PROTECŢI A INTERNATIONALĂ A DREPTURILOR...

Ingrid Nicolau

PROTECŢI A INTERNATIONALĂ A

DREPTURILOR OMULUI - sinteze-

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA DREPTURILOR ŞI

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1.1. Noţiunea de “drepturile omului”

Preambulul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului a Revoluţiei franceze

din anul 1789 proclamă că ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt

singurele cauze ale nenorocirilor publice. Un secol şi jumătate mai târziu, Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului din anul 1948 reţine că ignoranţa şi dispreţuirea

drepturilor omului au condus la acte de barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor, astfel

că este esenţial ca drepturile omului să fie protejate printr-un sistem juridic pentru ca

omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă împotriva tiraniei şi opresiunii.

Pe de altă parte, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

constituie esenţa unei societăţi democratice, nu poate exista democraţie fără a asigura

recunoaşterea şi respectarea acestor valori recunoscute universal.

Analiza înţelesului juridic al noţiunii de drepturi ale omului presupune luarea în

considerare a dublei ei accepţiuni în ordinea de drept.1 Mai întâi trebuie să ne raportăm la

ceea ce alcătuieşte dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică la totalitatea

instrumentelor internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi la

eventualele mecanisme instituţionale de garantare a respectării lor.

În al doilea rând, atunci când evocăm noţiunea de drepturi ale omului , trebuie să

avem în vedere şi înţelesul de drepturi subiective, conferite unui anumit titular. După

cum se ştie dreptul subiectiv reprezintă un ansamblu de prerogative recunoscute unui

anumit subiect de drept; acest concept presupune facultatea, pentru titular, de a declanşa,

la nevoie, imperativul conţinut în norma de drept, spre a asigura punerea în valoare a

ansamblului de posibilităţi juridice pe care acesta i le recunoaşte.2

Faţă de cele expuse mai sus, putem defini drepturile omului, ca ansamblul de

norme juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi

facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care

beneficiază de garanţii instituţionale apropriate.

1.2. Apariţia şi evoluţia istorică a drepturilor omului

Primele documente constituţionale care promovează şi apără drepturile omului au

apărut in Anglia. La 12 iunie 1215, regele Ioan fără de Ţară a semnat Magna Charta

Libertatum, un document în care erau stipulate importante drepturi şi libertăţi.

1 Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol.I - drepturi şi

libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p.7; 2 Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 8;

Punctul 39 al acestui important document prevede că ” Nici un om liber nu va fi

arestat sau întemniţat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau

exilat sau lezat de orice manieră ar fi şi noi nu vom purcede împotriva lui şi nici nu vom

trimite pe nimeni împotriva lui, fără o judecată loiala a egalilor săi, în conformitate cu

legea ţării”.3 Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante documente

privind drepturile omului : Petiţia drepturilor din 7 iunie 1628 care statuează că „ orice

criminal indiferent de condiţia sa, nu poate fi exceptat de la judecată şi de la pedeapsa

stipulată în mod expres în legea Regatului”4; Habeas Corpus Act din 26 mai 1679 şi Bill

of Rights din 13 februarie 1689 în care se declară că „a pretinde ca Regalitatea are puterea

de a suspenda legile sau executarea lor fără consimţământul parlamentului este ilegal”.

Prin acelaşi Bill se statuează că „ libertatea cuvântului, nici dezbaterile şi procedurile din

Parlament, nu pot fi împiedicate sau puse în discuţie de vreo curte”.

În Franţa, la 26 august 1789, un document celebru, elaborat şi promovat de

Revoluţia Franceză, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, Declaraţia drepturilor

omului şi cetăţeanului, înscrie chiar in primul său articol ideea că „ oamenii se nasc şi

rămân liberi si egali în drepturi”.5

Declaraţia de independenţă a SUA, din 14 iulie 1776, subliniază şi ea că „oamenii

au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi inalienabile; printre

aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii”. O idee deosebit de

valoroasă pe care o consacră acest document este aceea că toate guvernările au fost

stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi; „Oricând o forma de guvernare

devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba, sau de a o aboli şi de a

stabili un nou guvernământ”.6

Documentele menţionate au reprezentat la timpul lor, manifestări curajoase ale

tendinţei de a proteja drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puterii de

a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora.

Privind retrospectiv, putem afirma că declaraţiile de drepturi au reprezentat , documente

fundamentale, relevante pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei

drepturilor omului.

Preocupările româneşti pentru definirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

este marcată încă de timpuriu de hrisovul emis in 1631 de Leon Vodă Tomşa, domn al

Ţării Româneşti. Acest document a fost considerat ca fiind pe acelaşi plan al importanţei

cu chartele emise în alte ţări, fapt ce evidenţiază integrarea ţărilor române în evoluţia

generală a societăţii europene.7

Acest document înscrie principiul că nimeni nu poate fi omorât fără a fi judecat,

că vinovăţia trebuie dovedită, în mod public, iar execuţia va fi hotărâtă numai dacă pentru

o atare vină legea prevede pedeapsa capitală. Documentul mai reglementa regimul

străinilor, modul de stabilire a dărilor, obligaţiile şi scutirile fiscale, organizarea judiciară,

aspecte de drept civil şi penal.

3 Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p.23;

4 Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2003, p. 51; 5 Duculescu Victor, op. cit., p.23;

6 Idem, op.cit., p.24

7 Duculescu Victor, op. cit., p.27;

Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţărilor româneşti care se referă si la

problemele ce privesc drepturile omului datează din secolul al XVIII-lea şi începutul

secolului al XIX-lea. Elemente de organizare politică se regăsesc în aşezămintele lui

Constantin Mavrocordat şi în Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru

Ipsilanti.8 Norme juridice importante se găsesc şi în Codul civil al lui Scarlat Calimach

din 1817, precum şi în Legiuirea Caragea din 1818.

Un ecou important îl are Programul de reforme elaborat de Tudor Vladimirescu în

1821. Remarcabil este şi memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care A.D,

Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi manifestare politică a cugetării liberale”.9 Chiar

dacă memoriul Cărvunarilor a fost in cele din urma înlăturat datorită opoziţiei marii

boierimi, el conţine o serie de idei valoroase care au marcat dezvoltarea constituţională

ulterioară. Documentul înscrie statutul de independenţă al Moldovei, care trebuia sa

devina acelaşi ca pe vremea lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare

reprezentativă) din care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic până atunci

înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul prevedea garantarea dreptului de proprietate,

principiul exproprierii pentru cauză publică, erau inserate norme cu privire la libertatea

individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la dobândirea unei slujbe

publice. Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că proiectul de

Constituţie a cărvunarilor anticipează o dezvoltare constituţională modernă, ce avea să se

producă mai târziu în Principatele Române.10

Influenţa revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în Ţările Române, marile

ei idei regăsindu-se în documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din

Transilvania, Moldova şi Ţara Românească.

Conceptul românesc de drepturi ale omului a fost elaborat din multiple puncte de

vedere, ţinând seama de interesele ţării, în armonie cu unitatea şi independenţa naţională.

Nicolae Bălcescu aprecia, în 1850 că revoluţia viitoare nu se mai poate mărgini a voi ca

românii să fie liberi, egali proprietari de pământ şi de capital şi fraţi asociaţi la fapta

unui progres comun.11

Evenimentele care au dus la unirea principatelor au marcat încă o etapă pe drumul

cristalizării instituţiilor moderne ale României. Remarcăm în acest sens Statutul

Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care

cuprinde importante dezvoltări constituţionale.12

Amintesc , de pildă, consacrarea ideii de

bicameralism , prin crearea Corpului Ponderator (precursor al Senatului de azi) care,

alături de Adunarea electivă trebuia să constituie puterea legiuitoare.

Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza se instituie o locotenenţă

domnească , formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi şi colonelul Nicolae

Haralambie. După refuzul contelui Filip de Flandra de a primi tronul Principatelor Unite,

este adresată o cerere prinţului Carol de Hohenzollern , care acceptă. O comisie

elaborează un proiect de constituţie ce este supus Domnului şi Adunării elective.

Constituţia din 1866 – document ce interesează în cea mai mare măsură drepturile

omului – este inspirată din Constituţia belgiană din 1831 considerată la timpul respectiv

8 Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană, Bucureşti, 1994, p 247-254

9 Duculescu Victor, op.cit.p.29;

10 Idem, op.cit. p.30;

11 Bălcescu Nicolae, Opere, partea a II-a, Ed. Scrieri istorice, politice şi economice, Bucureşti, 1940, p.99;

12 Duculescu Victor, op.cit., p.33;

cea mai liberală din Europa. Documentul consfinţeşte o serie de idei democratice printre

care : principiul suveranităţii naţionale, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,

recunoaşterea drepturilor omului si cetăţeanului.13

După Marea Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29

martie 1923 document ce a reprezentat un instrument juridic mai elaborat decât

Constituţia din 1866 şi care a fost orientat nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii

într-un stat de drept. Această constituţie cuprinde prevederi referitoare la caracterul de

stat naţional unitar şi indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, departajarea

puterilor statului, consfinţirea detaliată a drepturilor românilor.14

Constituţia din 1923 a fost înlocuită formal la 20 februarie 1938, când a fost

proclamată o nouă Constituţie, de tip corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al

II-lea. Elaborarea acestei constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic,

de climatul internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în mâinile

monarhului. Această constituţie concentrează puterile politice în mâna regelui, care

dobândeşte prerogative deosebit de mari. Documentul a fost suspendat în vara anului

1940 ca urmare a evenimentelor care au condus la abdicarea regelui Carol al II-lea.15

În toamna anului 1944 s-a dispus repunerea în vigoare a Constituţiei din 29 martie

1923. După ocuparea ţării noastre de trupele sovietice şi sub ameninţarea acestora, a fost

instaurat un regim de “democraţie populară”, drepturile omului suferind importante

amputări şi reduceri, ele fiind subordonate noii concepţii cu privire la organizarea

statului, bazată pe dominaţia unui singur partid şi interzicerea celorlalte partide, pe

prohibirea oricăror atitudini politice care ar fi contravenit ideologiei comuniste. Au fost

eliminate garanţiile democratice care asigurau judecata echitabilă şi corectă a proceselor,

administrarea justiţiei efectuându-se după criterii politice.

Constituţiile care au urmat – din 1948, 1952 şi 1965 – deşi pretindeau că asigură

puterea poporului, au legalizat grave abateri de la principiile democratice. Astfel a fost

eliminat sistemul pluripartid prin instaurarea unei singure forţe politice conducătoare în

stat şi anume partidul comunist; limitări grave ale dreptului de proprietate al cetăţenilor

au fost aduse de Constituţia din 1952; importante restricţii erau aduse libertăţii de opinie,

de gândire şi credinţă, libertăţii cuvântului, libertăţii presei, dreptului la educaţie ca şi

drepturilor politice propriu-zise. În ceea ce priveşte libertatea cuvântului, a presei şi

educaţiei, acestea erau, subordonate concepţiei marxiste despre societate, promovarea

oricăror alte idei diferite de linia oficială constituind fapte penale. De asemenea restricţii

foarte mari au fost aduse dreptului cetăţenilor de a circula peste graniţă, doritorii fiind

supuşi unor numeroase formalităţi şi verificări.

Libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă era şi ea condiţionată de

anumite prevederi discriminatorii. Erau excluse de la exercitarea unor profesiuni, sau de

la posibilitatea de a fi angajaţi în anumite locuri de muncă persoanele care avuseseră

condamnări politice, persoanele având rude în străinătate, persoanele divorţate etc.

Revoluţia din 22 decembrie 1989 a creat condiţiile pentru edificarea unui autentic

sistem democratic al drepturilor şi libertăţilor omului. Primul document al Revoluţiei

române Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale a consacrat

13

Idem, op.cit., p. 34; 14

Banciu Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed. Ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti, 1988; 15

Duculescu Victor,op.cit.p.36;

abolirea dictaturii dar nu a specificat în mod concret regimul constituţional al ţării şi nici

forma de guvernământ a statului.

În perioada care a trecut de la revoluţia din decembrie 1989, România a devenit

parte la numeroase instrumente juridice internaţionale, adoptând prevederi pentru

adaptarea legislaţiei interne la exigenţele convenţiilor internaţionale. S-a adoptat proiectul

de lege pentru aderarea României la Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori

tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, încheiată la New York la 10 decembrie

1984, Parlamentul României votând legea pentru modificarea şi completarea unor

dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală, spre a se asigura o concordanţă

deplină între legislaţia ţării şi noul instrument internaţional la care România a devenit

parte. De asemenea, se poate menţiona protocolul privind abolirea pedepsei cu moartea

la care ţara noastră a devenit parte în ianuarie 1991, precum şi alte documente faţă de

care vechiul regim avea rezerve nejustificate şi a căror neacceptare de către România crea

în rândul comunităţii internaţionale dubii în legătură cu dorinţa ţării noastre de a aplica

documentele fundamentale cu privire la drepturile omului adoptate de comunitatea

internaţională.16

1.3. Consideraţii generale privind sistemul de protecţie a drepturilor omului

în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Consiliului Europei

Cadrul juridic internaţional care marchează începutul “erei drepturilor” este

constituit dintr-o serie de documente ce formează Carta internaţională a drepturilor

omului, documente ce au fost elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul ONU.17

Aceste

documente sunt: Carta ONU, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cele două

pacte ale ONU din 1966.

Carta Naţiunilor Unite, adoptată în urma Conferinţei de la San Francisco

proclamă în art. 1 pct. 3, că unul dintre scopurile organizaţiei este acela de a realiza

cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter

economic, social, cultural sau umanitar şi în promovarea şi incurajarea respectării

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex

limbă sau religie.

Protecţia internaţională a drepturilor omului face parte din datoriile fundamentale

ale principalelor organe ale Naţiunilor Unite: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi

Social, Consiliul de tutelă. Prerogativele acestor organe în materie sunt destul de limitate,

rămânând la nivelul studiilor, recomandărilor, proiectelor. ONU a mai reuşit de-a lungul

timpului să clarifice în ce măsură statele membre aveau obligaţia de a promova drepturile

omului, lărgind sfera de cuprindere a aecstei obligaţii şi înfiinţând instituţii bazate pe

carta ONU destinate să asigure respectarea de către statele membre a obligaţiilor

asumate. Carta ONU are marele merit de a fi introdus drepturile omului în ordinea

internaţională.18

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948

de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu 48 de voturi pentru şi nici

un vot împotrivă; un număr de opt state s-au abţinut de la vot (R.S.S. Bielorusă,

16

Duculescu Victor, op.cit., p.53; 17

Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. C:H: Beck, Bucureşti, 2006, p.6 18

Idem, op.cit., p.7;

Cehoslovacia, Honduras, Polonia, R.S.S. Ucraina, U.R.S.S., Uniunea Sud Africană şi

Iugoslavia). Arabia Saudită a fost absentă în momentul desfăşurării votului. Declaraţia

avea să deschidă noi perspective în domeniul garantării şi respectării drepturilor omului

în întreaga perioadă postbelică.19

Elaborarea documentului a fost pregătită de un comitet

din care au făcut parte eminenţi jurişti şi personalităţi ale vieţii sociale ale timpului,

printre care doamna Eleonor Roosevelt şi profesorul francez Renee Cassin.

Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi : drepturile civile

şi politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi

politice fac parte : dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia

sclaviei, torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus

în mod arbitrar arestării, reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de

nevinovăţie, dreptul la viaţa privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă

libertatea de exprimare, de religie şi dreptul la libera circulaţie. Articolul 21 prevede

drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul acestuia de a participa la guvernarea

ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.

Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte : dreptul

persoanei la asigurări sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la

plata egală pentru muncă egală, dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Declaraţia înscrie

ideea gratuităţii învăţământului elementar şi general şi a posibilităţii egale de acces

tuturor, pe bază de merit , la învăţământul superior. Printre alte prevederi ale acestui

document se înscrie si aceea că orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la

viaţa culturală a colectivităţii, de a beneficia de ocrotirea intereselor morale şi materiale

care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este.

