, în statul Louisiana omorul unui copil „nenăscut” se recunoaşte, după caz, „feticid” de

gradul I, II sau III. (La Rev. Stat. Ann §§14:32.5-14:32.8 / West 1997)

(Nota noastră: „feticid” (lat. foetus – făt; caedere – a omorî) = uciderea fătului în uterul

mamei).

În statul Michigan cauzarea intenţionată a morţii unui copil „nenăscut” constituie omor

(manslaughter). (Mich. Stat. Ann. § 28.55)

Totodată, Curtea Supremă din statul Michigan a specificat că această stipulare va fi aplicată

numai faţă de un făt viabil (Larkin versus Cahalan 208 N.Wrd 176; Mich. 1973). Legea specială a

40

statului Michigan din 01.01.1999 prevede pedeapsa penală pentru acţiunile intenţionate care au

provocat naşterea prematură sau avortul spontan ori care au cauzat vătămări grave embrionului sau

fătului.

În statul North Dakota cauzarea morţii unui copil nenăscut la orice etapă a dezvoltării

intrauterine constituie omor intenţionat cu circumstanţe agravante, omor simplu ori lipsire de viaţă din

imprudenţă. (N.D. Cent. Code §§ 12.1-17.1-01, 12.1-17.1-04 (1997))

2. legile care recunosc în calitate de victime ale omorului copiii nenăscuţi (fetuse)

numai într-o etapă stabilită a gestaţiei

Astfel, în statul Arkansas cauzarea morţii unui copil nenăscut peste 12 săptămâni de

dezvoltare intrauterină constituie omor intenţionat sau omor intenţionat de gradul I şi II, sau omor

simplu, ori lipsire de viaţă din imprudenţă şi se pedepseşte cu detenţiunea pe viaţă. ( Ark. Stat. Ann.

§ 5-1-102 (13) (b) (i) (a))

Totodată, în statul Georgia cauzarea morţii unui copil nenăscut după apariţia mişcărilor

constituie feticid. (Ga. Code. Ann. §§ 16-5-80 (1996), 40-6-393.1 (1997))

Legiuitorul statului Mississippi a specificat că cauzarea intenţionată a morţii unui copil

nenăscut, însă după ce au apărut mişcările fătului, constituie omor. Moartea copilului nenăscut peste

20 de săptămâni de dezvoltare intrauterină, care a survenit în rezultatul consumării de către mamă a

preparatelor interzise pe parcursul sarcinii, constituie omor (manslaughter). (Miss. Code. Ann. § 97-

3-37 (1994))

În afară de legislaţia federală şi legea penală a statelor, pe teritoriul SUA se aplică

precedentele judiciare, adoptate de Curtea Supremă. Principiile formulate în sursele sus-menţionate

au forţă obligatorie la examinarea de către instanţele judecătoreşti a cauzelor penale analogice.

1) Primul precedent judiciar din SUA pe cauză de pruncucidere constituie decizia Curţii

Supreme din 1973 (Roe versus Wade 410 U.S. 113)

Fiind însărcinată, în luna martie 1970 făptuitoarea s-a adresat la o clinică din Texas solicitând

avortul legal, însă întreruperea sarcinii i-a fost refuzată, motiv din care puţin mai târziu, la 21 mai

1970, ea a înaintat cerere judecătoriei de district. Declaranta s-a referit la faptul că stipulările

legislaţiei din Texas încalcă dreptul ei la întreruperea sarcinii, care constituie parte din dreptul la

inviolabilitatea vieţii personale, private şi din drepturile familiale fixate în Billul privind drepturile

omului.

Reclamanta afirma că dreptul femeii la avort prezintă un drept absolut, de aceea ea este în

drept să întrerupă sarcina în orice timp, prin orice metodă şi în baza oricărui temei pe care ea îl va

alege de sine stătător. Instanţa nu a fost de acord cu asemenea argumentare. Statul, a invocat

instanţa de judecată, este obligat să întreprindă măsurile necesare atât pentru a ocroti viaţa femeii,

41

cât şi pentru a proteja viaţa potenţială. Inviolabilitatea vieţii personale nu constituie un drept

absolut, îndeosebi când este vorba despre decizia de a efectua un avort. Instanţa s-a expus că

consideră incorectă şi ilegală confundarea a două noţiuni diferite: „inviolabilitatea vieţii private” şi

„dreptul nelimitat al unei persoane de a dispune de viaţa altuia”.

Instanţa de judecată a conchis că, deoarece avortul se permite în primul trimestru al gestaţiei,

(fapt confirmat de ştiinţa medicală), statul poate să se implice numai în cazul în care acest termen

este depăşit.

Totodată, conţinutul prevederilor de la art.1196 din Codul penal al statului Texas îndreptate la

interzicerea avortului în general, redat prin formula „efectuat în baza indicaţiilor medicale cu scopul

de a salva viaţa mamei”, este imprecis. Legea nu distinge între avortul efectuat la etapa mai

timpurie şi cel efectuat la etapa mai târzie de gestaţie, limitându-se la un singur temei legal:

„salvarea vieţii mamei” [179].

2) În calitate de al doilea precedent judiciar a servit decizia Curţii Supreme din 1992 (PA

versus Casey 505 U.S. 833)

În anul 1982 a fost adoptată Legea Statului Pennsylvania privind controlul asupra efectuării

avorturilor. În special, o importanţă deosebită prezintă următoarele prevederi din această lege:

- 3205: Femeia care vrea să-şi facă avort trebuie să fie informată din timp

despre esenţa şi consecinţele intervenţiei viitoare îndreptate la întreruperea

sarcinii, şi anume – cu 24 de ore înainte de operaţie;

- 3206: În cazul în care avort vrea să-şi facă o femeie minoră, unul din părinţii

ei trebuie să-şi dea acordul său, respectând o procedură prealabilă judiciară;

- 3209: În cazul în care avort vrea să-şi facă o femeie căsătorită, ea trebuie să

semneze un document care ar mărturisi că soţul ei este informat în modul

cuvenit asupra operaţiei respective;

- 3203: „Necesitatea medicală” exclude respectarea dispoziţiilor sus-

menţionate.

Merită a fi menţionat faptul că medicii din cinci centre clinice ginecologice au înaintat

Tribunalului de District din Pennsylvania o cerere în care solicitau recunoaşterea prevederilor

prezentei legi ca neconstituţionale, deoarece lezau dreptul femeii la avort.

După soluţionarea acestei pricini au fost stabilite principiile fundamentale după care instanţele

de judecată din SUA se conduc până azi în cauze similare, şi anume:

1. Ocrotind dreptul fundamental recunoscut pe cauza precedentă Roe versus Wade, 410 U.S.

113, statul respectă totodată interesul protejării vieţii potenţiale;

42

2. Interesele statului care ocrotesc şi protejează viaţa potenţială pe parcursul sarcinii sunt

garantate, totodată fiind întreprinse măsuri spre a informa femeia despre dreptul la avort şi

consecinţele lui. Orice dispoziţie legală care va contrazice principiului dat nu va avea

efect;

3. Statul nu poate să interzică femeii ca aceasta să decidă de sine stătător privind întreru-

perea sarcinii la termenul admisibil;

4. Statul ocroteşte viaţa potenţială şi interzice efectuarea avortului peste termenul admisibil,

cu excepţia cazurilor când prelungirea sarcinii pune în pericol viaţa şi sănătatea mamei

[180].

Astfel, în baza celor sus-menţionate putem conchide că aceste principii au o importanţă

practică şi teoretică deosebită la studierea infracţiunii de pruncucidere în aspect comparativ şi pot fi

luate în consideraţie atât la cercetarea problemei în cauză în doctrina penală, cât şi la modificările

ulterioare ale legislaţiei în vigoare. Propunem ca unele principii ale practicii judiciare şi unele

prevederi din Legea SUA privind ocrotirea vieţii copiilor nenăscuţi (H.R. 2175 Born-Alive Infants

Protection Act of 2001) să fie introduse şi la noi, deoarece considerăm necesară definirea legislativă

a noţiunilor de viabilitate, copil născut viu, copil născut mort şi stabilirea momentului din care

viaţa se consideră a fi ocrotită de legea penală, pentru a evita erorile atât în practica judiciară, cât şi

în doctrină. Mai mult, pledăm pentru adoptarea unei noi hotărâri explicative a Curţii Supreme de

Justiţie cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre omor, care ar include şi noţiunile

numite supra. Deseori, la examinarea cauzelor de pruncucidere ne confruntăm cu unele dificultăţi

legate de aprecierea juridică a unor noţiuni pur medicale. Pentru a evita astfel de probleme în viitor,

considerăm că noţiunile de „făt matur”, „făt imatur”, „făt prematur”, „făt născut în termen”, „făt

viabil”, „făt neviabil”, „perioadă postpartum”, „copil născut viu” şi „copil născut mort” trebuie să

devină atât în doctrină, cât şi în practica judiciară uzuale.

Conform regulilor generale, în momentul naşterii fetusul este matur. Fătul atinge, de obicei,

maturitatea, la 39-40 săptămâni de gestaţie, cu condiţia că se dezvoltă normal. La termenul de

gestaţie sus-menţionat fătul este apt pentru viaţa extrauterină. Gradul de maturitate depinde atât de

durata sarcinii în fiecare caz aparte, cât şi de condiţiile în care are loc dezvoltarea intrauterină a

fătului.

În practica de obstetrică există cazuri când fătul care s-a născut cu câteva săptămâni mai

devreme este matur; invers, la sarcina gemelară sau la sarcina agravată copilul poate fi imatur.

Greutatea unui făt matur oscilează de la 2500 până la 6000 grame sau chiar şi mai mult. De

regulă, greutatea medie la băieţi constituie 3400-3500 grame, iar la fetiţe – 3200-3400 grame.

43

Totodată, lungimea unui copil nou-născut variază de la 47 până la 56 cm (cifra medie 52±5 cm)

[102, p.30-35].

Naşterea unui copil viu înseamnă extragerea sau expulzarea fătului din corpul mamei, indife-

rent de durata gestaţiei. În plus, fătul, după separarea lui, respiră sau manifestă alte semne de viaţă.

Se observă bătăile inimii, pulsaţia ombilicului sau mişcarea liberă a musculaturii, indiferent de

secţionarea ombilicului şi delivrenţa placentei. Orice produs al unei asemenea naşteri este

considerat viu.

Naşterea unui copil mort înseamnă moartea fătului care a avut loc până la expulsia sau

extracţia completă a acestuia din organismul mamei, indiferent de durata gestaţiei. La faptul că

copilul s-a născut mort indică lipsa respiraţiei la făt sau lipsa altor semne de viaţă – a bătăilor inimii,

a pulsaţiei ombilicului sau a mişcărilor libere ale musculaturii. E de menţionat că precizarea noţiunii

de „copil născut mort” are o importanţă deosebită la investigarea cazurilor de pruncucidere.

Copil nou-născut – făt (produs al conceperii), care a atins viabilitate, adică are greutatea 1000

de grame (dacă greutatea copilului la momentul naşterii nu se ştie, atunci se iau în consideraţie

lungimea corpului – nu mai puţin de 35 de centimetri şi durata gestaţiei – 28 de săptămâni şi mai

mult) [144, p.16]. Dar, în majoritatea statelor, inclusiv în ţara noastră, în conformitate cu

prevederile Ordinului Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova despre unele măsuri privind

ocrotirea sănătăţii femeii şi reducerea numărului de avorturi în republică, nr.152 din 03.08.1994 cu

modificările ulterioare din 04.01.1999, fătul se consideră viabil la greutatea corpului 500 de grame

şi mai mult (dacă greutatea lui la momentul naşterii nu este cunoscută, atunci se iau în consideraţie

lungimea corpului – nu mai puţin de 25 de centimetri şi termenul gestaţiei – 22 de săptămâni şi mai

mult). Este de menţionat, că aceste standarde sunt elaborate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi

sunt unanim recunoscute.

Savantul rus A.N. Krasikov, preluând poziţia formulată în standardele internaţionale ale Orga-

nizaţiei Mondiale a Sănătăţii, consideră că viaţa omului începe în momentul când se constată

expulzarea sau extragerea completă a produsului de concepere din organismul femeii însărcinate,

adică când fătul a fost separat de corpul mamei (cu excepţia ombilicului care nu este secţionat) şi

când la el se observă respiraţia, bătăile inimii, pulsaţia ombilicului sau mişcările libere ale muscu-

laturii [65, p.44].

R. Şarapov consideră însă că viaţa apare mai devreme, de aceea ea trebuie ocrotită de legea

penală nu numai după separarea fătului de la corpul mamei, dar şi în procesul naşterii propriu-zise.

Anume din aceste considerente uciderea intenţionată a pruncului în momentul naşterii constituie

omor [153, p.33].

44

După părerea noastră, ultima poziţie este mai corectă din următoarele considerente:

a) viaţa copilului nou-născut se consideră începută din momentul declanşării naşterii

fiziologice, fapt despre care ne mărturiseşte clar dispoziţia articolului 147 CP RM

„în timpul naşterii sau imediat după naştere”;

b) dacă am susţine teza, că viaţa omului apare din momentul separării copilului de la

corpul mamei, aceasta ar conduce, în primul rând, la încălcarea dreptului la viaţă al

copilului care deja se naşte, în al doilea rând, ar încălca în mod vădit norma juridico-

penală indicată mai sus.

Momentul final al vieţii unei persoane este de asemenea o problemă ce rămâne discutată în

medicină. Moartea şi viaţa sunt strâns înlănţuite, două procese contradictorii, dar indispensabile. În

mod curent, după cum menţionează O. Pop, moartea este considerată o încetare ireversibilă a

funcţiilor vitale, în special a circulaţiei şi respiraţiei, încetare ce are loc succesiv, sub forma unui

proces lent, prin încetarea treptată a metabolismului celular; o dată cu moartea are loc un proces de

descompunere a materiei vii, organizate [33, p.24]. Transformarea organismului viu în cadavru,

deci moartea, este un proces lent care se instalează pe etape, este un fenomen progresiv; cu alte

cuvinte, este un adevărat proces organic. Chiar atunci când moartea poate surveni brusc, adică

atunci când o calificăm în diferite împrejurări ca „moarte subită”, ea este totuşi un fenomen ce se

instalează pe etape, iar între viaţă şi moarte se interpun aşa-numitele „stări terminale”: coma şi

agonia.

În opinia noastră, momentul de survenire a decesului se consideră a fi moartea biologică, fiind

un proces ireversibil, exprimat în încetarea activităţii sistemului nervos central şi a metabolismului

celular. Importanţa juridico-penală a stabilirii momentului de survenire a decesului creşte la

calificarea infracţiunii de pruncucidere, în special în cazurile lipsirii de viaţă a copiilor care s-au

născut neviabili.

În medicina legală se aplică teste speciale în baza cărora se stabileşte prezenţa aerului în

plămâni ori în stomac şi, ca urmare, se demonstrează că copilul a fost născut viu.

Împrejurarea că, potrivit actelor medico-legale, copilul era neviabil din cauza unei

afecţiuni congenitale este irelevantă, de vreme ce în momentul naşterii acesta era viu. Întru

confirmarea celor evocate poate fi adusă următoarea speţă din practica judiciară a României

(Dosarul nr.3013/2002. Decizia nr.922):

În dimineaţa de 13 iulie 2000, simţind că trebuie să nască, inculpata P. V. a mers la locuinţa

mamei sale, cunoscând că aceasta este plecată la muncă în câmp. După naştere a înfăşurat copilul

care mişca într-o pânză şi a mers la WC, unde l-a aruncat pentru a-i suprima viaţa. Raportul de

constatare medico-legală al Serviciului de Medicină Legală Călăraşi concluzionează că moartea

45

nou-născutului a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin aspirat de materiale fecale.

Leziunile de violenţă de la nivelul capului au putut fi produse prin lovire, cu sau de corpuri dure.

Comisia de avizare şi control a concluzionat că fetusul a fost expulzat mort, neviabil, datorită unor

pneumonii interstiţiale, prezentând lichid în căile respiratorii, dar fără sindrom asfixic. Existând

contradicţii între cele două acte medicale, acestea au fost înaintate la Comisia Superioară Medico-

legală, prin care avizul Comisiei de Avizare şi Control s-a aprobat numai în ceea ce priveşte faptul

că nou-născutul era neviabil prin pneumonie interstiţială. Se concluzionează că noul-născut era

viu, neviabil. Instanţa a apreciat: faptul că noul-născut era neviabil nu are relevanţă pentru

încadrarea juridică a faptei, mai ales că inculpata nu cunoaşte că acesta avea pneumonie

interstiţială şi va muri într-un interval de timp mai scurt sau mai lung [168].

După părerea noastră, decizia instanţei este corectă, deoarece, deşi existau careva afecţiuni

congenitale, totuşi în momentul naşterii copilul era viu. Astfel, stabilirea faptului că copilul era

neviabil din cauza unor boli sau malformaţii înnăscute nu creează impedimente pentru calificarea

faptei ca pruncucidere.

În încheiere, analizând un şir întreg de concepte şi definiţii privind aprecierea momentului de

debut al vieţii umane şi viabilitatea victimei în caz de omor, am sintezat unele concluzii:

1) obiectul juridic special al omorului îl constituie viaţa omului care este ocrotită într-o

măsură egală indiferent de particularităţile fiziologice sau sociale ale persoanei,

2) obiectul juridic special al pruncuciderii îl constituie viaţa copilului nou-născut, iar obiectul

material al pruncuciderii îl formează corpul copilului nou-născut;

3) în calitate de obiect material al omorului poate fi recunoscut numai corpul fiinţei care la

momentul comiterii infracţiunii este în viaţă;

4) dacă în cazul omorului unei persoane mature constatarea faptului că la acel moment el era

în viaţă nu prezintă dificultăţi deosebite, atunci în cazul omorului unui copil nou-născut constatarea

existenţei vieţii sale trebuie dovedită în fiecare caz aparte;

5) drept cea mai convingătoare probă a existenţei vieţii omeneşti trebuie să fie recunoscută

respiraţia; totodată, prezenţa vieţii nu poate fi demonstrată numai prin respiraţie, de aceea faptul că

copilul nu a respirat nu exclude posibilitatea de a-l recunoaşte viu; ca urmare, pot exista cazuri

când, fără a respira, copilul îşi poate prelungi viaţa în afara corpului mamei, dar asemănătoare cu

viaţa intrauterină, adică doar prin circulaţia sângelui, cum ar fi, spre exemplu, cazul morţii aparente;

astfel de copil trebuie considerat viu atât din punct de vedere medical, cât şi din punct de vedere

juridic, iar corpul lui poate fi obiect material al omorului;

6) trebuie recunoscut viu şi copilul omorât în timpul naşterii, care deja nu poate fi considerat

făt intrauterin, chiar dacă el nu a început să respire;

46

7) cauzând moartea propriului copil mama atentează la viaţa lui, şi nu comite întreruperea

sarcinii;

8) viaţa copilului nou-născut se consideră începută din momentul declanşării naşterii

fiziologice. Dacă s-ar susţine teza, că viaţa omului apare din momentul separării copilului, aceasta

ar conduce, în primul rând, la încălcarea dreptului copilului la viaţă care deja se naşte; în al doilea

rând, prin acestea s-ar încălca în mod vădit norma juridico-penală prevăzută în art. 147 CP RM.

2.2. Trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii

În latura obiectivă a infracţiunii, alături de acţiune sau inacţiune, care au întotdeauna o

anumită durată, se include şi procesul de producere a consecinţelor socialmente periculoase, adică a

rezultatului încorporat în conţinutul constitutiv al acesteia. Noţiunea de rezultat, componentă a

laturii obiective a infracţiunii, coincide cu urmarea descrisă şi cerută de norma legală de incri-

minare, care constă în modificările aduse lumii exterioare obiective.

Conţinutul laturii obiective a pruncuciderii se stabileşte, în primul rând, prin acţiunile sau

inacţiunile mamei îndreptate spre cauzarea morţii copilului; în al doilea rând, prin rezultatul produs

(survenirea morţii copilului nou-născut); în al treilea rând, prin legătură cauzală dintre fapta social-

mente periculoasă şi consecinţe şi, în cele din urmă, ţinându-se cont de timpul săvârşirii pruncuci-

derii [64, p.237].

Latura obiectivă a pruncuciderii poate fi realizată atât prin acţiuni – de ucidere exercitate

asupra victimei, prin orice mijloace, apte a suprima viaţa acesteia (sufocare, sugrumare etc.), cât şi

prin inacţiune – neîndeplinirea unor acte de importanţă vitală pentru copil, cum ar fi refuzul de a

alăpta copilul, lăsarea în frig, abandonarea copilului într-un loc sau mod care îl expune la moarte,

acte pe care mama avea obligaţia legală să le îndeplinească. Pruncuciderea, săvârşită prin lăsarea

noului-născut în împrejurări periculoase pentru viaţă, trebuie deosebită de lăsarea în primejdie a

noului-născut, ultima faptă fiind calificată conform art.163 CP RM. Delimitarea între aceste două

componenţe se face, înainte de toate, potrivit criteriilor obiective: în cazul lăsării în primejdie,

mama doreşte să scape de copil, fără însă a-l priva de viaţă; pe de altă parte, lăsarea noului-născut în

pădure sau în câmp, departe de locurile animate şi căile de circulaţie, vorbeşte clar despre prezenţa

intenţiei de omor. Aşadar, timpul, locul, circumstanţele în care a fost găsit copilul ajută la

calificarea corectă a faptei. Drept exemplu poate servi următorul caz din practica judiciară a

Republicii Moldova (Dosarul nr.1-620/2002 (intentat la 22.04.2002) sect. Botanica, mun. Chişinău.

Sentinţa din 30.06.2002 în baza art.114 alin.(2) CP RM din 1961):

47

Pe data de 12 aprilie 2002, G.A. a născut în baia apartamentului un copil de sex feminin şi l-

a lăsat intenţionat să moară într-un lighean, fiind asistată de concubinul ei M.M.

Dosarul penal a fost intentat în baza art.92 CP RM – omorul pruncului săvârşit cu

premeditare de către mamă. Conform rezultatelor expertizei medico-legale, copilul a trăit nu mai

puţin de 12 ore, iar moartea a survenit în urma hipotermiei. În şedinţa de judecată, acuzatorul de

stat a propus ca fapta comisă să fie recalificată potrivit alin.(2) art.114 CP RM (lăsarea în

primejdie), din motivul că copilul a decedat nu în urma cărorva acţiuni violente, ci din cauza

hipotermiei. Instanţa de judecată a admis demersul procurorului modificând învinuirea inculpatei

G.A. de la art.92 la alin.(2) art.114 CP RM [193].

După părerea noastră, instanţa de judecată a calificat incorect inacţiunea inculpatei G.A.,

deoarece principiul în baza căruia pruncuciderea poate fi delimitată de lăsarea în primejdie constă

nu în modul cauzării morţii copilului nou-născut (activă sau pasivă), ci în intenţia făptuitoarei.

Considerăm că împrejurările cauzei demonstrează direct şi clar că G.A. nu a avut intenţia să-i

păstreze copilului viaţa. Totodată, acţiunile concubinului trebuie apreciate drept omor intenţionat

cu circumstanţe agravante.

Metodele în cazul unei acţiuni sunt dintre cele mai diverse. Este esenţial ca acţiunea să

reprezinte un act de o anume forţă distructivă, adică să fie aptă să provoace obiectiv moartea noului-

născut în condiţiile respective. Aşadar, în calitate de exemplu putem aduce trei cazuri din practica

judiciară a Republicii Moldova, când moartea copiilor a survenit în urma utilizării diferitelor

metode şi mijloace:

1. Strangularea cu laţul - Dosarul nr.1-494/96 (intentat la 23.03.1996), sect. Botanica, mun.

Chişinău. Sentinţa din 14.07.1996 în baza art.92 CP RM din 1961 - la 22 martie 1996, aproximativ

la orele 19.00, în WC-ul din apartamentul său inculpata B.S. a născut un copil viu de sex feminin

având greutatea de 3150 grame şi lungimea de 50 cm, pe care apoi, cu ajutorul unui laţ, l-a

strangulat, moartea copilului survenind în urma asfixiei mecanice. Modul şi împrejurările naşterii

denotă că B.S. nu a avut intenţia de a-i păstra noului-născut viaţa [181].

2. Submersie - Dosarul nr.1-523/99 (intentat la 19.05.1999), sect. Ciocana, mun. Chişinău.

Sentinţa din 28.09.1999 în baza art.92 CP RM din 1961 - inculpata V.Ş. în noaptea de 16 mai 1999,

aflându-se în baia apartamentului, a născut un copil viu de sex masculin cu greutatea de 3910

grame. Peste o oră după naştere l-a înecat în cada cu apă. Conform raportului de expertiză

medico-legală, moartea copilului nou-născut a survenit în urma asfixiei mecanice prin înec (în

căile respiratorii şi în stomac au fost depistate urme de lichid) [187].

3. Aplicarea loviturilor cu obiecte ascuţite - Dosarul penal nr.1-385/96 (intentat la

21.02.1996), mun. Bălţi. Sentinţa din 22.07.1996 în baza art.92 CP RM din 1961 - la 16 februarie

48

1996, noaptea, aproximativ între orele 3.00-4.00 inculpata, G.T., aflându-se în apartamentul

părinţilor săi, a născut neasistată un copil viu, viabil, de sex feminin. Imediat după naştere G.T.,

premeditat, cu scopul de a-şi omorî copilul, i-a provocat acestuia cu foarfecele multiple (27) leziuni

în diferite regiuni ale corpului. După săvârşirea faptei, inculpata G.T. a învelit cadavrul copilului

într-o cămaşă de noapte şi l-a aruncat în conducta de gunoi [182; 183].

Totodată, copilul nou-născut poate muri din cauza hipotermiei, chiar în cazul unei

temperaturi de 8-10°C şi mai joase.

În calitate de exemplu poate servi următorul caz din practica judiciară:

Dosarul penal nr.1-560 / 2003 (intentat la 21.03.2003), mun. Bălţi. Sentinţa din 04.07.2003

în baza art.92 CP RM din 1961 – pe data de 2 februarie 2003, la orele 17.30, inculpata A. C. a

născut neasistată un copil viu de sex feminin în odaia căminului. Aproximativ la orele 21.00, fiind

conştientă de faptul că la temperatura de - 8°C copilul nu va supravieţui şi că noaptea nu va fi

găsit de nimeni ca să-i acorde ajutor, a ieşit din bloc, a dezbrăcat copilul şi l-a pus într-o cutie de

carton lângă lada de gunoi. Apoi s-a întors la cămin [194].

Moartea în acest caz survine atât din cauza sensibilităţii pronunţate faţă de scăderea

temperaturii, cât şi din cauza cedării masive de căldură pe care o efectuează corpul nou-născutului.

Iată de ce copilul nou-născut trebuie îmbrăcat în lenjerie încălzită, iar în primele zile după naştere

înfăşatul copiilor se face acoperindu-li-se capul şi mâinile. Neînfăşarea copilului poate provoca

moartea lui.

Componenţa infracţiunii analizate este o componenţă materială. Moartea copilului nou-născut

este o condiţie obligatorie pentru calificarea faptei conform art.147 CP RM.

Nu există infracţiune care să nu producă un rezultat, pentru că orice infracţiune aduce atingere

unei valori sociale ocrotite de legea penală şi pentru că, în mod obligatoriu, orice asemenea atingere

se concretizează într-o anumită urmare care, tocmai datorită faptului că loveşte într-o valoare pe care

legea o apără, este socialmente periculoasă [24, p.157].

După cum menţionează H. Diaconescu, dinamica infracţională în cazul omorului se opreşte, ia

sfârşit în momentul survenirii, producerii rezultatului – moartea persoanei.

Cursul acţiunii sau al inacţiunii care constituie elementul material al laturii obiective a omoru-

lui este oprit în momentul survenirii morţii persoanei, indiferent de durata în timp pe care acestea au

avut-o.

Infracţiunea de omor este săvârşită, consumată la survenirea morţii victimei, deoarece atunci

se produce rezultatul cerut de lege pentru existenţa ei, indiferent de timpul în care a avut loc şi în

care încetează executarea acţiunii sau inacţiunii. Intervalul de timp scurs din momentul în care

acţiunea sau inacţiunea a luat sfârşit până în momentul când s-a produs moartea victimei nu

49

modifică, nici nu poate schimba caracterul instantaneu al infracţiunii de omor a cărei săvârşire,

consumare, e de neconceput fără survenirea acestui rezultat. La caracterizarea infracţiunilor

instantanee, cum este cea de omor, atunci când activitatea infracţională ia sfârşit o dată cu

survenirea rezultatului, se impune concluzia că după instalarea acestuia ea nu se mai prelungeşte în

timp [109, p.142; 75, p.8].

Etapele activităţii infracţionale reprezintă fazele, prevăzute de lege, de preparare şi executare

nemijlocită a infracţiunii. Legiuitorul deosebeşte trei etape de realizare a intenţiei făptuitorului în

vederea săvârşirii infracţiunii:

1) pregătirea de infracţiune;

2) tentativa de infracţiune;

3) infracţiunea consumată.

Aceste etape se deosebesc între ele printr-un criteriu obiectiv – momentul de finalizare a acti-

vităţii infracţionale. Pregătirea şi tentativa sunt săvârşite până la consumarea infracţiunii şi pentru

realizarea acesteia; ele reprezintă aşa-numita infracţiune neconsumată. Etapele de pregătire de

infracţiune şi tentativa de infracţiune sunt posibile numai în cazul infracţiunilor comise cu intenţie

directă. Cât priveşte infracţiunile săvârşite cu intenţie indirectă, în cadrul acestora nu sunt posibile

cele două etape preparatorii [68, p.96-97].

Considerăm că, reieşind din caracterul intenţiei făptuitoarei (spontană şi de scurtă durată),

pregătirea şi tentativa la pruncucidere în sensul art. 147 CP RM sunt imposibile, iar orice act de

pregătire presupune chibzuirea anterioară şi imaginarea rezultatului aşteptat, adică are loc

premeditarea faptului. Ca urmare, fapta neconsumată va constitui nu pregătirea sau tentativa la

pruncucidere, ci pregătirea sau tentativa la omor intenţionat, deoarece nu a existat circumstanţa

atenuantă: starea de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului, provocată de

naştere, în care se afla mama la momentul comiterii pruncuciderii.

Ca acte de pregătire la omor intenţionat al copilului nou-născut pot fi considerate: luarea de

cunoştinţă şi amenajarea locului în care se presupune că va fi comisă infracţiunea; crearea

condiţiilor pentru ascunderea cadavrului noului-născut; dobândirea sau adaptarea mijloacelor sau

instrumentelor de săvârşire a omorului etc.

E de menţionat că, conform prevederilor art. 92 al Codului Penal din 1961, pregătirea şi

tentativa la omorul pruncului de către mamă erau posibile, ceea ce, după părerea noastră, nu era

corect. Mai mult, cum deja ne-am expus, nu era corectă nici formularea dispoziţiei din legea penală

anterioară. Drept dovezi pot servi următoarele două cazuri din practica judiciară a Republicii

Moldova:

50

1. Dosarul penal nr.1-287/97 (intentat la 10.05.1997), mun. Orhei. Sentinţa din 18.07.1997

în baza art.15 şi art.92 CP RM din 1961 – la 9 mai 1997, în jurul orelor 16.00, inculpata C.M. la

ea acasă, a născut, neasistată, un copil viu şi, imediat după naşterea lui, cu scopul de a-l omorî, nu

i-a legat cordonul ombilical, l-a învelit într-o pătură, acoperindu-i capul şi căile respiratorii, l-a

ascuns pe cuptor, aruncându-i deasupra o pernă cu greutatea de 5,2 kg. Deşi inculpata a întreprins

toate măsurile pentru a-şi omorî copilul, moartea lui nu a survenit din cauza împrejurărilor care nu

au depins de voinţa ei, deoarece copilul a fost depistat de martorul C.A., după care a fost internat

la spital şi salvat. [184].

2. Dosarul penal nr.1-185/2001 (intentat la 15.02.2001), mun. Hânceşti. Sentinţa din

28.04.2001 în baza art.15 şi art.92 CP RM din 1961 – la 5 februarie 2001, aproximativ la ora

5.00, inculpata P.A., imediat după ce a născut un copil de sex masculin, ştiind cu certitudine că

ultimul s-a născut viu, cu scopul de a se izbăvi de el, l-a aruncat într-un WC public. Puţin timp

după aceasta, copilul a fost depistat de vecini. El a rămas în viaţă – circumstanţă ce nu a depins de

voinţa P.A.; astfel, intenţia acesteia de a-l priva de viaţă nu a fost realizată până la capăt din

motive independente de voinţa ei [191; 192].

Astfel, observăm că în ambele cazuri făptuitoarele au întreprins toate măsurile pentru a-i lipsi

pe copii de viaţă, dar din cauze independente de voinţa lor moartea nu a survenit. Considerăm că

o astfel de încadrare ar fi greşită şi incorectă, reieşind din interpretarea dispoziţiei art. 147 CP RM

din 2002. Mai mult, în condiţiile existente fapta se cere a fi calificată în baza prevederilor art. 27 şi

alin. (3) art. 145 CP RM, ca tentativa de omor intenţionat săvârşit în circumstanţe deosebit de grave.

E de menţionat că legislaţia penală a României nu prevede pedeapsă nici pentru pregătirea,

nici pentru tentativa de pruncucidere, adică tentativa nu se pedepseşte, dar îmbracă o altă formă.

Aşa, spre exemplu, A. Boroi susţine: „... dacă se produce un alt rezultat, cum ar fi vătămarea gravă

a sănătăţii ori infirmitatea copilului, nu prezintă interes pentru pruncucidere, deoarece tentativa nu

este incriminată ... În cazul în care activitatea de ucidere a fost în întregime efectuată, dar rezultatul

constând în moartea copilului nu s-a produs din motive independente de voinţa făptuitorului, acesta

răspunde pentru infracţiunea de vătămare corporală, în raport de numărul de zile de îngrijiri

medicale necesare pentru vindecare” [19, p.27].

„Tentativa nu se pedepseşte – menţionează Pavel Abraham, iar infracţiunea se consumă în

momentul în care se produce moartea copilului nou-născut ... Codul penal al României din 1936 a

tratat pruncuciderea în art.465 numai prin prisma uciderii copilului natural de către mama sa. Textul

era inspirat din Codul penal de la 1864 (art.230)” [17, p.359-361].

Limitele stricte ale timpului, pe parcursul căruia pruncuciderea se recunoaşte a fi săvârşită în

circumstanţe atenuante, explică frecvenţa relativ scăzută a unor asemenea cazuri în practica

51

judiciară. Având calitatea de semn obligatoriu al componenţei prevăzute la art.147 CP RM, timpul

săvârşirii infracţiunii practic coincide cu perioada în care copilul se consideră nou-născut. Codul

penal al Republicii Moldova încadrează timpul săvârşirii infracţiunii analizate în limitele „în timpul

naşterii sau imediat după naştere”.

Este important a menţiona că în legislaţia penală a Republicii Moldova, la fel ca în legislaţia

Federaţiei Ruse, perioadă de timp când poate avea loc omorul pruncului de către mamă este

specificată prin sintagma „în timpul naşterii sau imediat după naştere” [98, p.42].

Totodată, în legea penală a României se stabileşte că uciderea copilului nou-născut săvârşită

imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare, pricinuită de naştere, se pedep-

seşte cu închisoare de la 2 la 7 ani (art.177 CP Rom.).

Pentru ca suprimarea vieţii copilului de către mamă să poată fi considerată infracţiune de prunc-

ucidere în sensul art.177 CP al României, trebuie să rezulte că uciderea a fost săvârşită imediat după

naştere cu condiţia că mama copilului se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naştere [36, p.470].

Astfel, A. Boroi menţionează că momentul iniţial al acestei perioade (imediat după naştere)

este momentul în care s-a terminat expulzarea fătului şi acesta dobândeşte viaţa extrauterină (chiar

dacă nu a fost încă separat de mamă prin tăierea cordonului ombilical şi chiar dacă nu s-a eliminat

placenta), adică momentul terminării naşterii fiziologice, iar perioada curge la scurt timp după

acesta, până când se menţin semnele naşterii recente pe corpul copilului şi starea de tulburare a

mamei, pricinuită de naştere, care îi conferă o responsabilitate diminuată sau atenuată

[18, p.162-163]. În opinia acestui autor, constituie infracţiune de pruncucidere numai uciderea de

către mamă a copilului său după naştere şi în cadrul perioadei imediat următoare acesteia, până la

limita arătată. Fapta constituie pruncucidere şi în cazul în care acţiunea de ucidere a avut loc în

interiorul acestei perioade, dar moartea copilului a intervenit ulterior acesteia. Dimpotrivă, fapta nu

va constitui infracţiune de pruncucidere, ci infracţiune de omor, dacă uciderea copilului a fost comisă

nu în intervalul de timp imediat după naştere, ci într-un moment posterior acesteia [18, p. 163]. În

calitate de exemplu poate servi cazul din practica judiciară a României (Dosarul nr.2767/2003.

Decizia nr.4457/2003.): la data de 16 septembrie 2002 inculpata a venit în municipiul Râmnicu

Vâlcea, unde a fost consultată de un medic specialist în vederea întreruperii sarcinii. Medicul a

îndrumat-o să se interneze, deoarece urma să nască. La 17 octombrie 2002, inculpata P. G. s-a

internat în Spitalul de Obstetrică şi Ginecologie din Râmnicul Vâlcea, iar la 26 octombrie 2002 ea

a născut o fetiţă cu greutatea de 3,1 kg în condiţii normale. Pe toată perioada spitalizării inculpata

şi-a ascuns situaţia personală, afirmând că este căsătorită şi că familia o aşteaptă acasă cu fetiţa.

Constatându-se că starea de sănătate a inculpatei şi aceea a fetiţei sunt bune, la data de 30

octombrie 2002 s-a hotărât externarea lor. Inculpata a ascuns naşterea fetiţei atât faţă de sora sa

52

P.C.G., cât şi faţă de prietenul său T.F.C. cărora le-a spus că s-a internat pentru avort. Ea a luat

fetiţa şi cu ea în braţe a trecut printr-o spărtură a gardului din jurul spitalului, ajungând la o ladă

de gunoi. A introdus fetiţa într-o pungă de plastic, a înnodat mânerele, aruncând-o la lada de

gunoi, după care a revenit la poartă, plecând apoi în oraşul Balş. În aceste condiţii fetiţa a decedat,

moartea datorându-se insuficienţei acute cardiorespiratorii şi unei anoxii determinate de

abandonarea sa la lada de gunoi într-o pungă de plastic cu mânerele înnodate, fiind lipsită de

oxigen. Inculpata a distrus toate actele care atestau naşterea copilului [173].

Exemplul sus-indicat atestă că în cazul în care noul-născut va fi lipsit de viaţă de către mama

sa după ce s-au scurs 24 de ore de la naştere fapta va fi calificată drept omor intenţionat cu

circumstanţe agravante.

Totodată, legiuitorul român nu incriminează uciderea copilului în momentul naşterii, adică din

momentul apariţiei contracţiilor uterine regulate până la delivrenţa placentei. Considerăm că

limitarea apariţiei vieţii umane numai la perioada postpartum nu este corectă, fiindcă s-a demonstrat

că viaţa omului apare mai devreme şi necesită o protejare legală deosebită.

În conformitate cu prevederile Codului penal al Republicii Belarus, infracţiunea analizată

constă în privarea ilegală a vieţii copilului său săvârşită de către mamă. Legiuitorul specifică săvâr-

şirea omorului copilului atât în timpul naşterii, cât şi imediat după aceasta, perioada de timp fiind

clar determinată. Această perioadă nu este îndelungată, începându-se din momentul declanşării naş-

terii şi finalizând cu perioada postpartum (lăuzia imediată). Uciderea copilului nou-născut se

califică conform art.140 CP al Republicii Belarus, dacă fapta socialmente periculoasă a avut loc

imediat după naştere, adică într-un timp foarte scurt după apariţia copilului nou-născut. În cazul în

care omorul copilului nou-născut a fost săvârşită posterior celor indicate mai sus şi are loc după un

interval de timp, fapta va fi calificată conform art.139 CP al Republicii Belarus [137, p.39].

Considerăm că legislaţia penală a Norvegiei este mai avansată privitor la stabilirea perioadei

de timp, în cadrul căreia omorul nou-născutului de către mamă va fi calificat ca pruncucidere.

Astfel, § 234 clar determină perioada de timp: „... în momentul naşterii sau în timp de 24 de ore,

potrivit criteriului medico-legal al perioadei postpartum” [12, p.205]. În opinia noastră, indicarea

limitelor stricte ale timpului chiar în legea penală ar contribui la evitarea interpretărilor eronate ale

acestui semn la calificarea pruncuciderii de către practicieni. Ca urmare, propunem introducerea

modificărilor în art.147 CP RM în ceea ce priveşte precizarea expresiei „în timpul naşterii sau

imediat după naştere”.

Totodată, pentru a evita erorile în procesul calificării pruncuciderii e necesar să determinăm

natura unor noţiuni pur medicale.

53

Perioada normală a gestaţiei constituie, de regulă, 280 de zile, sau 40 de săptămâni, ori 10

luni selenare, ori 9 luni calendaristice. Naşterea care s-a declanşat în termenul indicat se consideră

naştere în termen. Excepţii constituie partus praematurus (naşterea prematură) şi partus serotinus

(naşterea întârziată) [53, p.102].

Naşterea este o catastrofă extraordinară pentru organismul femeii – ea trece pe parcursul

travaliului printr-un şoc psihic şi emoţional profund [43, p.8]. Starea psihofiziologică a parturientei

la momentul săvârşirii infracţiunii (care nu exclude responsabilitatea persoanei) constituie temei

legal pentru calificarea acestei fapte ca omor săvârşit în circumstanţe atenuante.

