Protocolul de la Kyoto și Summit-ul de la Co2penhaga

Comunitatea științifică internațională consideră că civilizația umană este responsabilă de încălzirea globală (Conform Forumului Interguvernamental al Experților privind Schimbarea Climatică) ce se datorează eliminării gazelor cu efect de seră. Numeroase studii au demonstrat ca temperatura a crescut, in medie, cu 0,6°C la fiecare suta de ani.

Expertii precizeaza ca aceasta crestere a temperaturilor a fost cauzata de cresterea concentratiei de gaze cu efect de sera in atmosfera (280 ppm de CO2 in 1750, 365 ppm in 1999). In fapt, evolutia concentratiei de dioxid de carbon din atmosfera este legata strict de temperaturi. Concentratia actuala de gaze cu efect de sera pare sa fie cea mai ridicata din ultimii 160.000 de ani. S-au prevazut, in functie de modelul de simulare ales, cresteri ale temperaturilor cuprinse intre 1,4°C zi 5,8°C, pana in 2100. Marja mare de variatie dintre cele doua cifre este cauzata de lipsa de informatii cu privire la anumite fenomene fizice si cu politicile de protectie a mediului care ar putea fi adoptate.

Procesul de incalzire nu va fi uniform, fiind mai intens in cazul latitudinilor polare si tropicale si mai pronuntat pe continente decat pe oceane. Acest fenomen va accentua topirea ghetarilor si seceta din zonele care au deja

un grad ridicat de ariditate.

Cele cinci tipuri de gaze cu efect de seră sunt responsabile pentru 97% din încălzirea globală.

Pentru a evita o catastrofă ecologică, este necesară cooperarea tuturor statelor din lume, dar mai ales a celor ce poluează cel mai mult (Statele Unite este cel mai mare producător de GEF pe cap de locuitor, adică gaze cu efecte de seră; China întrece Statele Unite la capitolul emisii totale de GEF, chiar dacă nu și la capitolul cantității de GEF pe cap de locuitor).

Tratatul internațional de bază care prevede un angajament orientat spre stoparea emisiilor de GEF la un nivel care să nu influențeze negativ clima la nivel global este Convenția Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbarea Climei (semnat în 1992 la summit-ul Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro). Convenția a adoptat pricipiul conform căruia toate statele lumi au o ”responsabilitate comună dar diferențiată” de a stopa încălzirea globală. Părțile semnatare au fost de acord că:

1

1. Statele dezvoltate au avut istoric și au acum cele mai mari emisii de GES;

2. Cantitățile de emisii de GES pe cap de locuitor în țările în curs de dezvoltare sunt încă mici;

3. cantitatea de emisii de GES va crește în țările în curs de dezvoltare pentru a satisface nevoie sociale ale acestor țări.

China (actualmente cel mai mare producător de GES), India și alte țări în curse de dezvoltare nu au fost incluse pe lista țărilor cu limitări numerice în ceea ce privește GES deoarece nu au avut contribuții majore la încălzirea globală în perioada ce precedă Tratatul de le Kyoto. Chiar dacă prin acest tratat nu se impun statelor semnatare măsuri concrete pe care să le adopte, totuși acest document impune liniile directoare ale unor protocoale ulterioare privind reducerea emisiilor de GES, cel mai important fiind Protocolul de la Kyoto din 1997. Una dintre principalele funcții ale Convenției este de a face un inventar, pentru fiecare țară, a emisiilor de GES și a îndepărtării CO2 din atmosferă. Acest lucru este esențial deoarece furnizează națiunilor lumii datele necesare negocierii acordurilor privind reducerea CO2. De asemenea, are sarcina de a realiza o grilă de echivalare a gazelor cu efect de seră altele decât CO2 în valori de CO2. Astfel se poate forma o piață unică pentru GES în care unitatea de măsură comună este CO2). Semnatarii convenției sunt împărțiți în trei grupe:

I. Țările din Anexa I (țările industrializate): Australia, Austria, Belarus, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Latvia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Monaco, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Polonia, Portugalia, Romania, Federația Rusă, Slovacia, Slovacia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Ucraina, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. (40 țări și separat Uniunea Europeană).