Constituind primul document de mare prestigiu internaţional pe planul protecţiei

internaţionale a drepturilor omului Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a

reprezentat punctul de plecare al unei vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente

juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care au întărit dimensiunea juridică a

acestor drepturi. O serie de state care şi-au dobândit independenţa după anul 1960 (

Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeş, Gabon, Ciad) au afirmat expres în textul

constituţiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declaraţie, fapt ce relevă că pe

teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit o forţă juridică incontestabilă.20

Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, dând

posibilitatea statelor să adopte legi care limitează exerciţiul acestor drepturi. Declaraţia

nu este un tratat, ea a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU ca rezoluţie, deci nu are

putere obligatorie. Scopul său este de a furniza un mod de înţelegere comun al drepturilor

şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU.21

Un moment important al activităţilor desfăşurate de ONU pe linia apărării,

promovării şi respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte

internaţionale ale drepturilor omului : Pactul internaţional cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice.

Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi

deschise spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea

19



Selejan-Guţan Bianca, op.cit.,p. 8;

lor în vigoare, prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional

cele două Pacte creează obligaţii juridice pentru statele părţi. Cele două Pacte cuprind o

primă parte comună, compusă dintr-un singur articol, care afirmă principiul

autodeterminării popoarelor, dreptul acestora de a-şi stabili statutul politic, de a-şi asigura

liber dezvoltarea economică, socială şi culturală şi de a dispune liber de bogăţiile şi de

resursele lor naturale.22

La nivelul ONU au fost adoptate de-a lungul timpului o serie de convenţii

specializate, pentru protecţia unor categorii speciale de drepturi. În continuare prezint aşa

numitele “convenţii – nucleu” ale sistemului ONU de protecţie a drepturilor omului.

Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare rasială, are la bază

ideea luptei împotriva discriminărilor de orice fel, considerate ca principal obstacol în

calea deplinei realizări a drepturilor omului.

Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante, a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1984 şi

dezvoltă o serie de idei cuprinse în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului. O importantă prevedere este aceea că declaraţiile

obţinute prin tortură nu vor putea fi invocate ca elemente de probă în nici o procedură,

cu excepţia cazului când sunt folosite împotriva persoanei acuzate de a fi săvârşit acte de

tortură.

Convenţia pentru drepturile copilului, a fost adoptată de Adunarea Generală a

ONU la 29 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. convenţia îşi

revendică fundamentarea in Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unde este

proclamat dreptul copiilor la îngrijire şi asistenţă specială. Art. 1 al Convenţiei defineşte

noţiunea de “copil ” ca fiind fiinţa umană sub vârsta de 18 ani, exceptând cazurile în

care legea aplicabilă copilului stabileşte limita majoratului sub această vârstă.

Convenţia asupra eliminării oricărei forme de discriminare faţă de femei, este

destinată a proteja o categorie deosebit de vulnerabilă în privinţa încălcării unor drepturi

elementare precum dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul de a nu fi

supusă nici unei discriminări etc. Convenţia înscrie numeroase drepturi atât civile şi

politice cât şi economice, culturale şi sociale precum : dreptul la egală participare în sfera

politică, dreptul de vot, dreptul la remuneraţie egală pentru muncă egală, dreptul la egal

acces la sănătate şi educaţie, dreptul la muncă; se subliniază necesitatea asigurării

egalităţii femeilor cu bărbaţii în privinţa capacităţii juridice, precum şi a eliminării

oricărei forme de discriminare în privinţa căsătoriei şi a relaţiilor de familie.

Convenţia a fost ratificată de nu număr de 162 de state printre care şi România în

1982.

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a

fost creată la 5 mai 1949. Membrii originari ai acestei organizaţii au fost : Belgia,

Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi

Suedia. În prezent Consiliul Europei are 45 de membri.23

Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea

principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub

jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea

22

Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p 9; 23

Duculescu Victor, op.cit., p.98;

unor sancţiuni cum ar fi : suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de

membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.

Organele Consiliului Europei sunt : Comitetul Miniştrilor şi Adunarea

Parlamentară.

Comitetul Miniştrilor este organul decizional al Consiliului Europei, compus din

miniştrii de externe ai statelor membre sau din reprezentanţii lor diplomatici permanenţi

la Strasbourg. Comitetul Miniştrilor este atât un organ guvernamental, cât şi un forum

colectiv, în care se discută problemele societăţii europene şi se propun soluţii la acestea.24

Adunarea Parlamentară este organul deliberant al Consiliului Europei. Ea

dezbate acele chestiuni care sunt de competenţa sa, conform Statutului şi prezintă

concluziile sale Comitetului de miniştri sub formă de recomandări.

Adunarea Parlamentară are 315 membri şi 315 supleanţi (la data de 1 mai

2006)25

aleşi sau numiţi de parlamentele naţionale din cadrul membrilor acestora. Fiecare

ţară are între 2 şi 18 reprezentanţi, în funcţie de numărul populaţiei. Adunarea se

întruneşte de două ori pe lună pentru o săptămână în sesiune plenară. Reuniunile sunt

publice şi au loc la Palatul Europei de la Strasbourg. Adunarea îşi alege preşedintele şi

vicepreşedinţii. De asemenea, adunarea alege secretarul general al Consiliului Europei şi

pe adjunctul acestuia, judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pe Comisarul

Drepturilor Omului.

24

Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 24; 25

Selejan-Guţan Bianca, op.cit. p. 25 ;

CAPITOLUL II

ANALIZA PRINCIPALELOR DREPTURI CIVILE ŞI

POLITICE REGLEMENTATE DE CONVENŢIA

EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

3.1. Scopul şi obiectul Convenţiei europene a drepturilor omului

Scopul şi obiectul Convenţiei sunt strâns legate de realizarea scopului pentru care

a fost creat Consiliul Europei.26

Prin intrarea unui stat în Consiliul Europei, acesta se

angajează în mod ferm ca, printre alte obligaţii pe care astfel şi le asumă, să respecte

drepturile omului apărate prin Convenţie, adică să asigure, pe plan naţional, respectarea

acestor drepturi.

Statele contractante rămân libere ca, în vederea realizării scopului Convenţiei, să

adopte măsurile naţionale pe care le socotesc apropriate. În examinarea modului de

îndeplinire a obligaţiei statelor de asigurare a apărării drepturilor prevăzute de Convenţie,

Curtea Europeană nu poate neglija caracteristicile de fond şi de procedură ale sistemelor

naţionale de drept.

Dispoziţiile Convenţiei tind să creeze o adevărată ordine publică europeană în

materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care ea le consacră.27

Aceasta deoarece,

după cum a subliniat Curtea, prin încheierea Convenţiei, statele contractante s-au angajat

să realizeze obiectivele şi idealurile Consiliului Europei, astfel cum sunt ele definite în

statutul organizaţiei, realizare ce trebuie să conducă la instaurarea unei ordini publice

europene de libertate şi democraţie, care semnifică o protecţie eficace a drepturilor

omului.

3.2. Precizări privind obligaţiile statelor asumate conform articolului 1

al Convenţiei

Articolul 1 al Convenţiei instituie cadrul general al obligaţiei asumate de statele

părţi de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de aceasta. Articolul 1 instituie o

răspundere internaţională28

a statelor contractante cu privire la respectarea obligaţiilor

asumate prin Convenţie. Această răspundere va fi angajată în cazul eventualei constatări

de către Curte a unei încălcări privind drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie.

Cea mai importantă şi în acelaşi timp controversată chestiune cu privire la

articolul 1 este noţiunea de jurisdicţie a statelor, noţiune determinantă pentru stabilirea

26

Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol.I - drepturi

şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 113; 27

Ibidem, p.114; 28

Bîrsan Corneliu, op.cit., p. 123;

aplicabilităţii Convenţiei persoanelor care sesizează Curtea europeană.29

În funcţie de

această jurisdicţie se stabileşte şi competenţa Curţii ratione loci. Principiul general care

guvernează această materie este principiul teritorialităţii.

Prevederile articolului 1 trebuie coroborate cu cele ale articolului 56 din

Convenţie, care statuează că “orice stat poate, în momentul ratificării sau în orice alt

moment ulterior, să declare, prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului

Europei, că prezenta Convenţie se va aplica, sub rezerva paragrafului 4 al prezentului

articol, tuturor sau unuia dintre teritoriile ale căror relaţii internaţionale le asigură.”

În anumite situaţii, jurisdicţia teritorială a statelor se bazează pe unele elemente

extrateritoriale ca : exercitarea controlului asupra unei părţi din teritoriul altui stat, acte de

putere publică săvârşite pe teritoriul unui stat de reprezentanţii diplomatici ai altui stat,

fapte penale săvârşite în străinătate de cetăţenii săi împotriva altui stat.

În cauza Ilaşcu c. Moldovei şi Rusiei , Marea Cameră a Curţii a considerat că

guvernul Moldovei, ca unic guvern legitim al republicii Moldova din punct de vedere al

dreptului internaţional, nu şi-a exercitat autoritatea asupra unei părţi din teritoriul său –

aceea care se afla sub controlul efectiv al Republicii Transnistria. Curtea a statuat că

Moldova avea, chiar în absenţa unui control efectiv asupra regiunii transnistrene, o

obligaţie pozitivă, impusă de articolul 1 al Convenţiei, de a lua măsurile care se aflau în

puterea sa şi în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura reclamanţilor

drepturile garantate de Convenţie. Aşadar lipsa controlului efectiv asupra teritoriului nu

înlătură întodeauna jurisdicţia statului asupra persoanelor aflate pe acea parte de teritoriu.

Curtea a statuat că dispoziţiile Convenţiei se aplică, în principiu şi membrilor

forţelor armate, nu numai civililor, dar că în aplicarea şi interpretarea normelor acesteia

în privinţa militarilor trebuie să se aibă în vedere particularităţile condiţiei de militar şi

consecinţele acesteia pentru ei.

În altă cauză în care guvernul a susţinut că statul exercită un control limitat cu

privire la activitatea şcolilor private şi, în orice caz, nu-şi asumă nici o atribuţie în materie

disciplinară, astfel că nu va răspunde pentru pedepsele disciplinare aplicate elevilor într-

un asemenea aşezământ şcolar, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă potrivit cu

care responsabilitatea unui stat este angajată atunci când s-a produs o încălcare a unui

drept apărat de Convenţie aparţinând oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, ceea ce

înseamnă că statul în cauză nu se poate sustrage unei asemenea responsabilităţi prin

delegarea obligaţiilor sale unor organisme particulare.30

Cele mai multe probleme privitoare la noţiunea de persoane aflate sub jurisdicţia

unui stat contractant se pun în legătură cu străinii aflaţi pe teritoriul acelui stat, mai ales

dacă aceştia se găsesc în situaţia de a fi extrădaţi sau expulzaţi de pe teritoriul statului

respectiv.

Străinii aflaţi pe teritoriul unui stat legal sau chiar ilegal, sunt persoane care ţin de

jurisdicţia acelui stat, ceea ce presupune angajarea responsabilităţii statului pe teritoriul

căruia se află cu privire la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie. De asemenea ,

din moment ce Convenţia europeană va fi interpretata ca un tot unitar, trebuie avute în

vedere şi dispoziţiile art. 14, prin care, printre alte forme de discriminare este interzisă şi

cea privitoare la originea naţională. Multe din textele substanţiale ale Convenţiei sau ale

Protocoalelor sale adiţionale folosesc, în definirea subiectului drepturilor garantate,

29



noţiunea de orice persoană, care cuprinde atât persoanele fizice, cât şi persoanele

juridice, precum şi “grupurile de particulari”, în sensul art.34 din Convenţie.31

3.3. Dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă este primul drept substanţial ( material) reglementat de Convenţia

europeană a drepturilor omului. El este garantat oricărei persoane prin dispoziţiile art.2

din Convenţie. Aceste dispoziţii prevăd anumite cazuri excepţionale, când survenirea

morţii nu constituie o încălcare a acestui drept. Prevederile art.2 se întregesc cu cele

cuprinse în Protocolul nr.6 la Convenţie privitor la abolirea pedepsei cu moartea şi în

Protocolul nr.13 privitor la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.32

Dreptul la viaţă apare ca esenţial în sistemul drepturilor şi libertăţilor

fundamentale apărate prin Convenţie, pentru că, fără consacrarea şi protejarea efectivă a

acestui drept, protecţia celorlalte drepturi ar rămâne fără obiect. Dreptul la viaţă

reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor

fundamentale.

Obiectul şi scopul Convenţiei, instrument de protecţie a fiinţelor umane, impun,

de asemenea, ca art.2 să fie interpretat şi explicat în aşa fel încât exigenţele sale să fie

concrete şi efective.

Titularii dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie

Art. 2 paragraful 1 vorbeşte despre dreptul la viaţă ce este recunoscut oricărei

persoane, fiind clar ca se referă la persoana fizică, persoana umană. Aceasta cu atât mai

mult cu cât în continuarea aceluiaşi text recunoaşte că acest drept nu este absolut, el poate

presupune anumite excepţii care, la rândul lor, privesc, numai persoana umană: legitima

apărare, arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi reprimarea unei insurecţii.

În acest context, trebuie determinată însăşi noţiunea de viaţă , în sensul aceluiaşi

text, cu atât mai mult, cu cât se ştie că în dreptul civil, în anumite situaţii operează

principiul potrivit cu care un copil poate dobândi drepturi din momentul concepţiei

sale - infans conceptus pro nato habetur de commodis ejus agitur.

Mult mai delicată este problema de a şti de unde începe protecţia dreptului la

viaţă. Spre deosebire de art. 4 din Convenţia americană a drepturilor omului, care dispune

că dreptul la viaţă este protejat în general de la concepţia copilului, Convenţia europeană

nu dispune nimic privitor la limitele temporale ale dreptului la viaţă şi nici nu defineşte

persoana al cărei drept la viaţă este protejat.

Confruntată cu problema legitimităţii întreruperii voluntare de sarcină, Comisia

Europeană a Drepturilor Omului, a evitat, într-o primă fază să se pronunţe dacă aceasta

cade sau nu sub incindenţa dispoziţiilor art. 2 din Convenţie, cu motivarea că, în speţă,

cererea a fost introdusă de o persoană care nu putea pretinde că are calitatea de victimă

directă a legislaţiei naţionale puse în discuţie.

În speţă, reclamantul, căsătorit şi tată a trei copii, s-a plâns în anul 1975 că

adoptarea de către legislativul austriac, la data de 29 ianuarie 1974, a unei legi care

31

Bîrsan Corneliu,op.cit., p. 148; 32

Ibidem, p. 156;

permitea, în anumite condiţii întreruperea voluntară de sarcină, este de natură să încalce

art. 2 al Convenţiei, care protejează dreptul la viaţă. Comisia a statuat că nu este

competentă să examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiile Convenţiei

decât cu privire la o situaţie concretă, nu in abstracto.

Într-o a doua fază, marcată de decizia X c. Anglia, fosta Comisie a examinat

fondul problemei puse în discuţie în următoarele împrejurări : reclamantul s-a plâns

împotriva autorizării date soţiei sale de instanţele engleze de a practica o întrerupere de

sarcină, fără a i se cere şi consimţământul lui. El a susţinut că, prin autorizarea

întreruperii de sarcină, legislaţia engleză este contrară dispoziţiilor art. 2 din Convenţie,

deoarece se neagă, astfel, dreptul la viaţă al copilului conceput dar nenăscut încă.

Comisia a constatat mai întâi, că noţiunea de orice persoană nu este definită de

Convenţie, dar că este utilizată în mai multe texte ale acesteia. În concepţia Comisiei,

Convenţia foloseşte noţiunea discutată în sensul de persoană născută. Nimic nu indică că

dispoziţiile Convenţiei ar putea să se aplice unui subiect de drept înainte de naşterea sa.

Comisia a ajuns la o primă concluzie, în sensul că, art.2 nu se aplică în privinţa

copilului care se va naşte

Recent, într-o cauză împotriva Franţei, Marea Cameră a Curţii a reafirmat poziţia

conform căreia ”problema începutului dreptului la viaţă este una ce trebuie decisă la nivel

naţional: în primul rând, pentru că această chestiune nu a fost decisă în majoritatea

statelor care au ratificat convenţia; în al doilea rând, pentru că nu există un consens

european asupra definiţiei ştiinţifice şi legale a începutului vieţii”.

Limitări aduse dreptului la viaţă , în sensul Convenţiei

Partea finală a paragrafelor 1 şi 2 ale art. 2 din Convenţie dispune că, în anumite

situaţii strict determinate, cauzarea morţii nu poate fi considerată ca reprezentând o

încălcare a dreptului la viaţă, fie că este vorba despre executarea pedepsei capitale legal

pronunţate, fie că ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă.