Naşterea – este un act natural fiziologic prin care fătul şi placenta sunt expulzaţi pe căile

naturale de forţele de travaliu care survin la sfârşitul gestaţiei, de regulă, la termenul de 39-40 de

săptămâni (eventual, la 38-42 de săptămâni) [35, p.47].

Apariţia contracţiilor uterine regulate indică începutul naşterii, şi anume: două contracţii care

au loc una după alta pe parcursul a 10 minute [88, p.59]. Naşterea se consideră terminată din

momentul expulsiei fătului şi delivrenţei placentei [32, p.104]. Ca urmare, perioada de naştere se

recunoaşte intervalul de timp care survine din momentul începerii de întrerupere a sarcinii

(artificiale ori naturale) până la delivrenţa placentei.

Naşterea până la 37 de săptămâni este prematură, iar după 42 de săptămâni de gestaţie este

întârziată. Întreruperea spontană a sarcinii până la 22 de săptămâni gestaţionale se numeşte avort

spontan tardiv (există şi avort artificial).

Procesul naşterii este caracterizat prin contracţii uterine, a căror ritmicitate progresează

concomitent cu creşterea duratei lor şi creşterea tonusului uterin [32, p.82].

Durata travaliului fiziologic este până la 18 ore la primipare şi până la 10-12 ore la multipare,

dar se evidenţiază o tendinţă spre reducerea duratei travaliului până la 14-16 la primipare şi până la

8-10 ore la multipare [88, p.71].

Medicii obstetricieni menţionează că începutul travaliului are loc în cazul apariţiei unor

contracţii regulate crescânde în durată şi intensitate, care antrenează ştergerea colului uterin şi dila-

tarea orificiului extern. În practica obstetricală sunt cunoscute trei perioade ale naşterii: I – perioada

de dilatare; II – perioada de expulsie; III – perioada de delivrenţă a placentei.

Prima perioadă a naşterii – de dilatare a colului uterin – începe o dată cu debutul contrac-

ţiilor uterine regulate şi finalizează cu deschiderea completă a colului uterin.

A doua perioadă a naşterii – de expulsie a fătului – cuprinde intervalul de timp din momentul

dilatării complete a colului uterin până la naşterea fătului. Atunci când craniul fetal coboară în cavi-

tatea bazinului mic şi apasă plexurile nervoase, contracţiile sunt însoţite de senzaţia împingerii –

screamătul parturientei care constituie o contracţie a muşchilor peretelui abdominal, a diafragmei şi

54

perineului, care contribuie la expulsia fătului pe canalul pelvigenital. Perioada de expulsie durează

între 60-90 de minute la primipare şi între 30-40 de minute la multipare.

A treia perioadă a naşterii – de delivrenţă a placentei – constă în fenomenele ce au loc de la

expulsia fătului până la eliminarea placentei şi a membranelor [35, p.48].

În afară de naşterea fiziologică (naturală) există şi naştere artificială, care poate avea loc după

22 de săptămâni de gestaţie în cadrul întreruperii intenţionate a sarcinii.

Cauzarea morţii unui copil în mod intenţionat în timpul naşterii (naturale sau artificiale)

trebuie considerată omor [100, p.27].

Am stabilit că uciderea copilului nou-născut poate avea loc în timpul naşterii, de regulă, cu

ajutorul altor persoane. Aşadar, moartea copilului poate să survină dacă o parte din corp a ieşit în

exterior în cazul prezentaţiei pelviene (când pelvisul este orientat spre planul strâmtorii superioare a

bazinului mic), iar altă parte nu a fost extrasă la timp. Deseori astfel de omoruri pot avea loc în

cazul naşterilor când mama, prin intermediul altor persoane, având posibilitatea reală de a naşte nor-

mal, nu întreprinde intenţionat măsuri îndreptate la extracţia imediată a copilului. Moartea copilului

în aceste cazuri survine în urma asfixiei mecanice. Totodată, nu se admite utilizarea injecţiilor

analgetice din morfină, fiindcă acestea pot duce la inhibarea respiraţiei atât a mamei, cât şi a

copilului, condiţionând chiar şi moartea lui. Este interzisă introducerea acestor preparate cu patru

ore până la declanşarea naşterii. Anestezia locoregională cu utilizarea analgezinei sau lidocainei

este foarte toxică şi contribuie la formarea hipotensiunii arteriale, inhibând bătăile cardiace.

Cum a fost deja menţionat, pruncuciderea poate fi săvârşită şi prin inacţiune. Explicaţiile sunt

următoarele: imediat după naştere copilul nimereşte într-un mediu absolut nou pentru el, la care

trebuie să se adapteze; sistemul hipofiziocorticosuprarenal este hiperexcitat, fătul se află în stare de

stres, mai ales în perioada de expulsie. Toate funcţiile vitale (schimbul de gaze, toate varietăţile de

metabolism, asigurarea energiei necesare, nutriţia etc.), care timp de 40 de săptămâni de sarcină

erau îndeplinite de către placentă, din momentul naşterii trebuie să se realizeze în organismul

copilului. Conform datelor din practica obstetrică, prima inspiraţie a unui nou-născut la termen şi

sănătos apare la 30-90 de secunde după naştere, expiraţia se asociază cu primul strigăt. Primele

mişcări respiratorii sunt haotice, apoi se instalează ritmul de inspiraţie-expiraţie, care rămâne de tip

periodic [32, p.152]. Dacă în acest moment nu va fi acordat ajutorul necesar, copilul poate să

moară.

Totodată, medicii menţionează aşa-numitul sindrom al copilului nou-născut [41, p.376].

În perioada neonatală pot fi întâlnite un şir de stări speciale tranzitorii, aşa-numitele „stări

fiziologice” sau „stări parafiziologice” ale noului-născut, legate de adaptare (pierderea fiziologică a

greutăţii, mumificarea şi detaşarea bontului ombilical, criza hormonală, hiperbilirubinemia,

55

„eritemul fiziologic” etc.) [32, p.155]. T.E. Ivanovskaia şi L.V. Leonova evidenţiază sindromul

morţii subite a nou-născutului, care reprezintă survenirea morţii nonviolente inopinate a copilului

după aparenţă absolut sănătos; în plus, în urma examinării medico-legale nu se depistează nici o

boală sau patologie care ar servi drept cauză a acestui rezultat. Patogeneza acestui sindrom nu este

clară, iar unii autori menţionează că el are o natură hormonală [60, p.384-387].

La patologiile adoptării se referă asfixia, insuficienţa cardiacă, anemia, convulsiile etc.

[89, p.86-87].

Aici apare întrebarea: cum putem califica atentarea femeii asupra vieţii fătului intrauterin?

Dacă declanşarea artificială a naşterii premature are loc după 22 de săptămâni, atunci

uciderea copilului va constitui pruncucidere. Prin urmare, fapta femeii este îndreptată spre cauzarea

morţii unei fiinţe vii, care a atins nivelul necesar de dezvoltare intrauterină pentru prelungirea vieţii

în afara corpului mamei. Dacă acţiunile mamei nu au fost duse până la capăt din cauze

independente de voinţa ei (copilul a rămas viu), femeia răspunde pentru tentativă la pruncucidere.

Pentru calificarea faptei ca omor nu are importanţă locul unde se află copilul după 22 de săptămâni

(în uterul mamei sau în afara lui) – momentul principal este declanşarea travaliului. Luând în

consideraţie că după 22 de săptămâni orice întrerupere a sarcinii (artificiale ori naturale) constituie

naştere, avortul după expirarea acestui termen de gestaţie trebuie apreciat drept omor.

Pentru confirmarea celor expuse poate fi adus un exemplu din practica judiciară a României

(Dosarul nr. 116/2004. Decizia nr. 1172/2004): la 5 mai 2002, inculpata având simptomele naşterii

nu a solicitat asistenţa medicală şi a născut neasistată în cabina unui WC. Peste găleata în care a

aşezat copilul inculpata a aşezat un preş, lăsându-l acolo fără ajutor.

La autopsia efectuată s-a constatat că fătul născut de inculpată a fost viu la naştere, la vârsta

de 7 luni, a fost de sex masculin, cu greutatea de 1,900 grame şi lungimea de 38 cm, iar extern şi

intern, nu prezenta leziuni traumatice.

În raportul medico-legal s-a menţionat că fătul născut de inculpată a fost viu şi viabil,

existând deci posibilitatea de a trăi autonom, în noile condiţii de mediu [175].

În mod corect a fost subliniat că inculpata a avut intenţia de a-şi ucide copilul nou-născut. Mai

mult ca sigur, naşterea prematură şi-a provocat-o singură, prin mijloace avortive menite s-o scape

de sarcină, încât lăsarea nou-născutului fără îngrijirile necesare să-i conserve viaţa apare ca o

prelungire a acestei voinţe. Or, pe situaţia de fapt arătată, încadrarea juridică dată faptei este cea

corectă, neimpunându-se schimbarea ei în infracţiunea de pruncucidere.

Totodată, legea penală prevede noţiunea de perioadă „imediat după naştere”. Noţiunea

„imediat după naştere”, evidenţiată în dispoziţia art.147 CP RM, este de sorginte medicală,

56

constituind un interval scurt de timp după delivrenţa placentei [32, p.143]. Timpul dintre expulsia

fătului şi delivrenţa placentei este definit ca naştere propriu-zisă.

După părerea unor savanţi, perioada „imediat după naştere”, sau perioada postpartum,

constituie primele 24 de ore din momentul naşterii copilului [97, p.71].

Cum deja am menţionat, O. Pogodin şi A. Taibakov formulează acest termen ca „intervalul

scurt de timp după naşterea copilului şi până la delivrenţa placentei” [144, p.16]. Nu putem susţine

această părere, fiindcă delivrenţa placentei propriu-zisă face parte din perioada naşterii, şi anume –

din perioada a treia [35, p.48]. Ei au dreptate numai în privinţa faptului că această perioadă nu poate

fi separată de timpul naşterii.

Medicii-obstetricieni I.V. Bodeajina, K.N. Jmakin, A.P. Kiriuşcenkov menţionează că

perioada postpartum (puerperium) începe din momentul delivrenţei placentei (sfârşitul perioadei a

III-a de naştere) şi durează aproximativ 6-8 săptămâni [41, p.113].

Autorii ruşi disting două etape principale ale perioadei postpartum – perioada de debut

(prematură) şi perioada târzie. Prima perioadă constituie 2-4 ore după naştere, iar a doua – 6-8

săptămâni [41, p.121]. Deşi autorii moldoveni evidenţiază trei etape: lăuzia imediată (primele 2 ore

după naştere) care este marcată de starea generală satisfăcătoare a mamei sănătoase; lăuzia propriu-

zisă care are o durată de 10 zile după naştere (în această perioadă intensitatea procesului de

involuţie este maximă) şi lăuzia tardivă – o continuare a lăuziei propriu-zise pe o perioadă de 4-6

săptămâni, timp în care organismul suferă modificări lente, progresive, sistemele endocrin,

hormonal, metabolic virând funcţional spre starea pregestaţională [32, p.143].

În baza celor expuse putem face concluzia că noţiunea „imediat după naştere” coincide cu

lăuzia imediată – de la 2 până la 4 ore după delivrenţa placentei. Procesele care au loc în organismul

parturientei sunt fiziologice şi de aceea ea se consideră complet sănătoasă peste 2-4 ore imediat

după o naştere fără complicaţii.

Încă o problemă discutabilă în materia de pruncucidere rămâne stabilirea raportului de cauza-

litate dintre fapta infracţională şi rezultatul produs. Raportul de cauzalitate este o categorie

obiectivă, dat fiind că el există în mod obiectiv, indiferent dacă se oglindeşte în conştiinţa noastră şi

în ce mod. Orice fenomen, inclusiv cel ce caracterizează ilicitul penal, are, indiscutabil, o anumită

cauză, un anumit factor generator, iar relaţia de cauzalitate dintre aceste două fenomene există în

mod obiectiv, chiar dacă nu am fost în stare s-o stabilim ori am stabilit-o greşit. Raportul de

cauzalitate presupune cu necesitate doi termeni, între care el se stabileşte, şi anume: fenomenul

cauză, ca factor generator, şi fenomenul efect, ca rezultat generat.

Cauza este fenomenul care, în anumite condiţii, precede şi determină un alt fenomen, denumit

efect. Efectul este fenomenul care urmează cauza şi este determinat de acesta [24, p.160-161].

57

A Boroi menţionează: „Este necesar ca între actul de agresiune comis de mamă asupra

propriului copil şi rezultatul constând în moartea copilului să se stabilească legătura de la cauză la

efect. În această privinţă este de examinat efectele pe care le au asupra acestui raport cauzal şi,

implicit, asupra răspunderii penale a mamei, accidentele care survin cu ocazia naşterii, de natură să

provoace moartea copilului sau cazurile de neviabilitate” [19, p.27].

Astfel, este posibil ca moartea copilului să survină imediat după naştere, ca urmare a unor

malformaţii congenitale incompatibile cu viaţa (afecţiuni grave contractate intrauterin, spina bifida,

bronho-pneumonie, meningo-encefalită sau orice altă cauză de neviabilitate). În cele mai multe

situaţii de acest gen, făptuitoarea nu cunoaşte maladia copilului, ci acţionează fie concomitent cu

efectul ei, accentuând consecinţa fatală, fie posterior producerii efectului respectiv, fiind în eroare

asupra realităţii.

„În cazul neviabilităţii copilului – scrie A. Boroi – nu constituie impediment pentru răspunde-

rea penală a mamei, deci în situaţia în care copilul s-a născut viu şi mama i-a suprimat viaţa apare

indiferentă orice cauză preexistentă care ar fi putut să ducă, mai curând sau mai târziu, la acelaşi

rezultat. Totuşi, ţinând seama că formarea unei imagini reale asupra tuturor factorilor contributivi la

efectul morţii copilului apare necesară în cadrul aflării adevărului, neviabilitatea trebuie determinată

pe cale medicală, pentru a se avea în vedere de instanţa de judecată la dozarea pericolului social

concret şi, ca urmare, la individualizarea pedepsei” [19, p.28].

Actele involuntare ale făptuitorului nu intră sub incidenţa infracţiunii de pruncucidere şi, ca

atare, nu pot constitui primul termen al raportului de cauzalitate. Aici se referă şi cazurile de deces

al copilului când mama se află în stare de inconştienţă.

Totuşi, este necesar a menţiona că în practică obstetricală pot fi întâlnite diferite tipuri de

patologii perinatale, care influenţează dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta infracţională şi

survenirea rezultatului produs (moartea nou-născutului):

1) naşterea prematură (înainte de termen) [41, p.277];

2) naşterea întârziată [105, p.118];

3) incompatibilitatea imunologică a sângelui mamei şi al copilului [71, p.115];

4) administrarea medicamentelor şi a drogurilor în timpul sarcinii [35, p.43-44];

5) stările tranzitorii ale nou-născutului şi traumatismul fătului în cursul travaliului

[32, p.155, 388].

Orice patologie sus-menţionată poate provoca sau accelera moartea copilului.

1) Naşterea prematură (înainte de termen). Naşterea declanşată începând de la 22 de săptă-

mâni de la concepere până la 37 de săptămâni de la concepere este prematură. Termenul naşterii

premature şi gradul de imaturitate a fătului se stabilesc în baza datelor de anamneză, examinării

58

parturientei şi a noului-născut. O importanţă deosebită are stabilirea lungimii, greutăţii şi a altor

semne morfologice şi funcţionale ale fătului [41, p.277].Traumele şi emoţiile negative pot contribui

la declanşarea naşterii premature, mai cu seamă în stări patologice care predispun la întreruperea

prematură a sarcinii [53, p.104].

Cum a fost deja menţionat, naşterea prematură poate fi declanşată artificial. De regulă, ea

poate fi provocată în cazurile de extremă necesitate în scopul de a salva viaţa mamei. Totodată, pot

fi depistate cazuri când naşterea prematură este declanşată artificial în scopul de a nimici fătul.

2) Naştere întârziată (partus serotinus) se consideră naşterea după 42 de săptămâni. Durata

sarcinii se măreşte cu 10-14 zile [105, p.119]. Atentarea la viaţa copilului care s-a născut mort în

urma naşterii întârziate trebuie calificată ca tentativă la pruncucidere (atunci când făptuitoarea

consideră că el s-a născut viu).

3) Incompatibilitatea imunologică a sângelui mamei şi al copilului care conduce la moartea

subită a fătului se recunoaşte caz fortuit şi nu atrage răspundere penală.

4) Administrarea medicamentelor şi a drogurilor în timpul sarcinii. Consumul de droguri

ilegale (heroina, cocaina ş. a.) în timpul sarcinii este extrem de nociv pentru copil. Ele sporesc mult

riscul de avort şi naştere de făt mort, de naştere prematură sau dependenţa de drog a copilului

[35, p.43-44].

În timpul gestaţiei unele femei pot consuma diverse medicamente (antibiotice, hormoni,

somnifere etc.). Majoritatea medicamentelor pot pătrunde relativ uşor şi fără impedimente în

placentă, ceea ce poate duce la apariţia fetopatiilor medicamentoase [52, p.17].

Unele preparate sunt foarte toxice şi pot contribui la moartea fătului, având un efect teratogen

(care produce monstruozităţi). Cu o atenţie deosebită trebuie administrate substanţele narcotice,

deoarece ele inhibă respiraţia la făt şi pot provoca moartea lui [41, p.390].

Terapia medicamentoasă poate reprezenta un interes sporit pentru jurişti, fiindcă o listă

întreagă de preparate este interzisă în perioada gestaţiei, acestea putând conduce la moartea

copilului. Folosirea intenţionată de către femeie a unor preparate interzise în scopul nimicirii fătului

trebuie considerată atentare la viaţă, metoda săvârşirii omorului fiind în acest caz influenţa toxică

asupra copilului. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că dacă fătul a decedat în uter, fără a

exista naşterea copilului viu, atunci nu există pruncucidere.

5) Stările tranzitorii ale nou-născutului şi traumatismul fătului în cursul travaliului. Cum

deja s-a menţionat, imediat după naştere copilul nimereşte într-un mediu absolut nou la care trebuie

să se adapteze, fapt în legătură cu care la noul-născut pot să apară anumite stări patologice şi dacă

nu va fi creat un mediu corespunzător, copilul va muri.

59

Trauma natală reprezintă deteriorarea (traumatizarea) organelor şi ţesuturilor fătului produsă

în timpul naşterii. Trauma natală poate fi cauzată de naşteri complicate (bazin anatomic şi clinic

strâmtat), de aplicarea manevrelor operatorii de declanşare a naşterii per vias naturalis (forceps

obstetrical, vacuum-extractor, versiunea internă pe picioruş, extracţia pelviană a fătului) şi chiar în

cazul naşterii abdominale (făt prematur, imatur, dificultăţi de eliberare a craniului sau a centurii

scapulare).

Indiscutabil, acest fapt poate constitui un obiect al dezbaterilor judecătoreşti. Aici sunt

posibile câteva soluţii, în dependenţă de caracterul acţiunii sau al inacţiunii:

1) moartea copilului a survenit în urma unui caz neprevăzut în practica obstetrică (imposibili-

tatea salvării vieţii copilului din cauza particularităţilor individuale ale organismului

mamei etc.) – răspunderea penală a lucrătorilor medicali se exclude;

2) moartea copilului a survenit în urma atitudinii neglijente şi neatente a personalului medical

faţă de obligaţiile sale profesionale – răspunderea penală a lucrătorilor medicali survine în

baza art.213 lit. b) CP RM, pentru încălcarea din imprudenţă a regulilor şi metodelor de

acordare a asistenţei medicale;

3) moartea copilului a survenit în urma acţiunilor sau inacţiunilor intenţionate din partea

mamei sau a altor persoane (inclusiv moaşa ori ruda apropiată) care au contribuit la rezul-

tatul produs – mama copilului răspunde în conformitate cu art.147 CP RM (cu condiţia că

omorul nu a fost gândit din timp şi că ea se afla într-o stare de tulburare fizică sau psihică

cu diminuarea discernământului), alţii vor fi traşi la răspundere pentru omorul intenţionat

săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor, aflat în stare de neputinţă (lit. l) alin.(2), lit. d)

alin.(3) art.145 CP RM).

În teorie şi practică pot apărea întrebări la calificarea pruncuciderii în cazul omorului a două

sau a mai multor persoane. Conform regulilor generale, una şi aceeaşi faptă nu poate fi concomitent

şi infracţiune săvârşită în circumstanţe atenuante şi infracţiune săvârşită în circumstanţe agravante

[67, p.240-241].

Uneori sunt posibile cazuri când mama comite omorul a doi copii nou-născuţi. Cu toate că în

art.147 CP RM se spune numai despre omorul a unui copil nou-născut, fapta comisă nu constituie

omor agravat (omorul intenţionat săvârşit asupra a două sau a mai multor persoane – lit. a) alin.(3)

art.145 CP RM); ea trebuie calificată conform art.147 CP RM. Astfel, A. N. Popov a adus un

exemplu din practica judiciară a Federaţiei Ruse, când A., după ce a născut doi copii maturi şi

viabili, a hotărât să-i omoare. Imediat după naştere, A. a găsit bucăţi de frânghie, a făcut două

ştreanguri şi i-a sugrumat [81, p. 73 -75].

60

Conform regulii generale, omorul a două sau a mai multor persoane reprezintă o infracţiune,

în ale cărei limite se prevede răspunderea penală pentru cauzarea morţii mai multor persoane. Ea se

caracterizează printr-o intenţie unică la privarea de viaţă a mai multor persoane şi, de regulă, se

săvârşeşte concomitent, deşi poate fi comisă în diferite intervale de timp. În cazul cauzării

concomitente a morţii a două sau a mai multor persoane făptuitorul conştientizează că în rezultatul

acţiunilor sale vor deceda două sau mai multe persoane. În cazul omorului a două sau a mai multor

persoane săvârşit în diferite intervale de timp trebuie de stabilit dacă făptuitorul a acţionat cu

intenţie directă îndreptată spre privarea de viaţă a tuturor victimelor, fiind condus de un motiv

comun [147, p.14].

La delimitarea omorului intenţionat a două sau a mai multor persoane de fapta de

pruncucidere o atenţie deosebită trebuie acordată elucidării împrejurărilor în care răspunderea

penală conform lit. a) alin.(3) art.145 CP RM se exclude.

Dacă fapta comisă conţine semnele necesare ale unor componenţe de infracţiuni săvârşite în

circumstanţe atenuante sau în circumstanţe care exclud răspunderea penală, atunci aplicarea art.145

lit. a) alin.(3) CP RM este inadmisibilă.

Un interes deosebit prezintă legislaţia penală a Norvegiei care prevede un tratament agravat

pentru săvârşirea omorului repetat al pruncului de către mamă sau pentru săvârşirea pruncuciderii

în alte circumstanţe agravante, stabilite direct în dispoziţia normei [12, p. 205]. Autorul rus

A.N. Popov propune completarea art. 106 CP al Federaţiei Ruse (omorul pruncului de către mamă)

cu alineatul (2) unde se va conţine circumstanţa agravantă „a doi sau a mai multor copii nou-

născuţi” şi „în mod repetat” [146, p.37]. Credem că nu este necesar a stabili circumstanţa agravantă

„pruncuciderea a doi sau a mai multor copii nou-născuţi” ori „în mod repetat”, deoarece

componenţa privilegiată a omorului nu poate să conţină careva circumstanţe agravante, ceea ce ar

contrazice regulilor generale de calificare. Împrejurarea dată trebuie luată în consideraţie numai la

individualizarea pedepsei.

Considerăm incorectă lipsa indicaţiilor clare ale legiuitorului privind apartenenţa copilului

nou-născut făptuitoarei de pruncucidere. Dacă ar fi introdusă noţiunea „copilul său”, atunci

problema nu ar exista. E de menţionat că uciderea unui copil nou-născut străin (spre exemplu, din

răzbunare) nu constituie pruncucidere, ci omor intenţionat săvârşit în circumstanţe agravante.

Propunem completarea dispoziţiei articolului 147 CP RM cu noţiunea „propriului copil”, fiindcă la

răspundere penală în baza art.147 CP RM poate fi trasă numai femeia care a născut acest copil,

adică mama biologică.

Potrivit opiniei noastre, moartea copilului poate surveni nu numai în urma acţiunii sau

inacţiunii persoanei vinovate, ea poate fi accelerată sau condiţionată de malformaţii congenitale

61

incompatibile cu viaţa. Neviabilitatea copilului nu constituie impediment pentru răspunderea penală

a mamei. Actele involuntare ale făptuitoarei nu intră sub incidenţa infracţiunii de pruncucidere şi, ca

atare, nu pot constitui primul termen al raportului de cauzalitate. Aici se referă şi cazurile de deces

al copilului când mama se afla în stare de inconştienţă.

Având calitatea de semn obligatoriu al componenţei prevăzute în art. 147 CP RM, timpul

săvârşirii infracţiunii coincide cu perioada când copilul se consideră nou-născut din punct de vedere

medico-legal şi constituie 24 de ore.

Nu are importanţă locul unde se află copilul după 22 de săptămâni de la concepere (în uterul

mamei sau în afara lui) – momentul principal este declanşarea travaliului. Luând în consideraţie că

după 22 de săptămâni de gestaţie orice întrerupere a sarcinii (artificială ori naturală) constituie

naştere, avortul după expirarea acestui termen de gestaţie trebuie apreciat drept omor.

62

Capitolul III

ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A ELEMENTELOR CONSTITUTIVE

SUBIECTIVE ALE INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE

ÎN LEGISLAŢIA REPUBLICII MOLDOVA ŞI A ALTOR ŢĂRI

3.1. Subiectul infracţiunii de pruncucidere. Probleme de calificare în cazul participaţiei

Cine poate fi tras la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de pruncucidere, prevă-

zută la art.147 CP RM? Răspunsul la această întrebare îl întâlnim chiar în dispoziţia acestei norme

juridico-penale: mama noului-născut. Prin urmare, putem concluziona că subiectul infracţiunii de

pruncucidere (art.147 CP RM) este special, determinat atât prin semnele de sex (numai femeia), câr

şi prin relaţiile de rudenie cu victima (mama copilului). Adică, în calitate de subiect al pruncuciderii

se consideră a fi numai femeia, care este mama copilului nou-născut.

Totodată, astăzi majoritatea savanţilor menţionează că noţiunea de subiect al pruncuciderii e

necesar a fi definită puţin altfel, în legătură cu progresele medicinei [135, p.15].

O părere nouă a fost expusă de autorul rus A.N. Krasikov, potrivit căreia femeia poate să

poarte şi un copil străin, fiind condusă de interese materiale, fie în scopuri mercantile ori din motive

ce ţin de rudenie. O astfel de femeie, consideră el, nu poate fi recunoscută subiect al pruncuciderii.

De aceea, A.N. Krasikov propune ca în lege noţiunea „mama copilului” să fie înlocuită cu noţiunea

de „lehuză” şi „lăuză”, deoarece în medicină femeia, din momentul declanşării naşterii, este numită

„lehuză” (parturientă), iar după naşterea copilului şi delivrenţa placentei – „lăuză” [65, p.45]. Într-

adevăr, precizarea conţinutului normei juridico-penale privind pruncuciderea ar fi un pas foarte

avantajos şi ar corespunde realităţilor.

În cadrul examinării acestei probleme e necesar a menţiona următoarele: conform art.147

CP RM, pruncucidere se consideră a fi omorul copilului nou-născut de către mamă în timpul

naşterii sau imediat după naştere; ca urmare, în calitate de subiect poate fi recunoscută numai mama

biologică, adică femeia care a purtat şi a născut copilul. Drept temei pentru separarea pruncuciderii

într-o infracţiune de sine stătătoare (art.147 CP RM), diferită de omor, este recunoscută starea

psihofiziologică deosebită a mamei în timpul naşterii sau imediat după naştere şi, totodată,

provocată de acest proces fiziologic. Anume starea deosebită a mamei, cauzată de naştere, serveşte

drept temei pentru calificarea infracţiunii date conform art.147 CP RM, şi nu statutul legal al

mamei.

63

Autorul pledează pentru precizarea statutului legal al femeii care poartă fetusul, susţinând că

mama surogat, femeia însărcinată (gestanta), la fel trebuie considerată a fi lehuză (parturientă),

lăuză şi poate să sufere stări de tulburare psihică sau fizică, însă ea nu poate fi mamă nici de facto,

nici de iure. Argumentându-şi poziţia, el face referire la prevederile Codului penal al Letoniei, unde

direct se indică la răspunderea mamei pentru omorul propriului copil nou-născut. O astfel de

abordare este, considerăm, inutilă, pentru că motivul din care femeia îşi poartă sarcina (interes

material etc.) nu influenţează la calificare. Mai mult, dacă mama l-a purtat şi l-a născut pe acest

copil, ce importanţă are apartenenţa biologică (genetică) a acestui copil?

E de menţionat că în Codul penal al Republicii Belarus se subliniază că subiectul acestei

infracţiuni poate fi numai mama copilului nou-născut, care a atins vârsta de 16 ani. Articolul 140

din Codul penal al Republicii Belarus prevede răspunderea pentru omor săvârşit în circumstanţe

atenuante care se referă la starea deosebită a mamei, provocată de naştere. Anume din aceste

considerente alte persoane care au participat la săvârşirea omorului nou-născutului nu poartă

răspundere conform acestui articol [142, p.23].

În opinia lui A.N. Popov, acest argument poate fi folosit pentru fundamentarea unei alte

poziţii: „al său – înseamnă purtat şi născut în suferinţe” [80, p.49]. Susţinem această poziţie,

deoarece, chiar dacă femeia a purtat şi a născut copilul din interes material, aceasta nu exclude

procesele psihofiziologice în organismul femeii, provocate de perioada de gestaţie şi de procesul de

naştere. Anume aceste procese condiţionează starea psihică a mamei, care se prezumă de legiuitor la

alcătuirea componenţei de sine stătătoare de pruncucidere.

Articolul 147 CP RM stabileşte condiţii speciale înaintate faţă de subiect:

1) în calitate de subiect poate fi recunoscută numai mama biologică a copilului;

2) ea se află într-o stare deosebită de tulburare psihică şi fizică, provocată de naştere, cu

diminuarea discernământului;

3) făptuitoarea a atins vârsta de 14 ani.

Apare ca firească întrebarea: care mamă (de facto sau de iure) poate fi subiectul infracţiunii de

pruncucidere? Ca atare, omorul copilului poate fi săvârşit de femeia care: a purtat şi a născut

copilul; a oferit ovul; a înfiat copilul; a îngrijit copilul abandonat şi s-a dat drept mamă

[80, p.49-50]. Principalul este că copilul se află în „mâinile” femeii care comite omor, fie de facto,

fie de iure. Conform opiniei lui A.N. Krasikov, subiect al infracţiunii de pruncucidere se consideră

a fi numai mama de iure, adică femeia care a fost recunoscută mamă în ordinea stabilită de lege

[65, p.46].

64

După părerea noastră, prevederile art. 147 CP RM sunt aplicabile numai faţă de femeia care a

purtat acest copil, cu condiţia că toate cerinţele din norma de incriminare sunt prezente. Legea are o

atitudine mai blândă numai faţă de femeia care este mama naturală a copilului nou-născut.

Aşadar, putem conchide că în calitate de subiect în sensul art.147 CP RM poate fi recunoscută

numai lehuza (parturienta) ori lăuza, care se află într-o stare psihofiziologică deosebită, provocată

de naştere, adică femeia care a purtat şi a născut copilul pe care l-a omorât.

Anterior, până la intrarea în vigoare a Codului penal al Republicii Moldova din 18 aprilie

2002, criteriul de vârstă pentru tragerea mamei la răspundere penală se stabilea începând cu 16 ani,

fapt în legătură cu care apăreau multiple întrebări.

Într-adevăr, răspunderea penală pentru săvârşirea omorului pruncului de către mamă, prevă-

zută la art.92 CP RM din 24 martie 1961, era posibilă numai începând cu vârsta de 16 ani, însă

adolescenta putea să nască de facto şi la 12, şi la 13, şi la 14 ani. În cazul în care parturienta sub

vârsta de 14 ani săvârşea omorul copilului său nou-născut, ea nu era trasă la răspundere penală. O

dificultate deosebită prezenta calificarea pruncuciderii comise de femeia având vârsta între 14 şi 16

ani. E de menţionat, că pentru omorul intenţionat persoana era supusă pedepsei începând chiar de la

14 ani. Reieşea deci, că făptuitoarea trebuia pedepsită pentru omor. Problema dată nu era una

imaginară; ea şi astăzi există în practica judiciară a Federaţiei Ruse [62, p.269].

Totodată, conform legislaţiei penale a Republicii Moldova, vârsta mamei de la care ea poate fi

pedepsită pentru pruncucidere este redusă la 14 ani. Considerăm a fi un pas corect al legiuitorului,

deoarece în caz contrar s-ar primi că viaţa unui om matur beneficiază de o protecţie mai mare decât

viaţa unui nou-născut.

De problema determinării subiectului infracţiunii de pruncucidere sunt legate situaţiile când

femeia (lăuza) cauzează moartea copilului nou-născut străin. Aici sunt posibile două variante

diferite:

1) lăuza cauzează intenţionat moartea unui copil nou-născut, cu bună-ştiinţă străin;

2) femeia admite eroare în ce priveşte apartenenţa copilului.

Dacă femeia cauzează moartea unui copil nou-născut, cu bună-ştiinţă străin, atunci art.147 CP

RM nu se aplică, fiindcă fapta constituie omor intenţionat săvârşit în circumstanţe agravante.

Totodată, dacă femeia admite eroare în ce priveşte apartenenţa copilului (spre exemplu, a

decis să-l omoare pe copilul său, însă admite eroare, deoarece i s-a adus un copil străin), fapta

comisă constituie pruncucidere în sensul art.147 CP RM. După cum menţionează A.N. Popov, „are

loc eroarea în persoană care, conform principiului general, nu influenţează asupra calificării”

[80, p.70].

65

E de menţionat că, potrivit art.177 CP al României, pruncuciderea constă în uciderea copilului

nou-născut, săvârşită imediat după naştere de către mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită

de naştere, şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani [7].

Din textul legii rezultă că subiectul activ al infracţiunii este calificat, unic, care nu poate fi

decât mama copilului nou-născut. La săvârşirea faptei pot lua însă parte şi alte persoane, în calitate

de instigator sau complice. Într-adevăr, mama nou-născutului poate fi instigată sau ajutată la săvâr-

şirea faptei de către o altă persoană, străină sau, dimpotrivă, rudă apropiată a copilului ucis, după

cum este posibil şi faptul ca mama copilului nou-născut să fie cea care instigă sau ajută o altă

persoană la uciderea acestui copil.

Problema sancţionării participanţilor la pruncucidere (în calitate de instigator sau complice),

precum şi a mamei copilului nou-născut care instigă sau ajută o altă persoană la uciderea copilului,

a provocat o serie de discuţii contradictorii în literatura de specialitate şi practica judiciară a

României privind încadrarea juridică a faptei, după cum pruncuciderea este considerată un tip aparte

de omucidere, distinctă de omor sau, dimpotrivă, o formă atenuată a acestuia.

Într-o primă opinie, care susţine că pruncuciderea este o infracţiune proprie, distinctă de

omor, întrucât calităţile pe care trebuie să le întrunească atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt

elemente constitutive ale aceleiaşi infracţiuni, se argumentează că încadrarea distinctă a faptei

participanţilor faţă de cea a autorului vine în dezacord cu principiul unităţii de infracţiune, precum

şi cu regula după care actele participanţilor au un caracter dependent în raport cu actele autorului.

De asemenea, s-a mai susţinut că trebuie să se facă distincţie între circumstanţele „personale” şi cele

„pur personale”, deci cele care influenţează gravitatea faptei şi calificarea ei legală şi care trebuie

asimilate, în ceea ce privesc efectele în caz de participaţie, cu circumstanţele reale. De aici s-ar

desprinde concluzia, potrivit căreia, întrucât calitatea de mamă a subiectului activ condiţionează

gravitatea faptei şi calificarea ei legală, aceasta, pe cale de consecinţă, va face ca şi persoana, care

ajută mama aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere să-şi ucidă copilul nou-născut, să

răspundă pentru complicitate la pruncucidere [108, p.127].

M. Cora subliniază şi a doua opinie, conform căreia pruncuciderea este în fapt o formă ate-

nuată a omorului şi, în consecinţă, participanţii trebuie să răspundă, independent de încadrarea

juridică a faptei autorului, pentru infracţiunea de omor. Omorul unui copil imediat după naşterea sa

este sancţionat mai uşor atunci când fapta este săvârşită de mama aflată într-o stare de tulburare

pricinuită de naştere şi când atât calitatea de mamă, cât şi starea psihică în care aceasta se află con-

stituie circumstanţe personale care nu se răspândesc asupra participanţilor. Pe cale de consecinţă,

persoanele care cu intenţie determină sau înlesnesc săvârşirea faptei de pruncucidere vor răspunde

pentru instigare, respectiv, complicitate la omor calificat sau deosebit de grav, după caz. Conform

66

prevederilor art.175 lit. d) din Codul penal al României, acest omor este întotdeauna calificat,

întrucât, prin însăşi natura sa, copilul este o persoană aflată în imposibilitatea de a se apăra.

Dacă participantul este o rudă apropiată a nou-născutului ucis, atunci acesta va răspunde în

conformitate cu prevederile art.175 lit. c) din Codul penal al României, iar dacă a acţionat cu

premeditare, i se vor aplica prevederile art.175 lit. a) din Codul penal al României [108, p.128].

După părerea noastră, activităţile complicelui ori ale instigatorului la suprimarea vieţii

copilului nou-născut, imediat după naştere, de către mama sa, care s-a aflat într-o stare de tulburare

pricinuită de naştere, se consideră complicitate ori instigare la omor calificat, dar nu la infracţiunea

de pruncucidere.

C. Sima menţionează că, în cazul încadrării juridice a faptei mamei potrivit alin.1 art.175 CP

al României, activităţile celorlalţi participanţi urmează a fi încadrate în dispoziţiile art.175 lit. d) CP

al României, iar dacă au acţionat cu premeditare sau sunt rude apropiate, încadrarea se va face, după

caz, şi în dispoziţia de la lit. a) şi c) din acelaşi text de lege. Dacă uciderea nou-născutului a fost

comisă de o altă persoană, activitatea de participare a mamei urmează a fi încadrată ca instigare sau

participare la infracţiunea prevăzută la art.175 lit. c) şi d) CP al României sau la lit. a)

[36, p.470-471]. De aceeaşi părere este şi M. Cora care consideră că ar fi mult mai potrivit ca mama

respectivă să răspundă pentru infracţiunea de omor calificat, şi nu pentru pruncucidere, întrucât,

dacă ea a determinat sau a ajutat o altă persoană să-i ucidă copilul, nu a mai acţionat sub impulsul

tulburărilor pricinuite de naştere, ci a planificat totul, a premeditat acest lucru, având posibilitatea să

realizeze consecinţele acestor fapte [108, p.127].

Totodată, după cum consideră A. Boroi, această soluţie este discutabilă. S-a susţinut că mama

aflată într-o stare de tulburare pricinuită de naştere păstrează această circumstanţă personală în orice

condiţii, adică nu numai când este autoare a faptei de pruncucidere, dar şi atunci când este instiga-

toare sau complice la uciderea copilului său nou-născut săvârşită de altă persoană. Ca urmare, în

acest caz, mama instigatoare sau complice ar urma să răspundă pentru instigare sau complicitate la

pruncucidere. Nu s-ar putea invoca argumentarea că n-ar fi posibil ca instigatorul sau complicele să

răspundă pentru o altă infracţiune decât cea comisă de autorul principal. Din moment ce acest

argument a fost abandonat când a fost vorba de răspunderea instigatorului şi complicelui la fapta de

pruncucidere a mamei (participanţii au răspuns pentru omor calificat, iar mama – pentru pruncuci-

dere), el ar putea fi abandonat şi în ipoteza inversă, când mama este instigatoare sau complice la

fapta aceluia care îi ucide copilul nou-născut [18, p.159].

Suntem de acord cu părerea autorului sus-citat: aşa cum nu ar fi just ca să se atenueze

răspunderea penală a participanţilor pentru o circumstanţă personală atenuantă care nu rezidă în

persoana lor, tot astfel nu este just să se agraveze răspunderea penală a mamei coautoare, complice

67

sau instigatoare numai pentru motivul arătat, trecându-se sub tăcere situaţia sa personală specială în

care a comis faptele menţionate.

Cum s-a arătat mai sus, doctrina penală română, ca şi doctrina penală rusă se conduce de

regula, potrivit căreia infracţiune cu subiect special se consideră a fi fapta socialmente periculoasă

prevăzută de legea penală, al cărei autor poate fi numai persoana care dispune de anumite calităţi

specifice, fixate în dispoziţia articolului Părţii Speciale a Codului penal (în afară de vârstă şi respon-

sabilitate) [95, p.149].

Cercul de persoane care pot fi trase la răspundere penală este limitat prin dispoziţia articolului

[37, p.158].

La noi problema sancţionării participanţilor la pruncucidere a dat curs unor discuţii

controversate.

Punctele de vedere s-au diferenţiat, după cum pruncuciderea era considerată:

1) componenţă de bază;

2) formă atenuată a infracţiunii de omor.

Cei ce consideră că infracţiunea de pruncucidere constituie o componenţă de bază, arată că

încadrarea faptei participanţilor separat de fapta autorului ar fi în dezacord cu principiul unităţii de

infracţiune, precum şi cu caracterul dependent al acţiunii participanţilor în raport cu cea a autorului.