II. Țările din Anexa II (țările din Anexa I minus țările în curs de dezvoltare în 1992; țările dezvoltate ce plătesc pentru costurile țărilor în curs de dezvoltare): Australia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, France, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Japan, Luxembourg, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Portugalia, Spain, Suedia, Switzerland, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. (23 țări și separat Uniunea Europeană; Turcia a fost scoasă din această listă deoarece a cerut să fie recunoscută ca o țară tranziție.)

III. Țările în curs de dezvoltare.

Convenția prevede ca țările din Anexa I să atribuie operatorilor din granițele lor (companii, organizații etc.) permise de emisie a gazelor cu efecte de seră pentru anumite cantități. Depășirea cantității alocate prin permise se poate face doar printr-un mecanism care este acceptat de toate părțile semnatare ale Convenției. Țările în curs de dezvoltare nu participă la efortul de reducere a emisiilor de GES decât numai dacă țările dezvoltate le ajută cu finanțări și tehnologie. Cu timpul, aceste țări pot alege să se alăture țărilor din Anexa I.

Protocolul de la Kyoto

Este un acord internaţional privind mediul, al cărui scop este reducerea efectului de seră. Protocolul a fost negociat în decembrie 1997 de către 160 de ţări. Unul dintre scopurile protocolului este ca statele semnatare să ajungă împreună, până în 2012, la un nivel de emisii de GEF cu 5,2 % mai mic decât cel din 1990. Reducerile negociate pentru fiecare stat variază de la 8% pentru Uniunea Europeană, 7% pentru Statele Unite, 6% pentru Japonia și 0% pentru Rusia. Tratatul permite o creștere cu 8% a nivelului emisiilor pentru Australia și cu 10% pentru Islanda. Pentru a intra în vigoare, protocolul trebuia 1) să fie ratificat de cel puţin 55 de naţiuni (condiţie deja îndeplinită) și 2) care să producă 55% din emisiile globale de dioxid de carbon. (vezi Anexa de la sfârșitul textului)

După Conferinţa de la Marrakech (noiembrie 2001), a şaptea conferinţă a părţilor semnatare, 40 de ţări au ratificat Protocolul de la Kyoto. În octombrie 2004, Rusia, responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră, a ratificat acordul, lucru care a dus la îndeplinirea cvorumului necesar pentru intrarea în vigoare a

2

protocolului. În noiembrie 2004 ţările participante erau în număr de 127 inclusiv Canada, China, India, Japonia, Noua Zeelandă, Rusia, cei 25 de membri ai Uniunii Europene împreună cu România şi Bulgaria, precum şi Republica Moldova.

Printre ţările care nu au ratificat acest protocol se află şi Statele Unite, responsabile pentru mai mult de 40% din totalul emisiilor de gaze de seră. Protocolul a fost semnat în până în 2009 de 183 de state.

Protocolul prevede crearea unor ”mecanisme flexibile” pentru scăderea emisiilor, cum ar fi comerțul cu emisii, mecanismul dezvoltării curate și implementarea comună. Scopul acestor mecnisme este de a asigura parțile semnatare ale tratatului că reducerea emisiilor poate fi realizată într-un mod care este economic eficace. Pricipala problema ce apare în lipsa acestor mecanisme este că reducerile de emisii au costuri diferite în diferite regiuni. În unele regiuni combustibilii fosili sunt mai ieftini deoarece resursele de petrol sau carbuni sunt ușor acceibile. De asemenea, în aceste regiuni energia alternativă poate să nu fie o opțiune economică eficientă. Ca atare, nu ar exista motive puternice pentru a aceepta reducerile de emisii. Însă mecanismele flexibile permit totuși realizarea unei reduceri indirecte ale emisiilor prin finanțarea unor proiecte de creștere a capacității de absorbție a dioxidului de carbon ((re-) împăduriri, extragerea tehnologică a dioxidului din atmosferă și înmaganazinarea lui etc.). Pentru a putea folosi aceste mecanisme flexibile, țările participante trebuie să ratifice Protocolul, să li se calculeze cantitatea maximă de emisii (de CO2 sau echivalentul în CO2) care o pot elimina, trebuie să aibă un sistem național de estimare a emisiilor și absorției de CO2.