Astfel, în versiunea originală a Convenţiei, pedeapsa cu moartea nu este interzisă,

cu condiţia respectării principiului legalităţii. Abolirea de facto a acestei pedepse este

consacrată prin ratificarea cvasiunanimă a Protocolului nr.6, care interzice pedeapsa cu

moartea în timp de pace şi prin Protocolul nr. 13, semnat la Vilnius în 2002 şi intrat în

vigoare la 1 iulie 2003, care prevede abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe.

Curtea Europeană a avut ocazia să se pronunţe asupra pedepsei cu moartea, în

celebra cauză Ocalan c. Turciei din 2003.33

refuzând să constate în speţă o violare a

art. 2, Curtea a subliniat că executarea unui condamnat la moarte care nu a beneficiat de

un proces echitabil nu este autorizată de art. 3 din Convenţie. Instanţa europeană a

deschis astfel calea unei interpretări originale a Convenţiei, mai precis a interpretării art.3

“în lumina art.2”.34

Prima dintre cele trei situaţii reglementate de art. 2 paragraful 2 al Convenţiei

priveşte autorizarea cauzării morţii pentru asigurarea apărării oricărei persoane

împotriva violenţeii ilegale. Este vorba deci de legitimă apărare. Până în prezent ea nu a

cunoscut nici o aplicare practică în jurisprudenţa Curţii.35

33


Ibidem; 35


A doua situaţie regelementată de textul în discuţie este aceea în care moartea

survine ca urmare a utilizării forţei pentru efectuarea unei arestări legale sau pentru a

împiedica evadarea unei persoane deţinute în mod legal. Este necesar ca recurgerea la

forţă să se producă după ce toate celelalte soluţii ce ar putea fi folosite pentru atingerea

scopurilor avute în vedere de text au fost epuizate.36

A treia situaţie în care producerea morţii nu semnifică înfrângerea dispoziţiilor

art. 2 paragraful 2 din Convenţie este aceea în care ea se produce ca urmare a reprimării,

conform legii, a unei tulburări violente sau a unei insurecţii. S-a subliniat că este vorba

despre împrejurări de o extremă gravitate, care sunt de natură să producă importante

prejudicii atât persoanelor cât şi bunurilor.

3.4. Dreptul de a nu fi supus torturii şi altor tratamente sau pedepse

inumane sau degradante

Art. 3 din Convenţie dispune că nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor

pedepse sau tratamente inumane ori degradante. Aecastă dispoziţie are ca scop apărarea

integrităţii fizice şi morale a persoanei, demnitatea ei. Interdicţia impusă de art. 3 este

absolută, nici o derogare de la dispoziţiile sale nu este permisă de Convenţie.

Aplicarea efectivă a art. 3 este îngreunată de formularea lapidară ce determină

imprecizie în ceea ce priveşte identificarea sferei noţiunilor de tortură, tratament inuman

şi tratament degradant. Jurisprudenţa îm materie a impus ca şi criteriu determinant pentru

aplicabilitatea art. 3, gradul de gravitate al suferinţelor provocate.37

Principala obligaţie ce revine statelor în acest domeniu este de a se abţine de la

provocarea torturii sau a tratamentelor inumane ori degradante.

Statele au potrivid Curţii Europene o serie de obligaţii pozitive pentru protecţia

integrităţii fizice şi psihice a persoanei. În cauza Costelo – Roberts c. Regatului Unit

(1993), Curtea a stabilit existenţa obligaţiei pozitive a statului de a asigura protecţia

juridică a individului împotriva relelor tratamente aplicate de persoane private. În speţă

era vorba de aplicarea pedepselor corporale în şcolile private. Statele au deci, obligaţia

generală de a proteja orice persoană de pericolul încălcării dreptului la integritatea fizică.

În cauza Pantea c. României ( 2003), constatând violarea art. 3 de către statul

român, Curtea a subliniat obligaţia pozitivă a autorităţilor de a proteja integritatea fizică

şi psihică a persoanei, obligaţie ce are o rezonanţă specială în cazul persoanelor deţinute.

Aecastă obligaţie implică responsabilitatea statului chiar atunci când atingerile aduse

integrităţii fizice şi psihice a persoanei deţinute au fost săvârşite de alţi deşinuţi. În acest

caz se impune obligaţia gardienilor de a preveni violenţele şi de a asigura protecţia

deţinuţilor în cazul unor asemeena violenţe.

36

Bîrsan Corneliu, op.cit., p. 193; 37

Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 82;

Tortura

Convenţia ONU privitoare la prevenirea torturii şi a tratamentelor şi pedepselor

inumane sau degradante conţine o definiţie a torturii la care, face referire şi Curtea

Europeană în jurisprudenţa sa. Astfel tortura este definită ca orice act prin care se

provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice fizice sau psihice,

în special cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau

mărturii, de a o pedepsi pentru un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis, sau este

bănuită ca l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei, sau pentru orice

alt motiv întemeiat pe orice formă de discriminare, atunci când o asemenea durere sau

suferinţă este provocată de un agent al autorităţii publice sau de orice persoană care

acţionează cu titlu oficial ori la instigarea sau cu consimţământul ei expres sau tacit.

Ceea ce deosebeşte tortura de tratamentele inumane sau degradante este

intensitatea durerii pe care ea o provoacă precum şi intenţia celui care, deţinător al

autorităţii publice, produce o suferinţă deosebită victimei38

.

România a fost recent “condamnată“ de Curtea Europeană pentru acte de tortură,

în cauza Bursuc c. României( 2004). Reclamantul a susţinut că a fost interceptat la data

de 27 ianuarie 1997, la ora 20, de doi poliţişti, în timp ce se afla într-un bar. Aceştia i-au

cerut actele într-o manieră agresivă şi el le-a răspuns în acelaşi fel. În acel moment

poliţiştii l-au lovit cu bastoanele, apoi l-au încătuşat şi l-au târât afară spre o maşină

parcată la 50 de m. reclamantul a mai fost bătut în maşină după care a intrat în stare de

semiconştienţă. A fost dus la sediul poliţiei unde pretinde că a fost agresat de aproximativ

opt poliţişti, care l-au aruncat pe podea, l-au bătut cu bastoanele, l-au stropit cu apă, au

scuipat şi urinat asupra lui. Reclamantul a fost supus acestor tratamente pentru mai mult

de 6 ore timp în care şi-a pierdut de mai multe ori cunoştinţa. Guvernul susţine că

reclamantul s-a rănit el însuşi, aruncându-se pe podea şi peste mobile.

Curtea a reamintit poziţia sa din jurisprudenţa anterioară, potrivit căreia dacă o

persoană suferă vătămări în timp ce se află în custodia autorităţilor, guvernul trebuie să

dea explicaţii plauzibile asupra cauzelor acestor vătămări.

Curtea a considerat că vătămările suferite de reclamant au fost provocate de

tratamentul pentru care este angrenată responsabilitatea autorităţilor. Relele tratamente au

durat câteva ore, iar reclamantul s-a aflat într-o poziţie vulnerabilă, fiind dus la secţia de

poliţie noaptea, singur, de cel puţin cinci poliţişti ca urmare a unui incident minor într-un

bar.

În aceste circumstanţe Curtea a decis că violenţele la care a fost supus reclamantul

au fost deosebit de grave şi crude şi de natură a provoca durere şi suferinţă severă. Ca

urmare, aceste tratamente constituie tortură în sensul art. 3 din Convenţie.

Tratamente şi pedepse inumane

În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a definit pentru prima dată

tratamentele inumane ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii

suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice.39

38

Bîrsan Corneliu, op.cit., p. 205; 39

Bîrsan Corneliu,op.cit., p. 211;

Ca şi în materie de tortură, suferinţa trebuie să se situeze la un nivel de gravitate

deosebit, să fie provocată de agenţi ai statului, sau prin tolerarea ei din partea autorităţilor

statale, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi săvârşite asupra victimei chiar şi de către

particulari.40

Într-o cauză deferită instanţei europene reclamanţii, persoane de o anumită vârstă

( 54, respectiv 60 de ani), au susţinut că au trăit toată viaţa într-un sat situat în regiunea

Turciei locuită de populaţia kurdă şi că forţele de ordine le-au distrus casele şi cea mai

mare parte a bunurilor lor, privându-i astfel de mijloacele de subzistenţă ţi obligându-i să

părăsească satul în care locuiau. Această intervenţie a părut a fi premeditată şi s-a

desfăşurat fără menajarea sentimentelor reclamanţilor, care au fost luaţi prin surprindere

şi obligaţi să asiste la distrugerea prin foc a locuinţelor lor, fără a primi apoi vreun ajutor

din partea autorităţilor. Ţinând cont de modul în care s-a produs distrugerea locuinţelor

reclamanţilor, Curtea a ajuns la concluzia că, în condiţiile date , le-a fost provocată o

suferinţă de o gravitate suficientă pentru ac actele forţelor de ordine să fie calificate ca

tratamente inumane în sensul art. 3 din Convenţie.41

Tratamente şi pedepse degradante

Tratamentul degradant se caracterizează prin faptul că provoacă umilirea gravă a

unui individ în faţa altuia sau prin aceea că obligă persoana să acţioneze împotriva voinţei

sau conştiinţei sale.42

Câmpul de aplicare al tratamentelor degradante acoperă :

tratamente discriminatorii, tratamente medicale experimentale, pedepse extrajudiciare

corporale, pedepse corporale aplicate în şcoli, unele condiţii de detenţie.

Curtea a statuat cu valoare de principiu, în cauza Irlanda c. Regatului Unit, că un

tratament aplicat unei persoane va fi calificat degradant atunci când creează acesteia

sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi,

eventual, de a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală.

3.5. Dreptul de a nu fi supus sclaviei, servituţii şi muncii forţate sau

obligatorii

Sclavia poate fi definită ca starea sau condiţia unui individ asupra căruia se

exercită atributele dreptului de proprietate sau unele dintre acestea. A reduce o persoană

la starea de sclav implică nerecunoaşterea personalităţii sale juridice.43

Servitutea este o stare de dependenţă completă a unei persoane faţă de alta.

Servitutea apare ca o formă a sclaviei, fiind doar o diferenţă de grad şi nu de natură.

Sclavia formează obiectul unor convenţii internaţionale speciale, şi anume :

Convenţia privind sclavia, semnată la Geneva în 1926, intrată în vigoare în 1927;

Convenţia pentru suprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei altora,

semnată sub egida ONU la 21 martie 1950, intrată în vigoare la 25 iulie 1951, ratificată,

până în octombrie 2002, de 74 de state printre care şi România; Convenţia OIM

40

Curtea EDO, A .c .Regatul Unit (1998) 41

Curtea EDO, Ayder şi alţii c. Turciei (1998) 42


Idem, op.cit., p. 94;

privitoare la reglementarea unor sisteme particulare de recrutare a muncitorilor

indigeni.

Interdicţia muncii forţate sau obligatorii

Convenţia nu defineşte munca forţată sau obligatorie; asemenea definiţie nu se

regăseşte nici în celelalte convenţii internaţionale generale care o interzic.

Există însă două convenţii internaţionale specifice în materie, adoptate de OIM,

ce o definesc şi la care organele Convenţiei fac referire în jurisprudenţa lor44

. Astfel,

Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie dispune că aceasta înseamnă orice

muncă sau serviciu pretins unei persoane sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi

pentru care acea persoană nu s-a oferit de bunăvoie. De asemenea, Convenţia OIM

privind abolirea muncii forţate dispune în primul său articol că statele ce ratifică această

convenţie se angajează să abolească munca forţată sau obligatorie şi să nu recurgă la ea

sub nici o formă.

Într-o jurisprudenţă devenită constantă, fosta Comisie a decis că o muncă este

forţată sau obligatorie dacă cel care o prestează este obligat la aceasta împotriva voinţei

sale şi dacă obligaţia este injustă, opresivă sau constituie o situaţie ce nu putea fi

evitată.45

Conceptul de muncă forţată sau obligatorie nu acoperă un număr de cazuri,

enumerate limitativ46

:

- munca în timpul detenţiei. Aceasta include şi munca minorilor sau

vagabonzilor supuşi detenţiei legale;

- serviciul militar;

- serviciul cerut în caz de crize sau calamităţi naturale, în interesul comunităţii.

În cazul Iversen c. Norvegiei (1963), obligaţia impusă de statul norvegian unor

stomatologi de a lucra timp de 1 an în serviciul de sănătate publică în nordul Norvegiei

nu a fost considerată muncă forţată deoarece exista o lipsă acută a medicilor voluntari,

ceea ce a dus la o situaţie de urgenţă ce ameninţă binele comunităţilor respective.

- munca rezultată din obligaţii civice normale. De exemplu : obligaţia impusă

de stat proprietarului de a întreţine o clădire.

Art. 4 impune, pe lângă obligaţia statelor de a se abţine de a impune munca forţată

şi obligaţia pozitivă de a nu permite unor particulari să oblige alte persoane la muncă

forţată.

3.6. Dreptul la libertate şi la siguranţă

Prevederile art. 5 al Convenţiei sunt destinate protecţiei libertăţii fizice a oricărei

persoane împotriva arestării sau detenţiei arbitrare sau abuzive. Noţiunea de “libertate”

desemnează în primul rând libertatea fizică a persoanei.

Primul paragraf al art. 5 enumeră limitativ cazurile în care un individ poate fi

privat de libertate. În doctrină s-a arătat că trebuie făcută distincţie între o privare de

44

Bîrsan Corneliu, op. cit., p., 262; 45

Idem, op. cit., p. 263; 46


libertate şi o simplă restricţie a libertăţii. În cauza Guzzardi c. Italiei, de exemplu,

impunerea unei reşedinţe obligatorii reclamantului, pe o insulă îndepărtată, timp de 16

luni, într-o arie de 2,5 km şi împreună cu familia sa, cu posibilitatea de a se mişca liber în

această arie, a fost considerată o privare de libertate conform art. 5.47

Gradul de libertate

de mişcare nu este determinant pentru aprecierea aplicabilităţii art.5.

Comisia a statuat că persoana aflată sub o supraveghere specială, prin

consemnarea la domiciliu într-o comună dată, care nu se găsea situată pe o insulă, decisă

pe temeiul unei legi naţionale speciale, străinii constrânşi să aştepte în zona de tranzit a

unui aeroport internaţional o decizie privitoare la cererea lor de azil, fără a putea intra pe

teritoriul ţării în cauză, dar cu posibilitatea de a-l părăsi în orice moment, copiii

abandonaţi de părinţii lor naturali în vederea adopţiei, puşi sub tutela autorităţilor statale

şi încredinţaţi unui cămin de copii până la finalitatea anchetelor sociale impuse de

normele naţionale aplicabile în materie nu reprezintă situaţii de privare de libertate.48

Potrivit art. 5 orice privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege şi efectuată

în conformitate cu procedura prevăzută de lege. Legalitatea detenţiei se apreciază atât sub

aspect procedural cât şi sub aspect material. O privare de libertate este arbitrară atunci

când nu este conformă cu scopurile prevăzute de art. 5. Caracterul arbitrar poate fi

determinat şi de absenţa proporţionalităţii măsurii privării de libertate cu scopul urmărit.

Art. 5 paragraful 1 din Convenţie prevede şase cazuri în care o persoană poate fi

privată de libertate. Aceste cazuri sunt precis determinate de text. Curtea Europeană a

decis în repetate rânduri că lista excepţiilor de la recunoaşterea dreptului la libertate şi la

siguranţă este limitativă, exhaustivă şi numai o interpretare restrictivă a dispoziţiilor art.5

paragraful 1 este compatibilă cu scopul şi obiectul Convenţiei.49

Situaţii de privare de libertate licită

1. Deţinerea după judecată şi condamnare vizează persoana deţinută în mod

legal după condamnarea de către un tribunal competent.

2. Arestarea sau deţinerea decurgând dintr-o ordonanţă cu caracter judiciar

sau dintr-o obligaţie legală este prevăzută de art. 5 paragraful 1 lit.b). Această dispoziţie

vizează cazul persoanei care face obiectul unei arestări sau detenţii legale pentru

nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti sau a unei obligaţii prevăzute de lege.