După părerea acestor autori, nu poate fi admisă coexistenţa în cuprinsul aceleiaşi unităţi a mai

multor componenţe de infracţiuni, deci, în consecinţă, toţi participanţii trebuie să răspundă potrivit

art. 147 CP RM. Susţinând că subiect al acestei infracţiuni nu poate fi decât mama naturală a

copilului, ei îl consideră pe cel care a participat cu acte de executare alături de mama copilului ca

fiind complice, deoarece coautoratul nu este posibil [26, p.125].

S-a mai exprimat opinia că în cazul în care mama naturală determină altă persoană să-i ucidă

copilul nou-născut, cel instigat va fi autor al unei infracţiuni de omor şi va fi pedepsit conform

art.145 CP RM. În această situaţie, mama naturală, dat fiind faptul că este vorba de participare la

una şi aceeaşi infracţiune – cea comisă de autorul omorului, nu va putea fi considerată instigatoare

la infracţiunea de pruncucidere, ci la omor (citat după: [37, p.159]).

De asemenea, s-a susţinut că fapta inculpatului de a fi ajutat pe mamă la uciderea copilului

nou-născut constituie complicitate la omor, dar nu la pruncucidere, deoarece circumstanţa de care

beneficiază mama, având caracter personal, nu se extinde asupra altor participanţi. Mama care, în

situaţia dată, dă ajutor altei persoane pentru a-i ucide copilul nou-născut va răspunde pentru

complicitate la omor; tot astfel va răspunde şi mama care a consimţit ca altă persoană să-i ucidă

copilul nou-născut, dar cu condiţia că nu s-a aflat în acest moment într-o stare de tulburare fizică

sau psihică cu diminuarea discernământului, fiindcă această circumstanţă, atenuantă pentru ea, se

68

păstrează în orice condiţii. Suntem de acord cu poziţia lui X. Ulianovschi, că pruncuciderea este o

formă atenuată a infracţiunii de omor de care profită numai mama biologică a copilului, datorită

stării ei deosebite de natură psihofiziologică [152, p.15]. Noi însă adăugăm aici precizarea „cu

condiţia că ea a fost însoţită de diminuarea discernământului”. Dacă mama a acţionat cu

premeditare, nu manifesta tulburări fizice sau psihice, discernământul era păstrat, atunci ea va

răspunde pentru omor intenţionat săvârşit cu premeditare (lit. a) alin.(2) art.145 CP RM,), asupra

unei rude apropiate (lit. b) alin.(3) art.145 CP RM), cu bună-ştiinţă asupra unui minor (lit. d) alin.(3)

art.145 CP RM) şi profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin.(2) art.145 CP RM).

În acest sens, autor al infracţiunii de pruncucidere poate fi numai mama nou-născutului, adică

femeia care l-a purtat şi l-a născut pe acest copil, pe când ceilalţi participanţi trebuie să poarte

răspundere penală în baza altor articole ale Codului penal, pentru omor intenţionat. Acţiunile

participanţilor la suprimarea vieţii copilului nou-născut se califică conform lit. e) alin.(2) şi lit. d)

alin.(3) art.145 CP RM – ca omor intenţionat săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor profitând de

starea lui de neputinţă.

Drept exemplu poate servi cazul din practica judiciară a României (Dosarul nr.5122/2002.

Decizia nr.1074/2003): în seara zilei de 16 septembrie 2001, inculpaţii T.R.(mama copilului nou-

născut) şi P.Z.(concubinul acesteia) au suprimat viaţa noului-născut, prin obturarea căilor

respiratorii şi lovire cu un cuţit.

Instanţa a constatat că suprimarea vieţii copilului de sex masculin nou-născut, profitând de

neputinţa acestuia de a se apăra, prin exercitarea unor manopere de asfixiere, precum şi a unor

violenţe, respectiv, înjunghierea în ceafă de mai multe ori, cu un cuţit, constituie infracţiunea de

omor prevăzută de art.174 şi art.175 lit. d) CP, pentru care i-a condamnat pe cei doi autori.

În luna aprilie 2001, când P. a aflat că T. este însărcinată, i-a cerut să ţină ascunsă sarcina,

asigurând-o că el va rezolva situaţia. Inculpata a fost chiar ameninţată dacă va spune altor

persoane.

Rămaşi singuri, inculpata a născut, a astupat gura copilului cu hârtie igienică şi, pentru că

acesta nu a murit imediat, inculpatul P. i-a cerut să iasă din baie pentru a rezolva el rapid situaţia.

A fost momentul în care acesta l-a înjunghiat pe minor. Ulterior au spălat de sânge hainele,

încăperea şi au aruncat copilul într-un container cu gunoi din apropierea blocului [169].

Din acest exemplu constatăm că concubinul inculpatei, fiind concomitent şi tata copilului, nu

numai a instigat-o pe femeie, dar şi nemijlocit a participat la suprimarea vieţii nou-născutului.

Totodată, considerăm că acţiunile altor persoane trebuie calificate în dependenţă de rolul pe

care l-au îndeplinit la săvârşirea omorului copilului nou-născut – în baza art.145 CP RM cu referinţă

la art.41 ori fără, cu specificarea literei şi alineatului articolului. Spre exemplu, soţul femeii a fost

69

instigator al pruncuciderii, iar omorul copilului a fost săvârşit de către mamă; în cazul dat, el va fi

tras la răspundere pentru instigare la săvârşirea omorului intenţionat în circumstanţe agravante,

prevăzut de alin. (4) art. 42 CP RM şi de lit. e) alin.(2), lit. b), d) alin.(3) art.145 CP RM; dacă

acest omor a fost planificat şi gândit din timp, atunci se face referire şi la lit. a) alin. (2) art. 145 CP

RM – semnul calificativ „cu premeditare”.

Practica judiciară demonstrează cert faptul că nu întotdeauna instanţa de judecată ţine cont de

toate împrejurările cauzei, în special când copilul este omorât de către mama instigată şi ameninţată

din partea soţului. Drept exemplu poate servi un caz din practica judiciară a României (Dosarul nr.

116/2004. Decizia nr. 1172/2004): în anul 2002 inculpata a rămas gravidă, locuind în acea

perioadă în concubinaj notoriu cu martorul M. I. Ocupau o singură cameră în căminul muncitoresc

împreună cu alţi şase copii ai inculpatei.

Din declaraţiile fiicei inculpatei instanţa a reţinut că între inculpată şi concubin a existat o

ceartă cu privire la faptul că inculpata era gravidă, concubinul inculpatei reproşându-i faptul că

respectivul copil a fost conceput cu un alt bărbat. A ameninţat-o că, dacă nu va întrerupe sarcina,

va înceta concubinajul. El i-a promis că-i va da bani pentru întreruperea sarcinii, dar inculpata i-a

spus că poate să-şi întrerupă şi singură sarcina şi nu este nevoie să cheltuiască bani pentru

aceasta.

În urma naşterii premature declanşate artificial inculpata a născut un copil. Fiica ei, văzând

ce face mama, a încercat s-o oprească şi a preîntâmpinat-o că va comunica vecinilor despre cele

întâmplate. Inculpata s-a opus categoric şi a ameninţat-o pe fiică, că dacă va apela la salvare, o va

alunga din casă [175].

După părerea noastră, nici instanţa de fond, nici cea de atac nu au pătruns în esenţa cauzei şi

n-au ţinut seama nici de faptul că inculpata a recurs la comiterea faptei fiind constrânsă de

atitudinea concubinului său, care nu mai dorea un nou copil, învinuind-o, spre a-şi justifica

atitudinea, că l-ar fi conceput cu un alt bărbat, totodată ameninţând-o că dacă îl va lăsa, va renunţa

la relaţiile de concubinaj cu ea.

Or, toate aceste împrejurări, coroborate cu situaţia grea materială a inculpatei, cu faptul că

aceasta nu deţinea o locuinţă personală, locuind cu concubinul într-o cameră dintr-un cămin

muncitoresc, în care trebuiau crescuţi şi îngrijiţi patru minori din cei şase copii, explică dorinţa

inculpatei de a-şi menţine concubinajul şi, implicit, infracţiunea. Deci, instanţa de judecată, la

individualizarea pedepsei urma să ţină seama de aceste circumstanţe susceptibile să atenueze

pedeapsa.

Practica judiciară a României cunoaşte un caz recent de omor al unui copil nou-născut săvârşit

de către bunica victimei chiar după naşterea lui.

70

Acţiunile inculpatei au fost apreciate corect de către instanţa de judecată – ca omor

intenţionat al unui minor săvârşit de către o rudă apropiată, profitând de starea de neputinţă a

victimei (Dosarul nr. 1020/2004. Decizia nr. 3341/2004. Şedinţa publică din 17.06. 2004): la 18

ianuarie 2002, inculpata B.H. a acuzat dureri abdominale puternice, specifice actului naşterii şi a

alertat întreaga familie, iar mama sa B.I. şi sora sa B.I.J. au plecat împreună cu inculpata la

dispensarul comunal. Întrucât nu au găsit pe nimeni, s-au retras în curtea dispensarului, unde

inculpata B.H. a dat naştere unui făt de sex masculin, în prezenţa mamei şi surorii sale. Imediat

după naştere, inculpata B.I. (mama parturientei) a introdus fătul într-o pungă, apoi s-a deplasat

împreună cu fiica sa B.H. la locuinţa fratelui său şi, profitând de faptul că nu era văzută, l-a

aruncat într-un WC, unde de altfel a şi fost găsit. Inculpata B.H. nu a schiţat nici un gest după

naştere, pentru a proteja copilul nou-născut, deşi era conştientă, acceptând ca acesta să fie pus în

pungă şi apoi aruncat.

S-a susţinut că inculpata B.I. nu a avut nici un moment intenţia uciderii fătului nou-născut,

aruncarea acestuia intervenind urmare a faptului că s-a născut mort. În sprijinul afirmaţiilor,

invocă declaraţia martorului T.M.D., medic, şi avizul medico-legal al I.M.L. Târgu-Mureş, care

precizează că, datorită afecţiunilor prezentate, nou-născutul nu putea supravieţui.

Totodată, din raportul de autopsie medico-legală efectuat în cauză rezultă că nou-născutul a

fost viu şi viabil, iar moartea sa s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute, prin

neacordarea îngrijirilor medicale necesare unui nou-născut şi expunerea acestuia la frig, pe fondul

unui plămân distectelactic cu zone puţin aerate şi bronhiole steliforme [177].

Se infirmă astfel susţinerile inculpatelor în sensul că fătul era deja mort; în mod cert, acţiunea

lor a fost cea care a determinat moartea acestuia: lăsarea în frig, fără ajutor, apoi învelirea într-o

pungă şi aruncarea în WC.

Inculpata B.H. (mama copilului) a susţinut că, în starea în care se afla, nu a realizat ce se

întâmplă.

Şi această susţinere este infirmată de probe care atestă că inculpata nu a dorit sarcina, a

ascuns-o, iar la prezentarea la spital nu a declarat că a născut, în ciuda evidenţei.

Sub acest aspect, este de menţionat că fapta prezintă un grad ridicat de pericol social, întrucât

a fost ucis un copil, nou-născut, acesta fiind şi nepotul inculpatei. Inculpata a acţionat cu sânge rece,

interesată să scape de copil, ezitând chiar să acorde primul ajutor fiicei sale, care abia născuse.

Modul în care a procedat (l-a pus într-o pungă, apoi l-a aruncat în WC) denotă pericolul social pe

care îl reprezintă inculpata, pericol social ce impune aplicarea unei pedepse mai severe, cu

executare într-un loc de detenţie.

71

Din cele expuse rezultă următoarele concluzii:

Subiectul infracţiunii de pruncucidere, prevăzute de art. 147 CP RM, este mama biologică a

copilului nou-născut, care a atins vârsta de 14 ani.

Participaţia la pruncucidere (art.147 CP RM) a priori este imposibilă datorită condiţiilor

specifice stabilite de legea penală faţă de subiect - circumstanţele care atenuează răspunderea şi

pedeapsa penală, prevăzute în art.147 CP RM, se referă numai la mama copilului aflată într-o stare

de tulburare fizică sau psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului, şi nu se răsfrâng

asupra altor persoane. Acţiunile altor persoane, care au participat la suprimarea vieţii copilului,

urmează a fi apreciate conform prevederilor alin. (2) şi (3) art. 145 CP RM (omor intenţionat cu

circumstanţe agravante).

Mama, care nu se află sub dominarea stării de tulburare provocate de naştere şi care a deter-

minat sau a înlesnit săvârşirea omorului propriului copil, trebuie să răspundă pentru instigarea sau

complicitatea la infracţiunea de omor săvârşit în circumstanţe agravante.

În cazul în care mama s-a aflat într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea

discernământului, cauzată de naştere, această circumstanţă se păstrează în orice condiţii, deoarece

nu ar fi just să se atenueze răspunderea penală a participanţilor pentru o circumstanţă personală

atenuantă care nu rezidă în persoana lor, tot astfel cum nu este just să se agraveze răspunderea

penală a mamei coautoare, complice sau instigatoare numai pentru motivul arătat, trecându-se sub

tăcere situaţia sa personală specială în care a comis faptele menţionate.

3.2. Latura subiectivă a infracţiunii de pruncucidere. Problema aprecierii juridice a tulburărilor pricinuite de naştere

Principiul răspunderii numai pentru faptele, săvârşite cu vinovăţie, totdeauna era caracteristic

dreptului penal. Răspunderii şi pedepsei penale poate fi supusă numai persoana care a săvârşit cu

vinovăţie fapta socialmente periculoasă prevăzută de lege, adică cu intenţie sau din imprudenţă

[84, p.261].

Vinovăţia prezintă atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta socialmente periculoasă comisă

de ea, prevăzută de legea penală, şi faţă de consecinţele ei [86, p.134].

Persoana poate fi recunoscută vinovată în comiterea faptei socialmente periculoase dacă ea

este responsabilă, adică aptă să-şi dea seama de caracterul acţiunilor (inacţiunii) sale şi dacă poate

să le dirijeze. Elementele constitutive ale atitudinii psihice sunt conştiinţa şi voinţa, care în totali-

tatea lor formează conţinutul vinovăţiei. Aşadar, vinovăţia se caracterizează prin două componente:

intelectivă şi volitivă.

72

Psihologia demonstrează că acţiunile omului sunt condiţionate de anumite motive şi sunt

direcţionate spre atingerea anumitor scopuri [91, p.280].

Totodată, Gh. Nistoreanu şi A. Boroi menţionează că scopul infracţiunii este reprezentarea în

plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma săvârşirii faptei penale, rezultat urmărit de către

infractor [30, p.111].

Legiuitorul nu include emoţiile la definirea formelor de vinovăţie, deşi ele intră în conţinutul

atitudinii psihice (vinovăţiei). Emoţiile (senzaţiile, afectele) se manifestă sub formă de reacţii,

provocate de împrejurările neaşteptate, formând aşa-numita stare emoţională. Emoţiile reprezintă

reflecţia psihică care se consideră a fi atitudine, trăire părtinitoare a anumitor fenomene sau situaţii.

Deseori în comportamentul deviant emoţiile pot juca rolul motivului (spre exemplu, ura, frica,

dorinţa de a se răzbuna etc.), ele servind drept cadru pentru procesele intelective şi volitive.

Afectele se consideră a fi stări emoţionale puternice, de durată relativ scurtă, legate cu schimbarea

bruscă a împrejurărilor de viaţă importante pentru subiect, care pot provoca infracţiunea [64, p.36].

Gradul de vinovăţie se consideră a fi caracteristica cantitativă a esenţei sociale a vinovăţiei,

care poate fi definită ca ansamblu de formă şi de conţinut al vinovăţiei, ţinându-se seama de toate

particularităţile atitudinii psihice a persoanei faţă de împrejurările obiective ale infracţiunii şi faţă de

cauzele subiective, psihologice. Gradul de vinovăţie a persoanei concrete în comiterea infracţiunii

anumite se consideră a fi expresie directă a alterării orientării valorice a făptuitorului [86, p. 134].

Latura subiectivă a pruncuciderii se caracterizează prin vinovăţie sub formă de intenţie.

Totodată, intenţia poate fi atât directă, cât şi indirectă, adică parturienta conştientizează caracterul

prejudiciabil al acţiunii (inacţiunii) sale, prevede posibilitatea sau inevitabilitatea cauzării morţii

copilului nou-născut şi doreşte sau admite, în mod conştient, survenirea acestor consecinţe, fie este

indiferentă faţă de ele [77, p.53].

Savanţii ruşi menţionează că momentul apariţiei intenţiei de a ucide copilul nu influenţează la

calificarea faptei săvârşite [72, p.23].

Opinia savanţilor români este însă contrară. Astfel, A. Boroi atrage atenţia la următoarea

împrejurare: „În cazul în care hotărârea de a ucide copilul este anterioară, preexistentă apariţiei

tulburării consecutive naşterii, nu mai poate fi vorba despre o intenţie de a ucide formată ca afect şi

sub imperiul respectivelor stări de tulburare psihopatologică şi, în consecinţă, nici de încadrarea

faptei ca infracţiune de pruncucidere prevăzută în art.177 Cod penal al României. În aceste cazuri,

hotărârea de a ucide copilul ce se va naşte este luată, de regulă, cu mult timp înainte” [18, p.172].

Totuşi, după cum a arătat practica judiciară, în majoritatea cazurilor intenţia de a-i suprima

viaţa copilului deseori apare la mamă pe parcursul sarcinii. În asemenea cazuri nu putem califica

acţiunile mamei care şi-a ucis copilul ca pruncucidere, deoarece intenţia a apărut mai înainte. Drept

73

confirmare poate servi opinia savanţilor români Gh. Nistoreanu, A. Boroi, M. Cora [31, p.96; 18,

p.170; 108, p.126].

„Ţinând seama de corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv – menţionează C. Sima – se impune a

semnala că şi sub aspectul laturii subiective este necesar ca intenţia de a ucide care prezidează

săvârşirea faptei să se fi născut sau să se fi format ca urmare şi sub impulsul stării de tulburare

psihică consecutiv naşterii, în condiţiile unei responsabilităţi afectate de această stare. Intenţia de a

ucide s-ar putea manifesta, în acest caz, ca intenţie spontană, repentină sau impetuoasă,

caracterizată prin aceea că se naşte şi se execută sub influenţa acestei tulburări psihice simultan sau

în intervalul de timp cât aceasta persistă, fiind incompatibilă cu premeditarea. Putem afirma că este

o formă de boală aflată la graniţa dintre manifestarea omului normal şi responsabil şi a celui lipsit

de răspundere penală” [36, p.471].

Ascunderea de către mamă a sarcinii faţă de persoanele din familie şi constatarea medico-

legală psihiatrică în sensul că, deşi la examenul medical făptuitoarea prezintă o stare depresiv

anxioasă, nu se poate reţine existenţa unei tulburări psihice cauzate de naştere, discernământul critic

fiind păstrat în acel moment, constituie date ce impun concluzia că uciderea copilului nou-născut

constituie infracţiunea de omor calificat, iar nu aceea de pruncucidere. Pentru confirmarea celor

expuse mai sus ne vom referi la un caz din practica judiciară a României (Decizia nr. 5797 din

10.12.2003): prin sentinţa penală nr.184 din 4 decembrie 2002 a Tribunalului Suceava, inculpata

A. O. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută în art. 175 lit. c)

CP Rom. Instanţa a reţinut că, în iunie 2000, inculpata şi-a dat seama că este însărcinată şi s-a

prezentat la medic pentru întreruperea sarcinii, dar i s-a refuzat intervenţia, sarcina fiind în luna a

VI-a. Inculpata a ascuns faptul că este însărcinată, iar la 24 septembrie 2000 a născut un copil viu,

pe care l-a izbit de câteva ori cu capul de duşumea, cauzându-i moartea – urmare a unui grav

traumatism cranian.

Prin decizia penală nr. 239 din 1 septembrie 2003, Curtea de Apel Suceava a admis apelul

declarat de inculpată, a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de pruncucidere

prevăzută în art. 177 CP Rom. şi a dispus condamnarea ei conform noii încadrări. Instanţa de apel

a motivat că inculpata nu a acţionat cu intenţia de a ucide copilul şi se prezumă că s-a aflat într-o

stare de tulburare pricinuită de naştere, din raportul de expertiză medico-legală rezultând că

prezintă o reacţie depresivă de intensitate severă, cu agravări anxioase în context situaţional la o

personalitate emoţional introvertită, imatură psiho-afectiv.

Recursul declarat de procuror este fondat. Din raportul de expertiză medico-legală

psihiatrică efectuată de Institutul de Medicină Legală Iaşi rezultă că inculpata prezintă la data

examinării o reacţie depresiv anxioasă situaţională şi că din coroborarea tuturor elementelor

74

medicale şi de anchetă avute la dispoziţie rezultă că în momentul comiterii faptei nu a prezentat o

tulburare pricinuită de actul naşterii, discernământul critic fiind păstrat. Prin suplimentul de

expertiză medico-legală psihiatrică efectuată de acelaşi institut în cursul judecării cauzei se arată

că documentele medicale nu pot conduce la aprecierea că a existat o tulburare psihică provocată

de actul naşterii [174].

Concluziile raportului medico-legal se coroborează şi cu declaraţiile martorilor, însăşi

inculpata arătând că după naştere a săvârşit fapta pentru că nu vroia ca pruncul să rămână în viaţă,

neavând posibilităţi materiale de a-l întreţine. Din cele ce preced rezultă că inculpata nu s-a aflat

într-o stare de tulburare pricinuită de naştere în sensul prevederilor art. 177 CP Rom. şi a acţionat cu

intenţia de a ucide copilul, motiv pentru care a fost admis recursul declarat de procuror, s-a casat

decizia atacată şi s-a menţinut sentinţa.

După părerea noastră, intenţia care apare anterior naşterii transformă pruncuciderea într-o

infracţiune mai gravă. Acest fapt este luat în consideraţie, în special, de legea penală olandeză,

care delimitează omorul pruncului nou-născut de către mamă cu intenţie spontană, apărută în timpul

naşterii ori imediat după naştere, şi omorul pruncului de către mamă cu premeditare, gândit din

timp, anterior naşterii. Calificarea infracţiunii se face potrivit art.290 şi art.291 din Codul penal al

Olandei, aplicându-se pedepse privative de liberate: în primul caz – până la 7 ani, în al doilea – până

la 9 ani [150, p.44].

Pentru calificarea justă a infracţiunii analizate este necesar a examina particularităţile comite-

rii pruncuciderii şi, în special, motivele care conduc la ea.

Studierea practicii de urmărire penală şi a celei judiciare demonstrează că în majoritatea

cazurilor subiect al acestei infracţiuni devine o fată tânără, care a rămas însărcinată în urma unei

relaţii intime în afara căsătoriei şi care a fost abandonată de concubin.

Autorul rus A.V. Naumov a studiat câteva cazuri de pruncucidere săvârşite de către mamă nu

atât din motive josnice, cât din cauza comportamentului nedemn al tatălui copilului. De regulă,

făptuitoarea credea că concubinul îşi va îndeplini obligaţiile de tată. Şi numai după ce femeia

însărcinată era lăsată de către prietenul său, la ea apărea intenţia de a suprima viaţa copilului

[77, p.54].

Motivele care determină pruncuciderea sunt dintre cele mai diverse, legea însă nu le

prevede. Deseori, acestea se consideră a fi dezonoarea, starea materială dificilă, frica faţă de părinţi

etc. De regulă, câteva motive se întrunesc în unul general. Astăzi, considerăm, motivele

pruncuciderii sunt cu totul altele, neavând la bază obiceiurile religioase de altădată sau careva

tradiţii culturale, ci cupiditatea şi egoismul.

75

În afară de motiv şi scop pruncuciderea presupune în mod obligatoriu prezenţa unei stări

emoţionale speciale. Anume acest element stă la baza diferenţierii pruncuciderii de infracţiunile

conexe. Conform datelor din psihologie, actul de naştere influenţează mult asupra sistemelor nervos

şi cardiovascular ale parturientei şi poate conduce la modificări psihice profunde. După cum

menţionează parturientele, procesele fiziologice de naştere sunt foarte dureroase; mai mult ca atât,

ele sunt însoţite de o stare emoţională deosebită, provocând dureri şi senzaţii deosebite, uneori pot

chiar să diminueze aproape totalmente capacitatea femeii de a-şi dirija acţiunile, modificându-i

radical comportamentul.

Într-o altă ordine de idei, vom analiza situaţii ce ţin de delimitarea pruncuciderii de infracţiuni

conexe în baza criteriilor subiective. Astfel, construcţia dispoziţiei normei penale prevăzute la

art.145 CP RM ne permite să calificăm omorul copilului nou-născut săvârşit cu premeditare,

deseori comis în participaţie, în baza lit. a) alin.(2) al acestui articol. Într-adevăr, cum s-a

demonstrat în exemplele analizate mai sus, uciderea copilului nou-născut se modelează în conştiinţa

făptuitoarei cu mult timp înaintea naşterii. Deseori, rudele apropiate care o înconjoară în timpul

sarcinii facilitează luarea acestei hotărâri. Formele instigării pot fi diverse, spre exemplu: sfaturi,

convingeri, uneori chiar şi ameninţări. Suntem de acord cu poziţia lui X. Ulianovschi, care

consideră că omorul noului-născut trebuie calificat ca premeditat (gândit din timp), dacă intenţia

mamei de a-şi ucide copilul a apărut până la naşterea lui şi până la apariţia stării psihofiziologice

deosebite a mamei, nefiind deci condiţionată de această stare [152, p.15].

În sens juridic, premeditarea cuprinde, după cum menţionează O. Pop, atât elemente de ordin

psihic, cât şi elemente de ordin subiectiv. Condiţiile ce se cer a fi îndeplinite sunt:

– aspectul ideologic (reflectarea, chibzuirea asupra modului în care se va săvârşi infracţiu-

nea);

– aspectul cronologic (care presupune trecerea unui interval de timp din momentul luării

rezoluţiei şi până la exercitarea omorului);

– aspectul material (de pregătire a infracţiunii).

Chibzuinţa nu se rezumă la o meditare de oarecare durată, lipsită de eficienţă, ci asociază

împrejurările concrete la actul de ucidere proiectat pentru a obţine cu mai multă certitudine rezul-

tatul urmărit. Este necesar ca făptuitorul să mediteze timp îndelungat asupra faptei şi să aprecieze

raţional viitoarea sa activitate. Nu există premeditare dacă actele de violenţă ale inculpatului au fost

comise spontan şi fără o pregătire anticipată. Esenţială este cea de-a treia condiţie, şi anume:

traducerea obiectivă a hotărârii mai dinainte luate în act de pregătire în vederea săvârşirii faptei

(procurarea mijloacelor, căutarea de complici, înlăturarea obstacolelor, precauţiuni pentru ca fapta

să nu fie descoperită) [33, p.66-70].

76

Totodată, conform legislaţiei penale a României, dacă omorul pruncului a fost premeditat,

adică gândit din timp, când mama nu se afla într-o stare psihică deosebită, va constitui, respectiv,

infracţiunea de omor calificat. Drept exemplu poate servi un caz din practica judiciară a României

(Dosarul nr.2927/2002. Decizia nr.544): în noaptea de 24/25 august 2001, inculpata F.F. a născut

neasistată un copil viu, de sex feminin, într-un lan de porumb din apropierea casei. După naştere,

ea a procurat o sapă, a revenit la locul în care lăsase nou-născutul şi l-a ucis, lovindu-l în cap.

Cadavrul a fost îngropat de inculpată şi descoperit a doua zi de martora S.M.

De esenţa infracţiunii de pruncucidere este starea de tulburare în care se află mama, stare

pricinuită de naştere. Comportamentul inculpatei F.F. demonstrează că nici un moment aceasta nu

s-a aflat într-o stare de tulburare, nici anterior, nici ulterior procesului naşterii. Ascunderea sar-

cinii, pregătirea locului în care urma să nască (în lanul de porumb), procurarea sapei, uciderea şi

îngroparea noului-născut demonstrează existenţa unei hotărâri infracţionale a cărei realizare a

fost urmărită întocmai şi cu sânge rece.

Este adevărat că inculpata prezintă tulburări comportamentale pe fonul unui intelect limitat,

dar ea şi-a păstrat discernământul faptelor sale (f.22 dosar urmărire penală). Inculpata a acţionat

cu intenţia de a suprima viaţa copilului rezultat dintr-o relaţie întâmplătoare, iar faptul că nu era

la prima sarcină a ajutat-o să depăşească singură acest moment, născând neasistată un copil viu.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că motivul de recurs privind schimbarea în-

cadrării juridice nu este fondat. Aceasta este o persoană cu intelect sărac, care prezintă aplatizare

afectivă (raport de constatare medico-legală psihiatrică nr.3000/1/2001 din 4.12.2001 al Serviciu-

lui de medicină legală Teleorman – f.22 dosar urmărire penală). Reprezentarea faptei şi a conse-

cinţelor acesteia – deşi existentă şi constatată ştiinţific – este afectată, indiscutabil, de modul redus

al existenţei sale.

Inculpata şi-a abandonat primul copil şi nici naşterea celui de-al doilea nu i-a trezit senti-

mente materne, singura sa preocupare fiind să nu-şi altereze relaţiile cu familia. Vârsta inculpatei

de 19 ani şi tulburările de comportament pe care le prezintă constituie împrejurări care trebuie

avute în vedere la aplicarea unei pedepse temeinic individualizate [167].

Altă problemă discutabilă care a apărut în doctrina penală privitor la omorul copilului nou-

născut de către mamă este dacă femeia conştientizează că îl lipseşte de viaţă pe copilul pe care l-a

purtat şi l-a născut, astfel săvârşind omorul intenţionat asupra unei rude apropiate, infracţiune

prevăzută la lit. b) alin.(3) art.145 CP RM. Potrivit alin.(1) art.134 CP RM, prin rudenie se înţelege

legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe per-

soane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz – în

linie colaterală. Conform art.134 alin.(4) CP RM, rudele apropiate sunt părinţii, copiii, înfietorii,

77

copiii înfiaţi, fraţii şi surorile, bunicii şi nepoţii lor. Aşadar, legăturile de familie rezultate din

căsătorie şi rudenie sunt relaţiile fundamentate pe principii morale aparte, cu vechi tradiţii, iar neso-

cotirea lor într-o asemenea măsură încât se trece la uciderea unei rude apropiate lezează sentimente

cu adâncă rezonanţă socială. Pentru existenţa agravantei este necesară îndeplinirea unei singure

condiţii, şi anume – ca făptuitorul să aibă calitatea cerută de lege [111, p.217].

Acţiunile mamei vor fi calificate conform lit. b) alin.(3) art.145 CP RM dacă făptuitoarea a

conştientizat faptul că cauzează moartea copilului său, a prevăzut survenirea morţii noului-născut şi

a dorit-o, cu condiţia că la momentul săvârşirii nu se afla în starea psihică şi fizică deosebită,

provocată de naştere.

Totodată, aici apare discuţia privind incriminarea circumstanţei agravante „profitând de

starea de neputinţă a victimei”. Trezeşte discuţii şi definirea noţiunii „starea de neputinţă a

victimei”. A fi neputincios înseamnă a fi incapabil de a întreprinde careva măsuri pentru sine, adică

persoana se află într-o stare în care, fiind pusă în anumite împrejurări, are nevoie de ajutor. Art.145

alin.(2) lit. e) prevede răspunderea penală pentru omorul intenţionat săvârşit profitând de starea de

neputinţă a victimei. Această circumstanţă indică asupra periculozităţii sporite a faptei şi a

persoanei făptuitorului, asupra gradului avansat de degradare morală a acestuia.

„Omorul intenţionat se consideră săvârşit cu profitarea de starea de neputinţă a victimei –

menţionează S. Brânză – dacă acesta, din cauza stării fizice sau psihice precare, nu a putut opune

rezistenţă făptuitorului, iar ultimul conştientiza că victima se găseşte într-o asemenea stare”

[20, p.46].

Legiuitorul a înţeles să sancţioneze mai aspru omorul săvârşit într-o astfel de circumstanţă,

pentru că într-o aşa situaţie fapta se săvârşeşte mult mai uşor; pe de altă parte, cel ce profită de o

asemenea stare a victimei pentru a o ucide este mult mai periculos. Prin urmare, pericolul social este

sporit atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv.

Pentru aplicarea acestei agravante se cere ca:

a) victima să fie în stare de neputinţă de a se apăra;

b) făptuitorul să profite de această stare [33, p.77].

Prin natura situaţiei sale, copilul nou-născut este în neputinţă de a se apăra, iar cel care îi

suprimă viaţa profită, implicit, de această stare.

În textul legii penale este folosită expresia „profitând de starea de neputinţă”, ceea ce

înseamnă că alături de condiţia imposibilităţii victimei de a se apăra trebuie să subziste şi condiţia

că făptuitorul s-a folosit de această stare.

„A profita” presupune cunoaşterea de către făptuitor a condiţiei precare a victimei şi hotărârea

acestuia de a o utiliza în scop de ucidere. „Circumstanţa – indică O. Pop – are caracter obiectiv (este

78

reală) şi, ca urmare, se răsfrânge asupra participanţilor în măsura în care aceştia au cunoscut-o”

[33, p.79], fapt indiscutabil în cazul uciderii unui copil nou-născut.

O altă problemă discutabilă este delimitarea pruncuciderii pasive (săvârşită prin inacţiune),

prevăzută la art.147 CP RM, de lăsarea în primejdie (art.163 CP RM) care a provocat decesul

victimei. Studiind această problemă, apar unele întrebări: cum va fi calificată inacţiunea mamei,

prin care s-a provocat moartea copilului? Ce constituie această infracţiune – lăsare în primejdie ori

pruncucidere, sau cumul de infracţiuni? Cum va fi calificată fapta dată comisă de către

coparticipanţi? Potrivit art.163 CP RM, lăsare în primejdie se consideră a fi lăsarea, cu bună-ştiinţă,

fără ajutor a unei persoane care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă, fiind lipsită de

posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau înaintate, a bolii sau a neputinţei, în cazurile

când cel vinovat fie că a avut posibilitatea de a acorda ajutor părţii vătămate, fiind obligat să-i

poarte de grijă, fie că el însuşi a pus victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă.

Totodată, la alin.(2) art.163 CP RM e prevăzută răspunderea penală pentru aceeaşi faptă care

a provocat din imprudenţă:

a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;

b) decesul victimei.

De aici reiese că moartea victimei survine în urma atitudinii imprudente a făptuitorului faţă de

consecinţele prejudiciabile. Savantul rus I.I. Gorelik a menţionat: „Obligaţia specială de a purta de

grijă pentru altă persoană poate să decurgă din relaţiile de rudenie sau cele familiale” [54, p.11].

Autorul a divizat lăsarea în primejdie în două grupe:

a) neacordarea ajutorului – pericolul nu a fost creat de către făptuitor;

b) punerea în primejdie – pericolul este creat prin intermediul acţiunilor făptuitorului, atât

intenţionate, cât şi din imprudenţă [54, p.13].

I.I. Gorelik subliniază că lăsarea în primejdie totdeauna este săvârşită „cu bună-ştiinţă”

[54, p.18].

Dacă moartea copilului a survenit în urma lăsării lui în primejdie, atunci trebuie stabilită vino-

văţia faţă de consecinţă în formă de imprudenţă. În cazul dat făptuitoarea va răspunde conform lit.

b) alin.(2) art.163 CP RM, cu condiţia că femeia avea posibilitatea reală să-i acorde nou-născutului

ajutorul necesar. Noţiunea „cu bună-ştiinţă” înseamnă că făptuitoarea îşi dădea seama că viaţa nou-

născutului a fost pusă în pericol şi conştientiza că copilul nu putea să întreprindă careva măsuri

pentru a se salva.

În opinia noastră, delimitarea lăsării în primejdie, care a condus la decesul victimei (lit. b)

alin.(2) art.163 CP RM), de pruncuciderea săvârşită prin inacţiune (art.147 CP RM) urmează a fi

căutată în latura subiectivă. Aşadar, în cazul pruncuciderii intenţia este îndreptată la cauzarea morţii

79

copilului nou-născut, iar lăsarea lui în primejdie se consideră a fi numai una din modalităţile

săvârşirii infracţiunii prevăzute la art.147 CP RM. Totodată, despre intenţia făptuitoarei pot

mărturisi împrejurările obiective ale cauzei, cum ar fi timpul săvârşirii, locul unde a fost lăsat

copilul (la pragul maternităţii sau într-un loc pustiu etc.). În cazul săvârşirii faptei date de către alte

persoane, acestea vor răspunde pentru omorul intenţionat săvârşit profitând de starea de neputinţă a

victimei – conform lit. e) alin.(2) art.145 CP RM.

În cadrul studierii laturii subiective poate să apară încă o întrebare discutabilă: dacă omorul

săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei poate mărturisi despre cruzimea deosebită a

făptuitorului.

E de menţionat că în literatura de specialitate există diferite păreri asupra problemei privind

corelaţia dintre omorul săvârşit cu deosebită cruzime şi omorul săvârşit profitând de starea de nepu-

tinţă a victimei. În acest sens unii autori susţin că starea de neputinţă a victimei (spre exemplu,

vârsta fragedă) trebuie recunoscută drept temei pentru calificarea faptei ca fiind comisă cu o

deosebită cruzime; alţii consideră însă că starea de neputinţă a victimei poate fi recunoscută drept

temei pentru calificarea faptei cu semnul „deosebită cruzime” numai în cazul în care victima a

conştientizat că ei i se cauzează moartea, însă, aflându-se într-o stare de neputinţă, nu avea

posibilitate de a opune rezistenţă făptuitorului [145, p.33; 139, p.7].

Considerăm mai acceptabilă ultima poziţie. Urmează doar să specificăm că în cazul în care

victima, aflându-se în starea de neputinţă, nu conştientizează cele întâmplate, fapta comisă trebuie

calificată conform lit. e) alin.(2) art.145 CP RM – ca omor intenţionat săvârşit profitând de starea de

neputinţă a victimei.

Totodată, legiuitorul a considerat să includă încă o circumstanţă agravantă a infracţiunii

prevăzute la art.145 CP RM – omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor – lit. c) alin.(3)

art.145 CP RM. Conform legislaţiei în vigoare, persoana este recunoscută minoră din momentul

naşterii până la împlinirea a 18 ani. În cazul în care de viaţă este lipsit un copil nou-născut,

făptuitorul conştientizează, cu certitudine, vârsta fragedă a acestuia.

E de menţionat că în cadrul analizei laturii subiective a pruncuciderii o importanţă enormă

reprezintă cercetarea problemei aprecierii juridice a tulburării pricinuite de naştere.

În ultimii ani a crescut esenţial interesul juriştilor faţă de psihiatria judiciară. Drept dovadă

poate servi efectuarea obligatorie a expertizei medico-legale psihiatrice a mamei care a săvârşit

pruncuciderea şi, respectiv, delimitarea tulburărilor psihice temporare din timpul naşterii de

acutizarea maladiilor psihice provocată de naştere [149, p.43].

80

Seriozitatea problemei este determinată de faptul că art.147 CP RM conţine formula „... stare

de tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere”. Dacă semnul

dat lipseşte, atunci calificarea uciderii copilului nou-născut conform art.147 CP RM nu este

posibilă. În acelaşi timp, apar câteva întrebări: în asemenea stare, mama este responsabilă,

iresponsabilă ori are o responsabilitate redusă? Cum trebuie calificată fapta dacă mama din timp a

premeditat să-şi ucidă copilul? Va fi oare aplicat în acest caz art.145 CP RM?

Considerăm că răspunsuri la aceste întrebări putem găsi numai după ce va fi stabilit temeiul

legal în baza căruia s-a efectuat separarea componenţei privilegiate a omorului într-o normă de sine

stătătoare, prevăzută la art.147 CP RM. Majoritatea savanţilor indicau că drept temei al separării

uciderii copilului nou-născut într-o componenţă de sine stătătoare poate servi numai starea psihică

deosebită a parturientei [140, p.38].

În sfera noţiunilor „tulburări pricinuite de naştere” – menţionează A. Boroi – nu ar putea intra

procesele afective normale oricărei naşteri, care încetează o dată cu naşterea şi care sunt supuse în

cea mai mare parte amneziei, nici manifestările emoţional-afective determinate de stările

conflictuale în care se găseşte mama ce nu-şi doreşte copilul (mai ales în cazul celui din afara

căsătoriei), oricât s-ar exagera pragul afectiv al stărilor de temere, frică, groază, disperare, ruşine,

ostilitate faţă de copilul care se naşte etc., atât timp cât acestea nu au sau nu dobândesc o natură

psihopatologică” [18, p.165].

În opinia noastră, răspunderea pentru pruncucidere trebuie atenuată, ţinându-se cont de starea

psihică deosebită în care femeia poate să se afle în momentul naşterii. Anume din aceste

considerente uciderea copilului nou-născut, săvârşită de către femeia care în timpul naşterii sau

imediat după naştere s-a aflat într-o stare normală, este calificată ca omor agravat.

O importanţă deosebită are cercetarea problemei privind relevanţa stărilor psihice deosebite

în dreptul penal.

Pentru prima dată această întrebare a fost supusă investigaţiei în lucrările lui R.I. Miheev şi

V.V. Radaev [73, p.118; 83, p.6]; mai târziu, noţiunea de „relevanţă” a tulburărilor psihice a apărut

în lucrările de psihologie judiciară şi până în prezent se aplică în literatura de specialitate pentru

însemnarea fenomenelor legate cu starea psihică a subiectului infracţiunii [76, p.13].

R.I. Miheev a abordat primul problema dată în legătură cu faptul că în doctrina penală şi

psihiatrică s-au întreprins încercări multiple de a egala noţiunea „responsabilitate” cu starea sănătăţii

psihice, iar noţiunea „iresponsabilitate” – cu starea patologică a psihicului [73, p.118]. Sensul

etimologic al termenului „iresponsabilitate” (lat. – impossibilitas facti) este incapacitatea persoanei

care o scoate de sub acţiunea legii (de la lat. – impotentia excusat legem), adică imposibilitatea

81

persoanei de a purta răspundere penală; persoană iresponsabilă (lat. – furiosus) – persoană nebună

[73, p.118].