Comerțul cu emisii implică cumpărarea și vânzarea unor cantități de emisii de CO2 atribuite cuiva dar neutilizate. Ca atare, CO2 devine o resursă naturală ca alte resurse (petrolul, aurul, cărbunele etc.) și se crează o piață a carbonului unde se poate vinde și cumpăra dreptul de a emite (tone de) carbon în atmosferă.

Prin Mecanismul Implementării Comune, orice țară din Anexa I poate investi în proiecte de reducere a emisiilor ce se desfășoară în orice altă țară din Anexa I. De exemplu, în Rusia și Ucraina există multe proiecte de implementare ce prevăd înlocuirea centralelor electrice pe cărbune (în care căldura folosită pentru producerea electricității este eliminată apoi direct în mediu) cu centrale pe cărbune electrice și termice (în care căldura este folosită și la încălzirea apei pentru instalațiile din locuințe). Ca atare, țările ce finanțează astfel de proiecte primesc din partea țărilor în care se desfășoară proiectul Unități de Reducere a Emisiilor (1 URE=reducere a emisiilor cu 1 tonă de dioxid de carbon). Aceste unități sunt parte a unui fond de emisii permise de CO2 alocat fiecărei țări, fond care este calculat în funcție de emisiile din 1990. Dacă unitățile nu s-ar distribui din fondul acesta de emisii, atunci nu s-ar putea realiza reducerea emisilor stabilită în cadrul Protocolului.

România a semnat (până în 2007) 10 astfel de memorandumuri de înţelegere cu guvernele Elveţiei, Olandei, Austriei, Danemarcei, Norvegiei, SuedieI, Franţei Italiei şi Finlandei precum şi cu Fondul prototip al carbonului înfinţat de Banca Mondială. În 2oo7 21 de proiecte JI se aflau în diferite stadii de realizare în România. Marea majoritate a proiectelor aprobate se situează în zona autorităţilor locale: sisteme de încălzire centralizată (prin utilizarea surselor regenerabile de energie - rumeguş, energie geotermală, închideri de depozite de deşeuri etc.

Mecanismul Dezvoltării Curate prevede posibilitatea achiziționării de credite de cardon prin dezvoltarea de proiecte în țările în curs de dezvoltare ce duc la o reducere a emisiilor de CO2. Creditele nu se acordă de țara în care se desfășoară proiectul, ci de o organizație specială (organizația operațională designată) ce aprobă proiectul. Pentru ca proiectul să fie aprobat este necesar să se demostreze ca are un caracter ”adițional”, că nu s-ar fi desfășurat în lipsa inițiativei țării ce urmărește dobândirea creditelor. De asemenea, trebuie să se facă o estimare a emisiilor ce s-ar realiza în lipsa proiectului și o estimare a reducerilor care vor rezulta prin implementarea proiectului. (Având în vedere capacitatea de a îndeplini angajamentul de reducere prevăzut de Protocolul de la Kyoto pentru prima perioadaă de angajament (2008-2012), România nu va recurge la această opţiune. Utilizarea de CMD va putea fi reconsiderată în viitor.)

3

Fiecare ţară prezentă în Anexa I a fost de acord să limiteze emisiile la valorile specificate în protocol. Există ţări care în prezent nu ating acele valori. Diferenţa poate fi vândută altor state care depăşesc cota. De exemplu, în 18 aprilie 2001, Olanda a cumpărat 4 megatone de dioxid de carbon în emisii de la Polonia, România şi Republica Cehă.

România este prima ţară din Anexa I să ratifice tratatul în martie 2001 prin Legea Nr. 3/2001. Ţara noastră s-a angajat să reducă cu 8% emisiile de gaze cu efect de seră faţă de anul de referinţă 1989.

Ministerul Mediului a publicat un proiect OUG pentru promovarea tranzacţiilor verzi conform căruia România ar putea câştiga cel puţin 2 miliarde euro prin vânzarea drepturilor pentru emisia de 200 milioane tone de dioxid de carbon, din totalul de 350 milioane tone de CO2 care-i revin prin Protocolul de la Kyoto. Guvernul României împuterniceşte prin acest proiect autoritatea naţională competentă să tranzacţioneze pe piaţa internaţională maximum 200 milioane AAU-uri (echivalent tone de CO2) din surplusul de cantitate atribuită României.