În cauza Vasileva c. Danemarcei ( 2003), Curtea a constatat violarea art. 5

paragraful 1 pentru durata excesivă ( 13 ore) a unei detenţii efectuate în scopul stabilirii

identităţii reclamantei, ca urmare a unui control al validităţii titlului de transport în

comun.50

Aplicabilitatea acestui text a fost restrânsă prin prevederile art. 1 al Protocolului

nr. 4 la Convenţie, potrivit cărora Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru

singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală.

3.Detenţia preventivă. Privarea de libertate este admisă în acest caz dacă scopul

său este de a conduce persoana respectivă în faţa autorităţii judiciare competente,atunci

când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există

47


Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 289; 49

Idem, op cit., p. 292; 50


motive temeinice a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau

să fugă după săvârşirea acesteia.

4. Detenţia minorilor este posibilă cu condiţia ca ea să aibă ca scop fie supunerea

lor unei educaţii supravegheate51

, fie aducerea în faţa justiţiei.

5. Detenţia unor bolnavi şi persoane defavorizate este prevăzută în art. 5

paragraful 1 lit. e) al Convenţiei. Această privare de libertate priveşte în special

persoanele susceptibile a propaga o boală contagioasă, alienaţii, alcoolicii, toxicomanii şi

vagabonzii. Detenţia trebuie să aibă loc într-un spital sau într-un stabiliment specializat.

Internarea forţată a unei persoane, urmată de izolarea şi plasarea sa într-o cameră

încuiată, sub controlul constant al personalului clinicii, fără posibilitatea de a părăsi

clinica sau de a avea contacte cu lumea exterioară şi neurmată de punerea sub tutelă a

reclamantei , a condus Curtea la concluzia, în cauza Storck c. Germaniei (2005), că a fost

încălcată dispoziţia pozitivă impusă de art. 5 din Convenţie de a o proteja pe reclamantă

împotriva ingerinţelor în dreptul său la libertate individuală.52

În ceea ce priveşte noţiunea de vagabond, dispoziţiile Convenţiei nu definesc

acest termen, iar jurisprudenţa în materie nu este abundentă. În cauza De Wilde, Ooms şi

Versyp c. Belgiei, Curtea a reţinut definiţia dată vagabondajului de Codul penal belgian,

potrivit cu care “vagabonzii sunt persoanele care nu au nici un domiciliu sigur, nici

mijloace de subzistenţă şi care nu exercită în mod obişnuit vreo meserie sau vreo

profesie”. Curtea a apreciat că această definiţie nu se depărtează de la noţiunea uzuală a

cuvântului “vagabond”, astfel că ea a reţinut că o persoană definită ca vagabond în sensul

textului naţional citat, intră, în principiu, în domeniul de aplicaţie a

art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie, putând fi privată de libertate, în sensul acestei

dispoziţii.53

În cauza Litwa c. Poloniei (2000), Curtea a avut ocazia să se pronunţe asupra

noţiunii de “alcoolic”. Astfel, Curtea a considerat că persoanele diagnosticate medical ca

fiind alcoolici, dar al căror comportament sub influenţa alcoolului reprezintă o

ameninţare pentru ordinea publică sau pentru ele însele, pot fi reţinute pentru protecţia

ordinii publice sau a interesului lor. Cu toate acestea, Curtea a stabilit ferm că art. 5

paragraf 1 lit. e) nu permite detenţia unui individ doar pentru cî a consumat alcool. În

speţa citată , Cureta a stabilit existenţa unei violări a art. 5 deoarece circumstanţele

concrete ale cauzei nu erau suficiente pentru a dovedi că reclamantul, chiar sub influenţa

alcoolului, ar constitui un pericol pentru ordinea publică sau pentru el însuşi, pentru a

justifica o detenţie de şase ore şi jumătate.54

6. Detenţia străinilor este autorizată de art.5 paragraful 1 lit. f), în scopul

expulzării sau extrădării sau pentru a împiedica o persoană să pătrundă în mod ilegal pe

teritoriul statului.

51

A se vedea Curtea EDO, Pantea c. României(2003); 52




Garanţiile instituite pentru persoanele private de libertate ( art.5 parag. 2-5)

Orice privare de libertate trebuie să fie legală, echitabilă şi proporţională cu

situaţia care a determinat-o. de asemenea, privarea de libertate trebuie să fie dispusă şi

executată de o autoritate competentă. Ea nu trebuie să aibă un caracter arbitrar.

Art. 5 parag. 2-5 conţine o serie de garanţii aplicabile persoanelor private de

libertate. Scopul acestor garanţii este acela de a permite apărarea împotriva oricărei

atingeri arbitrare aduse libertăţii persoanei.

1. Dreptul de a fi informat. Orice persoană arestată sau deţinută are dreptul de a

fi informat, în cel mai scurt termen posibil şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra

motivelor arestării sau deţinerii şi a oricărei acuzaţii împotriva ei.

2. Dreptul de a fi adus de îndată în faţa unui judecător, de a fi trimis în

judecată într-un termen rezonabil sau eliberat.

3. Dreptul la recurs. Scopul acestei prevederi este asigurarea protecţiei împotriva

detenţiei arbitrare şi facilitarea eliberării persoanei atunci când detenţia este ilegală.

România a fost considerată responsabilă de violarea acestui art. în cauza Pantea55

. În

aceeaşi cauză, Curtea a constatat şi violarea, de către statul român, a art. 5 paragraful 5

privind dreptul la despăgubiri. Această hotărâre a Curţii a determinat, de altfel,

importante modificări la nivelul reglementărilor constituţionale şi legale româneşti sub

aspectul duratei şi modului de luare a măsurii arestării preventive, ca şi în privinţa

dreptului la despăgubiri în cazul detenţiei ilegale.

4. Dreptul la despăgubiri pentru detenţia ilegală. Dreptul la despăgubiri

presupune reunirea unor condiţii: să existe o încălcare a condiţiilor prevăzute de celelalte

dispoziţii ale art.5; această încălcare să fi produs un prejudiciu.

Acest drept la despăgubiri nu trebuie confundat cu satisfacţia echitabilă prevăzută

de art. 41 al Convenţiei. Art. 5 paragraful 5 este, de altfel, singura prevedere specială a

Convenţiei privind acordarea unei compensaţii de către autorităţile naţionale pentru

violarea unui drept. Satisfacţia echitabilă, prevăzută de art.41 se pronunţă de către Curtea

Europeană, plata ei fiind în sarcina autorităţilor naţionale.56

3.7. Dreptul la un proces echitabil

Dreptul la un proces echitabil este un drept de o importanţă considerabilă,

ocupând un loc deosebit într-o societate democratică şi într-un stat de drept. Acest drept

este o garanţie a exercitării celorlalte drepturi prevăzute de Convenţie. În jurisprudenţa sa

recentă, Curtea Europeană a stabilit chiar o excepţie de ordine publică europeană,

instituind obligaţia instanţelor naţionale de a nu acorda exequatur unei hotărâri

judecătoreşti străine contrare art. 6. ; neîndeplinirea acestei obligaţii atrage, potrivit

Curţii, violarea art.6 de către aceste instanţe.57

Potrivit art. 6, garanţiile procesului echitabil se aplică oricărei persoane fizice sau

juridice. Protecţia pe care o instituie art. 6 nu acoperă toate litigiile, ci doar plângerile

privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil şi acuzaţiile în materie penală.

55



Ibidem, p. 108;

În privinţa noţiunii de proces, a fost consacrată o interpretare extensivă , art. 6

aplicându-se atât înainte , cât şi după procesul propriu-zis, inclusiv în toate căile de atac

prevăzute de lege, deoarece el priveşte şi executarea deciziei judecătoreşti.

Plângerile privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil

Plângerile reprezintă orice cerere adresată unui organ jurisdicţional. Plângerea

trebuie să îndeplinească unele condiţii: să fie reală şi serioasă. Ea poate avea ca obiect

chestiuni de fapt sau chestiuni de drept, să se refere la existenţa sau la exerciţiul

dreptului.

Judecătorii europeni au admis că noţiunea de drepturi şi obligaţii cu caracter

civil, include tot dreptul privat. Ei au precizat însă că plângerile vizate nu sunt doar cele

din domeniul dreptului privat în sensul clasic al termenului. Astfel, sunt incluse aici şi

litigiile dintre un particular şi stat, atunci când acesta acţionează ca o persoană privată.

Drepturile şi obligaţiile persoanelor particulare în relaţiile dintre ele sunt întodeauna

considerate ca având caracter civil. În relaţiile indivizilor cu statul, aprecierea devine mai

complicată. Dintre drepturile al căror caracter civil a fost recunoscut de Curte în astfel de

relaţii, menţionăm : dreptul de proprietate, dreptul de a desfăşura activităţi comerciale,

dreptul de a primi compensaţii pentru pierderile materiale suferite ca urmare a unor acte

ilegale ale statului ( de exemplu, în cauza X c. Franţei (1992), Curtea a stabilit că dreptul

reclamantului la despăgubiri pentru a fi contractat SIDA în urma unei transfuzii sanguine

din cauza neglijenţei imputabile statului constituie un drept civil în sensul art.6 ).58

Domeniul de aplicare al textului analizat nu poate cuprinde drepturile

constituţionale şi politice, precum şi materia admiterii sau îndepărtării unui străin de pe

teritoriu unui stat.59

Litigiile care privesc exercitarea dreptului de a fi ales şi de a-şi păstra

mandatul nu intră în câmpul de aplicare al art.6.

Acuzaţiile în materie penală

Pentru a asigura o protecţie cât mai eficientă drepturilor omului, judecătorii

europeni au dat o interpretare extensivă acestei noţiuni, ea devenind o noţiune autonomă

faţă de definiţia din dreptul intern al statelor. În general, prin acuzaţie se înţelege

notificarea oficială, din partea autorităţii competente, a învinuirii că o persoană a săvârşit

o infracţiune. Vor fi considerate ca acuzaţii în materie penală măsuri ca arestarea,

deschiderea unei anchete preliminare, deoarece ele se referă la infracţiuni.

O problemă mai dificilă se pune în cazul executării pedepselor; după o

jurisprudenţă constantă în sensul excluderii acesteia de la aplicarea art. 6, recent s-a decis

că executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca fiind parte integrantă a

procesului în sensul art.6.60

Pentru a se stabili dacă o persoană este acuzată de săvârşirea unei fapte penale,

Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa următoarele trei criterii61

:

a) calificarea ei ca infracţiune în legea naţională;

58




Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 444;

b) natura infracţiunii;

c) natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei.

Garanţiile unui proces echitabil

1. Dreptul de a fi judecat de un tribunal independent şi imparţial prevăzut de

lege. Deşi acest text nu prevede obligaţia instituirii unui dublu grad de jurisdicţie în

materie civilă, dacă statul a instituit un astfel de sistem, atunci el trebuie să asigure

garanţiile unui proces echitabil în faţa instanţelor superioare. În materie penală art. 2 al

Protocolului nr. 7 la Convenţie garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie.

Cu toate că nu este menţionat expres în textul art. 6 parag.1, dreptul la un proces

echitabil presupune şi dreptul de acces la un tribunal. Dreptul de acces la un tribunal

trebuie asigurat în mod efectiv, fără nici un fel de piedici. Astfel de piedici pot consta în

lipsa asistenţei judiciare pentru persoanele fără resurse suficiente ( cauza Airey c.

Irlandei) sau instituirea unor obstacole de ordin procedural în calea accesului la

jurisdicţia unui tribunal ( cauza Brumărescu c. României). Acest drept nu este însă

absolut. Statele păstrează o anumită marjă de apreciere în asigurarea accesului la un

tribunal, putând exista unele limitări necesare într-o societate democratică în vederea

atingerii unui scop legitim ( cauza Ashingdane c. Regatului Unit).62

Un exemplu de limitare a accesului la un tribunal, care poate fi justificată, este

imunitatea de jurisdicţie, imunitatea magistraţilor, imunitatea parlamentară.

2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil. Pentru aprecierea caracterului

rezonabil al duratei procedurii, judecătorii europeni utilizează diverse criterii, între care :

complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităţilor

competente. Numai atunci când aceasta din urmă stă la baza unui termen apreciat ca

nerezonabil, va fi antrenată răspunderea statului.

3. Publicitatea procedurii. Publicitatea procedurii presupune în primul rând

respectarea oralităţii acesteia. Există şi limite ale principiului publicităţii, expres

prevăzute de art. 6; accesul în sala de şedinţe poate fi interzis presei sau publicului în

timpul procesului, în interesul moralităţii, ordinii publice sau siguranţei naţionale., sau

atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părinţilor o cer.

Garanţii acordate acuzatului într-un proces penal

Prezumţia de nevinovăţie. Potrivit art. 6 paragraful 2 orice persoană acuzată de o

infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa este legal stabilită.

Prezumţia de nevinovăţie este o regulă esenţială pentru existenţa unui proces echitabil în

materie penală.

Câmpul de aplicare al acestei garanţii a fost extins considerabil de către Curtea

Europeană. S-a admis astfel că prezumţia de nevinovăţie profită oricărei persoane care nu

a fost condamnată prin hotărâre definitivă. S-a arătat că reprezentanţii statului trebuie să

respecte o anumită neutralitate în privinţa situaţiei juridice a unui suspect. Astfel, în

cauza Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei , Curtea a arătat că prezumţia de

nevinovăţie presupune, printre altele, ca membrii tribunalului să nu aibă nici o idee

62


preconcepută că inculpatul a săvârşit infracţiunea de care este acuzat.63

Această obligaţie

o au, pe lângă instanţele judecătoreşti, orice reprezentanţi ai autorităţilor publice, precum

şi persoanele private, mai ales jurnaliştii.

Dreptul la apărare. Garanţia dreptului la apărare este o garanţie complexă, care

cuprinde, la rândul ei, o serie de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil

în materie penală şi anume : dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei,

dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării, dreptul de a se apăra în

mod eficient, dreptul la martori, dreptul la interpret.

Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării presupune

posibilitatea acuzatului de a comunica cu avocatul său, în vederea pregătirii apărării.

Orice restrângere a acestui drept trebuie să fie justificată de un scop legitim de interes

public.64

Pentru a-şi organiza apărarea acuzatul trebuie să aibă acces la dosarul său. Într-o

primă etapă jurisprudenţială, accesul la dosar prin intermediul avocatului a fost considerat

suficient.65

Au apărut apoi controverse, mai ales deoarece Convenţia permite unui acuzat

să se apere singur. În urma evoluţiei jurisprudenţiale, este astăzi esenţial ca acuzatul să

poată să-şi consulte direct dosarul, fie că se apără singur fie că este asistat de avocat.66

Dreptul de a se apăra în mod eficient reprezintă necesitatea respectării principiului

liberei alegeri a apărătorului de către acuzat. Din momentul în care avocatul este ales,

autorităţile trebuie să asigure libera comunicare a acestuia cu clientul.

Noţiunea de martor este una din noţiunile autonome ale Convenţiei. Această

noţiune include şi experţii. Este considerat martor şi persoana ale cărei declaraţii scrise

sunt constituite ca probe în faţa instanţei, chiar dacă ele nu depun mărturie directă.

Dreptul la martori nu este absolut. Convocarea şi interogarea oricărui al apărării

nu este o obligaţie; tribunalul dispune de o putere suverană de apreciere, cu condiţia să

respecte obligaţia de motivare a unei asemenea decizii,67

precum şi principiul egalităţii

armelor.

Orice acuzat are dreptul de a fi asistat de un interpret în mod gratuit dacă nu

vorbeşte sau nu înţelege limba folosită în şedinţă. Dreptul la interpret trebuie asigurat şi

atunci când avocatul acuzatului înţelege şi vorbeşte limba folosită în cadrul procedurii.

De asemenea autorităţile trebuie să se asigure că interpretul este competent.

3.8. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. Dreptul la

căsătorie.

Articolul 8 este primul dintr-o serie de patru texte ale Convenţiei care protejează

drepturi ce semnifică respectul social datorat individului. El are, astfel, prerogative care-i

permit să pretindă respectarea vieţii sale private şi de familie, a dreptului său la domiciliu

şi la corespondenţă; de asemenea, el este îndrituit la respectarea libertăţii sale de gândire,

de conştiinţă şi de religie ( art. 9 ), a libertăţii sale de exprimare şi de informare (art.10) şi

a libertăţii de asociere (art.11).