Autorii români Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache menţionează că iresponsabilitatea

este starea de incapacitate psihofizică a unei persoane care nu poate să-şi dea seama de semnificaţia

socială a acţiunilor sale ori nu poate fi stăpână pe ele. Iresponsabilitatea priveşte incapacitatea

psihică a persoanei atât sub raport intelectiv, când aceasta nu poate să-şi dea seama de semnificaţia

socială a acţiunilor sau a inacţiunilor sale, cât şi sub raport volitiv, când ea nu-şi poate determina şi

dirija în mod normal voinţa. Condiţiile: a) făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă şi

volitivă cu privire la acţiunile şi inacţiunile sale; b) starea de incapacitate psihică să existe în

momentul săvârşirii infracţiunii [29, p.156].

E de menţionat că identificarea categoriilor juridico-penale „responsabilitate” şi „iresponsa-

bilitate” cu stările psihice relevante acceptabile de către psihologi şi unii jurişti se consideră a fi

incorectă, fiindcă semnul egalităţii se pune între categoriile juridice şi stările psihice care stau la

baza responsabilităţii şi iresponsabilităţii.

În dreptul penal, stările psihice relevante pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, spre

exemplu: particularităţile distinctive, caracterul consecinţelor juridice şi caracterul măsurilor

influenţei juridico-penale [76, p.17].

În funcţie de particularităţile distinctive, putem evidenţia câteva grupe ale anomaliilor psihice:

1) stările psihice relevante care includ în sine: tulburările psihice grave ce coincid cu timpul

săvârşirii faptei prejudiciabile; tulburările ce au apărut după comiterea infracţiunii la

persoanele responsabile sau care reprezintă anomalii psihice ce nu exclud responsabili-

tatea (art.147 CP RM);

2) stările psihice relevante sub formă de afecte, tensiune emoţională, agitaţie sau stări

emoţionale prevăzute de legea penală (art.146, 147, 156 CP RM);

3) stările accentuate ale psihicului care pot fi luate în consideraţie ca particularităţi ale perso-

nalităţii sau care pot fi egalate cu anomaliile psihice.

În funcţie de caracterul consecinţelor juridice, stările psihice relevante referitor la timpul

săvârşirii infracţiunii pot fi unite în trei grupe:

– prima grupă este formată din stările de care sunt legate instituţia liberării de răspundere

penală sau cea de liberare de pedeapsa penală. La astfel de stări se referă tulburările

mintale cronice sau temporare, debilitatea mintală sau altă stare de morbiditate (tulburare

psihică apărută după comiterea infracţiunii; retard mintal, care nu este legat de tulburarea

psihică) [94, p.35].

82

– a doua grupă este formată din stările care nu împiedică tragerea persoanei la răspundere

penală, stabilirea şi ispăşirea pedepsei. La astfel de stări pot fi atribuite: tulburarea psihică

care nu exclude responsabilitatea; afectul provocat de actele ilegale sau imorale ale

victimei [136, p.42; 138, p.69].

– în a treia grupă pot fi incluse stările psihice care atenuează pedeapsa. La astfel de stări se

referă: stările accentuate ale psihicului care uneori pot reduce capacităţile intelectiv-

volitive ale persoanei; starea de ebrietate care a contribuit la atragerea persoanei în

comiterea infracţiunii în grup; nivelul scăzut al dezvoltării psihice care trebuie luat în

consideraţie în cazul stabilirii pedepsei minorului; starea afectivă acută însoţită de trăiri

psihice puternice, provocate de comportamentul imoral sau ilegal al victimei; săvârşirea

infracţiunii din compătimire care, din punct de vedere psihologic, constituie „trăire

emoţională”.

Stările psihice incluse în a doua grupă pot fi diferenţiate în funcţie de caracterul măsurilor

juridico-penale, care pot fi aplicate faţă de făptuitor: a) stările psihice care dau instanţei de judecată

posibilitatea să aplice, la discreţia sa, alături de pedeapsă şi măsuri de constrângere cu caracter

medical; b) stările psihice a căror existenţă necesită aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter

medical alcoolicilor şi narcomanilor; c) stările datorită existenţei cărora legiuitorul atenuează

pedeapsa (inclusiv cele prevăzute la art.147 CP RM).

Stările psihice relevante nu pot fi egalate cu tulburările psihice şi cu stările psihice fără mani-

festări anormale. În afara legăturii cu faptele infracţionale stările psihice (maladiile şi anomaliile

psihice, retardul mintal, stările de afect) sunt irelevante dreptului penal.

Referitor la astfel de situaţii unii autori evidenţiază responsabilitatea limitată. În legislaţia pe-

nală a Federaţiei Ruse această noţiune este definită într-o normă juridico-penală de sine stătătoare

(art.22 din Codul penal al Federaţiei Ruse) [64, p.32].

Autorul rus V.V. Radaev numeşte astfel de stări „deficienţă mintală”, atribuindu-i bolile psi-

hice cronice, tulburările psihice temporare, retardul mintal ori altă patologie care nu exclude capaci-

tatea inculpatului de a-şi da seama de caracterul acţiunilor ori al inacţiunilor sale şi de a le dirija

[83, p.5]. El consideră că categoria „deficienţe mintale” include în sine majoritatea stărilor psihice

anormale (limitrofe) [83, p.5-6].

Problema criminogenezei psihice are trei aspecte: rolul anomaliilor psihice în săvârşirea

infracţiunii; gradul de criminogeneză a anomaliilor; legătura dintre diferite forme ale anomaliilor

psihice cu anumite tipuri de infracţiuni.

83

Însă, înainte de a studia anomaliile psihice în întreaga lor diversitate şi influenţa acestora

asupra psihicului mamei în momentul comiterii pruncuciderii, ne vom referi la noţiunea de bază –

„anomalie psihică”.

De la bun început, anomaliile psihice se consideră a fi stări patologice, tulburări psihice care

nu au atins nivelul de iresponsabilitate. Medicii psihiatri includeau în acest grup psihopatia şi

oligofrenia atingând gradul de debilitate [45, p.9]. Iniţialmente, la cele mai răspândite anomalii au

fost referite psihopatiile, debilitatea, modificările reziduale ale traumelor craniocerebrale, maladiile

organice ale creierului şi alcoolismul [74, p.6].

Mai târziu, structura anomaliilor psihice a fost lărgită, incluzând epilepsia, bolile cardiovascu-

lare care au condus la modificări psihice, schizofrenia în stare de remisie şi alte maladii psihice

[134, p.9].

Stări psihice anormale (limitrofe) se consideră a fi dereglările psihice relativ uşoare care se

manifestă în sindroame patologice mai puţin grave.

Dereglările psihice, care nu exclud responsabilitatea, au primit denumirea de „anomalii

psihice”. În literatura de specialitate prin anomalie se subînţelege devierea de la normă [49, p.7].

Totodată, acest termen vizează diferite stări, procese. Întrucât anomalia este o deviere de la normă,

trebuie să ne clarificăm ce înseamnă normă. Este dificil a determina noţiunea de normă, în special

noţiunea de normalitate psihică. Între descrierea dată anomaliei într-un manual şi particularităţile

acesteia manifestate la o anume persoană este o mare diferenţă. Şi atunci întrebarea ce este normă şi

ce este patologie îşi pierde din claritate şi simplitate. În acest caz apare o cu totul altă întrebare:

ce este psihic normal?

Până nu demult, om cu psihic normal se considera a fi persoana care nu se evidenţiază din

masă şi care este adaptată la condiţiile mediului [49, p.7].

Astăzi însă în psihologie şi în psihiatria modernă noţiunile de normalitate şi patologie sunt

tratate în baza altor criterii, anume: ţinându-se seama de valorile de care se conduce grupul social la

care aparţine acel sau alt individ. Astfel, ceea ce este acceptabil şi considerat a fi normal pentru un

grup social va fi perceput de altul ca patologie.

Totodată, în medicină există un domeniu de cercetare care ne obligă să punem la îndoială

claritatea şi caracterul categoric al acestor criterii, adică ramura care studiază pragul-limită dintre

stările psihice normale („ca la toţi”) şi stările psihice patologice („nu ca la toţi”). Nu întâmplător,

acest domeniu de cercetare, neclar şi instabil, genera abordări nesigure privind deosebirea dintre

patologie şi normă. Renumitul savant P.B. Gannuşkin nu o dată sublinia relativitatea limitelor

normei (normalităţii psihice). El menţionează: „Fiinţele armonioase sunt, în mare parte, fructul

imaginaţiei”. În acelaşi context, B.S. Bratusi susţine: „Omul este normal în măsura în care el evită

84

extremităţile nevrozei sau ale psihopatiei şi nu le dă posibilitatea să depăşească limita admisibilă

(deseori această limită este determinată de măsura în care omul se poate adapta la condiţiile vieţii”

[49, p.12-13].

B.S. Bratusi a definit psihicul normal ca fiind echilibrul dintre forţele de excitaţie şi inhibiţie

[49, p.72]. Anomaliile psihice reprezintă o problemă importantă în practica medico-legală

psihiatrică. Numărul în creştere al persoanelor cu anomalii psihice, precum şi al infracţiunilor

săvârşite de asemenea persoane a determinat atenţia deosebită atât a psihiatrilor, cât şi a juriştilor

faţă de acest fenomen.

În literatura juridică lipseşte o poziţie clară privind noţiunea de anomalie psihică, împrejurare

ce a servit drept temei pentru discuţii şi concluzii contradictorii. Unii autori susţin că fixarea

noţiunii de anomalie psihică într-o normă juridică nu pare a fi corectă.

În opinia lui R.I. Miheev, anomaliile psihice constituie modificarea creierului, fie înnăscută,

fie dobândită, fie funcţională, fie organică care, reflectându-se asupra diferitelor laturi ale activităţii

psihice a individului, influenţează conţinutul şi caracterul social al comportamentului, inclusiv

comportamentul deviant [74, p.8].

Într-adevăr, persoanele cu anomalii psihice sunt persoane cu dereglări atât emotiv-volitive, cât

şi intelective. Aceste dereglări nu pot să nu se reflecte asupra formării orientărilor sociale şi asupra

sistemului de valori de care persoana se conduce.

În baza celor expuse putem face concluzia că noţiunea de anomalii psihice include în sine un

cerc relativ larg al dereglărilor neuropsihotice. Deoarece formele dereglărilor psihice nu sunt clar

delimitate, psihiatrii au decis să le unească într-un singur grup având semnul comun „dereglări

uşoare în sfera intelectiv-volitivă ce conduc la responsabilitatea redusă”.

E de menţionat că Codul penal al Republicii Moldova nu prevede norma despre responsa-

bilitate limitată. Această normă este însă caracteristică pentru legislaţiile mai multor state din siste-

mul de drept continental. Drept premisă a servit introducerea în practica clinică a studiului privind

stările anormale (limitrofe) care contribuie la reducerea responsabilităţii, adică la scăderea

capacităţii persoanei de a conştientiza caracterul acţiunilor sale şi de a le dirija. Totodată, asemenea

stări nu ating nivelul de iresponsabilitate. Cele mai elaborate noţiuni de responsabilitate limitată

întâlnim în legislaţia penală a Germaniei şi în cea a Franţei [14, p.367; 15, p.170].

Totuşi, în prezent problema responsabilităţii reduse rămâne una dintre cele mai complicate în

doctrina penală, dând naştere la păreri contradictorii referitor la principalele criterii, semne corelate

cu iresponsabilitatea, vinovăţia şi alte categorii ale dreptului penal. În majoritatea manualelor şi

materialelor didactice această problemă nu este tratată suficient.

85

Responsabilitatea limitată, menţionează G.V. Nazarenko, se consideră a fi o variantă a

responsabilităţii, care se distinge de responsabilitatea completă prin faptul că făptuitorul nu-şi dă pe

deplin seama de caracterul acţiunilor sale şi nu le poate dirija în întregime la momentul comiterii

infracţiunii, cauza fiind anomalia psihică care reduce capacităţile lui intelectiv-volitive [76, p.136].

Responsabilitatea persoanei care suferă de tulburări psihice şi responsabilitatea persoanei complet

sănătoase sunt egale din punct de vedere juridic, fiindcă şi în primul, şi în al doilea caz subiecţii

sunt supuşi răspunderii penale. Însă capacitatea subiectului de a acţiona conştient şi capacitatea lui

de a-şi dirija acţiunile în cazul responsabilităţii limitate şi în cazul responsabilităţii complete nu sunt

egale. Delimitarea responsabilităţii limitate de responsabilitatea completă prin prisma efectelor

juridice constă în faptul că responsabilitatea limitată dă naştere la efecte diferite: pedeapsa penală

poate fi acompaniată de măsuri de constrângere cu caracter medical, iar în cazul iresponsabilităţii

răspunderea penală se exclude şi se stabilesc numai măsuri de constrângere cu caracter medical

[151, p.75].

De regulă, incapacitatea de a conştientiza ceva pe deplin înseamnă şi reducerea concomitentă

a controlului volitiv. Problema privind anomaliile (dereglările) psihice, provocate de naştere,

prezintă un interes sporit în cadrul examinării componenţei de pruncucidere. Psihiatrii evidenţiază

diverse tulburări ale sferei emoţional-volitive la parturiente de diferită durată – de la câteva ore până

la câteva luni. Apare o întrebare logică: care este natura acestei stări – neurotică sau psihotică? Ne

vom referi la opiniile doctrinare. Se creează impresia că nu există nici un domeniu în medicină în

care s-ar acumula atâtea păreri preconcepute, concepţii greşite şi erori evidente, referitor atât la

abordarea teoretică, cât şi la tratarea cazurilor clinice.

Prezentarea problemei o vom începe cu un scurt istoric. Astfel, conform datelor lui S.N.

Davidenkov, deja la începutul secolului al XVII-lea medicii evidenţiau „ipohondria”, „isteria” şi

„simpla nervozitate”. Abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea Kellen a unit aceste stări, dându-le o

denumire comună – „nevroze”. Conform definiţiei lui, nevroze se consideră a fi „tulburările de

senzaţie şi de mişcare, care nu sunt acompaniate cu friguri şi nu depind de afecţiunea locală a unui

organ, ci sunt determinate de dereglarea generală a capacităţii motrice şi a conştiinţei” [57, p.4].

Se consideră că există tulburări ale sistemului nervos fără afecţiuni anatomice. Drept suport

esenţial în studierea nevrozelor a servit teoria privind activitatea nervoasă superioară la animale

elaborată de către I.P. Pavlov. În urma experimentelor efectuate asupra animalelor, savantul a formulat

noţiunea de nevroză: „Eşec al activităţii nervoase superioare, provocat în urma supraîncordării proce-

selor de excitaţie sau a proceselor de inhibiţie, fie în urma supraîncordării mobilităţii proceselor

nervoase” [57, p.7-8].

86

În cadrul cercetării problemei date e necesar a menţiona că naşterea fiziologică dintotdeauna a fost

şi va rămâne întotdeauna un stres foarte puternic pentru psihicul şi organismul femeii.

Stresul psihic reprezintă o stare de tensiune, încordare şi disconfort determinată de agenţi

afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrarea sau reprimarea unor stări de motivaţie (trebuinţe,

dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme [91, p. 251].

Principalele caracteristici ale acestui fenomen sunt următoarele:

• în stres apar atât tulburări neuropsihice, cât şi tulburări somatice;

• stresul constă în reacţii psiho-comportamentale şi somato-viscerale de o intensitate

crescută peste limitele acceptate, destul de convenţional, ca fiind corespunzătoare unei

simple adaptări;

• ca rezultat al confruntării dintre agenţii stresori şi reacţia psiho-fizică a organismului

uman la aceştia, la individ apar în timpul stresului, mai ales după o perioadă de

incubaţie, unele tulburări psiho-somatice persistente, chiar unele boli psihice sau

somatice.

Totodată, stresul psihic poate fi de două tipuri principale: primar şi secundar. El are un

caracter primar atunci când devine rezultatul unei agresiuni recepţionate în sfera psihicului

(conflicte şi suprasolicitări psihice mediate de stimuli din exterior, cu evocarea sau persistenţa unor

imagini, sentimente etc.) şi un caracter secundar – atunci când este o reacţie de însoţire ori chiar de

conştientizare a unui stres fizic căruia i se acordă o semnificaţie de ameninţare (spre exemplu,

naşterea copilului, îndeosebi cea neasistată). Deseori, fiind surprins de anumite evenimente sau

circumstanţe, individul este nepregătit spre a le face faţă. De menţionat că contextul social are un

rol fundamental în generarea reacţiilor de stres, existând, totodată, mari diferenţe individuale în ce

priveşte reacţiile la stres.

Indiscutabil, procesul de naştere a copilului formează o situaţie de criză; femeia îl percepe ca

o ameninţare reală a integrităţii sale fizice; apare sentimentul restrângerii libertăţii; ea simte că

naşterea copilului va crea un obstacol (o barieră psihologică) în calea activităţii sale, resimţită ca un

sentiment de frustrare. La fel, parturienta: a) conştientizează presiunea nefavorabilă a grupului

social (rudele, părinţii, colegii de lucru sau de studii etc.) generatoare a temerii de eşec sau de

dezaprobare; b) simte perturbările fizice şi biologice (boli somatice în timpul declanşării naşterii)

care scad rezistenţa adaptivă a organismului (inclusiv în sfera proceselor psihice).

Imediat după naştere apar aşa-numitele tulburări de stres posttraumatic. Astfel de tulburări pot

fi declanşate de diferite evenimente critice cu impact traumatizant, atât fizic, dar mai ales psihic. În

cazul naşterii ele se pot manifesta în depresii postpartum, excitabilitate şi iritabilitate crescută,

reacţie nestăpânită la excitanţi bruşti, fixarea pe circumstanţele evenimentului traumatic, fuga de

87

realitate, predispoziţia pentru reacţii agresive necontrolate. Pentru confirmarea celor expuse aducem

un caz din practica judiciară a României (Dosarul nr. 5138/2002. Decizia nr. 3904/2003): în ziua de

3 iunie 2001, L.S., fiind însărcinată şi având dureri de naştere foarte mari, neavând sprijinul

soţului ori al altei persoane, s-a deplasat în curtea şcolii generale din apropierea domiciliului,

unde, în spatele unei magazii, a dat naştere unui copil.

Deoarece acest copil s-a născut ca urmare a unor relaţii extraconjugale ale inculpatei,

pretins de viol, în timp ce soţul se afla deţinut în executarea unei condamnări de 4 ani închisoare şi

pentru că el i-a reproşat acest fapt, purtând-se chiar violent, iar în ziua naşterii a lăsat-o singură,

spunându-i să se descurce, inculpata imediat după naştere s-a speriat, astfel că a asfixiat fătul,

strângându-l cu mâna de gât, după ce l-a aruncat în fântâna din curte.

În cauză s-a efectuat o expertiză medico-legală psihiatrică a inculpatei L.S., în raportul

întocmit concluzionându-se că aceasta prezintă un episod depresiv, anxios, situaţional persistent,

intelect limitat, iar în condiţiile concrete a prezentat o stare psihică specifică postpartum, care a

constat în anxietate, sentiment de culpă, teamă de modificarea relaţiilor din cadrul familiei şi

îngustarea câmpului de conştiinţă, la naştere, cu un discernământ uşor atenuat.

S-a concluzionat că inculpata, la data de 3 iunie 2001, aflându-se într-o stare de tulburare

psihică, şi-a ucis copilul imediat după naştere [171].

După cum s-a arătat în exemplul de mai sus, inculpata a săvârşit fapta sub imperiul unei

puternice tulburări psihice, determinate de naşterea copilului. Împrejurările nefavorabile ale naşterii

(comportamentul violent al soţului, naşterea copilului dintr-o relaţie extraconjugală, naşterea

neasistată) au dus la crearea, în ziua naşterii, a unui stres psihic secundar puternic ce a condus la

apariţia unei stări psihice postpartum, constând în anxietate, sentiment de culpă, teamă de

modificarea relaţiilor din cadrul familiei, care i-au îngustat câmpul de conştiinţă.

Totodată, existenţa reacţiilor depresive survenite pe fondul carenţelor severe instructiv-

educative nu pot servi drept temei pentru recunoaşterea aflării mamei într-o stare de tulburare psiho-

fiziologică cu diminuarea discernământului provocată de naştere. Pentru confirmarea celor expuse

aducem un caz din practica judiciară a României (Decizia nr. 2634/2003, Dosar nr. 1308/2003,

Şedinţa publică din 03.06. 2003): în ziua de 24 ianuarie 2002, inculpata a dat naştere unui copil de

sex masculin, neasistată, direct pe pardoseala din scândură a WC-ului, din spatele locuinţei şi,

deoarece acesta a început să ţipe, pentru a nu fi descoperită, l-a luat de picioare, l-a trântit de

câteva ori cu capul de pământul îngheţat din preajma WC-ului până acesta nu a mai ţipat. A

înfăşurat corpul nou-născutului într-o bluză, apoi l-a pus într-o pungă din plastic şi l-a îngropat în

cimitirul satului, fără a spune ceva părinţilor cu care locuia despre ceea ce i s-a întâmplat, mai

88

ales că nu s-a înregistrat cu sarcina în evidenţele organelor medicale şi nici nu a comunicat

membrilor familiei că este însărcinată.

Instanţa a înlăturat apărarea inculpatei privind schimbarea încadrării juridice a faptei,

deoarece, în momentul comiterii acesteia, nu se afla într-o stare de tulburare pricinuită de naştere,

astfel cum prevăd dispoziţiile cuprinse în art. 177 C. pen., care incriminează fapta de pruncucidere

[172].

Revenind la speţă, din analiza probatoriului administrat şi dispus în cauză se constată, fără

nici un dubiu, că inculpata a comis cu vinovăţie infracţiunea de omor calificat şi nu aceea de

pruncucidere.

În acest sens, încă de la primele declaraţii inculpata a descris momentele premergătoare

naşterii şi cele care au urmat, după ce noul-născut a început să ţipe, situaţie în care s-a speriat şi,

pentru a nu fi descoperită, a izbit de câteva ori copilul cu capul de pământul îngheţat din faţa WC-

ului. „După aceste lovituri, - continuă inculpata, - copilul nu a mai ţipat şi în continuare l-am

aşezat pe o bluziţă lângă WC. După aceasta m-am deplasat pe holul casei mele, unde m-am

schimbat de haine. Când m-am reîntors, am găsit copilul mâncat de câine de la mijloc în jos”[172].

În dovedirea faptului că mama şi-a ucis copilul în timp ce se afla într-o stare de tulburare

pricinuită de naştere, aşa cum prevăd dispoziţiile cuprinse în art. 177 C. pen. al Românei referitoare

la infracţiunea de pruncucidere, este necesară şi efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice,

prin care să se ateste că, în condiţiile concrete ale comiterii faptei, mama a acţionat sub stăpânirea

unei asemenea tulburări, adică a acelei stări psihofiziologice de natură a influenţa conştiinţa şi a

altera voinţa, care conduce la uciderea noului-născut.

În cauză, s-au efectuat două expertize medico-legale psihiatrice. Ultima din ele, întocmită de

Institutul de Medicină Legală Mina Minovici, Bucureşti, sub nr. A6/6571 din 2 octombrie 2002,

cuprinde următoarea precizare: Comisia de nouă expertiză medico-legală psihiatrică constată, în

baza datelor înaintate, că nu se reconstituie o tulburare pricinuită de naştere, aşa cum este

prevăzută de art. 177 C. pen. La data comiterii faptei, numita T.M.A. a prezentat reacţie depresivă

survenită pe fondul carenţelor severe instructiv-educative. A avut scăzută capacitatea psihică de

apreciere critică asupra faptei comise şi faţă de care discernământul a fost scăzut. Din punct de

vedere psihopatologic nu se delimitează criterii medicale de încadrare în prevederile art. 113 C.

pen. Se recomandă măsuri psiho-socioterapeutice prin reţeaua sanitară a D.G.P. (psihoterapie de

suport etc.) [172].

Aşa fiind, fapta şi împrejurările săvârşirii ei, precum şi vinovăţia inculpatei pentru săvârşirea

infracţiunii de omor calificat, au fost corect stabilite de către instanţă.

89

La stabilirea pedepsei de 18 ani închisoare, instanţele au luat în considerare, în special, gradul

de pericol social concret al faptei săvârşite, astfel cum acesta rezultă din împrejurările săvârşirii ei,

şi, mai puţin, datele privind persoana inculpatei, care este deosebit de tânără încă (avea 20 de ani la

data săvârşirii faptei), provenind şi trăind într-o familie neorganizată oficial (părinţii trăiesc în

concubinaj de aproximativ 22 de ani), deosebit de modestă, cu nivel socio-economic scăzut.

Inculpata, cu pregătire şcolară la limită, patru clase, prezintă diagnosticul intelect de limită prin

neinstruire, şi-a ascuns sarcina faţă de familie, prieteni şi faţă de bărbatul din comună cu care a

întreţinut relaţii intime, în cursul lunii aprilie 2001, din jenă, crezând că se va descurca cu creşterea

noului-născut, pentru a cărui moarte se simte vinovată şi regretă modul în care a procedat, fiind la

prima abatere de o asemenea gravitate.

Savantul român A. Boroi menţionează: „Noţiunea de tulburare pricinuită de naştere nu se

referă însă la stările psihice normale, ci la tulburările de natură psihopatologică, adică la stările

psihopatologice consecutive naşterii. Ele pot fi provocate de diverşi agenţi nocivi, de varietatea

naturii sau originii care acţionează apoi, prin efectele lor, asupra stării de responsabilitate a femeii

(asupra capacităţii de a înţelege şi a voi, adică asupra conştiinţei şi voinţei), pe care o diminuează

sau restrânge, făcând să scadă controlul conştiinţei asupra conduitei personale până la limita

premergătoare iresponsabilităţii” [18, p.166].

Din punct de vedere medico-psihiatric, aceste tulburări psihopatologice apar în perioada

următoare naşterii, cunoscută sub denumirea de perioadă postpartum, perioadă puerperală sau

puerperium; respectiv, manifestările, afecţiunile sau tulburările psihice care au loc în această

perioadă sunt denumite, în ansamblul lor, psihoze postpartum sau psihoze puerperale.

Totodată, prezintă un interes deosebit situaţia psihotraumantă şi influenţa ei asupra psihicului

şi comportamentului mamei care îşi ucide copilul. Unii autori ruşi menţionează că situaţia psiho-

traumantă este, de regulă, rezultatul acumulării influenţei negative asupra psihicului parturientei,

contribuie la acutizarea emoţiilor negative, ceea ce conduce la comportamentul afectiv care se

exprimă în omorul copilului nou-născut. E de menţionat, că noţiunea „situaţie psihotraumantă”

desemnează în dispoziţia art.106 din Codul penal al Federaţiei Ruse circumstanţa atenuantă în cazul

săvârşirii omorului copilului nou-născut de către mamă [63, p.237]. Noţiunea dată nu are o

interpretare unanim recunoscută.

Astfel, O. Pogodin şi A. Taibakov o apreciază ca eşec specific (sui generis) al activităţii

nervoase superioare [144, p.16]. După părerea noastră, cea mai desfăşurată definiţie o propune

F. Safuanov. El consideră că „nici o situaţie a priori nu poate fi recunoscută ca negativă şi psiho-

traumantă, ea poate fi apreciată astfel numai după o analiză minuţioasă a corelaţiei dintre persoană

90

şi situaţie. Importanţă are semnificaţia psihologică a influenţărilor ocazionale şi situaţionale care se

formează în conştiinţa subiectului” [149, p.43].

F. Safuanov susţine că situaţia psihotraumantă se creează nu dintr-o dată, ci în urma repetării

influenţei negative asupra psihicului făptuitoarei, adică în urma acumulării emoţiilor negative.

În asemenea cazuri trebuie numită expertiza medico-legală psihologo-psihiatrică în comisie

[149, p.43].

Conform poziţiei lui N.G. Ivanov şi Iu. A. Leapunov, situaţia psihotraumantă reprezintă încor-

darea emoţională care, în combinaţie cu sarcina şi procesele psihice postpartum, poate să condiţio-

neze reacţii inadecvate. Unii afirmă că astfel de încordare emoţională poate să apară în urma conflic-

telor intrafamiliale, infidelităţii conjugale şi a altor situaţii de viaţă [97, p.71-72].

Prezintă interes poziţiile autorilor de peste hotare privind tulburările psihice cauzate de

naştere. Astfel, Margaret G. Spinelli menţionează că depresia postnatală se consideră a fi o stare de

decepţie, disperare, distrugere totală, pasivitate care apare după naştere şi care durează de la 3 zile

până la câteva luni, iar uneori chiar ani la rând. Depresia este o stare ce se caracterizează prin

tensiune nervoasă, dispoziţie pesimistă, idei obsesive, insomnie etc. Depresia poate fi provocată de

situaţii, evenimente sau circumstanţe dramatice, majore pentru individ (sarcină nedorită, atitudinea

brutală a rudelor şi a partenerului etc. – stresul psihic în general) [131, p.1028]. Totodată, Rokeya

Farooque şi Frederick A. Ernst, efectuând pe parcursul câtorva ani investigaţii clinice, au stabilit că

în spital depresia postnatală a fost observată la 2 din 100 de mame aflate în primele trei luni după

naştere. Tot ei au examinat timp de un an 309 parturiente, folosind indicele Edinburgh în baza

căruia la 67% din femei s-a constatat depresia. Cercetările au stabilit că depresia postnatală e

caracteristică mamelor care nasc al doilea, al treilea ... copil [117, p.91].

Teresa Iacobsen şi Laura L. Milner au efectuat o cercetare, ale cărei rezultate denotă că

femeile în perioada postnatală sunt mult mai predispuse la depresie decât în orice altă perioadă din

viaţa lor [118, p.651].

În perioada postpartum pot apărea diferite dereglări de natură neuropsihotică. La stările

postdepresive Margaret G. Spinelli atribuie următoarele:

1) melancolia maternă;

2) psihoza postpartum;

3) depresia postpartum.

Factori biologici cu rol predispoziţional ar putea fi: o anumită tendinţă înnăscută afectiv-

impulsivă; nevoia excesivă de recompensă şi gratificaţie; capacitatea scăzută de evitare a

interacţiunilor dăunătoare şi nocive („low harm avoidance”); disconfortul emoţional în gama

majoră; tendinţe nevrotice pronunţate, evidenţiabile din fazele precoce de dezvoltare a personalităţii

[131, p. 1029].

91

Aproximativ 50-60 de femei la sută suferă după naştere de ipohondrie, melancolie profundă,

ale cărei simptome se manifestă în predispoziţia de a plânge fără motiv, în oboseală, poftă de

mâncare scăzută, insomnie etc. [131, p.1029].

H.P. Kennedy, C.T. Beck şi I.W. Driscoll au arătat că punctul maxim de manifestare a unor

asemenea stări coincide cu a cincea zi după naştere. Dacă în perioada postpartum se manifestă stări

depresive sus-menţionate, femeia necesită o atitudine cordială, susţinere şi înţelegere, nu însă

intervenţii psihiatrice [122, p.44]. Totodată, referitor la depresie Jens Wessel, Jan Endrikat şi Ulrich

Buscher au stabilit că 10-15% din parturiente suferă de tulburări depresive grave, numite „depresie

atipică”. Simptomele includ agitaţie, anxietate, confuzie, gânduri absurde, oboseală, insomnie,

temeri de diversă natură. La unele parturiente se observă schimbări de personalitate [133, p.30].

Potrivit unor cercetări ştiinţifice în domeniul psihiatriei, frecvenţa tulburărilor psihice

provocate de naştere constituie 21,5 % din numărul total al tulburărilor care pot avea loc în timpul

naşterilor sau postpartum, pe când alte devieri de natură psihopatologică (abuzul de droguri sau de

alcool în perioada gestaţiei, schizofrenia etc.) ating nivelul de tocmai 77,5 % [121, p. 956]. Tot

aceşti autori au stabilit că gestantele care locuiesc în cuplu mai rar sunt predispuse tulburărilor ante-

şi postpartum (numai în 43% de cazuri) [120, p.213].

Psihoza postanală se întâlneşte mult mai rar, aproximativ la 1-2 femei dintr-o mie şi în majo-

ritatea cazurilor este însoţită de dereglări emoţionale şi tulburări psihosomatice. Ipohondria apărută

după naştere poate să devină cauza psihozei. Această formă poartă şi denumirea de febră puerpe-

rală. Ipohondria postnatală poate fi considerată una dintre premisele apariţiei psihozelor postnatale.

De regulă, simptomele psihozei se manifestă brusc în timpul naşterii sau imediat după naştere.

Astfel de tulburare poate să apară chiar şi în timpul sarcinii sau peste careva timp după naşterea

copilului. La femeia aflată în aşa stare deseori apar halucinaţii, iluzii, din care cauză ea nu poate să

aibă grijă de copilul său nou-născut. Parturientele care suferă de psihoză puerperală necesită

spitalizare, intervenţie medicală, fiindcă pot cauza prejudiciu atât sieşi, cât şi copilului [116, p.18].

Totodată, în legislaţia penală a Republicii Belarus este prevăzută dispoziţia, conform căreia

mama care îşi ucide copilul imediat după naştere trebuie să se afle într-o stare psihofiziologică

deosebită provocată de naştere. Din punctul de vedere al laturii subiective, această infracţiune se

caracterizează prin intenţie. Momentul apariţiei intenţiei nu influenţează la calificarea faptei.

Conform legii penale a Republicii Belarus, este important ca realizarea intenţiei să aibă loc în

timpul naşterii sau imediat după naştere, nu însă mai devreme sau mai târziu [137, p.39].

În opinia lui I. Gruntov şi I. Kot, „situaţia psihotraumantă, provocată de naştere”, prevăzută la

art.140 din Codul penal al Republicii Belarus, trebuie tratată drept cauză a apariţiei stării psihice

deosebite a parturientei. Dacă femeia se afla într-o stare deosebită, cauzată de naştere, însă putea

92

totuşi să-şi dea seama de caracterul acţiunilor sale şi să le dirijeze, atunci cele comise nu pot fi

calificate conform art.140 CP al Republicii Belarus, ci în baza art.139 CP al Republicii Belarus –

ca omor neagravat [137, p.39].

În cadrul cercetării problemei de apreciere juridică a tulburărilor pricinuite de naştere

considerăm necesar a evidenţia particularităţile răspunderii penale pentru pruncucidere conform

principiilor aplicabile în practica judiciară din Marea Britanie, Australia şi Canada. Ultimii denotă

că pentru a califica fapta ca pruncucidere este obligatoriu ca tulburarea psihică a mamei să fie

provocată de naştere [39, p.331]. Conform legislaţiei Marii Britanii,

1) subiect activ al pruncuciderii poate fi numai mama naturală a victimei, adică femeia care a

purtat şi a născut copilul [160, p.2];

2) victimă a acestei infracţiuni se consideră a fi numai copilul până la 12 luni [161, p.3];

3) se consideră pruncucidere lipsirea de viaţă a copilului nou-născut de către mama aflată în

momentul cauzării morţii într-o stare de tulburare psihică, provocată de naştere sau lactaţie

[157, p.24].

Pruncuciderea, în genere, se referă la aşa-numitele omucideri scuzabile (Excusable Homici-

des) [157, p.25]. Această noţiune se aplică în cazurile când este vorba despre cauzarea morţii de

către persoana care se află într-o stare de tulburare psihică generată de naştere. În asemenea circum-

stanţe pedeapsa penală se reduce esenţial. Drept exemplu poate servi următorul caz din practica

judiciară a Australiei.

În copilărie, Maryanne deseori era supusă violenţei fizice şi maltratării din partea părinţilor

săi. La 12 ani ea a fugit de acasă, după ce a fost adăpostită de un orfelinat de stat. Aproximativ la

15 ani medicii au diagnosticat la ea o depresie gravă. În timp de doi ani Maryanne a născut două

fetiţe – Samantha şi Chloe. Tata copiilor se purta rău cu ea, deseori o bătea, din care cauză

Maryanne a fost nevoită să plece de la el împreună cu copiii într-un orfelinat. Peste trei luni după

ce a născut-o pe Chloe, ea din nou începu să sufere de halucinaţii: auzea un glas care îi spunea că

este o mamă rea şi că Chloe nu o iubeşte. Când Chloe avea şase luni Maryanne a strangulat-o.

Maryanne a fost recunoscută vinovată de săvârşirea pruncuciderii şi a fost condamnată la patru

ani de închisoare. (R. versus Maryanne Zane Cooper; Unreported // Supreme Court of New South

Wales. Simpson I. Available form Butterworth’s, Unreported Judgments; 31 August 2001, BC

200105225) [159, p.4].

Aşadar, putem face concluzia că, potrivit legislaţiei Australiei, Marii Britanii şi Canadei,

criteriul de bază al delimitării pruncuciderii de omorul agravat se consideră a fi starea psihică

deosebită a mamei provocată de naştere, care serveşte drept cauză pentru comiterea acţiunilor

violente faţă de copilul său. Spre deosebire de legislaţia noastră, precedentele judiciare ale Common

93

Law includ în lista tulburărilor psihice nu numai stările, care însoţesc procesul de naştere, dar şi

tulburările psihice postpartum, cauzate de naştere sau de perioada lactaţiei, în care se poate afla

mama pe parcursul a douăsprezece luni după naşterea copilului. Totodată, în Common Law nimic

nu se menţionează despre tulburările fizice, provocate de naştere, în care se poate afla mama

copilului şi care pot influenţa esenţial asupra psihicului ei.

După părerea noastră, este corect că în afară de tulburare psihică legea penală a Republicii

Moldova a inclus şi indicaţii ce vizează starea fizică. Referitor la starea fizică deosebită provocată

de naştere, în sensul prevederilor art.147 din Codul penal al Republicii Moldova, e de menţionat că,

potrivit opiniei formate în practica obstetrică, această stare poate să se manifeste într-o tulburare de

natură complexă, denumită eclampsie (sin lat. – eclampsia), adică boală care se manifestă în

paroxisme şi convulsii acompaniate cu pierderea cunoştinţei, foarte asemănătoare cu epilepsia. La

femei această boală poate să apară atât în ultimele luni ale gestaţiei, cât şi în timpul travaliului, sau

chiar în primele zile după naştere.

Diferenţa principală dintre eclampsie şi epilepsie constă în faptul că în cazul epilepsiei paro-

xismele se manifestă fără careva excitaţii interioare sau exterioare şi, peste un interval de timp, se

repet, iar în cazul eclampsiei poate să aibă loc numai un paroxism, după ce subiectul nu mai poate fi

supus lui. La parturiente şi la gestante eclampsia constituie o complicaţie extrem de periculoasă,

fiindcă în urma paroxismelor un număr mare de femei mor. Deseori, după încetarea paroxismelor la

femei se manifestă tulburarea psihică cu îngustarea câmpului de cunoştinţă şi diminuarea discernă-

mântului, delir, halucinaţii şi excitaţie, ceea ce este asemănător cu epilepsia [47, p.32-34].

Expertiza medico-legală psihiatrică pe cazurile de pruncucidere este una dintre categoriile

de expertize efectuată de o comisie având, de regulă, în componenţă un medic legist şi doi medici

psihiatri. La dispoziţia experţilor se pune întregul dosar conţinând date privind cercetarea locului

faptei, planşele foto, declaraţiile învinuitei şi ale martorilor, antecedentele penale, sociale şi medi-

cale ale învinuitei. E de menţionat că, conform datelor lui H. Jung şi M. Ardeleanu, în practica

medico-legală se întâlnesc cazuri de pruncucidere cu semne de violenţă ieşite din comun (de

exemplu, decapitarea totală sau scoaterea forţată a limbii) ce pot constitui elemente caracteristice

ale unei conduite impulsive psihotice, de care se ţine seama la evaluarea psihiatrică a mamei. Aceşti

autori menţionează că tulburarea trebuie să fie psihică sau fizică, astfel ca şi elementele somatice,

cum ar fi pierderea unei cantităţi importante de sânge prin complicaţii ale naşterii, să se poată

încadra în categoria respectivă.

În esenţă, experţii trebuie să răspundă la următoarele 3 întrebări:

1) dacă femeia suferă de vreo boală psihică;

2) dacă a prezentat tulburări pricinuite de naştere;

94

3) dacă în momentul comiterii faptei a acţionat cu discernământ [110, p.166-167].

În funcţie de rezultatul expertizei, există trei variante de încadrare juridică:

1. Mama a avut discernământ abolit în momentul comiterii faptei. Această situaţie conduce la

aplicarea dispoziţiilor art.23 CP RM (iresponsabilitatea): „Nu este pasibilă de răspundere penală

persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate,

adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza

unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o

asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu

caracter medical, prevăzute în prezentul Cod” [5, p.33]. Fără a întra în amănunte, menţionăm că în

această categorie se încadrează, în general, persoanele cu afecţiuni psihice de intensitate psihotică,

fie preexistente şi decompensate de evenimentul naşterii (schizofrenie, psihoză maniaco-depresivă),

fie declanşate de naştere (psihoză puerperală).

2. Mama nu a avut discernământ abolit şi nici nu a prezentat careva tulburări pricinuite de

naştere, situaţie în care fapta va fi încadrată ca omor agravat – conform art.145 alin.(2) lit. a)

CP RM (cu premeditare), asupra unei rude apropiate (art.145 alin.(3) lit. b) CP RM), săvârşit cu

bună-ştiinţă asupra unui minor (art.145 alin.(3) lit. d) CP RM), profitând de starea de neputinţă a

victimei (art.145 alin.(2) lit. e) CP RM).