Schema europeană de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU ETS) este stabilită prin Directiva 2003/87/CE privind înfiinţarea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră Schema se aplică în România începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, iar a doua fază a schemei se desfaşoară în perioada 2008-2012, corespunzând cu prima perioadă de angajament a Protocolului de la Kyoto.

4

Scopul schemei UE privind comercializarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră (EU ETS) reprezintă promovarea unui mecanism de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră de catre agenţii economici cu activităţi care generează astfel de emisii, în aşa fel încât îndeplinirea angajamentelor asumate de UE sub Protocolul de la Kyoto să fie mai putin costisitoare.

Functionarea schemei se bazeaza pe tranzactionarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de sera care au fost alocate operatorilor care detin instalatii în care se desfasoara activitati reglementate de H.G. nr. 780/2006 , în masura în care acestia respecta prevederile privind limitele pentru emisiile de CO2. Un certificat de emisii de gaze cu efect de sera reprezinta titlul care confera unei instalatii dreptul de a emite o tona de dioxid de carbon echivalent într-o perioada definită, valabil pentru îndeplinirea scopului HG nr. 780/2006 şi transferabil în conditiile prevăzute de acest act normative.

Au fost definite următoarele 8 sectoare (de alocare) ETS: sectorul energie, sectorul rafinare produse petroliere, sectorul producţie şi prelucrare metale feroase, sectorul ciment, sectorul var, sectorul sticlă, sectorul ceramică, sectorul celuloză şi hârtie. Odată stabilit numărul de certificate ce revine fiecăruia dintre cele opt sectoare, acestea sunt alocate instalaţiilor din cadrul sectorului.

Potrivit HG nr. 780/2006, România alocă certificatele de emisii de gaze cu efect de seră cu titlu gratuit. Rezerva pentru nou intraţi rămasă neutilizată la sfârşitul perioadei 2008 – 2012 este valorificată prin scoatere la licitaţie.

Numărul de certificate ce au fost alocate în anul 2007 este de 74.836.235. Numărul de certificate ce urmează a fi alocate în cea de-a doua perioadă (2008-2012) este 379.721.760 (întreaga perioadă), cu o valoarea medie de 75.944.352 anual.

Studiu de caz: Județul Vaslui

Trei societãti comerciale vasluiene stau pe un munte de bani. Este vorba despre SC Termica SA Vaslui, SC Rulmenti SA Bârlad si Fabrica de Cãrãmizi, care îsi pot vinde la bursã certificatele de emisii cu gaze cu efect de serã pe care le detin. Conform Planului National de Alocare, pentru perioada 2008 – 2012, cele trei instalatii industriale vor primi, etapizat, 457.866 certificate de emisie CO2. Pe piata specializatã, un certificat costã între 27 – 55 euro. La un simplu calcul, firmele ar putea câstiga din vânzarea certificatelor o sumã maximã de 25 milioane de euro. Cum statele dezvoltate au nevoie de suplimentãri ale cotei de emisie de gaze alocate, interesul pentru tranzactiile verzi este extrem de crescut. Un certificat CO2 reprezintã dreptul alocat unui operator, ca instalatia pe care o detine sã emitã o tonã de dioxid de carbon.

Comercializarea certificatelor de emisii cu gaze cu efect de serã poate aduce bani frumosi unor unitãti industriale vasluiene. Mai exact, SC Termica SA Vaslui, SC Rulmenti SA Bârlad si SC Fabrica de Cãrãmizi, care sunt autorizate sã vândã la bursã certificatele de emisii CO2 pe care le detin. La nivelul tãrii, s-a elaborat un Plan National de Alocare pe baza emisiilor istorice si s-a fãcut o etapizare a certificatelor verzi. Pentru operatorii economici care utilizeazã respectivele instalatii, Guvernul României repartizeazã certificate CO2, conform planului de alocare. Pentru perioada 2008 – 2012, cele trei societãti din judetul Vaslui vor beneficia de un numãr total de 457.866 certificate. SC Rulmenti SA Bârlad – 274.509 certificate; SC Termica SA Vaslui – 179.965 certificate si Fabrica de Cãrãmizi – 3.392 certificate. Pentru a putea utiliza aceste instrumente ecologice, operatorii economici trebuie sã respecte anumite obligat ii care privesc monitorizarea, raportarea si verificarea emisiilor de gaze, generate de instalatiile industriale. În prezent, pe piata specializatã de comercializare a drepturilor de emisie de CO2, un certificat costã între 27 si 55 de euro. Dacã tranzactiile s-ar efectua la pretul maxim oferit pe un certificat, cele trei unitãti ar putea încasa 25 milioane de euro.