63



Curtea EDO, Melin c. Franţei (1993); 66

Curtea EDO, Voisine c. Franţei (2000); 67


Noţiunile de viaţă privată, domiciliu şi corespondenţă utilizate în art. 8 au fost

interpretate “dinamic” de Curtea Europeană, ele acoperind şi activităţi profesionale sau

comerciale. De asemenea este protejat şi dreptul la nume, înţeles ca un mijloc de

identificare personală şi de relaţie cu alţii. În plus Curtea a inclus în noţiunea de viaţă

privată integritatea fizică şi morală a persoanei, cuprinzând şi viaţa sexuală a acesteia.68

Este protejat inclusiv dreptul la un mediu sănătos ca făcând parte din sfera protecţiei

vieţii private. Astfel , în cauza Lopez – Ostra c. Spaniei, Curtea a decis că prin plasarea

unei staţii de epurare a apelor reziduale, cu efecte nefaste asupra vieţii private şi de

familie a reclamantei, în apropierea domiciliului acesteia, statul în cauză nu a asigurat

justul echilibru între interesele generale, concretizate în speţă de necesitatea de a construi

asemenea instalaţie şi cele personale, în speţă, dreptul reclamantei de a beneficia de un

mediu înconjurător sănătos, drept apărat prin art. 8 din Convenţie.69

De asemenea, în cauza Guerra ş.a. c. Italiei, Curtea a statuat în sensul că există

urmări directe ale producerii de noxe prin activitatea unei uzine chimice asupra vieţii

private şi familiale a reclamanţilor, iar statul italian nu a luat măsurile pozitive de a le

comunica informaţii esenţiale care le-ar fi permis să evalueze riscurile rezultate din

activitatea acelei uzine şi să decidă astfel dacă pot continua să locuiască în vecinătatea

ei.70

3. 8. 1. Respectarea dreptului la viaţă privată

Noţiunea de viaţă privată la care se referă art.8 al Convenţiei nu poate fi definită

cu precizie. După cum s-a arătat în doctrină este o noţiune al cărei conţinut variază în

funcţie de epoca la care se raportează, de societatea în cadrul căreia individul trăieşte şi

chiar de grupul social căruia acesta îi aparţine.

În cauza Chapman c. Regatului Unit, Curtea Europeană a statuat că “viaţa în

caravană face parte integrantă din identitatea ţigănească, pentru că se înscrie într-o lungă

tradiţie a călătoriei urmate de această minoritate”, de aceea “măsurile privitoare la

staţionarea de caravane influenţează facultatea acestei comunităţi de a-şi păstra

identitatea şi de a avea o viaţă privată şi familială conformă acestei tradiţii”.71

În concepţia instanţei europene, noţiunea de viaţă privată cuprinde, în primul

rând, integritatea fizică şi morală a persoanei, sfera intimă a individului. Respectul vieţii

private trebuie, de asemenea, să cuprindă, într-o anumită măsură, dreptul individului de a

stabili şi dezvolta relaţii cu semenii săi. Mai mult, în jurisprudenţa Curţii, protecţia

conferită de art.8 dreptului la viaţă privată are în vedere îmbinarea vieţii personale cu cea

socială a individului, imposibil de disociat în societatea modernă în care se trăieşte în

prezent.

Identitatea sexuală şi libertatea vieţii sexuale

Curtea Europeană a arătat că viaţa privată acoperă integritatea fizică şi morală a

persoanei şi include viaţa sexuală. Acest drept, fundamentat pe principiile toleranţei şi

68

Comisia EDO, X şi Y c. Olandei (1985) 69


Idem, op. cit. p.600. 71


pluralismului, se defineşte ca dreptul fiecăruia de a duce o viaţă sexuală la alegerea sa şi

în conformitate cu identitatea sa interioară, chiar dacă acest comportament sexual este

susceptibil de a “şoca şi nelinişti” pe majoritatea oamenilor. Astfel, relaţiile sexuale între

persoane de acelaşi sex – adulţi ce consimt la aceasta – şi care au loc în intimitate nu pot

face obiectul unei represiuni penale.72

În plus, Curtea a subliniat că discriminarea pe

motivul orientării sexuale reprezintă o violare a art. 8. în cauzele Perkins şi R c. Regatului

Unit (2002) şi Beck, Copp şi Bazelez c. Regatului Unit (2002), Curtea a considerat

trecerea în rezervă a reclamanţilor, pe motivul orientării homosexuale, ca fiind o

încălcare a art.8. Interzicerea şi sancţionarea penală a unor activităţi homosexuale în grup

şi înregistrarea unor casete cu caracter pur privat constituie, de asemenea, o încălcare a

art. 8.73

Una din materiile cele mai controversate este cea a transsexualismului. Curtea

Europeană a recunoscut implicit, în cauza Ress c. Regatului Unit (1986) şi apoi expres, în

cauza B. c. Franţei (1992), dreptul persoanei de a-şi schimba identitatea sexuală. Cu toate

acestea , Curtea a recunoscut că statul are o largă marjă de apreciere pentru a justifica

refuzul său de a recunoaşte în drept noua identitate sexuală a transsexualilor operaţi şi că

nu se poate impune o obligaţie pozitivă generală a statelor de a modifica sistemele de

înregistrare a naşterilor astfel încât să dea solicitanţilor dreptul de a aduce la zi sau de a

adnota acest registru pentru a figura în el o nouă identitate sexuală.74

Recent, în hotărârile de referinţă din cauzele I. c. Regatului Unit şi Christine

Goodwin c. Regatului Unit(2002),Curtea a arătat că poate exista o atingere gravă dusă

vieţii private dacă dreptul intern este incompatibil cu un aspect important al identităţii

personale. Stresul şi înstrăinarea generate de discordanţa dintre rolul adoptat în societate

de o persoană transsexuală operată şi condiţia impusă de drept, care refuză să consacre

schimbarea de sex, nu poate, în opinia Curţii, să fie considerate drept un inconvenient

minor decurgând dintr-o formalitate. Este vorba de un conflict între realitatea socială şi

drept, care plasează persoana transsexuală într-o situaţie anormală, inspirându-i

sentimente de vulnerabilitate, umilire şi anxietate.

În privinţa situaţiei de fapt, Curtea a reţinut că reclamantele, declarate de sex

masculin la naştere, au suferit o operaţie de conversie sexuală şi au, în prezent, viaţa

socială a unei femei. Totuşi, pe plan juridic, ele continuă a fi de sex masculin, cu

consecinţe, spre exemplu, în privinţa pensiilor şi a vârstei de pensionare.75

Curtea a

constatat că operaţia de conversie sexuală s-a produs în condiţii de deplină legalitate,

legislaţia internă recunoscând o asemenea posibilitate; or atunci când statul autorizează

tratamentul şi intervenţia chirurgicală ce permit unui transsexual să ajungă la schimbarea

de sex dorită, când operaţia este finanţată de asigurările sociale, apare ca ilogic refuzul

recunoaşterii implicaţiilor ei juridice.

Curtea s-a exprimat foarte ferm : “în secolul XXI-lea, facultatea transsexualilor de

a se bucura pe deplin, precum concetăţenii lor, de dreptul la dezvoltarea personală şi la

integritate fizică şi morală nu poate fi considerat drept o chestiune controversată. Pe

scurt, situaţia nesatisfăcătoare a transsexualilor operaţi, care trăiesc între două lumi,

deoarece nu aparţin cu adevărat nici unui sex, nici celuilalt , nu mai poate dura.” În cauza

72

Curtea EDO, Norris c. Rusiei ( 1988) 73

Curtea EDO, A.D.T. c. Marii Britanii (2000) 74



citată, Curtea s-a pronunţat în favoarea reclamantelor, constatând încălcarea art.8 din

Convenţie.76

Dincolo de absenţa unui context european în această materie, Curtea a reţinut

existenţa unor elemente clare şi incontestabile care demonstrează o tendinţă

internaţională continua nu numai spre o acceptare socială crescândă a persoanelor

transsexuale, dar şi spre o recunoaştere juridică a noii identităţi sexuale a transsexualilor

care au suferit o operaţie de schimbare a sexului.77

Dreptul la imagine

Dreptul persoanei la propria imagine a fost recunoscut recent, de Curte, ca o

componentă a respectului vieţii private. Publicarea imaginii unei persoane fără

consimţământul acesteia, ce ar avea ca efect prejudicierea morală sau materială a

acesteia, constituie o încălcare a art.8. În cauza Peck c. Regatului Unit, difuzarea la

televiziune – în cadrul unei campanii de informare – a imaginii reclamantului în cursul

unei tentative de sinucidere, surprinsă de o cameră ce făcea parte dintr-un circuit închis, a

constituit o atingere gravă şi disproporţionată adusă vieţii private a acestuia şi, pe care de

consecinţă, o violare a art. 8.

În recenta hotărâre din cauza Von Hannover c. Germaniei (2004), Curtea a fost

pusă în situaţia de a echilibra dreptul la libertatea de exprimare cu dreptul la respectul

vieţii private şi la propria imagine, ultimul fiind invocat de reclamantă în legătură cu

nesancţionarea publicării neautorizate a unei fotografii ale sale în presa germană. Chiar

dacă reclamanta este una din reprezentantele familiei Principelui de Monaco, ea are doar

un rol de reprezentare socială şi culturală, şi nu exercită nici o funcţie de autoritate

publică; aşa încât, Curtea a apreciat că deşi există un drept al publicului de a fi informat

asupra unor chestiuni de interes public, fotografiile în cauză ţineau exclusiv de viaţa

privată a reclamantei şi în afara oricărei sfere de dezbateri publice sau politice. Drept

urmare Curtea a constatat violarea art. 8 din Convenţie.78

În privinţa dreptului la nume ca o componentă a dreptului la imagine şi la

respectul vieţii private în general, Curtea a decis, recent, că refuzul autorităţilor de a

autoriza pe reclamantă, să poarte, ca femeie căsătorită, exclusiv numele său de familie de

dinaintea căsătoriei, constituie o violare a art. 8 şi în acelaşi timp o discriminare, contrară

art.14 al Convenţiei.79

3.8.2. Respectarea dreptului la viaţă familială

Garantând acest drept, art.8, presupune existenţa unei familii.80

Pentru definirea

acestei noţiuni, Comisia şi Curtea au pus accentul pe efectivitatea vieţii familiale.

Noţiunea de familie a fost extinsă de către Curte dincolo de relaţiile formale şi de

aranjamentele legale. Din momentul în care există o viaţă familială efectivă, fiecare

familie, fie ea “legitimă” sau “naturală”, cade sub protecţia art. 8.

76




Curtea EDO, Unal Tekeli c. Turciei (2004); 80

Curtea EDO, Marckx c. Belgiei (1979)

Viaţa de familie acoperă, aşadar, relaţiile dintre soţi, cele dintre părinţi şi copii,

dar şi relaţiile dintre fraţi, dintre bunici şi nepoţi sau chiar dintre unchi şi nepoţi. De

asemenea adopţia este considerată ca dând naştere unei vieţi familiale între adoptat şi

adoptator.81

Mai mult decât atât, aplicând criteriul efectivităţii şi nu cel al rudeniei de

sânge, Curtea a recunoscut existenţa unei vieţi familiale de facto în cazul legăturilor

dintre un transsexual (născut de sex feminin), partenera sa şi copilul acesteia, născut prin

inseminare artificială cu donator anonim, dar nu a admis posibilitatea declarării

partenerului mamei ca părinte , pe calea recunoaşterii de paternitate.82

Curtea a arătat în

acest caz că nu s-a demonstrat în faţa sa că statele contractante ar avea o concepţie

comună în a transpune pe plan juridic realitatea socială a relaţiei care uneşte un copil

născut prin inseminare artificială cu donator anonim şi persoana care îşi asumă rolul de

tată.

Dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie

Art. 12 al Convenţiei nu defineşte dreptul de a se căsători, plasându-l în cadrul

legislaţiilor naţionale care-i reglementează exerciţiul.

Art.12 garantează şi dreptul de a întemeia o familie, adică dreptul de a avea

copii.83

Acest text nu implică însă posibilitatea de a procrea oricând, putând exista

limitări ale acestui drept, ca în situaţia restricţionării dreptului uni deţinut de a întreţine

relaţii intime cu soţia sa.

Numărul copiilor dintr-o familie nu poate face obiectul unor limitări, dar art. 12

nu poate însemna obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi alte ajutoare de

acest fel. Se exclude însă orice măsură de planificare familială forţată : contracepţie,

avort sau sterilizare forţată. Nu constituie încălcări ale acestui drept campaniile

informative ale statelor privind planificarea familială şi de promovare a unor metode

contraceptive, atâta timp cât ele nu conţin nici un element de constrângere.

De asemenea, nu constituie încălcări ale dreptului la căsătorie limitările fondate

pe lipsa capacităţii sau a consimţământului.

Art. 5 din Protocolul nr.7 la CEDO prevede că soţii se bucură de egalitate în

drepturi şi în responsabilităţi cu caracter civil, între ei şi în relaţiile cu copiii lor, în ceea

ce priveşte căsătoria, pe durata căsătoriei şi cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul

articol nu împiedică statele să ia măsurile necesare în interesul copiilor.

Acest drept impune statului obligaţia pozitivă de a “oferi un cadru juridic

satisfăcător” pentru a garanta soţilor egalitatea în drepturi şi obligaţii, în mod special în

relaţiile lor cu copiii şi în cazul desfacerii căsătoriei.

3.8.3. Protecţia domiciliului şi a corespondenţei

Protecţia domiciliului

Inviolabilitatea domiciliului este un drept ce ţine de siguranţa şi binele personal.

În cauza Niemietz c. Germaniei (1992), judecătorii europeni au extins această protecţie şi

81

Curtea EDO, Soderback c. Suediei (1998) 82



asupra localurilor profesionale, în scopul unei mai bune protecţii a drepturilor

fundamentale.84

Încălcarea acestui drept nu este posibilă decât în temeiul unui mandat

judiciar.

Protecţia domiciliului persoanei se extinde dincolo de încălcările “fizice” din

partea autorităţilor. Astfel, statele pot fi răspunzătoare pentru încălcarea acestui drept şi în

situaţia cauzării sau permiterii poluării de orice fel care aduce atingere persoanei de a se

bucura de domiciliul său. Un disconfort şi o relativă împiedicare de a folosi normal

domiciliul, provocate de poluare (cum ar fi de exemplu, scurgerile de substanţe chimice

sau chiar poluarea fonică datorată avioanelor) pot reprezenta încălcări ale art.8 sub acest

aspect.85

Curtea a recunoscut ca făcând parte din protecţia generală a domiciliului şi

următoarele drepturi : dreptul de acces şi ocupare a domiciliului şi dreptul de a nu fi

evacuat din domiciliu decât în situaţiile prevăzute de lege şi justificate potrivit art.8

paragraf 2.

Protecţia domiciliului combinată cu dreptul la condiţii de viaţă decente, ca aspect

al vieţii private, a făcut obiectul dezbaterii Curţii în cauza Moldovan ş.a. c. României

(2005).86

Constatând că art. 8 este aplicabil condiţiilor de viaţă, Curtea a analizat dacă

acest drept a fost respectat de către autorităţile naţionale şi a constatat următoarele : deşi

în incendierea domiciliilor reclamanţilor au fost implicaţi agenţi ai statului, parchetul nu a

început urmărirea penală a acestora, ceea ce a împiedicat instanţele interne să le

stabilească vinovăţia şi să-i sancţioneze; instanţele interne au refuzat de-a lungul mai

multor ani să acorde reclamanţilor daune materiale pentru distrugerea caselor şi

bunurilor; abia după 10 ani de la evenimente au fost acordate astfel de indemnizaţii, dar

doar pentru casele distruse nu şi pentru pierderea bunurilor; cererile depuse de reclamanţi

pentru acordarea de daune morale au fost respinse în primă instanţă, deoarece instanţele

civile au considerat că evenimentele nu au fost de natură a cauza un prejudiciu moral; trei

case nu au fost reconstruite, iar cele reconstruite de către autorităţi sunt imposibil de

locuit; cei mai mulţi reclamanţi nu s-au întors în satul lor şi trăiesc împrăştiaţi în România

şi Europa.

În opinia Curţii aceste concluzii demonstrează o atitudine generală a autorităţilor

române prin care a fost menţinută nesiguranţa reclamanţilor, ceea ce a afectat dreptul lor

la respectul vieţii private, familiale şi al domiciliului. Curtea a conchis că a existat o

violare gravă, cu caracter continuu, a art.8 din Convenţie.