3. Mama se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului,

cauzată de naştere, caz în care infracţiunea este cea de pruncucidere (art.147 CP RM), dacă sunt

îndeplinite şi celelalte criterii (fapta comisă de mamă asupra propriului copil nou-născut, în timpul

naşterii sau imediat după naştere).

Subliniem aici că anume prin introducerea condiţiei ca mama să se fi aflat într-o stare de

tulburare fizică sau psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, legiuitorul a dorit

să menţioneze caracterul spontan, nepremeditat al faptei pentru a fi considerată pruncucidere.

Astfel, probarea obiectivă şi nu prezumtivă a premeditării exclude starea de tulburare şi determină,

pe cale de consecinţă, încadrarea faptei ca omor agravat. Potrivit concepţiilor medicale moderne,

sarcina şi perioada postpartum, fiind stări fiziologice ale organismului, nu sunt considerate factori

etiologici organici în geneza tulburărilor psihice [110, p.167].

În strânsă corelaţie cu caracterul fiziologic sau patologic se află şi problema discernământului.

Discernământul, ca funcţie de sinteză între personalitate şi consecinţă, constituie capacitatea

persoanei de a avea o reprezentare corectă despre realitate la un moment dat, de a putea anticipa

consecinţele faptelor sale şi de a-şi organiza motivat activitatea în vederea îndeplinirii acestora.

Evaluarea discernământului se face întotdeauna raportat la fapta comisă. În practica medico-legală

psihiatrică s-au statuat trei grade ale discernământului: păstrat, atenuat (sau diminuat) şi abolit. În

95

primele două situaţii există răspundere penală, în timp ce ultima duce la aplicarea art.23 CP RM

(iresponsabilitatea). Există opinii, potrivit cărora tulburările pricinuite de naştere trebuie să ducă la

diminuarea discernământului, deoarece acestea acţionează asupra conştiinţei şi voinţei femeii,

alterându-le. O astfel de abordare întâlnim în dispoziţia articolului 147 din Codul penal al

Republicii Moldova. E de menţionat că o asemenea abordare conduce la două concluzii: că

tulburările psihice provocate de actul naşterii trebuie să aibă o anumită intensitate (pentru a produce

o îngustare a câmpului conştiinţei) şi că infracţiunea de pruncucidere nu poate fi comisă cu

discernământ păstrat. În comparaţie cu legislaţia penală a Republicii Moldova, legea penală a

României (art.177 CP) nu este restrictivă în sensul naturii tulburărilor pricinuite de naştere.

Aşa, spre exemplu, în opinia exprimată de H. Jung şi M. Ardeleanu noţiunea de „stare de

tulburare pricinuită de naştere” cuprinde, în lipsa altor precizări legale de la art.177 din Codul penal

al României, o sferă mai largă de modificări psihice asociate cu sarcina şi naşterea, iar evaluarea

discernământului trebuie făcută în mod clasic, prin investigarea personalităţii, a bolilor psihice, a

conştiinţei, a capacităţii cognitive şi volitive, a mediului de comitere a faptei, a antecedentelor etc.

[110, p.167].

Cu alte cuvinte, conform legislaţiei penale române, este posibil ca o mamă să-şi ucidă copilul

nou-născut, ea aflându-se într-o stare de tulburare psihică asociată cu naşterea, având însă

discernământul păstrat. Aici apare o întrebare logică: este oare posibil aceasta potrivit legislaţiei

noastre? Răspunsul este univoc – nu, pentru că dispoziţia articolului 147 CP RM precizează clar că

mama se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea discernământului, cauzată

de naştere.

Cazul din practica judiciară a Republicii Moldova prezentat mai jos demonstrează că organele

de drept şi instanţele de judecată nu totdeauna apreciază corect rezultatele expertizelor medico-

legale psihiatrice şi împrejurările reale ale faptei comise, inclusiv intenţia inculpatei (Dosarul nr.1-

560/2003 (intentat la 21.03. 2003) mun. Bălţi. Sentinţa din 04.07. 2003 în baza art.92 CP RM din

1961): pe data de 02 februarie 2003, inculpata A. C. nu s-a adresat la nimeni pentru a i se acorda

ajutorul medical calificat şi aproximativ pe la orele 17.30, cu ajutorul lui P.A., a născut în camera

din cămin un copil viu, de sex feminin. Mai târziu , inculpata A. C. a ieşit afară, a dezbrăcat copilul

şi l-a pus într-o cutie de carton, lângă lada de gunoi.

Din materialele dosarului (sentinţa): „În timpul naşterii, fiind într-o stare psihică şi fizică

deosebită care îi atenua capacitatea de a judeca asupra caracterului acţiunilor sale, A.C. a hotărât

să-şi omoare pruncul pentru a evita difuzarea informaţiei că a născut un copil în afara căsătoriei.

În acest scop, după vreo 4 ore de la naştere, a învelit copilul într-o cuvertură, l-a pus într-o geantă

şi pe la orele 21.00 a ieşit din cămin. Fiind conştientă de faptul că la temperatura de -8°C pruncul

96

nu va supravieţui şi că noaptea nu-l va găsi nimeni ca să-i acorde ajutor, A.C. s-a îndreptat spre

containerele cu gunoi din spatele căminului, unde, dezvelind copilul, l-a lăsat într-o cutie de

carton, după ce s-a întors la cămin” (Dosarul nr.1-560/2003).

Considerăm că aprecierea stării psihice a inculpatei A.C. dată de instanţă este contradictorie,

deoarece:

1) inculpata pe tot parcursul gestaţiei a ţinut ascunsă sarcina – fapt care demonstrează că

A.C. nu a avut intenţia să-şi păstreze viu copilul;

2) dacă s-ar fi aflat într-o stare psihică şi fizică deosebită, A.C. nu ar fi acţionat deliberat

după naşterea copilului, adică nu ar fi învelit (după 4 ore!) copilul în haine şi nu l-ar fi pus

într-o geantă – fapt ce demonstrează că inculpata A.C. conştientiza în măsură deplină

caracterul acţiunilor sale la momentul săvârşirii lor;

3) chiar în sentinţa penală este clar menţionat: „fiind conştientă de faptul că la temperatura

de -8°C, pruncul nu va supravieţui ... cu scopul omorului premeditat al pruncului său ...”.

Considerăm că cele întâmplate demonstrează fără echivoc că inculpata A.C. acţiona deliberat,

conştient, având o reprezentare clară despre consecinţele reale care vor surveni în urma acţiunilor sale.

Conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr.130A-2003 din 08.05.2003,

inculpata A.C. nu suferea de maladii psihice cronice. În timpul săvârşirii faptei (02.02.2003) ce i se

incriminează A.C. nu manifesta careva dereglări psihotice temporare nici nu se afla în stare de

afect fiziologic, avea discernământul păstrat. Deci, în privinţa infracţiunii date inculpata A.C. se

recunoaşte responsabilă (f.d.60). În prezent de maladii psihice nu suferă, de asemenea nu e lipsită

de discernământ [194].

După părerea noastră, ascunderea de către mamă a sarcinii faţă de persoanele din familie şi

constatarea medico-legală psihiatrică că la momentul săvârşirii faptei de ucidere a copilului mama

avea discernământul păstrat constituie date ce impun concluzia că uciderea copilului nou-născut

constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută în alin. (3) art. 145 CP RM, iar nu aceea de

pruncucidere prevăzută în art. 147 CP RM. Totodată, trebuie să ţinem cont de faptul că stresul

psihologic provocat de naştere include şi sindromul de frică-tensiune-durere. Uneori durerea din

timpul travaliului şi, principalul, frica influenţează în rău personalitatea socială, diminuând la

maximum autocontrolul; suferinţele interne se amplifică, se dezvoltă starea de durere psihosomatică –

cauză a multor devieri de comportament.

Un corespondent al sintagmei „cu diminuarea discernământului” din Codul penal îl găsim în

International Classification of Diseases-10 (ICD-10), editată sub egida Organizaţiei Mondiale a

Sănătăţii, Capitolul F.53 „Tulburări mintale şi comportamentale asociate cu puerperiul”, în care

acestea sunt împărţite în trei categorii: uşoare (depresia postnatală, postpartum), severe (psihozele

97

puerperale) şi nespecificate. În ce priveşte tulburările asociate cu naşterea, acestea nu sunt codifi-

cate. Se arată însă că orice alte tulburări pot apărea în perioada postnatală, ele trebuind diagnosticate

ca atare, fără a menţiona caracterul puerperal. Depresia (care în perioada de graviditate şi lăuzie

apare la peste 26% din mamele foarte tinere), ca tulburare de afectivitate, nu implică în general

modificarea discernământului. O altă eventualitate o constituie apariţia unei reacţii acute de stres

(sinonim: şoc psihic) ca răspuns maladaptiv la evenimentul naşterii care acţionează ca agent

stresoric în condiţiile unei vulnerabilităţi individuale. Simptomele acestei reacţii sunt variabile, dar

includ în mod tipic un stadiu iniţial de perplexitate cu unele îngustări ale câmpului de conştiinţă şi

ale atenţiei, incapacitatea de a înţelege stimulii externi şi dezorientarea, situaţie în care putem

afirma o diminuare a discernământului [110, p.168].

Totodată, o dificultate deosebită reprezintă efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice în

cazul pruncucideri săvârşite de către minori, pentru că o astfel de investigare necesită cunoştinţe

speciale în psihologia socială şi medicală, îndeosebi în psihologia şi patopsihologia adolescenţilor şi

a copiilor [148, p.29].

Mai mult ca atât, uneori se efectuează expertiza medico-legală psihiatrică a mamei făptuitoare

de pruncucidere care ulterior s-a sinucis. Nu e secret că unele parturiente sunt predispuse la suicid.

Majoritatea suicidologilor afirmă că, dacă în actul sinuciderii şi există careva momente subiective,

acestea se consideră a fi motivarea care a provocat-o pe femeie la comiterea acestui pas.

Pentru a putea da răspunsuri la întrebările formulate privind starea psihică şi discernământul

mamei care şi-a omorât copilul, experţii trebuie să cerceteze următoarele aspecte:

a) structura personalităţii învinuitei;

b) diagnosticul de boală psihică, dacă există;

c) condiţiile şi circumstanţele în care a decurs graviditatea şi naşterea;

d) reconstituirea momentului bio-psihopatologic al naşterii.

Cunoaşterea personalităţii învinuitei, respectiv, a modului ei de a gândi şi de a reacţiona în

condiţii particulare, este importantă prin faptul că acesta este fondul primar pe care se grefează

condiţiile şi circumstanţele deja amintite, determinând dezvoltarea agresivităţii la o personalitate

modificată bio-socio-psihogen. Declanşarea conduitei reactive duce, în condiţii de menţinere a

frustrării morale şi în anumite circumstanţe legate nemijlocit de actele naşterii (declanşarea fortuită

a travaliului, neasistarea, panica), la comiterea actului ucigaş comisiv sau omisiv cu o motivaţie

complexă socio-psihopatologică pe un fond biogen modificat.

Antropologii consideră că femeile, la naştere, au fost asistate de alte femei din cele mai vechi

timpuri. Sentimentele materne sunt întărite prin reacţia pozitivă a celor care anunţă venirea pe lume

a nou-născutului, împreună cu încurajarea şi felicitările obişnuite. Prin contrast, mamele prunc-

98

ucigaşe nasc singure, panicate, înăbuşindu-şi strigătele, aproape sufocându-se, pentru a nu fi

descoperite, actul naşterii şi produsul acestuia primind, în cadrul unui proces de autoculpabilizare,

atributele de clandestinitate şi necinste [110, p.168-169].

În ce priveşte reconstituirea momentului psihologic al naşterii, acesta este elementul cel mai

greu de realizat în cadrul expertizei, deoarece în majoritatea cazurilor femeile învinuite nu

cooperează sau disimulează adevărul, în tentativa lor de a scăpa de sub urmărirea penală. Timpul

scurt între momentul faptei şi cel al expertizei îngreunează cercetarea medico-psihologică. Sugerăm

efectuarea unei constatări medico-legale psihiatrice imediat după stabilirea faptei, pentru a putea

surprinde eventualele modificări psihice asociate naşterii recente.

În condiţiile actualei definiţii din Codul penal al Republicii Moldova, în sfera „tulburărilor”

trebuie incluse şi modificările psihice fiziologice asociate sarcinii şi naşterii în anumite

circumstanţe, speciale, cu condiţia că ele afectează (diminuează) discernământul. Dovedirea

premeditării exclude încadrarea de pruncucidere. Ascunderea de către mamă a sarcinii faţă de

persoanele din familie constituie date ce impun concluzia că uciderea copilului nou-născut

constituie infracţiunea de omor calificat, iar nu pruncucidere.

Făptuitoarea în timpul săvârşirii pruncuciderii trebuie să se afle într-o stare deosebită

psihofiziologică cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, care se exprimă la două

niveluri: nivelul biologic – prezenţa unei tulburări psihice sau fizice temporare, care nu exclude

responsabilitatea şi care este provocată de naştere cu diminuarea discernământului, este spontană şi

de scurtă durată; nivelul sociologic – stare condiţionată atât de factori endogeni, cât şi de factori

exogeni, care pot contribui la apariţia comportamentului afectiv, a agitării, a agresivităţii

nejustificate faţă de copil; cu alte cuvinte – situaţie psihotraumantă.

99

Capitolul IV

ASPECTUL CRIMINOLOGIC AL INFRACŢIUNII DE PRUNCUCIDERE

ÎN REPUBLICA MOLDOVA

4.1. Mecanismului comportamentului criminal în pruncucidere

Problema comportamentului deviant a fost abordată în literatura de specialitate cel mai des în

cadrul unor cercetări separate, asupra ei exprimându-şi opinii distincte psihologii, sociologii,

psihiatrii, pedagogii sau juriştii. Unele cercetări de inspiraţie sociologică caută să analizeze cauzele

socioculturale ale fenomenului de inadaptare, tradus în comportament deviant, altele, fundamentate

pe metoda psihologică şi interpretarea psihopatologică, urmăresc semnificaţia diagnostică şi chiar o

sistematizare tipologică a conduitei antisociale studiate în contexte juridice.

Autorul Ig. Ciobanu distinge cinci trăsături psihologice specifice criminalilor, caracterizate

prin anumite tendinţe, şi anume: egocentrismul; labilitatea; agresivitatea; indiferenţa afectivă;

indiferenţa morală [22, p. 143].

Sigur, la cercetarea mecanismului comportamentului criminal în pruncucidere toate cinci

trăsături sunt caracteristice făptuitoarei. Totodată, într-un mod deosebit se cere a fi precizată

noţiunea de agresivitate, deoarece infracţiunea de pruncucidere, în primul rând, face parte din

criminalitatea violentă. Expresia „a fi violent şi periculos” este mai curând o apreciere sociologică

decât un diagnostic psihiatric. Pentru că violenţa şi agresivitatea sunt mai degrabă promovate decât

condamnate în societatea noastră, tendinţa cuiva de a se comporta violent în situaţii care stimulează

violenţa nu trebuie privită neapărat ca anormală. Fără o cunoaştere exactă a situaţiei în care se

produce violenţa e adesea imposibil a determina gradul în care violenţa este specific legată de boala

psihică, mai curând decât de o situaţie socială.

Agresivitate (de la latinescul „ad gresus” – „a acţiona faţă de cineva cu o intenţie ostilă”) este

o formă de manifestare a unei tendinţe existente în lumea animală şi cea umană, anume – tendinţa

combativă, de înlăturare a piedicilor şi obstacolelor ce intervin în momentul satisfacerii unor

trebuinţe. În situaţia când se satisface nevoia de foame, sete, apărare de un pericol, agresivitatea

depăşeşte toate limitele, utilizându-se în scopuri antisociale. Agresivitatea poate fi de mai multe

feluri: autoagresivitate; agresivitate fiziologică; agresivitate patologică; agresivitate ocazională

[22, p. 144].

Autorul român O. Pop propune viziunea sa asupra noţiunii de agresivitate, referindu-se la

definiţia lui Lagache, menţionând că ea se studiază la nivelul dispoziţiilor, reprezentând acea

100

tensiune care pune organismul în mişcare, până când motivaţia actului comportamental va fi redusă

sau satisfăcută. Această definire a agresivităţii este foarte largă. După cum au subliniat numeroşi

autori, agresivitatea constituie o dispoziţie indispensabilă pentru ca personalitatea să se poată

constitui, pentru ca o fiinţă vie să-şi poată ocupa locul în mediul social şi geografic [34, p.33].

Un alt termen ce trebuie precizat pentru a înţelege noţiunea de agresivitate este acel de

„agresiune”. Predispoziţia pe care o constituie agresivitatea nu conduce în mod necesar la o agre-

siune. Agresiune înseamnă trecerea de la potenţialitate la actul propriu-zis, acest act fiind comporta-

mentul al cărui scop sau motivaţie este „distrugerea parţială sau totală, în sens propriu sau figurat, a

unui obiect sau a unei persoane” [34, p.33]. De asemenea, o altă noţiune ce caracterizează conduita

deviantă heterodistructivă este noţiunea de violenţă care se referă la o utilizare ilegitimă şi ilegală a

forţei şi poate fi deci definită ca o forţă care se utilizează împotriva ordinii, a legii sau a dreptului.

Descifrarea comportamentului uman implică o profundă cunoaştere a mediului de viaţă al omului,

atât a celui natural, cât şi a celui social. Fără a pătrunde în mediul de viaţă al fiinţei umane, cunoaş-

terea omului şi a conduitei acestuia devine de fapt o misiune imposibilă, sortită de la bun început

eşecului. Mediul natural, dar mai cu seamă cel social, s-au dovedit a fi factori decisivi în viaţa omu-

lui. Deşi înzestrat cu un genotip relativ fix, omul dispune de posibilităţi ereditare de o complexitate

şi o diversitate uimitoare, astfel încât felul lui de a fi poate varia incredibil de contrastant, aceasta

însă în funcţie de mediul lui de viaţă [21, p.3].

După cum susţine Alfred Adler, „nu ne putem imagina o viaţă psihică izolată, ci numai una

legată de tot ceea ce o înconjoară, receptând excitaţiile venite din afară şi răspunzându-le într-un fel

sau altul, dispunând de posibilităţile şi de forţele necesare asigurării organismului, în luptă sau în

alianţă cu mediul ambiant, pentru a-i garanta existenţa” (citat după [21, p.6]).

„Motivaţia – scrie S.L. Rubinştein – este determinată prin prisma importanţei fenomenelor şi

ideilor pentru om” (citat după [58, p.9]).

În opinia autorilor U.S. Djekebaev, N.R. Sudakova şi G.T. Rahimov, motivaţia include urmă-

toarele componente constitutive:

1) raţional (intelectiv-volitiv):

2) inconştient (emoţional-călăuzitor);

3) caracterologic (temperamentul, emotivitatea, aptitudinile, calităţile stabile şi relaţiile

personalităţii);

4) axiologic (sub raport valoric şi de orientare);

5) de necesitate;

6) practic (experienţa activităţii din trecut, priceperi, deprinderi);

7) biologic (vârsta, sexul, starea sănătăţii, calităţile fizice);

101

8) situativ (reflectarea situaţiei reale) [58, p.13].

B.S. Volkov menţionează: „... omul are nevoie să-şi satisfacă necesităţile numai în limitele

stabilite prin normele de conduită, adică prin normele de drept. Pentru a-şi satisface necesităţile

materiale şi spirituale, o parte din membrii societăţii recurg însă la acţiuni ce transgresează normele

de conduită stabilite în societate şi rup, în consecinţă, relaţiile sociale instituite, săvârşind crime.

Comportamentul lor criminal nu reprezintă o manifestare involuntară sau inconştientă, lipsită de

sens, ci este rezultatul unei atitudini ferme, formate în forul interior al individului, sub impactul

conjugat al unor factori obiectivi şi subiectivi, şi urmăreşte scopul bine definit” [50, p.11].

În motivaţia comportamentului şi în comportamentul propriu-zis se reflectă legătura dialectică

a factorilor obiectivi şi subiectivi, a conştientului şi inconştientului.

Motivaţia are o legătură strânsă cu emoţiile. Emoţia se consideră a fi reacţia întregii

personalităţi (inclusiv a organismului uman) la situaţii, la care ea nu poate să se adapteze. În

conformitate cu concepţia lui P. Fress, pot provoca emoţii:

1) excesul de motivaţie (o prea puternică motivaţie);

2) capacitatea de adaptare redusă;

3) caracterul neobişnuit şi subit al influenţei;

4) contaminarea emoţională (emoţii contagioase).

Apariţia şi gradul de intensificare a reacţiei emoţionale sunt influenţate de emotivitatea

personalităţii, adică de sensibilitatea ei faţă de situaţiile stresante [58, p.14].

Emoţia apare, prin urmare, imediat după conştientizarea necesităţii şi a motivului,

reflectându-se în sistemul „necesitate-situaţie-motiv-scop-metode”. Cu creşterea intensă a emoţiilor

la persoană se îngreunează controlul raţional şi conştient asupra acţiunilor sale, iar în cazul afectului

patologic el lipseşte complet. În cazul afectului fiziologic comportamentul se reglează preponderent

prin orientări, adică prevalează componentul inconştient al motivării, însă discernământul se păs-

trează. Anume din aceste considerente afectul fiziologic nu exclude răspunderea penală a subiectu-

lui pentru acţiunile sale.

Aşadar, comportamentul criminal nu constă numai din acţiuni, ci şi din anumite stări de spirit,

care le precedă şi le însoţeşte. Din acest punct de vedere, el poate fi comparat cu un aisberg, în care

vârful vizibil nu este altceva decât actele de conduită exterioară, în timp ce partea ascunsă,

invizibilă, include fenomenele somatice, psihice şi sociale care le determină. Mai mult, actele de

conduită exterioară nu pot fi explicate în afara proceselor interioare şi a contextului social. Toate

aceste stadii, cu fenomenele care au loc în interiorul lor, alcătuiesc mecanismul comportamentului

criminal. Mecanismul comportamentului criminal constituie, în esenţă, procesul de naştere,

dezvoltare şi materializare a comportamentului criminal (văzut prin prisma individului), atât sub

102

aspect interior – procese psihosomatice, cât şi sub cel exterior – conduită, aspecte care se află într-o

legătură indisolubilă.

În linii mari, mecanismul comportamentului criminal include trei etape de bază: (1) naşterea

motivului; (2) luarea deciziei şi (3) realizarea intenţiei criminale.

Totodată, fiecare etapă include o serie de elemente constitutive; privit astfel, comportamentul

criminal posedă următoarea configuraţie: necesitate-interes-motiv-scop-deliberare-luarea deciziei-

realizarea intenţiei criminale.

„Indicaţi – scrie A.N. Leontiev – ce fel de motive sunt dominante, adică arătaţi structura

motivaţională a persoanei, şi atunci veţi primi caracteristica personalităţii” (citat după: [58, p.18]).

Totuşi, dacă subiectul se hotărăşte la comiterea crimei, atunci motivaţia include sau capacitatea de a

aprecia situaţia dată, sau îngustarea (iar uneori chiar şi blocarea) capacităţii de a estima în mod

raţional consecinţele având drept cauză influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi: a emotivităţii,

afectivităţii, agresivităţii, trăsăturilor patologice de caracter, frustraţiei, intelectului redus, caracteru-

lui antisocial al valorilor, al orientărilor criminale etc.

Majoritatea persoanelor care au săvârşit infracţiuni violente spun că au suferit o tulburare a

conştiinţei, în timpul comiterii infracţiunii la ele lipsind controlul volitiv al acţiunilor lor, iar după

săvârşirea faptei nu-şi puteau aminti o mare parte din amănunte. Astfel, are loc aşa-numitul „eşec

emoţional”: funcţia de control se blochează şi, ca rezultat, se comite infracţiunea. Orientarea

violentă include următoarele componente:

1) intelectivă – convingerea subconştientă în admisibilitatea violenţei, justificată prin

mecanisme psihologice de „raţionalizare” şi „proiecţie”;

2) estimativă – în calitate de factor determinant se consideră a fi autoaprecierea exagerată,

egocentrismul şi tendinţa de a-i deprecia pe cei din jur;

3) emotivă – formează experienţa relaţiilor violente dintre oameni dintr-un anumit mediu social

sau perceput, mediat din alte surse de informare. Astfel de trăiri emoţionale vor juca un rol

important la aprecierea situaţiei de conflict care necesită rezolvare violentă;

4) activă – realizarea acţiunii violente asupra obiectului spre care era orientată intenţia [58, p.21].

În cadrul manifestărilor de comportament aberant un loc important îl deţine omorul patologic

ca formă de comportament de maximă malignitate. Caracterizarea acestui tip de comportament

aberant se referă la formele şi modul de execuţie a actului, la motivaţia actului, la atitudinea

făptuitorului faţă de faptă, la gradul perturbării psihice a acestuia.

Potrivit opiniei lui O. Pop, analiza datelor referitoare la comportamentul omucidar patologic

a relevat faptul că relaţia dintre morbiditatea psihică şi actul aberant apare într-un raport cauzal mai

direct decât în alte reacţii aberante, perturbarea psihică reflectându-se mai pregnant prin gravitatea

103

actului. În cazuri mult mai rare, omorul patologic a fost lipsit de sens şi nepremeditat, deci instan-

taneu şi apoi feroce, fără disimulare şi fără precauţii sau fără amnezie şi fără remuşcări, trăsături ce

sunt caracteristice stărilor de tulburare a conştiinţei în psihoze [34, p.36]. În schizofreniile para-

noice, omorul a fost „comandat” de halucinaţii şi a avut, consecutiv execuţiei sale, un caracter de

„eliberare” psihică. Omorul săvârşit de oligofren este adesea comis cu cruzime, sugerat şi cu ajuto-

rul unor instrumente simple, accesibile. Prin urmare, actul apare îndeosebi ca fiind impulsiv, indus,

nepremeditat şi, mai rar, săvârşit prin imprudenţă, neprevedere şi îndrăzneală oligoidă. Omuciderea

săvârşită de melancolic este minuţios pregătită şi disimulată, deseori fiind urmată de suicid.

Melancolicul, ca şi schizofrenicul, îşi alege, de regulă, victima din mediul său de trai apropiat, însă

cu o motivaţie diametral opusă; schizofrenicul – având o saturaţie antipatică faţă de ea,

melancolicul – din iubire şi din teama ca cei apropiaţi să nu sufere din cauza sa. Actul epilepticului

a relevat totdeauna particularitatea pe fond vindicativ răzbunător. Mijloacele utilizate în comiterea

omorului patologic sunt variate: epilepticul şi oligofrenul utilizează mai frecvent corpurile

contondente, deliranţii – armele albe sau de foc, iar psihopaţii – asfixia. În ceea ce priveşte

stabilirea discernământului faţă de faptul comis, gradul tulburării psihice modulează fidel noţiunea

de responsabilitate psihică, de la limitele lipsei de discernământ în psihoze până la cele ale păstrării

lui în psihopatii [34, p.37].

Mecanismul comportamentului criminal în pruncucidere, în afară de caracteristicile

generale descrise mai sus, dobândeşte unele particularităţi specifice a căror cercetare merită o

atenţie deosebită.

În această ordine de idei este necesar a menţiona că orice deficienţă, tulburare şi boală psihică

influenţează în mod direct asupra comportamentului individului, generând devieri de la normele de

convieţuire socială. Cu toate că fac parte din domeniul special al psihiatriei, în studierea lor sunt

interesate criminologia şi dreptul penal, fiindcă acestea gravitează în jurul licitului sau ilicitului

penal.

Printre deficienţele şi tulburările psihice ale infractorului se înscriu perversităţile, mitomania,

anxietatea, fobia, depresia, apatia şi sociopatia [22, p. 147]. Femeilor care şi-au omorât pruncii le

sunt caracteristice, deseori, anxietatea şi depresia. Anxietatea reprezintă o stare afectivă

caracterizată prin sentimente de nelinişte, insecuritate, frică, panică, aşteptarea unui pericol. De

regulă, apare ca reacţie la o stare de stres sau alte tulburări patologice complexe. Deseori poate

provoca diminuarea capacităţii de rezistenţă a individului, a randamentului intelectual, ducând la

dereglări comportamentale şi chiar la conduite criminale.

Conform ideilor lui S. Freud, instinctul morţii (tanatos) „funcţionează în fiecare fiinţă vie şi

tinde spre distrugerea ei, aducând viaţa la starea unei materii neînsufleţite. Tanatos atunci se

104

manifestă într-un instinct al distrugerii, când, prin intermediul organelor speciale, el se îndreaptă în

exterior, împotriva obiectelor. Fiinţa vie îşi salvează viaţa sa prin distrugerea unei vieţi străine...

Dacă aceste forţe sunt îndreptate în exterior, atunci fiinţa vie simte uşurare, iar consecinţele vor fi

benefice. Astfel de stipulare ar servi drept justificare biologică a tuturor aspiraţiilor şi tendinţelor

oribile şi periculoase împotriva cărora luptăm” (citat după: [61, p.134]). O listă întreagă de

mecanisme psihologice menţionate de către S. Freud ne-a permis să înţelegem mai profund fondul

motivaţional al comportamentului criminal; spre exemplu, mecanismul transferului ne ajută să

înţelegem cauzele crimelor comise fără motiv, inclusiv cazurile în care făptuitorul se răzbună nu pe

persoana care i-a cauzat prejudiciul, ci pe alta, de regulă, mai slabă (în cazurile de pruncucidere

acest mecanism se manifestă în cauzarea morţii copilului nou-născut de către mama umilită şi

lepădată de tata copilului) [61, p.136].

D. Koleman a analizat următoarele mecanisme ale protecţiei psihologice care pot determina

comportamentul criminal.

1. Negarea realităţii – sub forma refuzului de a percepe obiectiv împrejurările reale, întrucât

aceasta, sub formă de compătimire sau frică, poate împiedica comiterea infracţiunii.

Referitor la fenomenul de pruncucidere acest mecanism dobândeşte o trăsătură specifică:

sarcina anterioară pruncuciderii nu pur şi simplu se ascunde, ci are loc „negarea la nivel

psihologic a sarcinii”, adică se menţionează „retragerea din realitate”. Nedorinţa copilului

se transformă într-o stare specifică când femeia nu recunoaşte că este gravidă, fiind

încrezută în ceea ce spune. Unii autori străini consideră această stare ca anomalie psihică,

care conduce la pruncucidere [115, p.219].

2. Represia – adică neadmiterea pătrunderii în conştiinţă a gândurilor neplăcute şi penibile;

3. Reprimarea – refuzul de a conştientiza gândurile care deja au pătruns în conştiinţă;

4. Raţionalizarea – se consideră a fi încercarea de a demonstra că comportamentul persoa-

nei este justificat prin cauze întemeiate. În cazul pruncuciderii astfel de cauze pot fi situa-

ţia materială dificilă, lipsa locului permanent de trai etc.;

5. Proiecţia – adică atribuirea propriilor caracteristici negative altor persoane şi, respectiv,

neutralizarea autoaprecierii negative;

6. Compensaţia – deghizarea, în anumite condiţii, a propriilor imperfecţiuni, prin încercarea

de a se autoafirma în alte împrejurări (dacă omul se teme de cineva, atunci această temere

generează la el dorinţa de a impune pe altcineva să-i fie teamă de el);

7. Transferul simţului de răzbunare de la un obiect periculos, care a cauzat prejudiciul, la un

obiect inocent. Indiscutabil, acest mecanism este prezent în toate cazurile de pruncucidere

[61, p.137-138].

105

Interes prezintă totuşi motivul din care femeia, în majoritatea cazurilor de pruncucidere,

ascunde sarcina, deseori afirmând tuturor că nu este gravidă, iar apoi îşi ucide cu sânge rece copilul

său nou-născut. De ce ea se străduie, de obicei, să nască în mod clandestin, fiind singură şi

neasistată la naştere? De ce rudele inculpatei afirmă, de regulă, că nu ştiau că ultima era însărcinată,

cu toate că în dese cazuri locuiau cu ea chiar sub acelaşi acoperiş, uneori fiind chiar în camera de

alături în momentul declanşării naşterii? (Dosarul nr. 1-385/96, mun. Bălţi).

La întrebările date vom încerca să răspundem făcând referire la lucrările psihologilor şi

criminologilor de peste hotare.

Cum deja s-a menţionat, deseori în timpul sarcinii nedorite la femeie apare un mecanism

specific de autoapărare, aşa-numita negare a realităţii, adică refuzul de a percepe obiectiv situaţia

reală, în cazul dat – sarcina, refuz care poate conduce la pruncucidere.

Astfel, E. Dulit a divizat negarea sarcinii în trei tipuri principale:

Tipul 1 – incertitudinea şi speranţa;

Tipul 2 – decepţia deliberată;

Tipul 3 – negarea reală [115, p.219-221].

Vom examina fiecare tip aparte.

1. Aşadar, în cazul incertitudinii şi speranţei E. Dulit descrie starea fetei minore în felul

următor: O domnişoară minoră a avut o relaţie intimă neprotejată sau protejată nesigur, în urma

căreia are menopauză. Primul gând care i-a venit în cap este: „Nu cumva sunt însărcinată? Da, e

posibil. Şi atunci tata m-a ucide! Iar mama? Dar totuşi, poate nu sunt însărcinată? Ştiu că

menopauza poate avea şi alte cauze. Poate sunt bolnavă? Da, săptămâna trecută am fost bolnavă de

gripă. Da, cu siguranţă, sunt bolnavă. Sper să nu fiu însărcinată.”

Starea psihologică sus-menţionată poate să se menţină şi în a doua lună de menopauză.

Femeia va justifica acest fapt în felul următor: „Lipseşte şi acum pentru că prea mult m-am deranjat

în prima lună!” Siguranţa ei este susţinută prin absenţa cărorva simptome neobişnuite pe parcursul

primului trimestru de sarcină. Unii savanţi numesc astfel de stare psihologică negarea sarcinii.

2. În cazul decepţiei deliberate, situaţia pare a fi o relaţie intimă neprotejată, în urma căreia

minora are menopauză. Ea gândeşte: „Da! Sunt însărcinată! Ce mă fac acum? Trebuie să întreprind

ceva ca să ascund sarcina!” De regulă, ea speră că îi va reuşi să ascundă sarcina de la părinţi, iar

unele domnişoare tind să ascundă sarcina chiar de la prietenii lor. În asemenea cazuri, soluţia este,

deseori, avortul legal sau ilegal, iar dacă femeia nu l-a efectuat din careva motive (din lipsă de bani,

din frică etc.), ea începe să ascundă sarcina de la cei apropiaţi, ceea ce-i vine tot mai greu. Totodată,

unele domnişoare, fiind înzestrate de la natură cu arta minciunii şi având calităţi fizice deosebite

(fetusul mic, simptom imperceptibil pentru alţii), îşi pot omorî cu uşurinţă copilul. Autorul E. Dulit

106

consideră că astfel de comportament are o natură patologică, manifestându-se în tulburări de

personalitate, aşa-numita „sociopatie”. Motivaţia este foarte puternică – a minţi tuturor. Aici nu este

nici autoamăgire, nici iluzie. Femeia ştie prea bine că este însărcinată; careva negare inconştientă

lipseşte. Negarea sarcinii în cazul dat se consideră a fi o decepţie deliberată, adică o acţiune

conştient aleasă, îndreptată la ascunderea sarcinii, cu scopul de a evita consecinţele nedorite în urma

naşterii. În orice caz, este o tulburare a Superego-ului, o patologie de conştiinţă, şi nu o tulburare a

Ego-ului.

3. Negare reală se consideră a fi al treilea tip al negării sarcinii. După careva timp, femeia

gândeşte: „Posibil, sunt însărcinată!” sau chiar „Sunt gravidă”. Ulterior însă îşi spune: „Nu vreau să

mă mai gândesc la aceasta! Când încep să analizez situaţia, mi se face rău de tot! Mai bine mă voi

gândi despre asta mâine”. La ea se manifestă lipsa cărorva emoţii, o sineîncredere de neînţeles; ea

pare ar fi mai mult un copil decât „o femeie tânără”. La finele termenului de gestaţie devine tot mai

emoţionată, pot să se manifeste semne de tulburare isterică de personalitate sau chiar de tulburare

„borderline”. Astfel de paciente nu gândesc „Eu nu sunt gravidă”, ele în genere nu gândesc la

sarcină. Mecanismul psihologic de bază în asemenea cazuri este represia. Pentru astfel de femei

naşterea este un şoc emoţional puternic, o stare disociativă, iar pentru cele cu psihica vulnerabilă –

chiar o stare psihotică postpartum. De obicei, cum demonstrează curentele psihologice recente,

aflându-se în o aşa stare parturienta tinde spre o naştere rapidă şi îşi sufocă copilul fără a-l privi

[133, p.31].

E dificil a accepta că toate trei tipuri pot fi considerate negarea sarcinii. În primul caz, femeia

trăieşte mai mult frică faţă de cele întâmplate, în al doilea caz, acţiunea – minciuna intenţionată – e

conştient aleasă şi pare că numai în a treia situaţie se manifestă careva trăsături patologice ale

comportamentului. Totuşi, nu putem afirma că este un comportament inconştient, de faţă e mai mult

o tindere spre o apatie şi indiferenţa: „Nu văd şi nici nu vreau să ştiu”.

În calitate de exemple pot servi două cazuri din practica judiciară a României (Dosarul nr.

1302/2004. Decizia nr. 1912/2004): inculpata N.L. trăia în concubinaj cu martorul M. A. de 7 ani,

împreună având o fetiţă în vârsta de 3 ani. Ea a avut din relaţii anterioare doi copii încredinţaţi

spre creştere şi educare unui cămin de copii. Relaţiile de concubinaj erau permanent tensionate,

periodic existând certuri urmate de bătăi.

În noiembrie 2002, inculpata fiind însărcinată a ascuns acest lucru, chiar şi atunci când

sarcina a devenit evidentă ea constant a negat acest fapt, faţă de concubinul său şi martora B.V.,

mama sa [176].

La fel, în al doilea caz (Dosarul nr. 2418/2004. Decizia nr. 4478/2004. Şedinţa publică din

10 septembrie 2004): inculpata este necăsătorită şi locuia cu părinţii săi în Târgu Cărbuneşti,

107

având în îngrijire o minoră născută la 17 mai 1999, din relaţii extraconjugale. Ulterior, a continuat

să întreţină asemenea relaţii şi, drept urmare, a rămas din nou gravidă, în luna mai 2002, dar a

ascuns sarcina atât părinţilor, cât şi altor persoane. În seara de 3 februarie 2003 a avut uşoare

dureri abdominale, care s-au repetat, iar în ziua următoare a dat naştere unui făt de sex masculin,

în timp ce mama inculpatei se afla la serviciu, iar tatăl în curtea casei la lucrări gospodăreşti

[178].

Unii criminologi americani propun următoarea definiţie a negării – „un mecanism de

autoapărare, care există inconştient pentru rezolvarea unor conflicte emoţionale puternice,

acompaniate de anxietate, gânduri, emoţii, speranţe şi necesităţi care ar modifica factorii obiectivi,

reali, a căror influenţă ar fi pentru ea insuportabilă” [115, p.229].

Totuşi, putem afirma că principala cauză a negării sarcinii întâlnită mai des la adolescente este

clară – ruşinea banală, frica (frica de reacţia familiei, frica de viitorul apropiat – al său şi al

copilului, teama de a fi respinsă) şi culpabilitatea.

Frica de reacţia familiei, a părinţilor şi chiar a propriilor copii poate fi reflectată prin

următorul exemplu (Dosarul penal nr.1-252/98 din 11.03.1998. mun. Orhei. Sentinţa din

14.04.1998 în baza art.92 CP RM din 1961):

Inculpata a ascuns sarcina, deoarece se temea că va fi alungată de rude. Pe data de 10

martie 1998, dimineaţa, mama şi fratele inculpatei, M.V., au plecat la Orhei, iar ea a rămas acasă.

Aproximativ la orele 12.00, nefiind asistată, a născut un copil viu de sex masculin, pe care l-a

strangulat cu un scutec ce i l-a legat în jurul gâtului. După aceasta, l-a pus într-o sacoşă de

celofan, l-a dus într-o şură de după casă şi a lăsat sacoşa cu cadavrul copilului sub somieră.

Conform declaraţiei M.L. (mama inculpatei) ascultată în calitate de martor în şedinţa de

judecată, ea nu a ştiut că fiica era însărcinată (!?). A doua zi ea a aflat că M.V. a născut un copil

pe care l-a omorât [186].

Un alt caz (Dosarul penal nr.1-385/96 (intentat la 21.02.1996), mun. Bălţi. Sentinţa din

22.07.1996 în baza art.92 CP RM din 1961): la 16 februarie 1996, noaptea, aproximativ între orele

3.00-4.00 inculpata G.T., aflându-se în apartamentul părinţilor săi, a născut neasistată un copil

viu, viabil, de sex feminin. Imediat după naştere G.T., premeditat, cu scopul de a-şi omorî copilul,

i-a provocat acestuia cu foarfecele multiple leziuni în diferite regiuni ale corpului. Ea a confirmat

că pe data de 15 februarie 1996 a simţit dureri, dar se străduia să nu strige ca să nu fie auzită de

părinţi. Reprezentantul legal al inculpatei – mama acesteia, G.M., a menţionat că nu a ştiut că fiica

ei era gravidă, nu a ştiut nici despre faptul că ea a născut un copil pe care l-a omorât, despre cele

întâmplate aflând de la organele poliţiei [182, 183].

108

În acest context apar un şir de întrebări la care trebuie să dăm răspuns. De ce sarcina o neagă

chiar mama fetei însărcinate? Cum se poate întâmpla ca mama să nu vadă ce se întâmplă cu fiica ei?