5

Conferinţa de la Copenhaga

Pana in 2030 emisiile globale de dioxid de carbon vor creste cu peste 39%, daca nu se vor infiinta noi reguli si nu se vor incheia alte protocoale pentru a stopa incalzirea globala. La sfarsitul acestui an, mai bine de 200 de natiuni se vor intalni la Copenhaga pentru a incheia un nou acord privind emisiile de gaze cu efect de sera, acord ce il va inlocui pe cel de la Kyoto, care expira in 2012.

Fara un acord nou in care sa fie sustinute tehnologiile emergente, precum energia solara sau eoliana, si ingroparea dioxidului de carbon sub pamant etc., emisiile de gaze din intreaga lume ar putea atinge 40,4 miliarde de tone metrice pana in 2030, fata de 29 miliarde de tone metrice, inregistrate in 2006.

Majoritatea cercetatorilor sunt de parere ca emisiile de gaze trebuie reduse cu 80 de procente pana in 2050, pentru a evita aparitia valurilor de caldura si a secetelor. Este de asteptat ca cea mai mare cantitate de emisii de gaze cu efect de sera sa provina din tarile in curs de devoltare, precum China si India, unde se ard cantitati insemnate de carbune.

Pana in 2030, emisiile de dioxid de carbon produse de tarile in curs de dezvoltare vor atinge 25,8 miliarde de tone metrice, in timp ce poluarea provenita din tarile bogate va ajunge la 14,6 miliarde de tone metrice.

Dupa China, America este cel mai mare poluator din lume, insa poluarea pe cap de locuitor de aici este decinci ori mai mare decat in China. In perioada 7-18 decembrie, reprezentanti din 191 de tari se vor reuni la Copenhaga pentru ultima runda de negocieri privind un nou acord global de reducere a emisiilor poluante. Acordul aflat in vigoare, cunoscutul Protocol de la Kyoto, va expira peste 3 ani, in decembrie 2012. Negocierile de la Copenhaga ar urma sa ratifice un nou tratat de clima care sa fie aplicat incepand cu 2013.

Cea mai mare provocare a incheierii unui acord la Copenhaga este aceea de a distribui in mod egal responsabilitatile intre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare. Pe langa reduceri ambitioase de emisii, statele dezvoltate trebuie sa ofere finantele si tehnologia necesare pentru a permite tarilor mai sarace sa dezvolte surse de energie cu emisii reduse de dioxid de carbon si sa se adapteze la schimbarile climatice deja existente.

Practic, fiecare ţară îşi va negocia dreptul de a polua. E de aşteptat ca unele ţări care au cunoscut o dezvoltare fără precedent în ultimii ani (China, India, Brazilia etc.), cu costul poluării masive să renunţe greu la dreptul de a emite gaze cu efect de seră.

În decembrie 2008, statele membre UE au adoptat o serie de obiective ambiţioase, ca parte dintr-un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva schimbărilor climatice.

Acestea includ un angajament de a reduce, până în 2020, emisiile globale de gaze cu efect de seră ale UE cu 20% faţă de nivelurile din 1990 şi de a creşte cota energiei regenerabile în consumul de energie cu 20% pe teritoriul UE. Fiecare stat membru are un obiectiv individual care reflectă potenţialul său de a produce energie regenerabilă. Obiectivul UE de reducere a emisiilor va creşte cu 30% dacă alte ţări dezvoltate sunt de acord să facă acelaşi lucru printr-un acord global.

Un obiectiv comun al tuturor statelor membre este ca până în 2010, pe teritoriul UE să se ajungă la o utilizare de 10% a biocombustibililor în transport, cu un set de reguli clare, care să asigure că acest lucru se realizează în mod durabil. De asemenea, există obiective individuale pentru fiecare stat membru ca până în 2020 să reducă emisiile din clădiri, transport, agricultură şi deşeuri cu o medie de 10% sub nivelurile din 2005.

6