Protecţia corespondenţei

Art. 8 ocroteşte toate tipurile de corespondenţă. Astfel, în privinţa corespondenţei

scrise, accentul s-a pus mai ales pe corespondenţa deţinuţilor, care este supusă riscului de

a fi interceptată în mod ilegal sau cenzurată de autorităţi. Curtea Europeană a stabilit că

art. 8 este încălcat dacă există un singur obstacol pentru posibilitatea de a coresponda sau

în caz de confiscare a acelei corespondenţe.87

S-a stabilit chiar şi o prezumţie de

84


Curtea EDO, Powell & Rayner c. Ru (1990), Guerra c. Italiei (1998); 86


Cauzele Petra c. României (1998), Silver c. Regatului Unit (1983);

cauzalitate : dacă statul nu poate dovedi că scrisorile destinate deţinuţilor le-au parvenit,

art. 8 este încălcat.88

Corespondenţa electronică reprezintă o relativă noutate în peisajul general al

protecţiei corespondenţei. Se pune în primul rând problema protecţiei acestui tip de

corespondenţă la locul de muncă. Deşi în majoritatea cazurilor angajatul primeşte şi

trimite această corespondenţă folosind computerul angajatorului, conţinutul textelor cu

caracter privat trebuie ocrotit, cu condiţia ca aceste mesaje să fie marcate în acest scop.

3.8.4. Limitări ale drepturilor garantate de art.8 din Convenţie

1.Iingerinţa să fie prevăzută de lege. Legea trebuie înţeleasă în sens larg, ca orice

act normativ din dreptul intern. Atingerea adusă drepturilor apărate de Convenţie trebuie

să aibă o bază legală în dreptul intern şi să fie consecinţa aplicării normelor care o

prevăd. Instanţele naţionale au rolul de a determina această bază legală, după cum tot ele

sunt chemate să interpreteze dispoziţiile normei interne astfel precizate.89

2. Ingerinţa să îndeplinească un scop legitim. Scopurile legitime care pot fi

invocate de state pentru a-şi justifica ingerinţa sunt enumerate în paragraful 2 al art.8 :

securitatea naţională,siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi

prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi

libertăţilor altora.90

3. Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică. Expresia necesar într-o

societate democratică trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase de a lua

măsurile, iar aceste măsuri trebuie să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit.

Cele trei condiţii menţionate trebuie privite în strânsă corelaţie, în mod special

ultimele două. În cauza Chappell c. Regatului Unit (1989), percheziţia domiciliară a fost

justificată prin protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale companiilor de cinema

împotriva copierii şi distribuirii ilegale de producţii cinematografice.91

3.9. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

Art. 9 al Convenţiei garantează oricărei persoane libertatea de gândire, de

conştiinţă şi de religie şi dreptul de manifestare a convingerilor şi a religiei. Prin

dispoziţiile art. 9 ,Convenţia europeană protejează valori fundamentale ale personalităţii

umane – gândirea, conştiinţa, religia – precum şi posibilitatea manifestării sociale a

ideilor, a convingerilor religioase, a concepţiei fiecărui individ despre lume şi societate.

Apărarea dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie semnifică respectul

datorat de autorităţile statale diversităţii de convingeri ce pot fi exprimate în viaţa socială,

în aşa fel încât fiecărui individ să-i fie asigurată independenţa spirituală.92

O problemă complexă ridicată în această materie este răspunsul la întrebarea: cine

poate invoca dispoziţiile art.9?. La prima vedere răspunsul la problema pusă în discuţie

pare simplu : din moment ce este vorba despre libertăţi care privesc manifestări ale

88




Ibidem; 92


intelectului unei persoane, “forul ei interior” ca o componentă a vieţii ei spirituale, s-ar

putea susţine că numai persoanele fizice pot să se bucure de protecţia instituită de text

pentru libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.93

Este şi concluzia oarecum pripită

pe care a tras-o şi fosta Comisie într-una din primele sale decizii în materie, atunci când a

statuat, cu referire la libertatea religioasă, în sensul că o biserică, în calitatea ei de

persoană juridică, nu ar putea să pretindă că ar fi lezată în exerciţiul vreuneia dintre

libertăţile prevăzute de art. 9 din Convenţie.94

O asemenea concluzie face abstracţie de

dispoziţiile cuprinse în cea de-a doua parte a primului paragraf al art.9, care vorbeşte

despre recunoaşterea dreptului la a-ţi manifesta religia sau convingerile, individual sau

colectiv, în viaţa publică sau în viaţa privată, prin cult, învăţământ, practici sau rituri.

Este raţiunea pentru care Comisia a revenit asupra jurisprudenţei sale iniţiale în domeniu

şi a decis în mai multe rânduri în sensul că o biserică, în calitatea ei de persoană juridică,

poate exercita drepturile definite prin art.9 din Convenţie.95

Acelaşi drept a fost

recunoscut unei asociaţii cu scop religios şi filosofic96

sau unui organ ecleziastic.

Protecţia libertăţii gândirii vizează interdicţia oricărui tip de îndoctrinare, de

impunere a unei ideologii, acţiune specifică regimurilor totalitare. Recunoaşterea

libertăţii gândirii este o marcă a statului democratic, aceasta atrăgând după sine şi

protecţia libertăţii religioase.97

Recunoaşterea libertăţii conştiinţei creează obligaţia statului de a nu exercita nici

un fel de constrângere la nivelul conştiinţei individului. Comisia europeană a arătat că

art. 9 protejează “forul interior” al persoanei, adică acele domenii ale convingerilor strict

personale şi actele strâns legate de acestea. Totuşi, acest text nu protejează orice

comportament social bazat pe anumite convingeri. De exemplu refuzul persoanei de a

achita impozite pe motive de conştiinţă nu intră în sfera protecţiei art. 9. De asemenea,

acest articol nu îndreptăţeşte persoana să invoce motive de conştiinţă pentru a se sustrage

unor obligaţii impuse de lege.98

Libertatea de religie

Libertatea pusă în discuţie este o componentă inseparabilă a libertăţii de gândire şi

de conştiinţă. Această libertate implică dreptul de a adera sau nu la o religie, de a o

practica sau de a nu o practica sau de a o schimba. În concepţia Curţii, dreptul la

libertatea religioasă reprezintă, de asemenea, un “bun preţios al ateilor, agnosticilor,

scepticilor sau indiferenţilor”99

. Autorităţile statale au obligaţia de a respecta toate

cultele, în egală măsură; ele nu pot impune aderarea la o anumită religie sau să o

interzică, dincolo de limitele stabilite restrictiv de dispoziţiile art. 9 paragraful 2 din

Convenţie.

Un aspect distinct al libertăţii de religie este dat de raporturile dintre religie şi stat,

privite din punct de vedere al obligaţiilor impuse autorităţilor statale de dispoziţiile art. 9

paragraful 1 al Convenţiei.

93


Comisia EDO, Church of X, c. Regatului Unit (1968) 95


Comisia EDO, Demeester, c. Belgiei (1981)

97 Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p. 155;

98 Ibidem, p. 155;

99 Bîrsan Corneliu, op. cit., p. 709;

Este cunoscut că anumite state semnatare ale Convenţiei, cum ar fi statele

scandinave, Anglia sau Grecia, cunosc sistemul declarării unei anumite

religii – protestantă, anglicană sau ortodoxă – ca religie de stat. Fosta Comisie a decis că

art. 9 nu poate fi interpretat în sensul că prevederile sale nu ar permite declararea unei

anumite religii ca religie de stat; ele interzic, însă, ca un asemenea sistem să conducă la

recunoaşterea unei obligaţii de a adera la acea religie.100

Pe planul raporturilor dintre religie şi stat, Curtea a statuat, cu valoare de

principiu, că dreptul la libertatea religioasă, aşa cum este el înţeles de Convenţie, exclude

orice apreciere din partea statului a legitimităţii anumitor credinţe religioase sau a

modalităţilor în care acestea se exprimă.101

Instanţa europeană a sintetizat precis şi clar raporturile între stat şi religie atunci

când a decis că în exerciţiul prerogativei de reglementare în materie şi în relaţia sa cu

diversele religii, culte şu credinţe, statul trebuie să rămână neutru şi imparţial.102

Libertatea de manifestare a religiei şi a convingerilor

Convenţia garantează nu numai libertatea de gândire,libertatea de conştiinţă şi cea

de religie, ci şi posibilitatea manifestării lor exterioare.

Art. 9 enumeră diversele forme pe care le poate lua manifestarea unei religii sau a

unei convingeri, anume cultul, învăţământul, practicile sau îndeplinirea anumitor rituri.

Textul nu protejează orice act motivat sau inspirat de o anumită convingere sau religie.103

Noţiunea de “cult” are în vedere serviciile practicate de cultele religioase,oricare

ar fi acestea, independent de numărul credincioşilor care au aderat la ele sau de

răspândirea lor geografică pe teritoriul unui stat. “Învătământul” la care se referă art. 9

paragraful 1 din Convenţie nu priveşte educaţia şcolară ca atare; aceasta este protejată de

dispoziţiile art. 2 din primul Protocol adiţional; textul analizat are în vedere învăţământul

religios, conceput ca posibilitatea desfăşurării unei activităţi de formare şi răspândire a

unui cult determinat.

“Practicile şi îndeplinirea de ritualuri” privesc un anumit comportament religios

exteriorizat prin participarea la oficii, procesiuni sau prin purtarea unei îmbrăcăminţi

specifice.

Textul art.9 paragraf 1 nu are în vedere numai convingerile religioase ce pot fi

manifestate în anumite forme sau pot fi schimbate, ci şi alte convingeri ale individului,

care exprimă concepţia sa despre lume şi viaţă sau despre anumite fenomene sociale.

Astfel, într-o cauză în care o persoană cu idei pacifiste a invocat dispoziţiile art.9 pentru

a-şi vedea, pe această cale, protejate activităţile ce le desfăşura în cadrul mişcării

proclamate ca atare, fosta Comisie a recunoscut că pacifismul intră în domeniul de

aplicare a dreptului la libertatea de gândire şi de conştiinţă. Curtea a acceptat că

declaraţiile publice prin care sunt proclamate ideile mişcării pacifiste în sensul

promovării nonviolenţei reprezintă manifestări normale şi recunoscute ale unor asemenea

convingeri. Numai că reclamanta a redactat texte prin care se opunea politicii engleze în

Irlanda de Nord, destinate nu publicului în general, ci militarilor care urmau să plece în

100

Comisia EDO, Peter Darby, c. Suediei (1989) 101



Idem, op. cit., p. 713;

acea provincie, cu îndemnul la dezertare sau la refuzul plecării în zona de conflict. De

aceea, Comisia a considerat că, în realitate, în speţă, reclamanta nu a desfăşurat o

activitate pacifistă, protejată de dispoziţiile art. 9 paragraful 1 din Convenţie.104

Într-o altă cauză în care reclamanţii – de profesie farmacişti – au invocat

încălcarea dreptului lor la libertatea de manifestare a convingerilor religioase prin

condamnarea aplicată pentru refuzul de a vinde pilule contraceptive, refuz ce avea la bază

convingerile lor religioase, instanţa europeană a reamintit că, deşi art. 9 al Convenţiei

garantează săvârşirea de acte de cult sau devoţiune strâns legate de convingerile

personale ce pot corespunde unei anumite credinţe religioase, aceasta nu înseamnă că

textul ar proteja întodeauna dreptul de a se comporta în domeniul public conform acelei

credinţe.105

În speţă, Curtea a arătat că, din moment ce vânzarea acestui produs este

legală şi se face ca urmare a unei prescripţii medicale, obligatoriu în farmacii, reclamanţii

nu pot să se prevaleze de convingerile lor religioase sau să le impună altor persoane

pentru a justifica refuzul de a vinde respectivul produs; ei pot să-şi manifeste

convingerile religioase în multiple feluri în afara sferei profesiei pe care o practică.106

Limitări ale libertăţilor înscrise în art. 9

Art. 9 paragraful 2 prevede posibilele restricţii ale libertăţii conştiinţei şi religiei.

Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor

restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o

societate democratică, pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei

publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.107

În cauza Mitropolia Basarabiei ş. a. c. Moldovei ( 2001), Curtea, declarând

încălcarea art.9 , a arătat că statul, prin nerecunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, şi-a

încălcat obligaţia de neutralitate şi imparţialitate privind aprecierea asupra legitimităţii

credinţelor religioase, iar ingerinţa nu a fost proporţională cu scopurile declarate de

guvern – integritatea teritorială şi “apărarea păcii sociale şi a înţelegerii între credincioşi”.

O situaţie interesantă este cea a jurământului religios. În cauza Buscarini ş.a. c.

San Marino (1999), Curtea a considerat că restricţia libertăţii de conştiinţă prin

impunerea jurământului pe Evanghelii de către membrii Parlamentului Republicii San

Marino echivalează cu obligaţia acestora de a face “act de supunere faţă de o religie

determinată, ceea ce nu este compatibil cu art. 9 al Convenţiei.”

3.10. Libertatea de exprimare

Libertatea de exprimare beneficiază de o poziţie specială într-un stat de drept şi

democratic.

În scopul unei protecţii eficiente a libertăţii de exprimare, statul nu are doar o

obligaţie generală negativă, de a se abţine de la orice îngrădire a acesteia, dar şi obligaţii

pozitive de acţiune. Astfel, de exemplu , statul trebuie să asigure libera circulaţie a

informaţiilor, să vegheze la menţinerea caracterului pluralist al informaţiei, iar

104


Idem, op.cit. , p., 716; 106

Curtea EDO, Pichon şi Sajous c. Franţei (2001) 107


informaţia trebuie asigurată prin toate mijloacele tehnice sau prin orice alte forme de

expresie.108

Sub aspectul conţinutului dreptului la libertatea de exprimare, Curtea Europeană a

subliniat că acesta cuprinde dreptul de a avea şi de a-şi exprima opinia, dar şi dreptul

la informare.

Posibilitatea fiecăruia de a avea şi de a exprima o opinie minoritară este o

componentă esenţială a unei societăţi democratice. Cu toate acestea unele tipuri de

exprimare nu cad sub protecţia art. 10. De exemplu, în cauza Garaudy c. Franţei (2003),

Curtea a arătat că negarea Holocaustului şi al atrocităţilor naziste nu sunt forme de

expresie ocrotite de art. 10, în speţă făcându-se aplicarea art. 17 al Convenţiei.109

Este necesară stabilirea unui echilibru între protecţia libertăţii de exprimare şi alte

interese şi valori, astfel încât orice abuz în exercitarea acestui drept să fie sancţionat.

Sfera protecţiei art. 10 se întinde asupra tuturor formelor de exprimare : ea nu

include numai exprimarea prin cuvânt ci şi prin imagini sau gesturi ce exprimă o idee sau

prezintă o informaţie. Protecţia art. 10 se extinde asupra tuturor mijloacelor de difuzare a

informaţiei sau expresiei : publicaţii, radio, TV, sisteme de informare electronică.

Libertatea de opinie şi libertatea de exprimare

Libertatea de opinie este protejată în strânsă legătură cu libertatea de gândire şi

conştiinţă ( art. 9 ). În practică a apărut problema libertăţii de opinie a unor categorii de

persoane, în special a funcţionarilor publici. Libertatea lor de opinie poate fi limitată, ei

având, prin natura funcţiei lor, o obligaţie de neutralitate şi de rezervă110

. Curtea nu a

considerat impunerea de către stat a acestei obligaţii ca fiind contrară art. 10.

În cauza Wille c. Lichtenstein (2000), limitarea accesului reclamantului la o

funcţie publică din cauza unor opinii divergente cu cele ale prinţului Hans Adam al II-lea,

exprimate în cadrul unei conferinţe ştiinţifice, a fost considerată de Curte o ingerinţă

nejustificată cu libertatea de exprimare.

Art. 10 garantează fiecăruia posibilitatea de a avea şi de a exprima o opinie, fie ea

minoritară sau chiar şocantă.

Libertatea de informare este, poate, cel mai important şi invocat element al

libertăţii de exprimare. În sfera acestei libertăţi nu intră, potrivit jurisprudenţei de la

Strasbourg, dreptul de a avea acces la orice informaţii şi nici acela de a căuta astfel de

informaţii.111

Curtea a arătat că statul are doar obligaţia de a nu împiedica accesul la

informaţii disponibile, care nu sunt confidenţiale sau secrete.