Oare nu observă ea că fiica este însărcinată? Credem că există situaţii, când uneori chiar şi mama

fetei nu recunoaşte, până la declanşarea naşterii, că fiica sa este însărcinată. Mulţi autori se întreabă:

Oare poate avea loc în cazul dat participaţia? Sau suntem în prezenţa negării realităţii din partea

mamei? Este oare negarea realităţii caracteristică pentru toată familia sau numai pentru partea ei

femeiască? După părerea noastră, este un fel de anomie familială, situaţie când membrii familiei nu

recunosc problema, se întorc de la ea făcându-se că nu o observă (nu observa răul, nu discută despre

rău, nu cunosc răul). Totodată, există şi situaţii când sarcina într-adevăr poate să nu fie observată de

ceilalţi datorită particularităţilor anatomice ale gestantei. Însă, acest fenomen se consideră a fi foarte

rar, aproape necunoscut în practica obstetricală. În literatura de specialitate un astfel de caz a fost

descris numai o dată (Spielcogel and Hohener, 1995) (citat după: [115, p.226]), când domnişoara nu

era percepută de cei din jur ca gestantă datorită particularităţilor sale fizice. De aceea, când a născut

copilul, cu adevărat i-a uimit pe părinţi. E dificil însă a crede că există astfel de împrejurări.

Savantul american Resnick a examinat minuţios fenomenul pruncuciderilor şi problema de

motivaţie. Anume Resnick pentru prima dată a divizat infanticidul în două grupe. Drept criteriu a

servit limita de 24 de ore, adică uciderea copilului nou-născut de către mamă imediat după naştere,

pe parcursul a 24 de ore după naşterea copilului, şi uciderea copilului pe parcursul unui termen ce a

depăşit 24 de ore de la naştere (Vezi: Tabelul 1).

Tabelul 1

Indici Copiii având vârsta sub 24 de ore Copiii având vârsta peste 24 de ore

Termenul utilizat Neonaticid Filicid

Vârsta mamei 89% sub 25 de ani 77% peste 25 de ani

Tendinţe psihotice 17% 67%

Depresie 8% 70%

Tentativa de suicid 0 30%

Motivul principal al

omorului

„Eu nu-mi doresc acest copil” „Ar fi mai bine dacă copilul va

muri”

Resnick afirmă că motivul principal al pruncuciderilor se considera a fi pur şi simplu

nedorinţa de a avea copil, menţionând că principala cauză a tuturor pruncuciderilor săvârşite de

către femei necăsătorite totdeauna a fost şi este stigma ilegalităţii (citat după: [127, p.1116]).

109

Aportul esenţial în studierea fenomenului comportamentului pruncucidar aparţine

criminologilor din Australia Ruth Lawrence şi Frederick A. Ernst. O importanţă deosebită

reprezintă teoriile propuse, prin care ei explică natura deterministă a pruncuciderilor:

1. Atentatul la viaţa copilului determinat de victimitatea sporită a copilului;

2. Atentatul la viaţa copilului ca metodă de soluţionare a problemei intrafamiliale;

3. Atentatul la viaţa copilului ca rezultat al tulburării psihice a unuia din părinţi;

4. Atentatul la viaţa copilului ca parte componentă a culturii de violenţă;

5. Atentatul la viaţa copilului condiţionat prin apartenenţa copilului la genul feminin;

6. Atentatul la viaţa copilului ca rezultat al abuzului de drepturi părinteşti [161, p.7 - 9].

Locul central în studierea fenomenului dat ocupă pruncuciderea intrafamilială, urmare a

tulburării psihice a unuia din părinţi. Considerăm necesar a examina rezultatele investigaţiilor

realizate de criminologul englez d’Orban. Savantul a studiat 89 de cazuri de pruncucidere săvârşite

de către mame. Astfel, el a stabilit că numai 16% (14 din 89) din numărul de femei, examinate după

comiterea infracţiunii, nu au suferit de careva tulburare psihică, adică au fost recunoscute absolut

sănătoase; totodată, la altele era diagnosticată psihoza (16%), la 21% (18 din 89) a fost depistată

depresia postpartum, la 43% din numărul de femei s-au manifestat tulburări de personalitate, iar la

4% experţii au întâlnit dificultăţi la aprecierea stării psihice a inculpatei (citat după:[132, p.34]).

În 1996, Falkov a studiat 100 de cazuri de pruncucidere. În 32 de cazuri el a constatat la

inculpate o stare psihică deosebită, iar examinând anamneza lor anterioară a stabilit că deseori

diagnoza ce li se punea era pur formală. Pentru următoarele 23 de cazuri, documentele, suficiente la

număr, mărturiseau starea psihică normală a pacienţilor, iar în 45 de cazuri nu a fost înregistrată nici

o anomalie. Totodată, el a menţionat că în 40% din numărul de cazuri inculpatele s-au adresat la

clinici psihiatrice până la săvârşirea pruncuciderii.

Grunfield şi Steen au stabilit că a treia parte din pruncucideri săvârşite de către unul din

părinţi (filicidul) a fost acompaniat cu suicid sau cu tentativă la suicid (citat după: [132, p.35]).

Potrivit datelor lui Sommander şi Rammer, 43 din 67 de pruncucideri se sfârşeau cu suicid. În

altele 24 de cazuri, săvârşite de către mamele nou-născuţilor, s-a observat că acestea îşi ucideau

copiii aflându-se în stare de tulburare psihică cu diminuarea discernământului, manifestând

halucinaţii şi delir. De regulă, ele se aflau la evidenţă în clinicile psihiatrice.

Comparând pruncuciderile săvârşite de către tată şi de către mamă, Grunfield şi Steen au

observat că numai o femeie din 17 era recunoscută complet sănătoasă, pe când la bărbaţi coraportul

a constituit 9 persoane din cele 19 examinate. Savanţii au ajuns la concluzia că majoritatea experţi-

lor sunt predispuşi să recunoască ca bolnave psihic preponderent femeile. Mulţi autori au subliniat

existenţa situaţiei psihotraumante în momentul săvârşirii infracţiunii. Astfel, d’Orban a menţionat

110

că drept cauză a stresului poate fi considerată starea materială şi socială a persoanei. După părerea

lui, stresul devine rezultatul neconcordanţei dintre aşteptările şi posibilităţile reale ale persoanei

[126, p.714-715]. Sommander şi Rammer consideră că pruncuciderea este rezultatul conflictelor

interpersonale, al stresului psihologic şi al nereuşitelor vieţii în combinaţie cu tulburarea psihică

[119, p.138].

După părerea noastră, un interes deosebit reprezintă studiul criminologic efectuat de către

expertul-psihiatru din SUA Margaret G. Spinelli. Ea a examinat 16 cazuri de pruncucidere săvârşite

de către mame, descriind starea psihică a mamei în calitate de cauză ce a determinat omorul

copilului său nou-născut. Margaret G. Spinelli ajunge la concluzia că aproape la toate femeile au

fost depistate simptome de anomalii psihice, inclusiv depersonalizare, halucinaţii şi amnezie în

momentul naşterii [129, p.811].

Drept temei pentru efectuarea acestui studiu au servit următoarele circumstanţe:

1. Pruncuciderea (infanticide) constituie 50% din numărul total al omorurilor săvârşite în

SUA. Deoarece cadavrele nou-născuţilor în mare parte nu au fost depistate, indicele

neonaticidului în cadrul numărului total al omorurilor în urma cărora au suferit copiii este

redus nejustificat la 5%.

2. În momentul naşterii şi în perioada postpartum mamele-ucigaşe suferă, conform datelor ei,

mult mai ales de tulburări psihice decât în altă perioadă de viaţă.

3. O mare parte din femeile care şi-au ucis copiii stăteau la evidenţă la medicul psihiatru.

Din 16 femei examinate 10 erau din Caucaz, 5 femei afro-americane şi una din Asia. Vârsta

lor varia între 15 şi 40 de ani. Toate femeile examinate şi-au ascuns sarcina şi au născut neasistate.

În timpul efectuării expertizei psihiatrice, cu scopul de a aprecia starea de tulburare psihică cauzată

de naştere, s-a stabilit că până la declanşarea naşterii 5 femei au negat faptul că sunt însărcinate, 11

din ele au recunoscut că permanent erau agitate, suferind de anxietate. La 12 femei au fost depistate

halucinaţii auditive. La 14 din ele a fost depistată amnezia de scurtă durată, iar 9 din ele au trăit

emoţii negative şi ură faţă de copilul nou-născut. Şase din femeile examinate nu o dată au fost

supuse violenţei în familie [129, p.812]. Considerăm că la dezvoltarea concepţiilor privind

comportamentul pruncucidar au contribuit mult criminologii J. Arturo Silva, Gregory B. Leong,

Albana Dassouri, Michelle M. Ferrari. În baza unui caz din practica judiciară abordat sub aspect

bio-psiho-sociocultural ei au elaborat tipologia comportamentului distructiv al femeilor care şi-au

ucis copiii [127, p.1112].

Astfel, A., o domnişoară de 18 ani, a fost învinuită de comiterea omorului premeditat al

copilului său nou-născut. Ea a comunicat experţilor că permanent simţea frică şi disperare, se

temea că va fi respinsă, având o autoapreciere scăzută. Niciodată nu contrazicea prietenului său,

111

pentru că se temea că o va părăsi. În ultimele săptămâni de sarcină suferea de o depresie gravă şi

disforie. Doi ani în urmă a început să se întâlnească cu un băiat care, după ce a aflat că este

gravidă, a părăsit-o refuzându-i ajutorul şi susţinerea. A. a hotărât să ascundă sarcina de la

membrii familiei, în care scop a purtat haine largi. Se temea, pentru că ştia că părinţii nu vor

admite ca ea să nască în afara căsătoriei. Mai mult ca atât, trei ani în urmă ea deja născuse un

copil în afara căsătoriei. După prima naştere relaţiile dintre inculpată şi mama acesteia au devenit

foarte tensionate. Problema avortului nici nu se discuta, deoarece toţi membrii familiei erau

oameni religioşi. Naşterea s-a declanşat cu trei săptămâni mai devreme. Toţi erau plecaţi în oraş şi

A. a rămas acasă singură. Când s-au început contracţiile, A. s-a dus în WC, unde a născut o fetiţă

pe care a aruncat-o în canalizaţie. Conştientizând că pruncul este prea mare, a hotărât să-l

dezmembreze şi i-a tăiat o mânuţă. Într-un moment a apucat-o groaza, a luat fetiţa care încă era

vie, a învelit-o într-o pătură şi a ascuns-o la ea în cameră între haine. A. se simţea rău şi a adormit.

Inculpata şi copilul, deja mort, au fost găsite de rudele care s-au întors acasă. Pe parcursul

expertizei psihiatrice ea a negat faptul că s-a aflat într-o stare deosebită, afirmând că nu a suferit

de halucinaţii, nici discernământul nu-i era diminuat în momentul naşterii. Potrivit spuselor sale,

ea nu vroia să-şi omoare copilul, deoarece avea de gând să plece în alt oraş să nască, unde avea să

lase copilul la un orfelinat bisericesc. Naşterea s-a declanşat însă cu trei săptămâni mai devreme,

de aceea a şi hotărât să ucidă copilul. Conform datelor expertizei psihiatrice, în trecut inculpata A.

a avut două tentative de sinucidere.

Traume craniocerebrale nu a avut în trecut. Copilăria i-a fost relativ liniştită, la şcoală a

învăţat bine. La 14 ani a plecat împreună cu părinţii în SUA. Toţi membrii familiei erau catolici. A.

niciodată nu a fost supusă violenţei fizice. Antecedente penale nu avea. Dar nici loc permanent de

lucru nu avea. Familia se caracteriza pozitiv. Totodată, conform expertizei psihiatrice, inculpata

judeca consecvent şi clar, bine se orienta în oameni, în timp şi în spaţiu; atenţia şi concentrarea

erau în normă, volumul cunoştinţelor corespundea nivelului ei de studii. Când i-a fost dată

întrebarea despre copil, imediat a început să plângă, mai mult vorbea despre căinţă şi moartea

fetiţei. Membrii familiei au declarat că inculpata cu multă dragoste şi căldură îngrijea de primul

său copil, violenţă şi atitudine brutală din partea ei nu se observa. În general, medicii au stabilit

accentuări de caracter la anxietate, singurătate şi agresivitate, au fost stabilite tendinţe depresive.

Partea învinuirii a ajuns la concluzia că nu erau suficiente probe pentru a califica fapta ca omor

intenţionat cu circumstanţe agravante de gradul I, deşi ea a ascuns sarcina. Astfel, A. a fost

condamnată pentru omor simplu (voluntary manslaughter) [127, p.1114].

112

Cazul sus-menţionat clar demonstrează că pruncuciderea este un fenomen complex, la baza

căruia stau mai multe cauze, fiecare necesitând o abordare integrală.

Astfel, savanţii J. Arturo Silva, Gregory B. Leong, Albana Dassouri şi Michelle M. Ferrari au

propus modelul comportamentului pruncucidar condiţionat în principal de:

1) tulburarea psihică provocată de naştere;

2) tulburarea de comportament;

3) factorul vârstă – cu cât mai mare este vârsta victimei, cu atât mai complexe sunt motivele

pruncuciderii;

4) factorii psihosocioculturali – mediul în care se află mama, cultura şi religia profesată de

membrii grupului social din care ea face parte [127, p. 1117].

După părerea noastră, pruncuciderea este favorizată de tradiţiile religioase, de atitudinea

membrilor grupului social faţă de confesiunea profesată de viitoarea mamă, de reacţia negativă a

societăţii faţă de faptul naşterii unui copil în afara căsătoriei, de dorinţa mamei de a se conforma, de

„a fi ca toţi”. Moravurile puritane în familie la fel pot servi drept cauză a disarmoniei personalităţii

şi a unor anomalii psihice (fapt confirmat de exemplul de mai sus).

4.2. Starea, dinamica şi structura pruncuciderii

Fiind o faptă prejudiciabilă prevăzută şi pedepsită de legea penală în condiţii specifice,

pruncuciderea necesită şi o abordare criminologică deosebită. Mai mult, considerăm imposibil de a

studia această faptă ca un fenomen de sine stătător, deoarece pruncuciderea constituie parte

componentă a criminalităţii violente, deci a crimelor în a căror săvârşire este prezent un act de

agresivitate.

Pe teritoriul Republicii Moldova, începând cu anul 1992 până la 12 mai 2004, au fost

înregistrate 98 de cazuri de pruncucidere.

Conform rezultatelor cercetărilor noastre, în anul 1992 au fost înregistrate 8 cazuri de omor al

pruncului de către mamă, în 1993 – 6 cazuri, în 1994 – 8 cazuri, în 1995 – 9 cazuri, în 1996

– 12 cazuri, în 1997 – 10 cazuri, în 1998 – 13 cazuri, în 1999 – 4 cazuri, în 2000 – 5 cazuri, în 2001

– 9 cazuri, în 2002 – 6 cazuri, în 2003 – 5 cazuri şi în 2004 (până la 12 mai) – 3 cazuri. Incidenţe

maxime au înregistrat anii 1996 şi 1998 (Vezi: Anexa 3).

Totodată, Departamentul Statistică şi Sociologie al Republicii Moldova a examinat numărul

total al infracţiunilor în urma cărora au suferit copiii (inclusiv minorii sub vârsta de 18 ani) în

perioada anilor 1996-2002.

113

Aşadar, în anul 1996 au fost înregistrate 426 infracţiuni împotriva minorilor, în 1997 – 471,

în 1998 – 398, în 1999 – 385, în 2000 – 305, în 2001 – 294 şi în anul 2002 – 342 de cazuri [23,

p.77].

Nivelul infracţiunilor contra personalităţii minorilor în numărul total de infracţiuni contra

minorilor a constituit: în anul 1996 – 50,70%, în 1997 – 48,19%, în 1998 – 50,25%, în 1999

– 57,14%, în 2000 – 62,29%, în 2001 – 46,25%, în anul 2002 – 60,23%.

Totodată, nivelul pruncuciderilor în numărul total al infracţiunilor contra personalităţii

minorilor a constituit: în anul 1996 – 2,82%, în 1997 – 2,12%, în 1998 – 3,27%, în 1999 – 1,03%,

în 2000 – 1,64%, în 2001 – 3,06% şi în anul 2002 – 1,75%. Indicele mediu egalează cu 2,24% de

pruncucideri din numărul total al infracţiunilor împotriva minorilor.

Analizând nivelul omorurilor intenţionate în cadrul infracţiunilor contra personalităţii

copiilor (vârsta de la 0 până la 18 ani), am constatat că indicii omorurilor săvârşite din 1996 până în

2002 au constituit: în anul 1996 – 5,56%, în 1997 – 4,40%, în 1998 – 6,50%, în 1999 – 1,89%, în

2000 – 2,63%, în 2001 – 6,61%, în 2002 – 2,91%. Indicele mediu – 4,35%. Comparând indicii

omorurilor în urma cărora au suferit copii şi indicii pruncuciderilor din 1996 până în 2002 putem

concluziona următoarele: nivelul pruncuciderilor în structura omorurilor intenţionate contra

minorilor în anul 1996 a constituit 54,54%, în 1997 – 66,66%, în 1998 – 54,16%, în 1999 – 20,0%,

în 2000 – 29,41%, în 2001 – 90,0%, în anul 2002 – 30,0% (Vezi: Anexele 4 şi 5).

Totodată, considerăm necesar a stabili coraportul dintre mortalitatea copiilor care au decedat

în urma atentatelor criminale (omor intenţionat, pruncucideri) şi care au devenit victime ale

accidentelor rutiere. Drept argument poate servi, în primul rând, moartea violentă a copiilor şi, în al

doilea rând, frecvenţa relativă a acestor cazuri. E de menţionat că cercetări analogice au fost

efectuate în câteva state europene (Marea Britanie, Norvegia). Spre exemplu, în Norvegia

mortalitatea copiilor în urma omorurilor intenţionate şi mortalitatea copiilor în urma accidentelor

rutiere se află într-un coraport de 1:62 [132, p.36].

În Republica Moldova în anul 1996 în urma accidentelor rutiere au decedat 74 de copii, în

1997 – 63, în 1998 – 54, în 1999 – 40, în 2000 – 45, în 2001 – 48, în anul 2002 – 50 de copii [23, p.79].

Potrivit cercetărilor noastre, corelaţia dintre mortalitatea copiilor survenită în urma acciden-

telor rutiere şi în urma omorurilor intenţionate a constituit 3,1:1 (indicele mediu), iar coraportul

dintre mortalitatea copiilor în urma accidentelor rutiere şi în urma pruncuciderilor poate fi

considerat ca fiind 7,04:1 (indice mediu) (Vezi: Anexa 6).

O importanţă deosebită în studiul nostru criminologic reprezintă trecerea în revistă a pruncuci-

derilor înregistrate în raioanele Republicii Moldova în perioada de la 01.01.1996 până la

12.05.2004 (după datele DI MAI la 12 mai 2004). Aşadar: Bălţi – 5 cazuri, Basarabeasca – 2,

114

Briceni – 1, Călăraşi – 1, Cantemir – 4, Căuşeni – 4, Cimişlia – 1, Criuleni – 2, Dubăsari – 1,

Floreşti – 2, Glodeni – 2, Hânceşti – 4, Ialoveni – 2, Leova – 2, Nisporeni – 1, Orhei – 2, Rezina – 1,

Râşcani – 1, Sângerei – 1, Soroca – 2, Şoldăneşti – 1, Ştefan-Vodă – 3, Străşeni – 3, Taraclia – 1,

Teleneşti – 2, Chişinău – 16 cazuri. În total, pe teritoriul Republicii Moldova în perioada 1996-2004

(12 mai) au fost înregistrate 67 de cazuri, făptuitoarea fiind stabilită în 40 de cazuri (Vezi: Anexele 1

şi 2).

Cum s-a arătat mai sus, în mun. Chişinău au fost înregistrate 16 cazuri de pruncucidere, adică

23,88% din numărul total de pruncucideri comise între anii 1996-2004 (12 mai). Considerăm nece-

sar a trece în revistă infracţiunile de pruncucidere săvârşite pe sectoare: sect. Botanica – au fost

înregistrate 6 cazuri de pruncucidere; sect. Buiucani – 4 cazuri; sect. Centru – 1 caz; sect. Ciocana

– 3 cazuri; sect. Râşcani – 2 cazuri. Din numărul total de pruncucideri înregistrate (16), persoana

vinovată a fost stabilită în 8 cazuri (50,0%). Astfel, dosare penale intentate în baza art.92 CP RM

din 1961 şi art.147 CP RM din 2002 au constituit: sect. Botanica – 4 dosare; sect. Buiucani

– 2 cazuri; sect. Ciocana – 2 dosare. Din ele în instanţa de judecată au fost examinate 4 dosare, şi

anume: în sect. Botanica – dosarele nr.1-494/96 şi nr.1-620/2002; în sect. Ciocana – dosarele

nr.1-523/1999 şi nr.1-533/2000. Inculpata a fost condamnată numai în trei cazuri, şi anume:

1. Dosarul nr.1-494/96 – condamnată la 2 ani privaţiune de libertate cu suspendarea pedepsei

în baza art.43 CP RM din 1961;

2. Dosarul nr.1-620/2002 – condamnată la 6 luni privaţiune de libertate cu suspendarea

pedepsei în baza art.43 CP RM din 1961;

3. Dosarul nr.1-523/1999 – eliberată de răspundere penală în legătură cu amnistia;

4. Dosarul nr.1-533/2000 – condamnată la 1 an privaţiune de libertate cu suspendarea

pedepsei în baza art.43 CP RM din 1961 (Vezi: Anexa 7).

În general, vârsta inculpatelor a fost stabilită numai în 39 de cazuri. Vârsta medie era de

aproximativ 18-20 de ani. Inculpate minore s-au întâlnit în cinci cazuri. Excepţie au constituit

cazurile de pruncucidere comise de către femei având vârsta peste 40 de ani (17,9%). Totodată,

conform datelor medicului legist A. Pădure, în 30% din cazurile de pruncucidere vârsta mamei

variază aproximativ între 17-18 ani, câte 10% – femei având vârsta de 16, 20, 22 şi 24 de ani. El

evidenţiază o legitate în alegerea modalităţilor de cauzare a morţii şi vârsta mamei: astfel, la 16-18

ani femeia deseori alege pruncuciderea activă, iar la 22-24 de ani – pruncuciderea pasivă

[155, p.14].

În Anglia şi Wales, spre exemplu, vârsta medie a femeilor care şi-au ucis copilul nou-născut

constituie 22 de ani, spre deosebire de vârsta medie a femeilor care şi-au ucis copiii mai mari, în

care cazuri vârsta medie constituie 27 de ani [157, p.24].

115

Autopsii medico-legale în cazuri de pruncucidere (mun. Chişinău)

Problema dată a fost examinată de către A. Pădure. Studiului au fost supuse toate informaţiile

existente în rapoartele de examinare, în special cele cuprinse în expertiza medico-legală a

cadavrelor de nou-născuţi, de copii şi adolescenţi până la 18 ani autopsiate în Secţia Tanatologică a

Centrului de Medicină Legală din mun. Chişinău în perioada anilor 1980-1999.

Cercetările lui A. Pădure indică la faptul că din numărul total de copii decedaţi în perioada

anilor 1980-1999 nou-născuţii reprezintă 8,99% (371 cazuri), dintre care 24,25% (90 cazuri) revin

pruncuciderii pasive sau active; în rest, decesul a survenit în urma traumatismelor obstetricale,

asfixiei prenatale şi intranatale, precum şi din cauza viciilor incompatibile cu viaţa. Din numărul

total de copii şi adolescenţi ucişi (215) pruncuciderea constituie 41,86%.

În 70% din toate cazurile studiate s-a constatat pruncuciderea activă şi în 30% de cazuri –

pruncuciderea pasivă, redusă doar la abandonarea pruncului şi la survenirea morţii acestuia în urma

unei hipotermii, uneori combinată cu aspiraţia apelor amniotice (histopatologic confirmată).

Variaţia anuală a numărului de cazuri de pruncucidere constituie de la 1-2 până la 7-8 cazuri.

Între anii 1980-1999 au fost înregistrate 46,65% cazuri, pe când în perioada 1990-1999 – 53,35%.

Incidenţă maximă a pruncuciderilor a fost înregistrată în anii 1986, 1987, 1996 şi 1998.

Totodată, cadavrele de sex masculin au fost examinate în 52,23% cazuri, iar de sex feminin – în

45,55%. În 2,22% cazuri sexul pruncului nu a putut fi stabilit din motivul putrefacţiei avansate. La

săvârşirea pruncuciderii active au fost alese următoarele modalităţi:

1) Asfixiile mecanice – 52,22% din numărul total de infanticid, sau 74,60% din numărul

total de pruncucideri active, dintre care:

a) strangulare cu laţul – 40,42%;

b) sufocare – 19,15%;

c) sugrumare cu mâinile – 17,03%;

d) submersie – 12,76%;

e) obstrucţia căilor respiratorii cu corpuri străine (căluşuri) – 10,64%.

2) Cauzarea leziunilor corporale cu obiecte contondente – 14,44% din cazurile de

infanticid, dintre care 20,63% din numărul de pruncucideri active (traume în regiunea

capului, craniocerebrale);

3) Cauzarea leziunilor corporale cu obiecte ascuţite – 3,34% din numărul total de

pruncucideri, dintre care 4,77% – pruncucideri active (traume în regiunea gâtului, lezarea

vaselor mari şi a organelor cervicale, hemoragii acute provocând moartea).

În 10% din cazuri s-a înregistrat folosirea a două şi chiar a trei modalităţi de pruncucidere

activă.

116

Abandonarea este mai mult întâlnită iarna şi primăvara. Conform datelor prezentate de către

A. Pădure, în 55,55% cazuri la momentul efectuării expertizei medico-legale identitatea mamei nu a

fost stabilită (raport egal dintre oraş şi sat – 1:1).

În majoritatea cazurilor cadavrele copiilor nou-născuţi sunt găsite:

a) la gunoiştile municipiului – 26,66%;

b) în casele mamelor – 22,22%;

c) aruncate sau înhumate în spaţiile verzi – 15,55%;

d) în stradă – 7,77%;

e) în WC-uri, subsoluri, fântâni – 15,55% [155, p.17].

Totodată, conform datelor Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”

(Bucureşti, România), s-a stabilit că analiza autopsiilor medico-legale efectuate în anul 1999 denotă

că principalele circumstanţe, din punct de vedere juridic, în care s-a produs moartea violentă au

fost: omuciderile, vătămările care au cauzat moartea şi pruncuciderile – 7,9%. În acelaşi timp, în

anul 2003 pruncuciderile au constituit 0,4% din numărul total de cazuri de morţi violente [154, p.4]

(Vezi: Anexa 8).

Studiu criminologic a 11 cazuri de pruncucidere care au fost examinate în instanţele

judecătoreşti din Republica Moldova între anii 1996-2003

Analizând dosarele penale intentate pe cazuri de pruncucidere în baza art.92 CP RM din 1961

şi examinate în instanţele de judecată din municipiile Chişinău, Bălţi, Hânceşti şi Orhei putem face

unele concluzii referitor la aspectul criminologic al pruncuciderilor /tentativelor de pruncucidere.

În baza cercetărilor noastre, am obţinut următoarele rezultate:

1. Vârsta inculpatei la momentul comiterii infracţiunii. De regulă, pruncuciderile au fost

comise de femei tinere (17-20 de ani) în 4 cazuri (36,4%). Totodată, au fost examinate 2 cazuri când

vârsta femeii era de 26-28 de ani (18,2%). E de menţionat că aproape jumătate din numărul de

inculpate aveau peste 30 de ani, iar una chiar 40 de ani, astfel formând un grup aparte – femei între

32-40 de ani (45,5%, adică 5 cazuri de pruncucidere).

2. Starea civilă. O mare parte din pruncucideri (63,6%) au fost săvârşite de femei necăsăto-

rite. Câte două cazuri revin femeilor divorţate (18,2%) şi căsătorite (18,2%). Totodată, aproape

toate femeile necăsătorite au rămas însărcinate în urma unor relaţii ocazionale, nu aveau un partener

stabil.

3. Locul de muncă /studii. Din 11 inculpate pe cazuri de pruncucidere numai una era angajată

în câmpul muncii, două erau studente la colegii (18,2%), majoritatea din ele nu lucrau – 8 (72,7%).

117

4. Locul săvârşirii infracţiunii (mediul rural /urban). Indicii sunt aproximativ asemănători.

Am stabilit că în 6 cazuri (54,5%) omorul copilului nou-născut a fost săvârşit în localităţi rurale, iar

în 5 cazuri (45,5%) – în localităţi urbane.

5. Nivelul de studii. Indicii s-au distribuit în felul următor: a) fără studii – 2 (18,2%);

b) studii medii incomplete – 3 (27,3%); c) studii medii – 6 (54,5%).

6. Locul de trai: a) la părinţi – 3 (27,3%); b) la cămin – 2 (18,2%); c) la gazdă – 2 (18,2%);

d) la ea acasă – 4 (36,4%).

7. Împrejurările în care a decurs naşterea. În primul rând, e de menţionat că în 100% de

cazuri până la naştere făptuitoarele au ascuns sarcina de la cei din jur. În 9 cazuri (81,8%) a avut loc

naşterea neasistată, iar în 2 cazuri (18,2%) femeile au fost ajutate la naştere: într-un caz – de către

concubin la inculpată acasă (Dosarul nr.1-620/2002), în al doilea caz – de către vecina care locuia în

aceeaşi cameră din cămin cu parturienta (Dosarul nr.1-560/2003).

8. Metode de săvârşire a pruncuciderilor:

1) Asfixia mecanică – 5 cazuri (45,5%), dintre care:

1.1. submersie – 1 caz

Dosarul nr.1-523/1999: „Mama şi-a înecat copilul într-o cadă cu apă. Moartea copilului a

survenit în urma asfixiei mecanice”.

1.2. strangulare cu laţul – 2 cazuri (Dosarul nr.1-252/1998; Dosarul nr.1-494/1996).

1.3. sugrumare cu mâinile – 1 caz (Dosarul nr.1-274/2001).

1.4. obstrucţia căilor respiratorii cu corpuri străine – 1 caz.

Dosarul nr.1-533/2000: „Imediat după naştere inculpata a învelit copilul într-o sacoşă de

celofan şi l-a aruncat într-o fântână de canalizare. Moartea a survenit în urma asfixiei mecanice”.

2) Aplicarea loviturilor cu obiecte ascuţite cauzatoare de moarte – 1 caz.

Dosarul nr.1-385/1996: „Moartea a survenit în urma hemoragiei acute provocate de multiple

lovituri aplicate cu foarfecele în regiunea feţei, capului, plămânului stâng şi a ficatului”.

3) Aplicarea loviturilor cauzatoare de moarte cu obiecte contondente – 1 caz.

Dosarul nr.1-159/1998: „Moartea copilului a survenit în urma leziunilor periculoase pentru

viaţă, cauzate cu un obiect contondent (fractura osului parietal din stânga, a coastelor 2, 3, 4, 5, 6

din stânga).

4) Hipotermie – 2 cazuri.

Dosarul nr.1-620/2002: „Imediat după naştere copilul a fost lăsat într-un lighean fără ajutor,

unde s-a aflat 12 ore, după ce a murit”.

118

Dosarul nr.1-560/2003: „După 4 ore de la naştere nou-născutul a fost aruncat într-o cutie

lângă containerul cu gunoi iarna, noaptea, la temperatura de -8°C, dezbrăcat. Moartea a survenit în

urma hipotermiei”.

Totodată, în două cazuri (Dosarul nr.1-185/2001; Dosarul nr.1-285/1997) moartea copilului

nu a survenit din cauze independente de voinţa făptuitoarei (tentativă), iar modalităţile de cauzare a

morţii erau alese următoarele:

Dosarul nr.1-185/2001: „Imediat după naştere copilul a fost aruncat într-un WC public, dar a

rămas viu”.

Dosarul nr.1-285/1997: „Imediat după naştere copilul a fost învelit într-o pătură,

acoperindu-i-se capul şi căile respiratorii, şi ascuns sub o pernă de 5,2 kg, dar a rămas viu şi a fost

salvat”.

9. Examinarea medico-legală psihiatrică. Cercetările noastre au stabilit că din 11 cazuri

examinate expertiza medico-legală psihiatrică a fost efectuată numai în două cazuri (18,2%), în

ambele rapoarte fiind menţionat că la momentul săvârşirii pruncuciderii inculpata avea discer-

nământul păstrat, afect fiziologic nu manifesta, de maladii psihice nu suferea (Dosarul

nr.1-385/1996; Dosarul nr.1-560/2003). Totodată, în două cazuri (18,2%) la dosar au fost anexate

certificatele medicale, care adevereau că inculpata nu se afla la evidenţă la medicul-narcolog şi la

medicul-psihiatru.

10. Anotimpul când a fost săvârşită pruncuciderea:

iarna – 3 cazuri (27,3%);

primăvara – 7 cazuri (63,6%);

vara – 0 cazuri;

toamna – 1 caz (9,1%).

11. Motivele pruncuciderii. Examinând materialele dosarelor indicate, am evidenţiat urmă-

toarele motive de care s-au condus inculpatele la săvârşirea infracţiunii:

a) sarcină nedorită – în toate 11 cazuri (100%);

b) ruşine faţă de oameni (vecini, rude) – 2 cazuri (18,2%);

c) frică faţă de părinţi – 5 cazuri (45,5%);

d) naştere în afara căsătoriei – 9 cazuri (81,8%).

În majoritatea cazurilor femeile se caracterizau negativ la locul de trai.

12. Probele acumulate pe dosar. Conform datelor din dosarele examinate, învinuirea avea în

mare parte la bază 5 probe principale:

a) procesul-verbal de cercetare la faţa locului;

b) raportul de expertiză medico-legală a cadavrului nou-născutului;

119

c) raportul de examinare medico-legală a parturientei;

d) declaraţiile inculpatei de recunoaştere a vinovăţiei;

(numai într-un caz inculpata nu şi-a recunoscut vina în comiterea pruncuciderii –

Dosarul nr.1-159/1998).

e) declaraţiile martorilor.

Cum deja s-a menţionat, expertiza medico-legală psihiatrică a fost efectuată numai în două

cazuri, iar încă în două cazuri organele de urmărire penală s-au mulţumit doar cu certificate care

afirmau că inculpata nu se afla la evidenţă la medicul-narcolog şi la medicul-psihiatru. În patru

cazuri au fost întocmite procese-verbale de ridicare a obiectelor care prezentau interes pentru

urmărirea penală (foarfece, lame, pături cu pete de sânge, haine etc.).

13. Pedeapsa aplicată

1. Dosarul nr.1-385/1996, mun. Bălţi – condamnată la pedeapsă penală sub formă de privaţiune de

libertate pe un termen de 3 ani, cu suspendarea ispăşirii pedepsei în baza art.43 CP RM (din

1961) pe un termen de probă 2 ani. Conform Deciziei Judecătoriei mun. Bălţi din 13

noiembrie 1996 (Dosarul nr.A-319/1996), condamnata a fost eliberată de termenul de

pedeapsă neispăşit în legătură cu amnistia.

2. Dosarul nr.1-560/2003. mun. Bălţi – condamnată la pedeapsa penală sub formă de amendă în

mărime de 80 salarii minime ce constituie 1440 lei moldoveneşti.

3. Dosarul nr.1-494/1996. mun. Chişinău, sect. Botanica – condamnată la pedeapsă penală sub

formă de privaţiune de libertate pe un termen de 2 ani cu suspendarea ispăşirii pedepsei pe

acelaşi termen în baza art.43 CP RM din 1961.

4. Dosarul nr.1-620/2002, mun. Chişinău, sect. Botanica – condamnată la pedeapsă penală sub

formă de privaţiune de libertate pe un termen de 6 luni cu suspendarea ispăşirii pedepsei pe

acelaşi termen în baza art.43 CP RM din 1961.

5. Dosarul nr.1-523/1999, mun. Chişinău, sect. Ciocana – eliberată de răspundere penală în legătură

cu amnistia.

6. Dosarul nr.1-533/2000, mun. Chişinău, sect. Ciocana – condamnată la pedeapsă penală sub formă

de privaţiune de liberate pe un termen de 1 an cu suspendarea ispăşirii pedepsei pe acelaşi

termen în baza art.43 CP RM din 1961.

7. Dosarul nr.1-159/1998, mun. Hânceşti – condamnată la pedeapsă penală sub formă de privaţiune

de liberate pe un termen de 2 ani cu ispăşirea pedepsei în colonie de corectare prin muncă cu

regim comun.

8. Dosarul nr.1-274/2001, mun. Hânceşti – condamnată la pedeapsă penală sub formă de privaţiune

de liberate pe un termen de 1 an şi 6 luni cu ispăşirea pedepsei în colonie de corectare prin

120

muncă cu regim comun. Apelul inculpatei împotriva sentinţei judecătoreşti mun. Hânceşti a

fost respins ca nefondat în baza deciziei Colegiului Penal al Tribunalului Chişinău (Dosarul

nr. 1a-937/2001).

9. Dosarul nr.1-185/2001, mun. Hânceşti – condamnată la pedeapsă penală sub formă de amendă în

mărime de 80 salarii minime. Apelul declarat de acuzatorul de stat pe motivul blândeţei

pedepsei aplicate a fost respins ca nefondat de către Colegiul Penal al Tribunalului Chişinău

(Dosarul nr.1a-626/2001).

10. Dosarul nr.1-285/1997, mun. Orhei – condamnată la pedeapsă penală sub formă de privaţiune

de liberate pe un termen de 3 ani cu suspendarea ispăşirii pedepsei pe un termen de 2 ani în

baza art.43 CP RM.

11. Dosarul nr.1-252/1998, mun. Orhei – condamnată la 2 ani privaţiune de liberate cu ispăşirea

pedepsei în colonie de corectare prin muncă cu regim comun.

Astfel, în total au fost condamnate la pedeapsă penală 10 femei, dintre care:

– la pedeapsă sub formă de amendă – 2 femei;

– la pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea ispăşirii pedepsei – 5 femei;

– la pedeapsă privativă de libertate cu ispăşirea pedepsei în locuri de detenţie – 3 femei.

De la răspundere penală a fost eliberată o femeie.

Totodată, e de menţionat că, fiind o crimă caracteristică numai femeilor (în sensul prevederilor

legislative), pruncuciderea se încadrează organic în criminalitatea feminină din Republica Moldova.

Pentru prima dată careva referiri criminologice la fenomenul pruncuciderii întâlnim în lucrările lui

I. Zaporojan [38, p.45].

O parte indispensabilă a studiului nostru o constituie analiza stării şi a nivelului pruncucide-

rilor în alte ţări. Astfel, V. Malikov şi N. Pavlova menţionează că în Federaţia Rusă brusc au scăzut

cazurile de pruncucideri în numărul total al omorurilor intenţionate săvârşite în anii ’80-’90 în

comparaţie cu anii ’60-’70 ai secolului al XX-lea [141, p.18; 143, p.43]. N. Pavlova subliniază că în

anii 1959-1960 procentul pruncuciderilor în numărul total de omoruri era foarte înalt, constituind în

anul 1954 64%, iar în anul 1960 – 55%. Ulterior el s-a redus esenţial: în anul 1986 – 12,9%;

în 1987 – 24,0%, în 1988 – 19,0%; în 1989 – 15,3%, în 1990 – 3%.

În Federaţia Rusă o cercetare criminologică interesantă a fost efectuată de L. Serdiuk. Toate

cele 38 de condamnate care îşi ispăşeau pedeapsa pentru infracţiuni de pruncucidere au mărturisit că

sunt disperate de viaţă. Majoritatea din ele au părinţi sau numai mamă care primeşte un salariu

mizerabil. Numai 22% din ele erau încadrate la momentul comiterii infracţiunii în procesul de

învăţământ sau în câmpul de muncă, altele nu aveau un loc de muncă permanent. Aproape la toate

121

copilul a fost rodul unei dragoste nefericite, al unei relaţii ocazionale sau chiar al violului. La

întrebarea dacă pedeapsa ce le-a fost aplicată este echitabilă (3-5 ani privaţiune de libertate) ele au

răspuns afirmativ. O mare parte din condamnate sincer se căiesc de ceea ce au săvârşit. Dintre ele,

84% sunt femei tinere, primipare. La 65% din numărul lor condiţiile de trai sunt nesatisfăcătoare:

fără un loc permanent de trai – 12%, fără nici un venit şi ajutor din partea celor apropiaţi – 28%.

Până la săvârşirea infracţiunii, circa 15% din femeile condamnate îşi duceau viaţa în desfrâu, 3%

din ele nu iubesc în genere copiii. Femeile de o vârstă mai avansată, care deja aveau 2-4 copii, s-au

hotărât la săvârşirea pruncuciderii din cauză că noul copil necesită noi cheltuieli. Argumentul

principal invocat de ele: „Ce mi-a mai rămas să fac?” [150, p.45].

O mare parte din cercetările criminologice ale fenomenului de pruncucidere au fost

desfăşurate în Europa. Printre acestea putem menţiona:

1) Studiul criminologic al omorurilor intenţionate săvârşite în Danemarca din 1946

până în 1970, în urma cărora au suferit minorii (inclusiv copiii până la 1 an), efectuat de Hart

Hansen (citat după: [132, p.36]);

2) Studiul criminologic al pruncuciderilor în Norvegia, cuprinzând perioada 1950-1979,

efectuat de Grunfield şi Steen (citat după: [132, p.36]);

3) Studiul criminologic al omorurilor şi al pruncuciderilor săvârşite în perioada 1920-

1939 în Stockholm, efectuat de către M. Kaspersson [119, p.135] şi studiul criminologic al

pruncuciderilor săvârşite în Suedia, anii 1971-1980, efectuat de Sommander şi Rammer (citat după

[119, p.135]);

4) Studiul criminologic al pruncuciderilor săvârşite în Anglia pe parcursul a doi ani,

1993 – 1994, efectuat de Falkov (100 de dosare) (citat după: [128, p.138]);

5) Studiul criminologic al pruncuciderilor săvârşite în Finlanda între anii 1970-1994,

efectuat de Hana Putkonen [158, p.17-18];

6) Studiul criminologic al infracţiunilor contra vieţii săvârşite în Finlanda între anii

1982 – 1992 de către femei, inclusiv al celor de pruncucidere [125, p. 947].

7) Studiul criminologic al pruncuciderilor şi al omorurilor intenţionate care au avut loc

în Marea Britanie între anii 1970-1975, săvârşite de către părinţii care suferă de tulburări psihice,

elaborat de d’Orban în baza a 89 de dosare studiate (citat după: [128, p.139]).

Toate cercetările criminologice care au fost analizate de noi demonstrează că pruncuciderea

este specifică tuturor societăţilor, indiferent de perioada istorică sau teritoriu, de nivelul dezvoltării

culturale, economice sau sociale. Cauza este ascunsă în conştiinţa inculpatei şi nu poate fi justificată

122

prin lipsa de bani sau a locului de trai, care, la rândul lor, pot fi considerate doar condiţii ce

favorizează pruncuciderea.

4.3. Măsuri de prevenire şi combatere a pruncuciderii

Lupta cu criminalitatea este o activitate complexă ce include trei componente specifice:

a) organizarea generală a luptei cu criminalitatea;

b) organizarea activităţii de prevenire a criminalităţii;

c) organizarea activităţii de ocrotire a normelor de drept.

În cadrul studierii pruncuciderii din punct de vedere criminologic, lupta cu acest fenomen din

partea societăţii şi a statului capătă trăsături specifice. În special, ea trebuie să fie efectivă, astfel ca

intenţiile feroce şi egoiste ale femeii-ucigaşe să nu fie confundate cu dreptul femeii la avort,

ţinându-se cont de faptul că într-un stat de drept nimeni nu are dreptul nelimitat să dispună de viaţa

altuia.

După părerea noastră, lupta cu pruncuciderea trebuie axată pe următoarele principii:

1. Activitatea preventivă se consideră a fi de bază. În cadrul prevenirii infracţiunii de prunc-

ucidere măsurile îndreptate spre acordarea asistenţei sociale sunt mai binevenite, măsurile de

convingere având prioritate faţă de cele de constrângere.

2. Depistarea pruncuciderilor şi aplicarea faţă de persoanele vinovate a măsurilor corespun-

zătoare. E important ca răspunderea femeii, care şi-a ucis copilul, să fie una reală şi în concordanţă

cu gravitatea faptei. Spre regret, după cum arată practica judiciară, femeia, care a săvârşit omorul

premeditat al copilului său nou-născut, este condamnată, de regulă (o jumătate din sentinţe), la

pedeapsă condiţională. Ca urmare, neconştientizând pericolul social al faptei comise, ea poate

săvârşi noi crime. Totodată, combaterea pruncuciderii este împiedicată, nu în ultimul rând, de

formalismul şi atitudinea neserioasă a unor colaboratori practici, care admit transmiterea dosarului

penal în instanţa de judecată în baza unor probe primitive, deseori incomplete, cu erori grave în

cazul calificării participaţiei la omorul copilului nou-născut. Ca urmare, se încalcă principiul

proporţionalităţii privind infracţiunea comisă şi pedeapsa aplicată.

3. Individualizarea răspunderii penale. La răspundere penală poate fi trasă numai persoana

care a săvârşit infracţiunea. În cazul pruncuciderii aceasta este nu numai femeia care şi-a omorât

copilul, dar şi alte persoane care au contribuit la survenirea rezultatului criminal sub formă de

moarte a copilului nou-născut.

123

4. În combaterea pruncuciderilor trebuie să se implice toţi membrii societăţii, rolul principal

revenindu-i totuşi statului. Într-adevăr, statul, fiind subiectul principal în lupta cu criminalitatea,

poate obţine unele rezultate pozitive numai având sprijinul şi susţinerea întregii populaţii. Anume

statul dispune de instrumente de prevenire a criminalităţii; statul elaborează direcţiile principale de

luptă cu criminalitatea, creează baza legală a acestei activităţi [66, p.397].

La elaborarea măsurilor de combatere a pruncuciderii trebuie să se ţină cont şi de faptul că, în

primul rând, acest tip de infracţiune se consideră a fi parte componentă a criminalităţii violente din

Republica Moldova şi, în al doilea rând, că ea intră în structura criminalităţii feminine [38, p.47].

După părerea noastră, organizarea combaterii acestui fenomen are trăsături specifice, necesi-

tând, întâi de toate, o activitate informaţională şi analitică ce ar include:

evidenţa strictă a tuturor cazurilor de depistare a cadavrelor de nou-născuţi în locuri publice

(parcurile, gunoiştile oraşului etc.), inclusiv evidenţa tuturor cazurilor de deces a nou-

născuţilor în instituţiile medicale obstetricale (indiferent de cauza acestuia);

evidenţa strictă a cazurilor înregistrate, în care au fost găsite persoanele vinovate de prunc-

ucidere;

crearea unei baze de date care să includă integral informaţii privind cazurile de prunc-

ucidere, începând cu înregistrarea cazului (spre exemplu, depistarea cadavrului de nou-

născut) şi sfârşind cu executarea pedepsei. Considerăm că această propunere îşi va găsi

aplicare în activitatea Ministerului Afacerilor Interne.

Următorul aspect important se consideră a fi prognozarea criminologică a pruncuciderii.

Aşadar, cunoscând legităţile crimei date, particularităţile ce caracterizează subiectul, locul şi timpul

săvârşirii pruncuciderii, putem nu numai să prevedem fenomenul dat şi tendinţele evoluării lui pe

viitor, dar şi să elaborăm strategii preventive.

Evaluarea strategiei preventive în combaterea pruncuciderii. Această activitate este exercitată

de către stat în baza evaluării situaţiei criminogene (adică a criminalităţii, cauzalităţii şi stării ei),

a pronosticului criminologic şi a recomandărilor elaborate de către specialişti întru prevenirea

pruncuciderii. „Strategia este arta de luptă cu criminalitatea; ea determină direcţia loviturii

principale pentru a învinge în această luptă” – scrie A.I. Dolgova [66, p.416].

Fenomenul pruncuciderii poate fi redus în mare parte prin promovarea unei politici sociale

benefice, în care scop trebuie elaborate programe de susţinere a mamelor solitare, organizate

training-uri psihologice gratuite pentru femei tinere însărcinate, care au fost respinse de către rudele

lor apropiate. În plus, necesită a fi aplicate metode de convingere în faptul că naşterea trebuie să

aibă loc în instituţii obstetricale, fiindu-le totodată educat sentimentul de responsabilitate pentru

124

viaţa viitorului copil. Aceste activităţi trebuie promovate de specialişti. Trebuie deci organizate

cursuri de pregătire a cadrelor profesionale, acestea fiind ulterior asigurate cu locuri de muncă.

Asigurarea bazei legislative în domeniul ocrotirii juridico-penale a vieţii omeneşti. Cu

programarea activităţii de combatere a criminalităţii (inclusiv a pruncuciderii) este strâns legată

activitatea legislativă a statului. Considerăm că în legislaţia Republicii Moldova trebuie introdusă o

lege care ar stabili momentul din care viaţa se consideră a fi ocrotită de legea penală şi care ar defini

noţiunile de viabilitate, copil născut viu şi copil născut mort. Totodată, propunem ca în Monitorul

Oficial să fie publicat Ordinul Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova nr.152 din 03.08.1994

„Despre unele măsuri de ocrotire a sănătăţii femeii, micşorarea numărului de avorturi în Republica

Moldova”, cu modificările ulterioare din 04.01.1999, asigurând astfel transparenţa şi accesibilitatea

lui pentru populaţie.

Pregătirea şi perfecţionarea cadrelor în domeniul combaterii pruncuciderii. Cum demons-

trează practica judiciară pe categoria dată de infracţiuni, majoritatea colaboratorilor organelor de

ocrotire a normelor de drept nu posedă cunoştinţe elementare în medicină, necesare la investigarea

pruncuciderilor.

Formarea culturii populaţiei în sfera ocrotirii vieţii umane se consideră a fi cel mai

important aspect în procesul combaterii pruncuciderii, incluzând lichidarea violenţei în familie, a

abuzului de alcool şi de droguri etc.

Totodată, prevenirea criminalităţii reprezintă activitatea statului, a societăţii şi a persoanelor

fizice şi juridice orientată spre determinarea cauzalităţii criminalităţii cu scopul neadmiterii atragerii

de noi subiecţi în săvârşirea crimelor [66, p.432].

Activitatea de prevenire include activitatea de profilaxie, de preîntâmpinare şi de contracarare.

Măsurile preventive trebuie aplicate ţinându-se seama atât de interesele individuale ale persoanei,

cât şi de necesităţile societăţii.

Atitudinea omului faţă de societate, faţă de alţi oameni, faţă de regulile de convieţuire se

formează prin educaţie şi autoeducaţie, în cadrul comunicării cu semenii săi. „Convingerile, deprin-

derile şi opiniile omului se formează în mare parte sub influenţa persoanelor cu care el comunică, în

special în tinereţe” – scrie E.A. Şein. Greşelile educaţiei, combinate uneori cu condiţiile nefavora-

bile de viaţă – lipsa locului de trai, starea materială precară – se reflectă asupra formării

personalităţii. Formarea personalităţii începe în familie. De faptul ce a auzit copilul acasă, ce a

văzut în familie în mare parte depind idealurile vieţii şi scopurile practice de care el se va conduce

în viaţă [103, p.24].

Totodată, pruncuciderii îi sunt caracteristice şi cauze proprii, trăsături specifice; cunoscându-

le, putem elabora măsuri speciale de prevenţie şi profilaxie a pruncuciderii.

125

În criminologie se disting prevenţia generală şi prevenţia specială.

Prevenţia generală reprezintă un sistem de măsuri orientate spre înlăturarea cauzelor ce

determină criminalitatea, promovate în rândul întregii populaţii [66, p.339].

Prevenţia specială reprezintă un sistem de măsuri la fel orientate spre înlăturarea cauzalităţii

criminalităţii, însă promovate, în special, în cadrul unor grupuri sociale aparte, unde probabilitatea

comiterii infracţiunii este mult sporită. În cazurile prevenţiei speciale accentul este pus pe grupurile

sociale cu grad sporit de criminogeneză şi pe cele cu grad sporit de victimogeneză.

În ce priveşte pruncuciderea, grupul cu grad sporit de criminogeneză include fete minore

necăsătorite din familii nefavorabile, sau, dimpotrivă, femei mature (peste 40 de ani) cu sarcina

neplanificată; femeile care nu au o sursă de venit stabilă, femeile nevoiaşe ale căror venituri legale

nu le pot asigura existenţa. La subiecţi cu grad sporit de victimogeneză se referă cei care nu sunt

protejaţi împotriva violenţei fizice, şi anume – nou-născuţii.

Aşadar, în criminologie victimă a infracţiunii se consideră a fi orice persoană, căreia i se

cauzează, direct sau indirect, prejudiciu fizic, material sau moral [25, p.262].

La rândul său, criminologul D.V. Rivman evidenţiază aşa-numita „victimitate individuală”

constituită din componente de personalitate şi de situaţie. Componentul de personalitate al victimi-

tăţii individuale se consideră a fi capacitatea persoanei de a deveni victimă în urma unor trăsături

subiective caracteristice ei, adică putinţa de a fi victimă [85, p.40].

Conform tipologiei propuse de D.V. Rivman, nou-născuţii se referă la tipul universal, adică

sunt persoane cu trăsături specifice, care determină vulnerabilitatea lor potenţială sporită faţă de

diferite infracţiuni; ei sunt pasivi şi slabi [85, p.43]. Componentul de situaţie se consideră a fi

capacitatea de a deveni victimă potenţială preponderent în urma concursului de împrejurări

situative, al căror pericol este irezistibil.

Un loc deosebit în lupta cu pruncuciderile ocupă prevenţia specială, adică acţiunea asupra

acelor persoane, care pot săvârşi infracţiuni, asupra mediului lor social. Tipul dat de activitate, scrie

A.I. Dolgova, reprezintă „metode de lucru cu un individ aparte, cu mediul lui apropiat” [66, p.452].

Drept exemplu poate servi Dosarul nr.4689/2002. Decizia nr.25. Şedinţa publică din

07.01.2003. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală:

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că petenta condamnată V.C. a

solicitat întreruperea executării pedepsei de 18 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr.34/7

din martie 2002 pronunţată de Tribunalul Teleorman.

În cererea formulată s-a indicat că în timpul executării pedepsei a născut un copil la data de

6 iulie 2002. Din sentinţa penală menţionată rezultă că petenta a fost condamnată la 18 ani

închisoare pentru infracţiunea de omor calificat, întrucât la 19 mai 2001 a născut un făt viu şi la 30

126

minute după naştere l-a lovit în mod repetat şi cu intensitate, provocându-i leziuni în urma cărora

acesta a decedat.

În prezent solicită întreruperea executării pedepsei pentru îngrijirea copilului pe care l-a

născut în timpul detenţiei.

Astfel, instanţa a ajuns la concluzie că petenta, care a suferit o condamnare pentru

infracţiunea de omor calificat (omorându-şi copilul nou-născut), poate reprezenta un real pericol

pentru copilul născut în detenţie, precum şi pentru ceilalţi copii pe care îi are în întreţinere.

Curtea de Apel, ca şi instanţa de fond, a considerat că petiţionara condamnată nu oferă

garanţii suficiente cu privire la asigurarea securităţii fizice a minorului, având în vedere

antecedentele comportamentale ale acesteia [166].

Cum rezultă din exemplul de mai sus, condiţiile de fapt enumerate nu s-au modificat. Copilul

născut în penitenciar este fructul unei relaţii intime ocazionale şi nu a fost recunoscut de tată. În

contextul expus, întreruperea executării pedepsei astfel cum a solicitat condamnata nu ar avea, după

părerea noastră, ca finalitate ocrotirea dreptului copilului minor, în vârstă de sub un an, de a fi

îngrijit, crescut şi educat de mama sa.

Or, în cazul de faţă, uciderea copilului nou-născut de către condamnată creează serioase

îndoieli cu privire la capacitatea acesteia de a asigura creşterea şi ocrotirea minorului în condiţii de

deplină siguranţă. Interesul copilului fiind serios periclitat – aspect constatat de cele două instanţe –

determină respingerea recursului declarat de petenta condamnată.

Aşadar, hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a României a condus la formarea unui nou

principiu aplicabil în cauzele penale analogice.

„Când o condamnată are un copil mai mic de un an, executarea pedepsei poate fi amânată,

respectiv întreruptă.

Dacă din datele cauzei rezultă că această măsură nu este în interesul unei mai bune

ocrotiri a copilului, instanţa nu este obligată să dispună amânarea sau întreruperea executării

pedepsei” (Decizia nr.1220 din 11 martie 2003) [170].

Măsurile de prevenţie specială individuală reprezintă un instrument social, care este orientat

spre neutralizarea şi înlăturarea trăsăturilor negative ale persoanei şi, respectiv, spre corectarea

comportamentului ei. Totodată, când măsura de prevenţie este îndreptată spre mediul social, atunci

se urmăreşte scopul de a neutraliza sau a înlătura factorii negativi din exterior, care deformează

personalitatea (condiţiile de trai nefavorabile, relaţiile interpersonale negative etc.).

Mai detaliat, în calitate de obiect al prevenţiei individuale a pruncuciderii se consideră

următoarele:

127

1. Comportamentul şi modul de viaţă antisocial al femeii care poate contribui la

sporirea probabilităţii săvârşirii pruncuciderii de către ea.

2. Trăsăturile caracteristice de natură personală şi psihologică care predetermină

deformarea comportamentului ei.

3. Trăsăturile caracteristice de natură psihofiziologică.

4. Condiţiile nefavorabile ce influenţează dezvoltarea personalităţii ei (cele din mediul

de trai, din sfera de activitate, de instruire etc.).

Într-adevăr, în perioada de gestaţie, mai ales nedorită, pot apărea alte împrejurări sub al căror

imperiu femeia va lua decizia de a-şi omorî copilul, printre acestea: refuzul ajutorului din partea

rudelor, lipsa locului de trai, a locului de muncă etc. Anume aceşti factori situativi pot provoca

comportamentul deviant al mamei. Dacă aceşti factori vor fi înlăturaţi la timp, atunci pruncuciderea

poate fi evitată cu un mare grad de probabilitate. Scopul principal al prevenţiei individuale este

corectarea femeii, schimbarea comportamentului ei din unul antisocial în unul legal.

Pentru atingerea acestui scop trebuie elaborată o listă întreagă de obiective, printre care:

1. Depistarea persoanelor al căror comportament mărturiseşte despre posibilitatea reală

a săvârşirii infracţiunii, şi anume: a femeilor care sunt predispuse la comiterea pruncuciderii, în

special a femeilor tinere provenite din familii cu venit mic, a celor din alte oraşe sau sate care îşi fac

studiile în instituţiile de învăţământ din capitală. În acest scop este necesar a exercita controale şi a

lua la evidenţă studentele însărcinate necăsătorite, care locuiesc în cămine, deoarece aproximativ

25% din cazurile de pruncucidere se săvârşesc anume în aceste locuri. Respectiv, potenţialii

infractori trebuie căutaţi, în primul rând, la locul lor de trai.

2. Înăsprirea controlului asupra instituţiilor obstetrico-ginecologice care efectuează

întreruperea sarcinii, mai ales în cazurile adresării femeilor cu termen mare de sarcină. Unui control

minuţios trebuie supus fiecare caz de deces al copilului în aceste instituţii, la fel cazurile de

declanşare artificială a naşterii contrar indicaţiilor medicale (peste 22 de săptămâni de gestaţie).

3. Depistarea familiilor ai căror membri sunt predispuşi la acţiuni agresive şi

autoagresive. Supravegherea persoanelor ţinute la evidenţă în dispensarele psihoneurologice din

Republica Moldova. Cu referire la pruncucidere, sub control trebuie ţinute în special femeile

însărcinate din aceste familii. Menţionăm în context că criminologii de peste hotare şi medicii

legişti au constatat că femeile care suferă de maladii psihice sunt predispuse, după ce şi-au omorât

copiii, la suicid [129, p.813].

128

Elaborarea măsurilor de prevenţie a pruncuciderii necesită cunoaşterea:

1) factorilor ce determină comiterea pruncuciderii (care au servit drept cauză a acestei

infracţiuni; a fost ea legată cu abuzul de droguri ori de alcool; a fost ea determinată de

conflictele familiale sau comisă în urma unei stări psihice deosebite; condiţiile care au

favorizat săvârşirea pruncuciderii etc.):

2) caracteristicilor social-demografice (informaţii despre nivelul de studii, vârsta, starea

civilă, componenţa de familie, locul de trai, nivelul de cultură, starea socială, atitudinea

faţă de muncă, faţă de copii etc.);

3) particularităţilor individual-psihologice (trăsăturile de caracter, calităţile de voinţă,

gradul de integrare a spiritului şi a biologicului etc.);

4) înclinaţiilor deosebite antisociale (abuz de alcool şi droguri, tendinţe la acţiuni agresive

sau autoagresive etc.);

5) particularităţilor de dezvoltare fiziologică (în special ale persoanelor ce suferă de maladii

psihice).

Măsurile de prevenţie individuală pot fi rezultative numai atunci când sunt planificate din

timp. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem persoana căreia îi sunt adresate aceste măsuri şi mediul ei

ambiant, acordându-i ajutorul necesar în ce priveşte angajarea în câmpul muncii, ameliorarea

condiţiilor de viaţă, luarea de măsuri pentru preîntâmpinarea şi contracararea omorului planificat al

copilului nou-născut nedorit. În scopul asigurării securităţii vieţii copilului şi a mamei însăşi, pe

lângă instituţiile specializate, instituţiile obstetricale trebuie desfăşurate consultaţii psihologice

gratuite pentru femeile însărcinate care au nimerit într-o situaţie de viaţă dificilă, nefavorabilă

naşterii. Trebuie organizate discuţii individuale cu femeile însărcinate care, aflându-se la ultimul

termen de gestaţie, intenţionează să se dezică de copil; în cadrul discuţiilor ele trebuie convinse să

nască, accentuând – în instituţii specializate. Considerăm că în cadrul acestor consultaţii este

necesar a promova principiul responsabilităţii mamei pentru viaţa viitorului copil (Vezi: Anexa 9).

După părerea noastră, în legislaţia naţională necesită a fi operate unele modificări în ce

priveşte efectuarea avorturilor, şi anume: femeilor din familii sărace, a căror situaţie materială nu le

permite achitarea avortului, trebuie să li se acorde dreptul de a efectua avortul în mod gratuit până la

12 săptămâni de gestaţie. Drept argument pro poate servi cazul real din practica judiciară, când

inculpata şi-a justificat fapta de omor al pruncului în felul următor: „Pentru avort îmi trebuiau

300 de lei, pe care la moment nu-i aveam, iar la naştere bani nu trebuiesc” (Dosarul

nr. 1-533/2000).

129

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Rezultatele obţinute în urma investigaţiilor efectuate rezidă în:

1. Determinarea însemnătăţii noţiunii de „neonaticid”, fiind una reuşită şi corectă din punct de

vedere etimologic. Anume noţiunea de „neonaticid” redă adecvat conţinutul faptei de ucidere a

copilului nou-născut în timpul naşterii sau imediat după naştere, săvârşite de către mama aflată

într-o stare de tulburare fizică sau psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului.

Aşadar, ne pronunţăm pentru substituirea denumirii articolului 147 CP RM „Pruncuciderea” cu cea

de „Neonaticidul”;

2. Probarea faptului că viaţa copilului nou-născut se consideră începută din momentul declanşării

naşterii fiziologice, iar cauzarea morţii unui copil viu care s-a născut în rezultatul declanşării artifi-

ciale a travaliului sau în urma naşterii naturale premature la termenul de gestaţie peste 22 de

săptămâni trebuie recunoscută ca omor;

3. Stabilirea conexiunilor între noţiunile „copil viu” şi „copil viabil”. Împrejurarea că, potrivit

actelor medico-legale, copilul era neviabil din cauza unei afecţiuni congenitale, este irelevantă, de

vreme ce în momentul naşterii acesta era viu;

4. Demonstrarea tezei că tulburările psihice provocate de actul naşterii trebuie să aibă o anumită

intensitate (pentru a produce o îngustare a câmpului conştiinţei) şi că infracţiunea de pruncucidere

nu poate fi comisă cu discernământul păstrat. Dovedirea premeditării exclude încadrarea de

pruncucidere;

5. Argumentarea faptului că pe parcursul sarcinii nedorite la femei apare un mecanism specific de

autoapărare – negarea sarcinii;

6. Efectuarea unui studiu criminologic, în urma căruia s-a stabilit că cauza pruncuciderilor este

ascunsă în conştiinţa inculpatei şi nu poate fi justificată prin lipsa de loc de trai sau starea materială

dificilă; acestea pot fi considerate doar în calitate de factori ce favorizează pruncuciderea;

7. Elaborarea măsurilor de prevenire şi combatere a pruncuciderii;

8. Demonstrarea oportunităţii revizuirii legislaţiei în vigoare, în vederea formulării şi adoptării unor

norme distincte consacrate ocrotirii vieţii omeneşti.

130

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

I. Concluzii

1. Cauzarea morţii unui copil viu, care s-a născut în rezultatul declanşării artificiale a

travaliului sau în urma naşterii naturale premature la termenul de gestaţie ce depăşeşte 22 de

săptămâni, trebuie calificată drept omor.

2. Drept cea mai convingătoare probă a existenţei vieţii omeneşti trebuie să fie recunoscută

respiraţia; totodată, prezenţa acestei vieţi nu poate fi demonstrată numai prin respiraţie, de aceea

faptul că copilul nu a respirat nu exclude posibilitatea de a-l recunoaşte viu. Ca urmare, pot exista

cazuri când, fără a respira, copilul îşi poate prelungi viaţa în afara corpului mamei, dar

asemănătoare cu viaţa intrauterină, adică doar prin circulaţia sângelui, cum ar fi, spre exemplu,

cazul morţii aparente.

3. Viu trebuie recunoscut şi copilul omorât în timpul naşterii, care deja nu poate fi considerat

făt intrauterin, chiar dacă el nu a început să respire. Împrejurarea că, potrivit actelor medico-legale,

copilul era neviabil din cauza unei afecţiuni congenitale, este irelevantă, de vreme ce în momentul

naşterii acesta era viu.

4. Timpul săvârşirii infracţiunii practic coincide cu perioada în care copilul se consideră nou-

născut din punct de vedere medico-legal – 24 de ore.

5. În calitate de subiect în sensul art.147 CP RM poate fi recunoscută numai lehuza

(parturienta) ori lăuza, care se află într-o stare de tulburare fizică sau psihică cu diminuarea

discernământului, cauzată de naştere, adică femeia care l-a purtat şi l-a născut pe acest copil, cu

condiţia că la momentul săvârşirii pruncuciderii ea a atins vârsta de 14 ani.

6. Femeia în timpul săvârşirii pruncuciderii trebuie să se afle într-o stare deosebită psiho-

fiziologică cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere, care se exprimă la două niveluri:

1) nivelul biologic – prezenţa unei tulburări psihice temporare care nu exclude responsabilitatea şi

care este provocată de naştere, este spontană şi de scurtă durată, 2) nivelul sociologic – această stare

este condiţionată atât de factori endogeni, cât şi de factori exogeni care pot contribui la apariţia

comportamentului afectiv, agitaţiei, agresivităţii nejustificate faţă de copil; în alţi termeni – situaţie

psihotraumantă.

7. În majoritatea cazurilor pe parcursul sarcinii nedorite la femei apare un mecanism specific

de autoapărare – negarea sarcinii, adică refuzul de a percepe obiectiv împrejurările reale; este o

decepţie deliberată, o acţiune conştient aleasă, manifestându-se în tulburarea Ego-ului. Cauza

principală a negării sarcinii întâlnită mai des la adolescente este, considerăm, clară – ruşinea banală,

frica şi culpabilitatea. Frica de reacţia familiei, frica de viitorul apropiat, frica de a fi respinsă. În

131

baza cercetărilor noastre am stabilit că sarcina poate fi negată chiar de către mama fetei însărcinate.

Nu poate fi acceptată nici afirmaţia rudelor inculpatei precum că nu ştiau despre sarcina ei, totodată

locuind cu ea sub un acoperiş, uneori fiind chiar în camera de alături în momentul declanşării

naşterii.

8. Cauza pruncuciderilor este ascunsă în conştiinţa inculpatei şi nu poate fi justificată prin

lipsa de loc de trai sau starea materială dificilă; acestea pot fi considerate doar în calitate de factori

ce favorizează pruncuciderea.

II. Recomandări:

1. Ne pronunţăm pentru substituirea denumirii nu prea reuşite „pruncucidere” cu noţiunea de

„neonaticid”, considerând-o mai corectă din punct de vedere legislativ, ştiinţific şi al dreptului

penal. Anume noţiunea de „neonaticid” redă adecvat conţinutul faptei de ucidere a copilului nou-

născut în timpul naşterii sau imediat după naştere, săvârşite de către mama aflată într-o stare de

tulburare fizică sau psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului.

2. Propunem completarea dispoziţiei articolului 147 CP RM cu noţiunea „propriului copil”,

fiindcă la răspunderea penală în baza art.147 CP RM poate fi trasă numai femeia care a născut acest

copil, adică mama biologică.

3. Este necesar ca în Monitorul Oficial să fie publicat Ordinul Ministerului Sănătăţii al

Republicii Moldova nr.152 din 03.08.1994 „Despre unele măsuri de ocrotire a sănătăţii femeii,

micşorarea numărului de avorturi în Republica Moldova”, cu modificările ulterioare din

04.01.1999, asigurând astfel transparenţa şi accesibilitatea lui pentru populaţie.

4. Depistarea familiilor ai căror membri suferă de maladii psihice, fiind predispuşi la acţiuni

agresive şi autoagresive. Supravegherea persoanelor ţinute la evidenţă în dispensarele psihoneuro-

logice din Republica Moldova.

5. Înăsprirea controlului asupra instituţiilor obstetrico-ginecologice care efectuează întreru-

perea sarcinii, mai ales în cazurile adresării femeilor cu termen mare de gestaţie. Unui control

minuţios trebuie supus fiecare caz de deces al copilului în aceste instituţii.

6. Cu scopul perfectării legislaţiei penale în vigoare, propunem următoarea redacţie a art.147

din Codul penal al Republicii Moldova:

„Art.147. Neonaticidul

(1) Omorul propriului copil nou-născut săvârşit în timpul naşterii sau în primele 24

de ore după naştere de către lehuză sau lăuză, care se află într-o stare de tulburare fizică sau

psihică, cauzată de naştere, cu diminuarea discernământului

se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.”

132

ANEXE Anexa 1

DOSARE PENALE

(art.147 CP RM din 18 aprilie 2002, art.92 CP RM din 26 martie 1961) Depistarea infracţiunilor pe cazuri de pruncucidere (după datele DI a MAI din 12 mai 2004)

în ordine cronologică Nr. D /o Numărul dosarului Data intentării Locul comiterii pruncuciderii

1. 1996048014 1996.02.21 mun. Bălţi 2. 1996428020 1996.03.23 mun. Chişinău (sect. Botanica) 3. 1996448020 1996.05.03 or. Ialoveni 4. 1996328014 1996.08.02 or. Soroca 5. 1997438002 1997.01.13 or. Cantemir 6. 1997348005 1997.01.29 or. Ştefan-Vodă 7. 1997358040 1997.05.06 or. Teleneşti 8. 1997278018 1997.05.10 or. Orhei 9. 1997188032 1997.06.08 or. Căuşeni 10. 1997458027 1997.09.05 or. Basarabeasca 11. 1997238024 1997.10.03 or. Leova 12. 1997138021 1997.12.04 or. Dubăsari 13. 1997188055 1997.12.23 or. Căuşeni 14. 1998208016 1998.03.02 or. Hânceşti 15. 1998278012 1997.03.11 or. Orhei 16. 1998098018 1998.03.23 or. Glodeni 17. 1998248024 1998.04.09 or. Nisporeni 18. 1998388061 1998.04.13 or. Floreşti 19. 1998338033 1998.05.12 or. Străşeni 20. 1998428071 1998.05.26 mun. Chişinău (sect. Botanica) 21. 1998328024 1998.07.03 or. Soroca 22. 1998168045 1998.09.11 or. Călăraşi 23. 1998038100 1998.10.02 mun. Chişinău (sect. Buiucani) 24. 1998428200 1998.11.19 mun. Chişinău (sect. Botanica) 25. 1999488080 1999.05.19 mun. Chişinău (sect. Ciocana) 26. 2000488017 2000.04.06 mun. Chişinău (sect. Ciocana) 27. 2000038185 2000.05.27 mun. Chişinău (sect. Buiucani) 28. 2000448118 2000.12.08 or. Ialoveni 29. 2001098010 2001.02.01 or. Glodeni 30. 2001208012 2001.02.15 or. Hânceşti 31. 2001438013 2001.05.18 or. Cantemir 32. 2001208030 2001.05.22 or. Hânceşti 33. 2001078013 2001.07.06 or. Briceni 34. 2002338022 2002.04.19 or. Străşeni 35. 2002428055 2002.04.22 mun. Chişinău (sect. Botanica) 36. 2003048030 2003.03.21 mun. Bălţi 37. 2003458010 2003.05.16 or. Basarabeasca 38. 2003048284 2003.08.29 mun. Bălţi 39. 2003280312 2003.10.24 or. Rezina 40. 2004388009 2004.03.30 or. Floreşti

TOTAL 40 de dosare

133

Anexa 2

DOSARE PENALE

(art.147 CP RM din 18 aprilie 2002, art.92 CP RM din 26 martie 1961) Depistarea cadavrelor nou-născuţilor

(după datele DI a MAI din 12 mai 2004) în ordine cronologică

Nr. D /o Numărul dosarului Data intentării Locul comiterii pruncuciderii

1. 1996238004 1996.02.08 or. Leova

2. 1996038023 1996.03.14 mun. Chişinău (sect. Buiucani)

3. 1996038032 1996.03.23 mun. Chişinău (sect. Buiucani)

4. 1996438014 1996.04.29 or. Cantemir

5. 1996028044 1996.05.15 mun. Chişinău (sect. Râşcani)

6. 1996228009 1996.07.22 or. Sângerei

7. 1996048077 1996.10.07 mun. Bălţi 8. 1996428107 1996.10.30 mun. Chişinău (sect. Botanica)

9. 1997218034 1997.05.27 or. Criuleni

10. 1998438029 1998.05.06 or. Cantemir

11. 1998308035 1998.11.15 or. Râşcani

12. 1999218006 1999.03.04 or. Criuleni

13. 1999048078 1999.03.11 mun. Bălţi 14. 1999488095 1999.07.08 mun. Chişinău (sect. Ciocana)

15. 2000028098 2000.10.02 mun. Chişinău (sect. Râşcani)

16. 2000358048 2000.11.28 or. Teleneşti 17. 2001208008 2001.02.01 or. Hânceşti 18. 2001478005 2001.04.26 or. Şoldăneşti 19. 2001788039 2001.09.12 or. Căuşeni

20. 2001188049 2001.10.31 or. Căuşeni

21. 2002338007 2002.02.12 or. Străşeni

22. 2002408010 2002.02.18 or. Cimişlia

23. 2002428044 2002.03.21 mun. Chişinău (sect. Botanica)

24. 2002468007 2002.04.01 or. Taraclia

25. 2003340388 2003.12.02 or. Ştefan-Vodă 26. 2004010177 2004.02.09 mun. Chişinău (sect. Centru)

27. 2004340122 2004.03.16 or. Ştefan-Vodă TOTAL 27 de dosare

134

Anexa 3

Schema 1

Starea şi dinamica pruncuciderilor în perioada 1992-2004.

Anexa 4

Schema 2

Dinamica pruncuciderilor şi omorurilor în urma cărora au suferit copii în vârstă

de la 0 până la 18 ani, perioada 1996-2002.

8

6

89

12

10

13

45

9

65

3

0

2

4

6

8

10

12

14

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

13

6

22

15

24

20

12

10 9

54

10

1720

0

5

10

15

20

25

30

35

40

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

pruncucideri omoruri intenţionate

135

Anexa 5

Tabelul 3

Anii 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Total infracţiuni 426 471 398 385 305 294 342 Inclusiv împotriva persoanei

216 227 200 220 190 136 206

dintre care omor şi tentativă de omor

22 15 24 20 17 10 20

dintre care pruncucideri 12 10 13 4 5 9 6

Numărul infracţiunilor în urma cărora au suferit copii (inclusiv minori)

în perioada 1996-2002

Schema 3

426

216

2212

471

227

15 10

398

200

2413

385

220

204

305

190

175

294

136

109

342

206

206

0

50

100

150

200

250

300

350

400

450

500

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Totaldintre care omor ş i tentativă de omorinclusiv împotriva persoaneidintre care pruncucideri

136

Anexa 6

Tabelul 4

Cauza decesului copiilor

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Accidente rutiere 74 63 54 40 45 48 50

Omoruri intenţionate 22 15 24 20 17 10 20

Pruncucideri 12 10 13 4 5 9 6

Coraportul dintre numărul copiilor decedaţi în urma accidentelor rutiere şi

numărul copiilor care au devenit victime ale infracţiunilor împotriva persoanei

(perioada 1996-2002)

Schema 4

74

22

12

63

1510

54

24

13

40

20

4

45

17

5

48

10 9

50

6

0

10

20

30

40

50

60

70

80

1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

accidente rutiere omoruri intenţionate pruncucideri

20

137

Anexa 7

Schema 5

Cauzele penale de pruncucidere (art.92-147 CP RM)

înregistrate în perioada 01.01.1996-12.05.2004 (mun. Chişinău)

Cazuri de depistare a cadavrului nou-născutului

Dosare de pruncucidere cu depistarea făptuitoarei

Dosare examinate în instanţa de judecată

sect. Botanica, nr. 1-494/96 sect. Botanica, nr.1-620/02 sect. Ciocana, nr.1-523/99 sect. Ciocana, nr.1-533/2000

Pedeapsa penală:

sect. Botanica – 2 sect. Buiucani – 2 sect. Centru – 1 sect. Ciocana – 1 sect. Râşcani – 2 TOTAL – 8

sect. Botanica – 4 sect. Buiucani – 2 sect. Ciocana – 2 TOTAL – 8

nr.1-494/96 2 (doi) ani priva-ţiune de libertate cu sus-pendarea ispăşirii pedepsei

nr.1-620/02 6 (şase) luni pri-vaţiune de libertate cu sus-pendarea ispăşirii pedepsei

nr.1-523/99 eliberată de răs-pundere penală în legătură cu amnistia

nr.1-533/2000 1 (un) an pri-vaţiune de libertate cu sus-pendarea ispăşirii pedepsei

16

8

43

0

2

4

6

8

10

12

14

16

Înregistrate A fost efectuatăurmărirea penală

Cauza a fost examinată îninstanţa de judecată

Inculpata a fostcondamnată

138

Anexa 8

Decese accidentale (accidente rutiere, feroviare, de muncă etc.)

69,1%

Culpe medicale 0,1%

Sinucideri30,1%

Omucideri, Leziuni cauzatoare de moarte şi Pruncucideri

7,9%

Decese accidentale 63,6

Omucideri 6,6

Sunucideri 29,4

Pruncucideri 0,4

Autopsii medico-legale pe cazuri de pruncucidere conform datelor

Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”

(Bucureşti, România)

Clasificarea juridică a deceselor din cauză violentă autopsiate în anul 2000

(Din analiza autopsiilor medico-legale efectuate în anul 1999 rezultă că, din punct de vedere juridic, principalele circumstanţe în care s-au produs morţi violente au fost:

– Sinucideri 30,1% – Omucideri, vătămări cauzatoare de moarte şi pruncucideri 7,9% – Decese survenite în condiţiile unor accidente 61,9%).

Circumstanţele de producere a morţilor violente (în %)

Circumstanţele de producere a morţilor violente au fost deosebit de variate: pe primul loc, ca frecvenţă, s-au situat decesele acci-dentale (60%). Sinuci-derile (reprezentând circa 30% din totalul morţilor violente) au înregistrat 3481 de cazuri, adică mai multe victime decât au generat accidentele rutiere, precum şi omuciderile rutiere şi omuciderile luate la un loc. Accidente de muncă

3,0

Accidente rutiere 22,1

Accidente de tren 3,7

Alte accidente de trafic 1,0

Accidente casnice 10,2

Decese accidentale în alte circumstanţe

23,9

139

Anexa 9

Obligaţiile gravidei

(conform Ghidului A Naţional de Perinatologie)

în cazul căsătoriei, să facă un examen medical pentru depistarea afecţiunilor transmisibile

nou-născuţilor;

adresarea timpurie la medic în cazul stabilirii sarcinii;

examinarea clinică şi de laborator, completă şi la timp, recomandată de obstetricianul-

ginecolog şi consultaţiile medicilor specialişti;

îndeplinirea minuţioasă a recomandaţiilor medicale curative şi profilactice; spitalizarea la

timp în instituţiile obstetrice în caz de necesitate a tratamentului staţionar;

respectarea regulilor controlului medical în evoluţia sarcinii, frecventarea regulată a

consultaţiei de femei, respectarea periodicităţii investigaţiilor;

pregătirea pentru naştere conform programului consultaţiei de femei, însuşirea regulilor

alimentării copilului şi a metodelor contraceptive postpartum;

respectarea minuţioasă a regulilor igienei personale şi a regimului alimentar recomandate de

medic;

la agravarea stării generale, apariţia durerilor, scurgerea lichidului amniotic, apariţia

eliminărilor sangvine din căile de naştere, cefalee ş. a. urgent trebuie de apelat la consultaţia

de femei sau la medicii asistenţei de urgenţă;

în cazul prezenţei tuberculozei, bolilor venerice şi sexual-transmisibile, femeile sunt obligate

să informeze la timp personalul instituţiilor obstetricale, să urmeze tratamentul

corespunzător şi în volumul prescris. În conformitate cu legislaţia în vigoare, poartă

responsabilitate judiciară pentru neinformarea despre existenţa maladiilor sus-numite şi

răspândirea lor;

se interzice, conform legii, folosirea alcoolului şi a drogurilor

În caz de încălcări grave ale obligaţiilor sale, alocările de stat acordate gravidelor pot fi limitate

sau suspendate [26, p.89]

140

BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 24.07.1994 // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova, 1994, nr.1.

2. Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului (adoptată la 20 noiembrie 1989 la

New York, în vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie 1993). Drepturile Omului

– principalele instrumente cu caracter universal la care Republica Moldova este parte.

- Chişinău: Garuda-Art, 1998. - 732 p.

3. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului // Drepturile Omului, principalele instrumente

cu caracter universal la care Republica Moldova este parte. - Chişinău: Garuda-Art, 1998.

- 732 p.

4. Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 6.06.2002 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2002, nr. 82-86.

5. Codul Penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, 2002, nr.128-129, nr.134. - Chişinău: Cartier, 2002. - 528 p.

6. Codul Penal al Republicii Moldova din 24 martie 1961 // Veştile R.S.S.M., 1961, nr.10.

- Chişinău: Cuant, 1997. - 390 p.

7. Codul Penal al României // Buletinul Oficial al României, 1968, nr. 79-79 bis; Monitorul

Oficial al României, 1997, nr. 65.

8. Codul Penal şi acte conexe – Bucureşti: Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 2004.- 437 p.

9. Legea Republicii Moldova nr.173-XIII din 06.07.94 privind modul de publicare şi intrare in

vigoare a actelor oficiale // Monitorul Oficial al R. Moldova nr.1 din 12.08.1994.