Cauza de referinţă în materia libertăţii de a primi şi de a difuza informaţii este

Sunday Times c. Regatului Unit (1979.) În hotărârea sa, Curtea a arătat că nu este protejat

doar un drept de a exprima opinii şi a transmite informaţii, ci şi un drept independent de a

primi aceste informaţii. Informaţiile care pot face obiectul acestei libertăţi pot proveni din

toate domeniile – politic, economic, artistic, comercial.

108


Ibidem; 110


Curtea EDO, Leander c. Suediei ( 1987);

Libertatea de a primi şi comunica informaţii implică interzicerea oricărui sistem

de cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare în general şi libertatea presei în special nu

pot exista fără anumite limite prevăzute de lege.

Libertatea presei a dobândit , în acest context, o importanţă deosebită, presa

fiind mediul cel mai larg de circulaţie a informaţiilor şi ideilor.

Referindu-se la libertatea presei Curtea a subliniat că principiile art. 10 sunt cu

atât mai importante în ceea ce priveşte presa. In opinia Curţii, libertatea presei constituie

unul din cele mai eficiente mijloace prin care publicul află sau îşi formează opinii despre

ideile şi atitudinile conducătorilor politici.

O protecţie efectivă a libertăţii presei se extinde, potrivit interpretării Curţii, şi

asupra surselor jurnalistice, pentru a asigura o informare cât mai corectă a opiniei

publice. Astfel, în cauza Goodwin c. Regatului Unit (1996), Curtea a arătat că protecţia

acestor surse este una din pietrele unghiulare ale libertăţii presei, deoarece absenţa unei

asemenea protecţii ar putea descuraja sursele jurnalistice de a ajuta presa să informeze

publicul asupra unor probleme de interes general. Este consacrat astfel, un drept la tăcere

în privinţa surselor jurnalistice, dar nu fără anumite limite. În cauza menţionată, s-a pus

problema furtului de documente în vederea informării publice. Este dificil, a spus Curtea,

ca o asemenea faptă penală să se justifice cu ajutorul libertăţii de exprimare.112

În cauza Tammer c. Estoniei (2001), Curtea a stabilit totuşi că o condamnare a

unui jurnalist pentru insultă, ca urmare a publicării unor remarce despre viaţa privată a

colaboratoarei unui om politic, nu a constituit o violare a art. 10 , deoarece nu s-a putut

stabili că remarcile în cauză erau justificate de un interes public sau că se refereau la o

chestiune de interes general. În plus, Curtea a arătat că reclamantul putea să-şi exprime

opinia fără a utiliza formule injurioase.

Curtea s-a pronunţat recent , de pe poziţii de principiu în privinţa sancţiunilor

aplicate jurnaliştilor, în cauza Cumpănă şi Mazăre c. României (2004), care viza

condamnarea la închisoare a reclamanţilor pentru calomnie. Marea Cameră a Curţii a

arătat ferm că dacă stabilirea pedepselor este în principiu apanajul jurisdicţiilor naţionale,

Curtea consideră că o pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru o infracţiune comisă în

domeniul presei nu este compatibilă cu libertatea de exprimare jurnalistică garantată de

art. 10 al Convenţiei decât în împrejurări excepţionale, în special atunci când alte drepturi

fundamentale au fost afectate în mod grav, de exemplu, în caz de difuzare a unui discurs

ce incită la ură şi violenţă.113

3. 11. Dreptul de a nu suferi nici o discriminare

Universalitatea recunoaşterii şi apărării drepturilor omului impune în mod necesar

aplicarea lor egală pentru toţi indivizii; “toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în

demnitate şi în drepturi” proclamă primul articol al Declaraţiei Universale a Drepturilor

Omului din 1948. Aceasta înseamnă că drepturile şi libertăţile fundamentale sunt

recunoscute tuturor indivizilor, fără nici o discriminare.

Principiul nediscriminării este, practic, înscris în toate tratatele şi documentele

internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Art. 2 paragraful 1 din Declaraţia

112


Idem, op.cit., p. 170;

Universală dispune că fiecare se poate prevala de toate drepturile şi de toate libertăţile pe

care ea le proclamă, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă,

de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de originea sa naţională sau socială,

de averea sa, de naştere sau care ar decurge din orice altă situaţie. Acest principiu

presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi.114

Art. 14 din Convenţie dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe

care ea le recunoaşte trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată pe sex, rasă,

culoare, limbă, religie,opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,

apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Convenţia europeană nu conţine o interdicţie generală a discriminării care să

privească toate drepturile şi libertăţile recunoscute în sistemele naţionale de drept ale

statelor contractante.

La 26 iunie 2000, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat

Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de

discriminare deschis spre semnare la Roma la 4 noiembrie 2000.115

Potrivit art. 1 al

acestui Protocol, exercitarea oricărui drept prevăzut de legea naţională a unui stat

contractant este asigurată, fără nici o discriminare întemeiată, în special, pe sex, rasă,

culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,

apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie şi că nimeni nu

poate face obiectul unei discriminări din partea unei autorităţi publice, dacă aceasta ar fi

întemeiată pe unul din motivele arătate.116

Acest protocol a intrat în vigoare la 1 aprilie

2005. Deci de la 1 aprilie 2005, toate persoanele aflate sub jurisdicţia statelor

contractante vor putea invoca în faţa instanţei europene încălcarea dreptului la

nediscriminare de către autorităţile naţionale nu numai cu privire la drepturile şi

libertăţile garantate de Convenţie ci şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia

naţională a statului contractant în cauză, cu îndeplinirea condiţiilor necesare sesizării

Curţii: epuizarea căilor interne de atac şi să nu fi trecut 6 luni de la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti interne în care se concretizează încălcarea invocată.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţie nu are o existenţă

independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile şi libertăţile pe

care aceasta le reglementează. Art. 14 nu adaugă la lista drepturilor ci le întăreşte

protecţia.117

Cu toate acestea, Curtea a decis că nu este imposibilă o aplicare oarecum

autonomă a art. 14 : dacă art. 14 trebuie combinat cu un alt articol al Convenţiei ce

garantează un drept, nu este necesar ca acest drept să fie el însuşi violat. Curtea s-a

pronunţat ferm, transformând obligaţia negativă a statelor de a nu discrimina, într-o

obligaţie pozitivă, de a asigura egalitate de tratament. În jurisprudenţa sa, Curtea a respins

teoria potrivit căreia nu poate exista o violare a art. 14 fără încălcarea altui articol.

Într-o speţă, reclamanţilor, care aveau soţiile stabilite legal în Marea Britanie, li

s-a refuzat, în conformitate cu normele engleze ce reglementau imigrarea la epoca

faptelor, dreptul de a se stabili în calitate de soţi în această ţară; ei au invocat printre

altele, încălcarea de către autorităţile britanice a dreptului lor la viaţă privată,garantat de

art. 8 din Convenţie, considerat izolat sau în combinaţie cu art. 14. Pe terenul art. 8

114

Bîrsan Corneliu, op. cit., p.889; 115

Idem, op. cit., p.890; 116

Ibidem; 117


Curtea a constatat că, în realitate, litigiul nu privea atât viaţa familială a reclamanţilor, cât

o problemă de imigraţie; or, potrivit unui principiu de drept internaţional bine stabilit,

statele au dreptul de a controla intrarea nenaţionalilor pe teritoriul lor. Curtea a ajuns la

concluzia că, prin refuzul incriminat, autorităţile britanice nu au încălcat art. 8 sub

aspectul obligaţiei respectării “vieţii de familie”. În schimb , prin raportare la art. 14 din

Convenţie, instanţa europeană a constatat faptul că soţul stabilit în Marea Britanie putea

obţine autorizaţia de a-şi aduce soţia, care nu avea naţionalitatea britanică, să locuiască

împreună cu el în această ţară.118

Deci în speţă s-a produs o încălcare a art. 14 din

Convenţie.

Conform unor hotărâri ale Curţii, o diferenţă de tratament fiscal între rezidenţi şi

nerezidenţi este nejustificată (cauza Darby c. Suediei, 1990); diferenţa de tratament între

adulţi şi minori pentru detenţia provizorie este justificată ( cauza Boumar c. Belgiei,

1988). O discriminarea bazată pe criteriul religios şi o violare a art. 14 combinat cu art. 8

au existat în cauza Hoffmann c. Austriei (1993): reclamantei, membră a sectei Martorii

lui Iehova, i se refuzase acordarea custodiei copiilor pe motivul apartenenţei la această

sectă, ai cărei membri, între altele, sunt cunoscuţi pentru opoziţia la transfuziile de

sânge.119

Discriminarea pe criteriul orientării sexuale a făcut obiectul cauzei Karner c.

Austriei (2003). În speţă, Curtea a stabilit că diferenţa de tratament a partenerului

supravieţuitor dintr-un cuplu homosexual faţă de cel dintr-un cuplu heterosexual în

privinţa dreptului de a rămâne în domiciliul comun este nejustificată sub raportul art. 14

combinat cu art. 8 din Convenţie.

3.12. Protecţia proprietăţii

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului este alcătuit din Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ( Convenţia) şi

protocoalele care o însoţesc. Dintre acestea, prin Protocolul adiţional – desemnat în mod

obişnuit ca Protocolul nr. 1 – şi prin Protocoalele 4, 6, 7 şi 12 au fost reglementate noi

drepturi şi libertăţi alături de cele iniţial cuprinse în Convenţie.

Dreptul de proprietate nu face parte dintre drepturile şi libertăţile prevăzute iniţial

de Convenţie, care pune în centrul reglementărilor sale, după cum se arată în Preambul

“libertăţile fundamentale ce constituie temelia justiţiei şi a păcii în lume, a căror

menţinere se bazează pe un regim politic cu adevărat democratic”.120

La 29 martie 1952 a fost semnat, la Paris, Protocolul adiţional intrat în vigoare la

18 mai 1954, care, în primul său articol, reglementează protecţia dreptului de proprietate

în sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului.

Potrivit art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţia europeană orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitatea publică şi în condiţiile

prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră

118


Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.183; 120

Bîrsan Corneliu, op. cit., p.965;

necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru

a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

Bunurile sau posesiunile, conform art. 1 , includ bunurile mobile şi imobile,

drepturi contractuale, drepturi corporale şi incorporale, drepturi in personam ( drepturi

născute din raporturile de drept public şi din politici sociale).121

Condiţia pe care un bun trebuie să o îndeplinească pentru a intra sub incidenţa

art. 1 este de a avea valoare economică. O categorie controversată este dreptul la

moştenire. Curtea a făcut distincţie între cele două drepturi incluse în dreptul complex la

succesiune. Astfel, deşi a recunoscut că dreptul persoanei de a dispune de posesiunile sale

prin moştenire este protejat de art. 1 ca atribut al proprietăţii, Curtea a hotărât că dreptul

de a dobândi bunuri pe calea succesiunii nu intră în domeniul de aplicare al art. 1. Art. 1

ocroteşte doar proprietatea existentă.122

În sfera noţiunii de bun în sensul art. 1 intră şi drepturile de proprietate

intelectuală.123

Conţinutul protecţiei dreptului de proprietate

Instanţa europeană a stabilit că protecţia dreptului de proprietate cuprinde trei

norme distincte, strâns legate între ele.

O primă normă, de ordin general, este cea din prima frază a primului alineat care

enunţă principiul general al necesităţii respectării dreptului de proprietate : “Orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.”

A doua normă prevede posibilitatea privării unui titular, prin acţiunea organelor

statului, de dreptul său de proprietate, privare supusă anumitor condiţii.124

Astfel, o

problemă des ridicată în faţa Comisiei şi Curţii, ca şi de către doctrină , este cea a aşa

numitei exproprieri de facto. Noţiunea a fost menţionată de Curte în cauza Sporrong şi

Lonnroth c. Suediei (1982) astfel : “În absenţa unei exproprieri formale, Curtea consideră

că trebuie să verifice dincolo de aparenţe şi să investigheze realitatea situaţiei reclamate.

Trebuie stabilit cu certitudine dacă s-a ajuns la expropriere de facto”. Exproprierea de

facto, nefiind prevăzută de lege, constituie o încălcare a prevederilor art. 1.

Pentru a corespunde standardelor Convenţiei o expropriere trebuie să

îndeplinească două condiţii125

:

- să fie efectuată în interes public;

- să respecte principiul proporţionalităţii.

Mai există două condiţii subsecvente, prevăzute de textul art. 1, şi anume să fie în

conformitate cu condiţiile prevăzute de lege şi cu principiile generale ale dreptului

internaţional.

Obligaţia de a plăti compensaţii este expresia principiului proporţionalităţii care

se aplică tuturor ingerinţelor în dreptul de proprietate. Odată îndeplinită condiţia

interesului public, trebuie realizat un echilibru echitabil între mijloacele folosite şi

scopurile urmărite prin respectiva interferenţă sau restricţie.

121


Ibidem; 123

Comisia EDO, Smith Kline c. RU (1990) ; 124


Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.191;

O menţiune specială se cuvine a fi făcută asupra hotărârilor pronunţate de Curte în

cauzele împotriva României în care reclamanţii au invocat încălcarea art. 1 al

Protocolului nr. 1. Majoritatea acestor cauze au decurs din situaţia imobilelor

naţionalizate în timpul regimului comunist şi a retrocedării acestora după anul 1990.126

Începând cu hotărârea din cauza Brumărescu c. României (1990), Curtea a

deschis o jurisprudenţă constantă în sensul constatării încălcării de către statul român a

dreptului de proprietate împreună cu dreptul la un proces echitabil, consecinţă a

recursurilor în anulare, declarate împotriva hotărârilor de restituire a unor imobile şi

soluţionate de către Curtea Supremă de Justiţie. Privarea de proprietate pe această cale nu

a putut fi justificată de statul român, deoarece nu s-a putut invoca un interes public şi nu a

corespuns nici criteriului proporţionalităţii. În plus, anularea de către instanţa supremă a

unor hotărâri definitive de restituire deja executate a fost considerată o violare a

art. 6 paragraful 1 prin încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, generată de

condiţiile de intentare a recursurilor în anulare: în intentarea acestor recursuri procurorul

general nu era ţinut de nici un termen, astfel încât hotărârile judecătoreşti puteau fi

oricând puse în discuţie.127

Cea de-a treia normă, cuprinsă în al doilea paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1,

recunoaşte statelor contractante posibilitatea de a reglementa modul de folosinţă a

bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate, în conformitate cu interesul

general.128

Principala deosebire dintre deposedare şi control al folosinţei este aceea că, în

cazul controlului, nu se produce un transfer de proprietate. Controlul folosinţei are drept

consecinţă restrângerea caracterul exclusiv al dreptului de proprietate şi al atributelor

sale.129

Cele mai importante probleme asupra cărora s-a pronunţat Curtea în această

materie au fost : întinderea marjei de apreciere acordate statelor, principiul

proporţionalităţii, obligaţia de a plăti compensaţie. În toate cazurile, Curtea a enumerat

diverse motive care îndreptăţesc statele să ia măsuri de ingerinţă în dreptul de proprietate,

dintre care în special interesul economic şi social. Curtea a menţionat expres noţiunea de

dreptate socială ca justificare a naţionalizării şi respectiv a controlului chiriilor.

În hotărârea Hutten-Czapska c. Poloniei (2005), Curtea a considerat sistemul

polonez de control al chiriilor ca fiind disproporţionat faţă de scopul legitim urmărit

(rezolvarea problemelor locative, o adevărată povară socială pentru Polonia), deoarece

restrânge în mod excesiv drepturile proprietarilor; statul trebuie ca, prin măsuri adecvate

legislative sau administrative, să garanteze un nivel rezonabil al chiriilor, pentru

reclamantă şi pentru proprietarii interesaţi sau să le furnizeze un mecanism care să

atenueze impactul sistemului asupra dreptului lor de proprietate.130

126

Idem, op.cit., p.192; 127

Ibidem; 128



Selejan-Guţan Bianca, op.cit., p.194;

3.13. Dreptul la instruire

Potrivit art. 2 al Protocolului nr. 1 nimănui nu i se poate refuza dreptul la

instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul educaţiei şi

al învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest

învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filosofice.