10. Legea Republicii Moldova nr.338-XIII din 15.12.94 privind drepturile copilului // Monitorul

Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.13.

11. Legea Republicii Moldova nr.100-XV din 26.04.2001 privind actele de stare civilă //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.97-99.

12. Уголовное законодательство Норвегии // Научное редактирование и вступительная

статья доктора юридических наук, профессора Ю.В. Голика / Перевод с норвежского

А.В. Жмени. - Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2003. - 375 с.

13. Уголовный Кодекс Российской Федерации. Принят Государственной Думой 24 мая

1996 года (в ред. Федеральных законов от 27.05.98 № 77-ФЗ, от 25.06.98 № 92-ФЗ)

141

// Сборник Кодексов Российской Федерации / Под редакцией Л. Кузнецовой –

Москва: Издательство ЗАО «Славянский Дом Книги», 1998. - 624 с.

14. Уголовный Кодекс Федеративной Республики Германия / Научная редакция и предис-

ловие доктора юридических наук, профессора Д.А. Шестакова. Предисловие Н.С.

Рачковой. - Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2003. - 524 с.

15. Уголовный Кодекс Франции / Научное редактирование кандидата юридических наук,

доцента Л.В. Головко и кандидата юридических наук, доцента И.Е. Крылова. - Санкт-

Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002. - 650 с.

16. Уголовный Кодекс Турции / Научная редакция и предисловие кандидата

юридических наук, доцента Н. Сафарова и доктора права Х. Аджара. - Санкт-

Петербург: Юридический Центр Пресс, 2003. - 374 с.

II. Literatura: monografii, manuale, materiale didactice, comentarii

17. Abraham Pavel, Derşidan Emil. Codul penal al României (comentat şi adnotat) - Bucureşti:

Naţional, 2002. - 695 p.

18. Boroi Alexandru. Infracţiuni contra vieţii. - Bucureşti: ALL BECK, 1999. - 272 p.

19. Boroi Alexandru. Pruncuciderea şi uciderea din culpă. - Bucureşti: Ministerul de Interne,

Academia de Poliţie „Alexandru Ion Cuza”, 1992. - 125 p.

20. Brânză Sergiu. Infracţiuni contra vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei. -

Chişinău: USM, 1999. - 234 p.

21. Bujor Valeriu, Bejan Octavian. Mecanismul comportamentului criminal: Material didactic. -

Chişinău: Universitatea de Criminologie, 2003. - 36 p.

22. Ciobanu Igor. Criminologie. Vol. II – Chişinău: Cartdidact (Tipografia „Reclama”), 2004.

- 298 p.

23. Copiii Moldovei = Дети Молдовы // Departamentul Statistică şi Sociologie al Republicii

Moldova. - Chişinău: Statistica, 2003. - 80 p.

24. Drept penal. Partea Generală / Coordonator prof. univ., dr. Vasile Dobrinoiu (colectiv de

autori: Gheorghe Nistoreanu, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar,

Valerică Lazăr). Ediţia a IV-a. - Bucureşti: Europa Nova, 1999. - 576 p.

25. Gladchi Gheorghe. Criminologie generală: Manual pentru facultăţile de drept. - Chişinău:

Museum, 2001. - 312 p.

26. Grama Mariana. Participanţii la infracţiune şi particularităţile răspunderii lor. - Chişinău:

CEP USM, 2004. - 202 p.

142

27. Loghin Octavian, Toader Tudorel. Drept Penal. Partea Specială. - Bucureşti: Casa Modernă,

1999. - 669 p.

28. Manual de Drept penal. Partea Generală / prof. univ., dr. Costica Bulai. - Timişoara: ALL,

1997. - 647 p.

29. Mitrache Constantin, Mitrache Cristian. Drept penal român. Partea Generală. Ediţia a II-a,

revizuită şi adăugată. - Bucureşti: Universul Juridic, 2003. - 431 p.

30. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept penal. Partea Generală. - Bucureşti: ALL

BECK, 2002. - 344 p.

31. Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru. Drept Penal. Partea Specială. - Bucureşti: ALL

BECK, 2002. - 592 p.

32. Obstetrică practică / M. Ştemberg, E. Gladun, V. Friptu, N. Corolcova. - Chişinău: Reclama,

2004. - 428 p.

33. Pop Octavian. Omorul. - Timişoara: Mirton, 2003. - 122 p.

34. Pop Octavian. Infracţiunea de omor. - Timişoara: Mirton, 2002. - 96 p.

35. Principii de organizare şi acordare a asistenţei prenatale: Ghidul A Naţional de Perinatologie

(destinat medicilor de familie, lucrătorilor medicali medii, specialiştilor din diverse domenii)

/ Colectiv de autori: E.Gladun, P. Stratulat, M. Strătilă, sub red. lui P. Stratulat. - Chişinău:

Tipografia Centrală, 2001. - 93 p.

36. Sima Constantin. Codul penal adnotat cu practica judiciară, 1969-2000. - Bucureşti: Lumina

Lex, 2000. - 863 p.

37. Ulianovschi Xenofon. Participaţia penală. - Chişinău: Asociaţia Judecătorilor din Moldova

şi Centrul de Drept, 2000. - 240 p.

38. Zaporojan Igor. Criminalitatea are chip de femeie. - Chişinău: Elan Poligraf, 2000. -161 p.

39. Michael J. Allen. Criminal Law (6th Edition). - Oxford: Oxford University Press, 2002.

- 515 p.

40. Авдеев М. И. Судебная медицина. Издание 5-е, дополненное и переработанное для

юридических факультетов. - Москва, 1960. - 538 c.

41. Акушерство: Учебник / Под редакцией В.И. Бодяжиной, К.Н. Жмакина, А.П. Кирю-

щенкова. - Москва: Медицина, 1986. - 496 с.

42. Аничкова З.Я. Здоровое материнство. - Москва: Медицина, 1972. - 48 с.

43. Аничкова З.Я. Охрана здоровья будущего ребенка. - Москва: Медицина, 1970. - 47 с.

44. Аниянц М.К. Ответственность за преступления против жизни по действующему

законодательству союзных республик. - Москва: Юридическая литература, 1964.

- 212 с.

143

45. Антонян Ю.М., Бородин С.В. Преступность и психические аномалии / Ответственный

редактор В.Н. Кудрявцев. - Москва: Наука, 1987. - 206 с.

46. Ашитов З.О. Квалификация некоторых тяжких преступлений против жизни и

здоровья граждан (По Уголовному Кодексу Казахской ССР): Учебное пособие. -

Караганда: Карагандинская Высшая Школа МВД СССР, 1978(80). - 66 с.

47. Беккер С.М. Патология беременности. Издание 2-е, дополненное и переработанное. -

Ленинград: Медицина (Ленинградское отделение), 1970. - 439 с.

48. Бородин С.В. Квалификация убийств по действующему законодательству. - Москва:

Юридическая литература, 1966. - 252 с.

49. Братусь Б.С. Аномалии личности. - Москва: Мысль, 1988. - 301 с.

50. Волков Б.С. Детерминистическая природа преступного поведения. - Казань:

Издательство Казанского Университета, 1975. - 110 с.

51. Волкова Л.С. Жизнь ребенка до рождения. Издание 2-е, дополненное и

переработанное. - Москва: Медицина, 1969. - 64 с.

52. Гармашева Н.Л. Женщине о внутриутробном развитии ребенка. Издание 2-е. -

Москва: Медицина, 1973. - 24 с.

53. Гармашева Н.Л., Константинова Н.Н. Патофизиологические основы охраны внутри-

утробного развития человека. - Ленинград: Медицина (Ленинградское отделение),

1985. - 159 с.

54. Горелик И.И. Ответственность за оставление в опасности. - Москва: Госюриздат,

1960. - 72 с.

55. Головачев Г.Д. Наследственность человека и внутриутробная гибель. - Москва:

Медицина, 1983. - 152 с.

56. Громов А.П. Курс лекций по судебной медицине. - Москва: Медицина, 1970. - 301 с.

57. Давиденков С.Н. Неврозы. - Ленинград: Государственное Издательство Медицинской

Литературы, 1963. - 271 с.

58. Джекебаев У.С. и др. Мотивация преступления и уголовная ответственность. - Алма-

Ата: Наука, 1987. - 189 с.

59. Загородников Н.И. Преступления против жизни по советскому уголовному праву. -

Москва: Госюриздат, 1961. - 278 с.

60. Ивановская Т.Е., Леонова Л.В. Патологическая анатомия болезней плода и ребенка:

Руководство для врачей, в 2-х томах. Том 2. Издание 2-е, дополненное и переработан-

ное. - Москва: Медицина, 1989. - 416 с.

61. Иншаков С.М. Зарубежная криминология. - Москва: Инфра•М-Норма, 1997. - 383 с.

144

62. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / Под редакцией А.И.

Бойко. - Ростов-на-Дону: Феникс, 1996. - 736 с.

63. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / Под редакцией Н.Ф.

Кузнецовой. - Москва: Зерцало, 1998. - 878 с.

64. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации / Под редакцией

Ю.И. Скуратова, В.М. Лебедева. Издание 2-е, дополненное и измененное. - Москва:

Норма•Инфра-М, 1998. - 832 с.

65. Красиков А.Н. Уголовно-правовая охрана прав и свобод человека в России. - Саратов:

Полиграфист, 1996. - 211 с.

66. Криминология: Учебник для ВУЗов / Под редакцией А.И. Долговой. Издание 2-е,

дополненное и измененное. - Москва: Норма, 2001. - 848 с.

67. Кудрявцев В.Н. Общая теория квалификации преступлений. - Москва: Юридическая

литература, 1972. - 352 с.

68. Кузнецова Н.Ф. Ответственность за приготовление к преступлению и покушение на

преступление по советскому уголовному праву. - Москва: Изд-во МГУ, 1958. - 204 с.

69. Курс советского уголовного права, в 6-ти томах / Под редакцией А.А. Пионтковского,

П.С. Ромашкина, Г.Л. Кригера. Том 5. Часть Особенная. - Москва: Наука, 1971.

- 570 с.

70. Курс Уголовного Права. Том 3. Часть Особенная / Под редакцией Г.Н. Борзенкова,

В.С. Комиссарова. - Москва: Зерцало, 2002. - 468 с.

71. Макаричева А.Д. Иммунологические процессы и беременность. - Новосибирск: Наука

(Сибирское отделение), 1979. - 208 с.

72. Мендельсон Г.А. Уголовная ответственность за убийство и телесные повреждения /

Ответственный редактор В.Д. Меньшагин. - Москва: Госюриздат, 1962. - 40 с.

73. Михеев Р.И. Проблемы вменяемости и невменяемости в советском уголовном праве -

Владивосток: Издательство Дальневосточного Университета, 1983. - 300 с.

74. Михеев Р.И. Уголовная ответственность лиц с психофизиологическими

особенностями и психогенетическими аномалиями (Спорные вопросы правовой

теории и трудности практической деятельности органов правоприменения): Учебное

пособие. - Хабаровск: Хабаровская Высшая Школа МВД, 1989. - 94 с.

75. Михлин А.С. Последствия преступления. - Москва: Юридическая литература, 1969.

- 104 с.

76. Назаренко Г.В. Невменяемость: уголовно-релевантные психические состояния. -

Санкт-Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002. - 207 с.

145

77. Наумов А.В. Мотивы убийств: Учебное пособие / Под редакцией доцента Н.А.

Огурцова. - Волгоград: Высшая Следственная Школа МВД СССР, 1969. - 135 с.

78. Панова В.Ф., Вахтин Ю.Б. Жизнь Мухаммеда. - Москва: Политиздат, 1990. - 495 с.

79. Побегайло Э.Ф. Умышленные убийства и борьба с ними: уголовно-правовое и кри-

минологическое исследование. - Воронеж: Издательство Воронежского Университета,

1965. - 205 с.

80. Попов А.Н. Преступления против жизни при смягчающих обстоятельствах. - Санкт-

Петербург: Юридический Центр Пресс, 2001. - 465 с.

81. Попов А.Н. Убийство при отягчающих обстоятельствах. - Санкт-Петербург:

Юридический Центр Пресс, 2003. - 898 с.

82. Поттер Э. Патологическая анатомия живорожденных и детей раннего возраста /

Перевод с английского В.И. Бычкова. - Москва: Медицина, 1971. - 344 с.

83. Радаев В.В. Расследование преступлений, совершенных лицами с психическими

недостатками: Учебное пособие. - Волгоград: Высшая Следственная Школа МВД,

1987. - 64 с.

84. Рарог А.И. Квалификация преступления по субъективным признакам. - Санкт-

Петербург: Юридический Центр Пресс, 2002. - 304 c.

85. Ривман Д.В. Криминальная виктимология. - Санкт-Петербург: Юридический Центр

Пресс, 2002. - 304 с.

86. Российское уголовное право. Часть Общая: Учебник / Под редакцией д.ю.н., проф.

В.Н. Кудрявцева и д.ю.н., проф. А.В. Наумова. - Москва: Спарк, 1997. - 454 с.

87. Сердюков М.Г. Судебная гинекология и судебное акушерство. Издание 2-е, допол-

ненное и переработанное. - Москва: Медицина, 1964. - 302 с.

88. Сидорова И.С., Оноприенко Н.В. Профилактика и лечение дискоординированной

родовой деятельности (Актуальные вопросы акушерства и гинекологии). - Москва:

Медицина, 1987. - 174 c.

89. Смольянинов В.М., Ширинский П.П., Пашинян Г.А. Судебная диагностика живорож-

денности. - Москва: Медицина, 1974. - 118 с.

90. Советское Уголовное Право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией М.И. Ковалева.

- Москва: Юридическая литература, 1983. - 480 с.

91. Столяренко Л.Д. Основы психологии. Издание 3-е, дополненное и переработанное.

Серия: Учебники и Учебные пособия. - Ростов-на-Дону: Феникс, 2000. - 678 с.

92. Судебная медицина: Учебник / Под редакцией А.А. Матышева, А.Р. Деньковского. –

Ленинград: Медицина (Ленинградское отделение), 1985. - 485 с.

146

93. Судебная медицина: Учебник / Под редакцией В.В. Томилина. - Москва:

Юридическая Литература, 1987. - 336 с.

94. Судебная психиатрия: Учебное пособие / Под редакцией А.Г. Дмитриева, Т.В. Кли-

менко. - Москва: ООО «Улгид», 1996. - 128 с.

95. Тельнов П.Ф. Ответственность за соучастие в преступлении. - Москва: Юридическая

литература, 1974. - 208 c.

96. Уголовный Кодекс Украины. Комментарий / Под редакцией Ю.А. Кармазина,

Е.Л. Стрельцова. - Харьков: Одиссей, 2002. - 960 с.

97. Уголовное право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией Н.И. Ветрова, Ю.И.

Ляпунова. - Москва: Новый Юрист, 1998. - 768 с.

98. Уголовное право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией профессора Б.В.

Здравомыслова. - Москва: Юрист, 2001. - 552 с.

99. Уголовное право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией д.ю.н., проф. В.Н. Куд-

рявцева и д.ю.н., проф. А.В. Наумова. - Москва: Юрист, 1999. - 492 с.

100. Уголовное право. Часть Особенная: Учебник / Под редакцией А.И. Рарога. -

Москва: ИМПМ, 1998. - 480 с.

101. Уголовное право Украины. Части Общая и Особенная: Учебник / Под

редакцией Е.Л. Стрельцова. - Харьков: Одиссей, 2002. - 672 с.

102. Шабалов Н.П. Неонаталогия. - Москва: Медицина, 1988. - 320 с.

103. Шеин Е.А. О причинах преступности. - Москва: Госюриздат, 1967. - 39 с.

104. Шехтман М.М. Экстрагенитальная патология и беременность. - Ленинград:

Медицина, 1987. - 296 c.

105. Чернуха Е.А. Перенашивание беременности. - Москва: Медицина, 1982. - 192 с.

106. Эмери А.Е.Х. Антенатальная диагностика генетических болезней / Перевод с

английского А.И. Брусиловского. - Москва: Медицина, 1977. - 207 с.

III. Ediţii periodice

107. Brânză Sergiu, Stati Vitalie. Omorul pruncului de către mamă: răspundere şi

pedeapsă penală // Avocatul Poporului, 2000, nr.7-9, p.31-41; continuare: 2000, nr.10-12,

p.27-34.

108. Cora M. Aspecte teoretice în materia infracţiunii de pruncucidere // Dreptul, 2003,

nr.5, p.126.

109. Diaconescu H. Consideraţii cu privire la momentul consumării infracţiunii de omor //

Dreptul, 2003, nr.3, p.142.

147

110. Jung H., Ardeleanu M. Expertiza medico-legală în pruncucidere: dificultăţi şi soluţii

// Dreptul, 2002, nr.10, p.166.

111. Popa A.V. Infracţiune de omor săvârşită asupra unei rude apropiate. Compatibilitatea

prevederilor art.175 alin.(1) lit. b) şi art.175 lit. c) din Codul penal // Dreptul, 2003, nr.1,

p.217.

112. Barnes Helen. A Comment on Stroud and Pitchgard, Child Homicide, Psychiatric

Disorder and Dangerousness. A review and Empirical Approach // British Journal of Social

Work, 2001, no31, p.481-492.

113. Cregan Kate. She was Convicted and Condemned’// Social Semiotics, August 2001,

vol.11 Issue 2, p.124-137, (ISSN 1035-0330).

114. Gross Michael L. Abortion and Neonaticide: Ethics, Practice and Policy in Four

Nations // Bioethics, June 2002, vol.16 Issue 3, p.202-230 / Oxford OX4 1JF (ISSN 0269-

9702).

115. Dulit Everett. Girls Who Deny a Pregnancy, Girls Who Kill the Neonate

// Adolescent Psychiatry; 2000, vol.25, p.219-235 (ISSN: 0065-2008).

116. Elliott Carl. Attitudes, Souls, and Persons: Children with severe neurological

impairment // Mental Retardation & Developmental Disabilities Research Reviews, 2003,

vol.9 Issue 1, p.16-20 (Centre for Bioethics, University of Minnesota, Minneapolis,

Minnesota).

117. Farooque Rokeya, M.D., Ernst Frederick A., Ph.D. Filicide: A Review of Eight

Years of Clinical Experience. Nashville, Tennessee // Journal of the National Medical

Association, vol.95, no1, January 2003, p.90-94.

118. Jacobsen Teresa, Ph. D., Millner Laura J., M.D., Focus on Women: Mentally Ill

Mothers Who Have Killed: Three Cases Addressing the Issue of Future Parenting Capability

// Journal of Forensic Sciences, 1999, vol. 45(3), p.650-657.

119. Kaspersson Maria L. Homicide and Infanticide in Stockholm 1920-1939 // Journal of

Scandinavian Studies in Criminology & Crime. August 2002, vol.3, Issue 2, p.135-153;

University of Portsmouth, United Kingdom of Great Britain (ISSN: 1404-3858).

120. Kelly H. Rosemary, M. D., Zatzick F. Douglas, M. D., Anders F. Thomas. The

Detection and Treatment of Psychiatric Disorders and Substance Use among Pregnant

Women Cared for in Obstetrics // American Journal of Psychiatry 158: 2, February 2001, p.

213 – 219.

121. Kelly H. Rosemary, M. D., Danielson H. Beate, Ph. D., Zatzick F. Douglas, M. D.,

Haan N. Mary, Ph. D., Anders F. Thomas, M. D., Gilbert M. William, M. D., Burt K.

148

Vivien, M. D., Ph. D. Chart-recorded Psychiatric Diagnoses in Women Giving Birth in

California in 1992 // American Journal of Psychiatry 156:6, June 1999, p. 955 – 957.

122. Kennedy H.P., Beck C.T., Driscoll J.W. A Light in the Fog: Caring for Women with

Postpartum Depression. // Journal of Midwifery and Women’s Health, vol.47, no5,

September/October 2002, p.43-46.

123. Laporte Line, Poulin Bernard, Marleau Jacques, Roy Renee, Webank Thierry.

Filicidal Women: Jail or Psychiatric Ward? // Canadian Journal of Psychiatry, March 2003,

p.94-98.

124. Moll E. Christine. In Defence of TJ’s Mother: Neonaticide and the Implications for

Counselors // Journal of Humanistic Counseling, Education & Development; Fall 2002, vol.41

Issue 2, p.150-159.

125. Putkonen Hana, M. D., Komulainen J. Erkki, Ph. D., Virkkunen Matti, M. D., Ph. D.,

Eronen Markku, M. D., Ph. D., Lönqvist Jouko, M. D., Ph. D. Risk of Repeat Offending

Among Violent Female Offenders with Psychotic and Personality Disorders // American

Journal of Psychiatry, 160: 5, May 2003, p. 947 – 951.

126. L.L. Schwartz, Ph.D., N.K. Isser, Ph.D. Neonaticide: an appropriate application for

therapeutic jurisprudence? // Behavioural Sciences & the Law, 2001, vol.19, no5-6,

p.703-718.

127. Silva J. Arturo, Leong Gregory B., Dassouri Albana, Ferrari Michelle M. A

Comprehensive Typology for the Bio-psiho-sociocultural Evaluation of Child Killing

Behaviour // Journal of Forensic Sciences, 1998, no.43 (6), p.1112-1118.

128. Simpson Alexander I. F. Maternal filicide: a reformulation of factors relevant to risk

// Criminal Behaviour & Mental Health; June 2000, vol.10 Issue 2, p.136-147 / Stanton,

Josephine.

129. Spinelli Margaret G., M.D. A Systematic Investigation of 16 Cases of Neonaticide:

Brief Report // American Journal of Psychiatry, 158:5, May, 2001, p. 811-813.

130. Spinelli Margaret G., M.D. Maternal Infanticide Associated with Mental Illness:

Prevention and The Promise of Saved Lives // American Journal of Psychiatry, 161: 9,

September 2004, p. 1548 – 1557.

131. Spinelli Margaret G., M.D. Interpersonal Psychotherapy for Depressed Antepartum

Women: A Pilot Study// American Journal of Psychiatry, 154:7, July 1997, p.1028 - 1030.

132. Stroud Julia. Child Homicide Studies: Quantitative Studies and a Preliminary Report

on a Complementary Qualitative Research Approach // Social Work in Europe, 2003, vol.7,

no3, p.31-37.

149

133. Wessel Jens, Endrikat Jans, Buscher Ulrich. Elevated Risk for Neonatal Outcome

Following Denial of Pregnancy: Results of a One Year Prospective Study Compared with

Control Groups // Journal of Perinatal Medicine, 2003, no.31, p.29-35.

134. Брыка И., Иванов Н. Ограниченная вменяемость // Российская Юстиция, 1998,

№10, c.9-10.

135. Волженкин Б.В. Некоторые проблемы соучастия в преступлениях,

совершаемых специальными субъектами // Уголовное право, 2000, №1, c.15.

136. Волков В. О временных психических расстройствах у обвиняемых и судебно-

психиатрических подходах к ним // Закон и право, 2003, №9, c.42.

137. Грунтов И., Кот И. Убийство матерью новорожденного ребенка (ст. 140 УК

Беларусь) // Судовы Весник, 2002, №1, c.38.

138. Козаченко И., Спасенников Б. Вопросы уголовной ответственности и

наказания лиц, страдающих психическими расстройствами, не исключающих

вменяемости // Государство и право, 2001, №5, c.69.

139. Константинов П. Влияние жестокости преступного поведения на

квалификацию убийства // Законность, 2001, №9, c.7.

140. Копытов И. Новые вопросы при назначении судебно-психиатрических

экспертиз // Законность, 1997, №11, c.38.

141. Маликов В. Уголовно-правовая охрана жизни человека в России // Российский

Судья, 2003, №8, c.18.

142. Ничипорович А. Квалификация умышленных убийств при отягчающих

обстоятельствах // Судовы Весник, 1996, №4, c.23.

143. Павлова Н. Убийство матерью новорожденного ребенка // Законность, 2001,

№12, c.43.

144. Погодин О., Тайбаков А. Убийство матерью новорожденного ребенка //

Законность, 1997, №5, c.16.

145. Попов А. Об ошибке виновного при совершении убийства с особой

жестокостью // Закон и право, 2003, №1, c.33.

146. Попов А. Квалификация убийства совершенного неоднократно // Российская

Юстиция, 2002, №5, c.37.

147. Попов А. Ответственность за убийство двух или более лиц // Законность, 2002,

№2, c.14.

148. Сафуанов Ф. Психолого-психиатрическая экспертиза несовершеннолетнего

обвиняемого // Российская Юстиция, 1997, №7, c.29.

150

149. Сафуанов Ф. Экспертиза психического состояния матери, обвиняемой в

убийстве новорожденного ребенка // Российская Юстиция, 1998, №3, c.43.

150. Сердюк Л. Детоубийство: вопросы правовой оценки // Российская Юстиция,

2003, №11, c.43.

151. Спасенников Б. Вменяемость как категория уголовного права // Уголовное

право, 2003, №2, c.75.

152. Ульяновский К. Умышленные убийства: есть проблемы их толкования // Закон

и жизнь, 1997, №2, c.15.

153. Шарапов Р. К вопросу о начале уголовно-правовой охраны жизни человека //

Уголовное право, 1999, №4, c.33.

IV. Rapoarte ştiinţifice, autoreferate ale tezelor de doctor

154. Raport asupra activităţii reţelei de Medicină Legală în anul 2003 / Analiză statistică

şi prezentare grafică: profesor universitar dr. Dan Dermengiu. - Bucureşti: Institutul

Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, 2003, p.27.

155. Pădure Andrei. Infracţiunile îndreptate împotriva sănătăţii, demnităţii şi vieţii

copiilor şi adolescenţilor (Etiopatogenia, particularităţile medico-legale şi aspecte sociale).

Autoreferat al tezei de doctor în ştiinţe medicale. - Chişinău: Universitatea de Stat de

Medicină „Nicolae Testemiţanu”, 2003. - 19 p.

156. Born-Alive Infants Protection Act № 2175 of 2001. Report №107-186. Legislative

Office, Washington, USA.

157. Fiona Brookman, Mike Maguire. Reducing Homicide: A Review of the Possibilities.

Home Office Report 01/03. United Kingdom of Great Britain. - University of Glamorgan,

2003, p. 23-25.

158. Hana Putkonen. Homicidal Women in Finland 1982-1992: Academic Dissertation.

Department of Forensic Psychiatry. – University of Helsinki, Finland, 2003, p.17-18.

159. Jenny Mouzos and Catherine Rushforth. Report on Family Homicide in Australia.

National Homicide Monitoring Program. – Australian Institute of Criminology. Melbourne

Exhibition Centre, 12-14 February, 2003, p.3-7.

160. Marlene L. Dalley, Ph.D. The Killing of Canadian Children by a Parent(s) or

Guardian(s): Characteristics and Trends 1990-1993 // Ottawa-Ontario-Canada, January,

1997, Missing Children’s Registry and National Police Services.

161. Ruth Lawrence, Toby Fattore with the assistance of Wendy Joung. Fatal Assault of

Children and Young People. June 2002 / Research undertaken and Report written for the

151

NSW Child Death Review Team by the Commission for Children and Young People (ISBN

0734771037).

V. Hotărâri explicative

162. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova cu privire la practica

judiciară în cauzele despre omor premeditat, nr. 9 din 15.11.1993 // Culegere de hotărâri

explicative. – Chişinău: Curtea Supremă de Justiţie – Centrul de Drept al Avocaţilor, 2002

- 436 p.

163. Постановление Пленума Верховного Суда Республики Беларусь о судебной

практике по делам об убийстве (ст. 139 УК), № 9 от 17.12.2002 г. // Судовы Весник,

2003, № 1, стр. 14.

164. Постановление Пленума Верховного Суда Российской Федерации о судебной

практике по делам об убийстве (105 УК РФ) № 1 от 27.01.1999 // Российская

Юстиция, 1999, стр. 53.

165. Постановление Пленума Верховного Суда Республики Узбекистан о судебной

практике по делам об умышленном убийстве № 40 от 20.12.1996 // Бюллетень

Верховного Суда Республики Узбекистан, 1997, № 1 – 2, стр. 121.

VI. Practica judiciară

166. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

4689/2002. Decizia nr. 25. Şedinţa publică din 7 ianuarie 2003. (nepublicată)

167. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

2927/2002. Decizia nr. 544. Şedinţa publică din 5 februarie 2003. (nepublicată)

168. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

3013/2002. Decizia nr. 922. Şedinţa publică din 21 februarie 2003. Omor calificat. Uciderea

copilului nou-născut. (nepublicată)

169. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

5122/2002. Decizia nr. 1074/2003. Şedinţa publică din 4 martie 2003. (nepublicată)

170. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

300/2003. Decizia nr. 1220/2003. Şedinţa publică din 11 martie 2003. (nepublicată)

171. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

5138/2002. Decizia nr. 3904/2003. Şedinţa publică din 19 septembrie 2003. (nepublicată)

172. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

1308/2003. Decizia nr. 2634/2003. Şedinţa publică din 3 iunie 2003. (nepublicată)

152

173. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

2767/2003. Decizia nr. 4457/2003. Şedinţa publică din 14 octombrie 2003. (nepublicată)

174. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Decizia nr. 5797

din 10 decembrie 2003. Omor calificat. Lipsa stării de tulburare pricinuită de naştere.

(nepublicată)

175. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

116/2004. Decizia nr. 1172/2004. Şedinţa publică din 27 februarie 2004. (nepublicată)

176. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

1302/2004. Decizia nr. 1912/2004. Şedinţa publică din 7 aprilie 2004. (nepublicată)

177. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

1020/2004. Decizia nr. 3341/2004. Şedinţa publică din 17 iunie 2004. (nepublicată)

178. Arhiva Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Secţia penală. Dosarul nr.

2418/2004. Decizia nr. 4478/2004. Şedinţa publică din 10 septembrie 2004. (nepublicată)

179. U.S. Supreme Court „Roe versus Wade”; 410 U. S. 113, 93 S. Ct. 705, 35 L. Ed. 2d

147 (1973).

180. U.S. Supreme Court „Planned Parenthood of Southeastern PA versus Casey” 505 U.S.

833 (1992).

181. Arhiva Judecătoriei sect. Botanica, mun. Chişinău. Dosarul nr. 1-494/96 din 23

martie 1996. Sentinţa din 14 iulie 1996. (nepublicată)

182. Arhiva Judecătoriei mun. Bălţi. Dosarul nr. 1-385/96 din 21 februarie 1996. Sentinţa

din 22 iulie 1996. (nepublicată)

183. Arhiva Judecătoriei mun. Bălţi. Dosarul nr. A-319/96 din 22 iulie 1996. Decizia din

13 noiembrie 1996. (nepublicată)

184. Arhiva Judecătoriei mun. Orhei. Dosarul nr. 1-285/97 din 10 mai 1997. Sentinţa din

18 iulie 1997. (nepublicată)

185. Arhiva Judecătoriei mun. Hânceşti. Dosarul nr. 1-159/98 din 2 martie 1998. Sentinţa

din 12 mai 1998. (nepublicată)

186. Arhiva Judecătoriei mun. Orhei. Dosarul nr. 1-252/98 din 11 martie 1998. Sentinţa

din 14 aprilie 1998. (nepublicată)

187. Arhiva Judecătoriei sect. Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul nr. 1-523/99 din 19 mai

1999. Sentinţa din 28 septembrie 1999. (nepublicată)

188. Arhiva Judecătoriei sect. Ciocana, mun. Chişinău. Dosarul nr. 1-533/2000 din 6

aprilie 2000. Sentinţa din 12 februarie 2001. (nepublicată)

153

189. Arhiva Judecătoriei mun. Hânceşti. Dosarul nr. 1-85/2001 din 15 februarie 2001.

Sentinţa din 28 iunie 2001. (nepublicată)

190. Arhiva Curţii de Apel mun. Chişinău. Colegiul penal. Dosarul nr. 1a-626/01 din 28

aprilie 2001. Decizia din 27 iunie 2001. (nepublicată)

191. Arhiva Judecătoriei mun. Hânceşti. Dosarul nr. 1-274/2001 din 22 mai 2001.

Sentinţa din 21 iunie 2001. (nepublicată)

192. Arhiva Curţii de Apel mun. Chişinău. Colegiul penal. Dosarul nr. 1a-937/2001 din

21 iunie 2001. Decizia din 31 octombrie 2001. (nepublicată)

193. Arhiva Judecătoriei sect. Botanica, mun. Chişinău. Dosarul nr. 1-620/02 din 22

aprilie 2002. Sentinţa din 30 mai 2002. (nepublicată)

194. Arhiva Judecătoriei mun. Bălţi. Dosarul nr. 1-560/2003 din 21 martie 2003. Sentinţa

din 4 iulie 2003. (nepublicată)

154

ADNOTARE

Lilia Gîrla. Teză de doctor în drept la specialitatea 12.00.08

Drept penal (drept penal; criminologie)

Tema: Pruncuciderea: analiză juridico-penală şi criminologică

Pe parcursul deceniilor doctrina penală trata infracţiunea de pruncucidere în mod diferit, fiindcă în

mare măsură a depins atât de succesele medicinei la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii, cât şi

de influenţa concepţiilor religioase. În prezenta cercetare ştiinţifică au fost analizate aspectele juridico-

penale şi criminologice ale pruncuciderii. Drept bază a cercetărilor juridico-penale în materie de

pruncucidere a servit atât legislaţia penală (precedentă şi în vigoare) a Republicii Moldova, cât şi

practica judiciară privind examinarea cauzelor penale pe pruncucidere în Republica Moldova şi în

România. Totodată, a fost analizată literatura juridică de specialitate, legislaţia şi precedentele judiciare

a mai multor state, în special SUA, Marea Britanie, Australia, Canada. În cadrul cercetărilor juridico-

penale au fost examinate probleme discutabile de ordin teoretic şi practic ce ţin de calificarea faptei; a

fost propusă viziunea proprie referitor la probleme ce ţin de: determinarea în doctrina penală a

momentului de început al vieţii omeneşti; obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii de

pruncucidere; trăsăturile specifice ale laturii obiective a pruncuciderii (în special, timpul săvârşirii

infracţiunii); caracterul intenţiei făptuitorului şi influenţa lui la calificarea faptei; calificarea în cazul

participaţiei; delimitarea pruncuciderii de infracţiunile conexe; aprecierea juridică a tulburărilor

pricinuite de naştere. Criticii sunt supuse nu numai unele păreri discutabile ale savanţilor întâlnite în

literatura de specialitate, dar şi unele sentinţe intrate în vigoare, care au fost pronunţate de către

instanţele judecătoreşti din Republica Moldova. Autorul a evidenţiat că deseori calificarea omorului

copilului nou-născut este efectuată superficial şi în mod greşit, pedeapsa aplicată fiind atenuată

nejustificat. Îndeosebi s-a subliniat necesitatea elaborării şi adoptării unei noi hotărâri a Plenului Curţii

Supreme de Justiţie a Republicii Moldova privind practica judiciară despre omoruri intenţionate. În

cadrul cercetărilor criminologice a fost analizată problema privind mecanismul comportamentului

criminal în pruncucidere, natura ei deterministă, starea şi dinamica pruncuciderilor înregistrate pe

teritoriul Republicii Moldova în perioada 1996-2004; au fost propuse unele măsuri preventive în comba-

terea pruncuciderii. De către autor a fost efectuată cercetarea criminologică proprie a cazurilor de prunc-

ucidere, examinate în instanţele judecătoreşti din Republica Moldova în perioada anilor 1996-2003.

Rezultatele cercetărilor criminologice în materia dată demonstrează că pruncuciderea este spe-

cifică tuturor societăţilor, indiferent de perioada istorică sau teritoriu, de nivelul dezvoltării culturale,

economice sau sociale. Cauza este ascunsă în conştiinţa inculpatei şi nu poate fi justificată prin lipsa de

bani sau a locului de trai, care, la rândul lor, pot fi considerate doar factori ce favorizează pruncuciderea.

155

РЕЗЮМЕ

Лилия Гырла. Диссертация на соискание ученой степени

доктора права по специальности 12.00.08

Уголовное право (уголовное право; криминология;)

Тема: «Детоубийство: уголовно-правовая и криминологическая характеристика»

В данном диссертационном исследовании были рассмотрены уголовно-правовой и

криминологический аспекты детоубийства. В основу уголовно-правового исследования

положено предыдущее и действующее уголовное законодательство Республики Молдова, а

также практика вынесения приговоров по данной категории дел судебными инстанциями

Республики Молдова и Румынии. Вместе с тем, была проанализирована специальная

юридическая литература, законодательство и судебные прецеденты зарубежных стран.

В рамках уголовно-правового исследования рассмотрены спорные и дискуссионные вопросы;

предложена собственная позиция касательно: начала уголовно-правовой охраны жизни, предмета

и объекта детоубийства, особенностей объективной стороны детоубийства (в частности, времени

совершаемого деяния), характера умысла виновной и влияния его на квалификацию содеянного,

вопросов соучастия, разграничения от смежных составов преступления, а также психического

состояния матери в момент совершения детоубийства. Критике подвергаются не только отдель-

ные спорные позиции ученых, встречаемые в юридической литературе, но и некоторые

вступившие в законную силу приговоры судебных инстанций Республики Молдова. Автор

подчеркивает, что квалификация убийства новорожденного часто производится ошибочно и

поверхностно, а наказание, назначенное за это деяние виновным, зачастую оказывается чрез-

мерно и неоправданно легким. Особо подчеркивается необходимость разработки и принятия

нового Постановления Пленума Высшей Судебной Палаты Республики Молдова о судебной

практике об умышленных убийствах.

В рамках криминологического исследования проанализированы детерминистическая

природа детоубийства и его мотивационная структура; уровень и динамика детоубийств

зарегистрированных на территории Республики Молдова с 1996 по 2004 годы; предложены меры

по предупреждению совершения детоубийств. Было проведено криминологическое исследование

11 случаев детоубийства, рассмотренных судебными инстанциями за период с 1996 по 2003

годы. Его результаты свидетельствуют о том, что причины детоубийства кроются гораздо глубже

– в психологии виновной. Тяжелое материальное положение либо отсутствие жилья есть лишь

благоприятное условие, т.е. та среда, обстановка, которая способствует совершению дето-

убийства, и не может рассматриваться в качестве причины провоцирующей детоубийство.

156

SUMMARY

Lilia Gyrla. Dissertation in order to obtain the Scientific Degree of Doctor in Law

Specialty 12.00.08 Criminal Law (Criminal Law; Criminology)

Theme: “Neonaticide: Penal and Criminological Research”

The death of children at the hands of their mothers constitutes a complex phenomenon observed

since the beginning of recorded history. Neonaticide has received more concerned attention in recent

times and is generally acknowledged to be a serious problem. This is a crime that leads to sentencing

that is now rarely rehabilitative, or corrective.

This dissertation presents an examination of the neonaticide, not only as a crime which is

prohibited by the Criminal Code, but at the same time it is treated as a complex phenomenon from the

criminological point of view.

The legal ground of this research is considered to be the actual penal legislation of the Republic of

Moldova, judicial practice from the national courts of justice and from Romania. Also there were

studied special foreign literature, legislation and judicial precedents of the foreign countries: USA, Great

Britain, Canada, and Australia.

The penal research which was undertaken by the author includes a lot of difficult and complex

scientific problems; there were suggested own points of view on the following: the beginning of the

human life and its legal protection; the object and the victim of neonaticide, peculiarities of the objective

side (time of its commission), type of the intention and its influence upon the qualification, problems of

complicity in child-killing, delimitation from other crimes, and evaluation of the state of mental distur-

bance during delivery and postpartum. At the same time there were shown different disputable points of

view, which are belonging to other scientific workers, which proved that often the child-killing has been

committed in complicity or with deliberation; always it was appreciated by legal authorities as a big

problem in judicial practice which induces to the necessity of the elaboration and adoption of the

Supreme Court decision on judicial practice about the homicides.

The criminological research includes the psychological nature of the child-killing behavior, there

was proposed an effective method for evaluating mothers who kill their neonates by means of

classification schemes, so called bio-psiho-sociocultural evaluation of child-killing behavior.

Also there were studied level and dynamics of the neonaticides in the Republic of Moldova for the

period of time 1996-2004 and were suggested measures for struggle with neonaticide. The author had

undertaken her own criminological research of the 11 cases of the neonaticide, which were examined by

the judicial courts for the period from 1996 till 2003. Results obtained shows that the causes of

neonaticide are complex, being in mind of the perpetrator. Difficult material and financial problem,

absent of the dwelling can make easier the committing of the neonaticide but are not the causes of it.

157

CUVINTE-CHEIE

Cuvinte-cheie: pruncucidere; omor săvârşit în timpul naşterii sau imediat după naştere; copil

mai mic de 24 de ore; copil viu; viabilitatea copilului; stare de tulburare cauzată de naştere;

diminuarea discernământului; participaţie la omorul copilului nou-născut; omor săvârşit de către

mamă; cauzarea morţii propriului copil; survenirea morţii nou-născutului; negarea sarcinii.

Ключевые слова: детоубийство; убийство новорожденного во время родов или же

сразу после них; ребенок младше 24 часов от роду; живорожденный; жизнеспособность

ребенка; расстройство, вызванное родами; помрачение сознания; соучастие в убийстве

новорожденного; убийство совершенное матерью; причинение смерти собственному

ребенку; наступление смерти новорожденного; отрицание беременности.

Key words: neonaticide; killing of a newborn during the delivery or after it; infant younger

than 24 hours; a born-alive child; viability of the child; state of the mental disturbance, caused by

the delivery; disruption of consciousness; participation in child-killing; maternal filicide; causing

death to the own child; denial of pregnancy; death of the neonate.

158

LISTA ABREVIERILOR

ICD-10 – International Classification of Diseases 10

OMS – Organizaţia Mondială a Sănătăţii

DI a MAI – Direcţia Informaţie a Ministerului Afacerilor Interne

f.d. – foaia dosarului