Cu toate că dreptul la instruire priveşte, în primul rând, educaţia şi învăţământul

copiilor şi tinerilor, el nu se limitează numai la aceste categorii de persoane; ca drept

social , el poate fi conceput şi în beneficiul altor membrii ai societăţii fiind garantat

oricărei persoane.

Art. 2 din Protocolul nr. 1 va fi înţeles în sensul că reglementează două drepturi, şi

anume : în primul rând el garantează oricărei persoane dreptul la educaţie, la instrucţie, la

învăţământ; în al doilea rând, atunci când beneficiarii acestui drept sunt copiii, părinţii au

dreptul să pretindă, iar statul ca organizator al procesului educativ, are îndatorirea

corespunzătoare ca, în cadrul acestuia, să fie respectate convingerile filosofice şi

religioase ale părinţilor.131

Art. 2 al Protocolului nr. 1 este aplicabil tuturor formelor de învăţământ asigurate

sau permise de către stat, deşi se concentrează în special pe învăţământul primar. Făcând

distincţie între educaţie şi predare, Curtea a arătat că “educaţia copiilor este întregul

proces în care, în orice societate, adulţii transmit convingerile, cultura şi alte valori celor

tineri, în vreme ce predarea sau instruirea se referă în special la transmiterea de

cunoştinţe şi la dezvoltarea intelectuală”.132

Tot Curtea, în Cauza lingvistică belgiană (1967), a stabilit care sunt drepturile

ocrotite de prima propoziţie a art. 2 :

a. dreptul la acces la instituţiile de învăţământ existente la un moment dat;

b. dreptul la o educaţie efectivă;

c. dreptul la recunoaşterea oficială a studiilor încheiate.

Nici unul din aceste drepturi nu este absolut.133

Statul stabileşte regulile de

exercitare a lor, ţinând seama de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale indivizilor.

Cu referire la limba în care trebuie să se desfăşoare formele de învăţământ, Curtea

a arătat că art. 2 din Protocolul nr. 1 nu specifică în ce limbă are a fi practicat un anumit

învăţământ pentru ca dreptul la instruire să fie considerat respectat. Totuşi, instanţa

europeană a apreciat că dreptul la instruire ar fi “golit de conţinut, dacă nu ar implica,

pentru titularii săi, dreptul de a primi un învăţământ în limba sau în limbile naţionale,

după caz ”.134

Asigurarea dreptului la instruire prezintă unele aspecte delicate în ceea ce priveşte

copiii handicapaţi, deşi nici persoanele adulte aflate în aceeaşi situaţie nu ar fi excluse,

a priori, de la exerciţiul lui. Cu referire la această problemă, fosta Comisie a observat că

există o tendinţă din ce în ce mai pronunţată în a se considera că adolescenţii şi copiii

handicapaţi ar trebui, în măsura posibilului, să fie crescuţi şi educaţi împreună cu

adolescenţii şi copiii normali de vârsta lor, dar ea a recunoscut totuşi că această politică

nu se poate aplica tuturor copiilor handicapaţi şi că, aşa fiind, autorităţile naţionale

131


Curtea EDO, Campbell şi Cosans c. RU (1982); 133


Bîrsan Corneliu, op. cit., p.1068;

competente trebuie să dispună de cea mai întinsă competenţă spre a decide cu privire la

utilizarea resurselor ce le sunt alocate în interesul acestora; nu se poate spune ca art. 2 ar

impune autorităţilor obligaţia de a admite un copil care suferă , spre exemplu, “de o gravă

întârziere a dezvoltării sale mintale”, într-o şcoală privată pentru copii normali, din

moment ce i s-a oferit un loc într-o şcoală specializată pentru copii handicapaţi.135

Fosta Comisie a decis că respectarea convingerilor religioase şi filosofice nu

presupune obligaţia statului de a organiza forme de învăţământ în conformitate cu

convingerile părinţilor; ea priveşte formele de învăţământ existente şi conţinutul

acestora.136

De asemenea, fosta Comisie a arătat că, într-un sistem de învăţământ public în

care există “unităţi şcolare selective” pentru tinerii de acelaşi sex şi “unităţi şcolare

polivalente mixte” , chiar dacă părinţii afirmă că prima categorie, şi nu ce-a de-a doua

corespund convingerilor lor filosofice, statul nu încalcă dreptul părinţilor la respectarea

acestor convingeri, înscriindu-le copiii în unităţi mixte polivalente, când nu mai există

locuri în cele selective.137

135

Comisia EDO, Diana Graeme c. Regatului Unit (1990); 136


Idem, op. cit, p, 1075;

CAPITOLUL III

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI

3.1. Organizarea şi funcţionarea Curţii

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter interstatal, care a

fost creată la 5 mai 1949. Membri originari ai acestei organizaţii au fost : Belgia,

Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi

Suedia. În prezent Consiliul Europei are 45 de membri.

Scopul Consiliului Europei, aşa cum este definit de Statut, este de a realiza o mai

mare unitate între membrii săi în scopul salvgardării şi realizării idealurilor şi

principiilor, care sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului lor economic şi

social.

Calitatea de stat membru al Consiliului Europei este condiţionată de acceptarea

principiilor statului de drept şi a principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub

jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

Încălcarea acestor obligaţii prevăzute de articolul 3 al Statutului poate atrage aplicarea

unor sancţiuni cum ar fi : suspendarea drepturilor de reprezentare; încetarea calităţii de

membru al Consiliului Europei prin decizia Comitetului Miniştrilor.

În decursul existenţei sale, Consiliul Europei a desfăşurat o activitate bogată, în

special pe linia adoptării unor documente deosebit de importante – au fost adoptate peste

150 de convenţii şi tratate europene printre care şi Convenţia europeană a drepturilor

omului din 1950. România a aderat la Convenţia europeană a drepturilor omului prin

Legea nr. 30 din 1994.138

Protocolul nr. 11 la Convenţie aduce o modificare esenţială în sistemul european

instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului care constă în instituirea unei jurisdicţii

unice şi obligatorii în acest domeniu, reprezentată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

În sistemul anterior Protocolului nr. 11 existau două organisme cu funcţii

jurisdicţionale, Comisia şi Curtea, iar jurisdicţia lor era facultativă. Sistemul anterior

intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie ( 1 noiembrie 1998), prevedea un

anumit rol jurisdicţional şi pentru Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Spre

deosebire de sistemul în funcţie până la 1 noiembrie 1998, Comitetul de Miniştri al

Consiliului Europei, nu mai are,în prezent atribuţii jurisdicţionale în domeniu. Aceasta nu

înseamnă că el nu mai are nici un rol în ceea ce constituie esenţa activităţii Consiliului

Europei. În temeiul art.46 paragraful 2 din Convenţie, hotărârile definitive ale Curţii sunt

138

Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole – vol. II –

Procedura în faţa Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.3;

transmise Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea lor, iar modificările

aduse acestui text, prin Protocolul nr. 14 la Convenţie, urmăresc întărirea rolului său

privitor la executarea acestor hotărâri.

Judecătorii

Curtea se compune dintr-un număr de judecători egal cu cel al Înaltelor Părţi

contractante, adică egal cu numărul statelor membre ale Consiliului Europei care au

semnat si ratificat Convenţia.

În ceea ce priveşte durata mandatul judecătorilor, în sistemul iniţial al Convenţiei

în vigoare până în anul 1998, aceasta era stabilită la 9 ani,cu posibilitatea reînnoirii sale.

Vechea reglementare în materie nu conţinea nici o dispoziţie privitoare la limita de vârstă

până la care avea a fi exercitat acest mandat.139

Instituind Curtea unică, Protocolul nr.11 a stabilit o altă durată a mandatului de

judecător la Curte, reducându-l la 6 ani, cu posibilitatea reînnoirii lui. Autorii

Protocolului nr. 11, au voit , însă, să asigure reînnoirea judecătorilor şi din 3 în 3 ani.140

După ce în prima sa parte, art. 23 paragraful 1 prevede că durata mandatului judecătorilor

este de 6 ani,în a doua sa parte, acelaşi text dispune că mandatele unei jumătăţi dintre

judecătorii desemnaţi la prima alegere se vor încheia la sfârşitul a 3 ani de la data

alegerii, aceşti judecători urmând a fi desemnaţi prin tragere la sorţi, efectuată de

Secretarul general al Consiliului Europei.

O noutate a actualei reglementări a duratei mandatului judecătorilor Curţii,

introdusă prin Protocolul nr. 11, este aceea că, în actuala sa redactare, mandatul

judecătorilor se încheie la împlinirea vârstei de 70 de ani.

Durata mandatului unui judecător ales se calculează începând cu data alegerii

sale. Totuşi, atunci când un judecător este reales la expirarea mandatului său, sau este

ales să înlocuiască un judecător al cărui mandat a expirat sau urmează să expire, durata

mandatului său se calculează începând cu data acestei expirări.Judecătorul ales în locul

unui judecător al cărui mandat nu a expirat duce la sfârşit mandatul predecesorului său.

Pe perioada mandatului lor judecătorii nu pot exercita nici o activitate politică sau

administrativă ori vreo activitate profesională incompatibilă cu obligaţia lor de

independenţă, de imparţialitate sau de disponibilitate impuse de o activitate integrală.

Fiecare judecător declară Preşedintelui Curţii orice activitate suplimentară. În caz de

dezacord între Preşedinte şi judecătorul respectiv, orice problemă ridicată este soluţionată

de Adunarea plenară a Curţii.

Demisia unui judecător este adresată Preşedintelui Curţii, care o transmite

Secretarului General al Consiliului Europei. Un judecător nu poate fi revocat din funcţia

sa decât dacă ceilalţi judecători, întruniţi în sesiune plenară, decid cu o majoritate de două

treimi din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că el a încetat să mai corespundă

condiţiilor cerute.141

El trebuie să fie în prealabil audiat de Adunarea plenară a Curţii.

Orice judecător poate iniţia procedura de revocare din funcţie.

139

Bîrsan Corneliu, op. Cit, p.42; 140

Este raţiunea pentru care, în literatura de specialitate se vorbeşte uneori despre înnoirea trienală a

Curţii. 141

Art. 2 Regulamentul CEDO

Adunarea plenară a Curţii îşi alege Preşedintele, cei doi Vicepreşedinţi şi

Preşedinţii Secţiunilor pentru o perioadă de trei ani, cu condiţia ca această perioadă să nu

depăşească durata mandatului lor ca judecători. Fiecare Secţiune îşi alege de asemenea un

Vicepreşedinte pentru o perioadă de trei ani, care înlocuieşte Preşedintele Secţiunii în caz

de imposibilitate de exercitare a funcţiei. Un judecător ales nu poate fi reales decât o

singură dată pentru o funcţie de acelaşi nivel. Preşedinţii şi Vicepreşedinţii continuă să-şi

exercite atribuţiile până la alegerea succesorilor lor.

Preşedintele Curţii conduce lucrările şi administrarea Curţii.142

El reprezintă

Curtea şi, în special, asigură relaţiile acesteia cu autorităţile Consiliului Europei.

Preşedintele prezidează şedinţele plenare ale Curţii, şedinţele Marii Camere şi cele ale

colegiului de cinci judecători. Preşedintele nu participă la examinarea cauzelor aflate pe

rolul Camerelor, decât dacă este judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză.

Vicepreşedinţii Curţii îl asistă pe Preşedintele Curţii. Ei îl înlocuiesc în caz de

indisponibilitate sau de vacanţă a funcţiei, sau la cererea acestuia. Ei îndeplinesc, de

asemenea, funcţia de Preşedinţi ai Secţiunilor. În caz de indisponibilitate simultană a

Preşedintelui şi a Vicepreşedinţilor Curţii, sau în caz de vacanţă simultană a acestor

funcţii, preşedinţia este asumată de unul din Preşedinţii Secţiunilor sau, dacă nici unul din

ei nu este disponibil, de către un alt judecător ales.

Preşedinţii Secţiunilor prezidează şedinţele Secţiunii şi ale Camerelor din care fac

parte şi conduc lucrările Secţiunilor. Vicepreşedinţii Secţiunilor îi înlocuiesc în caz de

indisponibilitate sau de vacanţă a preşedinţiei Secţiunii, sau la cererea Preşedintelui

Secţiunii. În lipsa Vicepreşedinţilor, ei sunt înlocuiţi de membrii Secţiunii şi ai

Camerelor. Membrii Curţii nu pot exercita preşedinţia într-o cauză în care este parte o

Parte contractantă ai cărei cetăţeni sunt sau pentru care au fost aleşi.

Grefa

Adunarea plenară a Curţii alege Grefierul. Candidaţii trebuie să se bucure de cea

mai înaltă consideraţie morală şi să aibă cunoştinţele juridice, administrative şi

lingvistice, precum şi experienţa necesare exercitării atribuţiilor.143

Grefierul este ales pentru o perioadă de cinci ani şi poate fi reales. Grefierul nu

poate fi revocat din funcţie decât dacă judecătorii, reuniţi în sesiune plenară, decid, cu o

majoritate de două treimi din numărul judecătorilor aleşi în funcţie, că cel în cauză a

încetat să corespundă condiţiilor cerute. Acesta trebuie să fie audiat, în prealabil, de

Adunarea plenară a Curţii. Orice judecător poate declanşa procedura de revocare.

Grefierul asistă Curtea în îndeplinirea funcţiilor sale şi răspunde de organizarea şi

de activităţile grefei, sub autoritatea Preşedintelui Curţii.

El păstrează arhivele Curţii şi serveşte ca intermediar pentru comunicările şi

notificările adresate acesteia, sau făcute de ea, în legătură cu cauzele care-i sunt sau care

urmează să-i fie depuse.Grefierul, sub rezerva obligaţiei de discreţie impusă de funcţia sa,

răspunde la cererile de informaţii privitoare la activitatea Curţii, în special la cele care

provin din partea presei. Funcţionarea grefei este reglementată de instrucţiunile generale

întocmite de Grefier şi aprobate de Preşedintele Curţii.

142

Art.9 alin. 1 din Regulamentul CEDO 143

Art. 15 alin 1 din Regulamentul CEDO

Funcţionarea Curţii

Sediul Curţii este sediul Consiliului Europei din Strasbourg. Curtea poate totuşi,

dacă consideră că este util, să-şi exercite funcţiile în alte locuri pe teritoriul statelor

membre ale Consiliului Europei. Curtea poate decide, la orice stadiu al examinării unei

cereri, că este necesar ca ea însăşi sau ca unul sau mai mulţi dintre membrii săi să

procedeze la o anchetă sau să îndeplinească orice altă misiune în alte locuri.

Prin convocarea Preşedintelui său, Curtea se reuneşte în sesiune plenară ori de

câte ori o impune exercitarea funcţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei sau Regulamentului

Curţii. Preşedintele procedează la o astfel de convocare dacă cel puţin o treime din

membri o solicită, şi, în orice caz, o dată pe an pentru examinarea problemelor

administrative. Cvorumul Adunării plenare a Curţii este de două treimi din numărul

judecătorilor aleşi. Dacă cvorumul nu este întrunit, Preşedintele amână şedinţa.

Curtea deliberează în şedinţă închisă. Deliberările sale sunt secrete. Numai

judecătorii iau parte la deliberări. Sunt prezenţi la deliberare Grefierul sau persoana

desemnată să-l înlocuiască, precum şi alţi agenţi ai grefei şi interpreţi a căror asistenţă

este necesară. Nici o altă persoană nu poate fi admisă la deliberare decât în temeiul unei

decizii speciale a Curţii. Înainte de orice votare cu privire la o problemă supusă Curţii,

Preşedintele poate invita judecătorii să-şi exprime opinia.144

Deciziile Curţii sunt luate cu majoritatea voturilor judecătorilor prezenţi. În caz de

egalitate de voturi, votarea se repetă şi, dacă se obţine din nou egalitate, votul

Preşedintelui este preponderent.

Deciziile şi hotărârile Marii Camere şi ale Camerelor sunt adoptate cu majoritatea

judecătorilor care fac parte din Marea Cameră sau din Cameră. Nu sunt admise abţineri în

privinţa votului final privitor la admisibilitatea sau la fondul cauzelor.

Formaţiunile de judecată

Marea Cameră este compusă din şaptesprezece judecători şi cel puţin trei

judecători supleanţi. Fac parte din Marea Cameră Preşedintele şi Vicepreşedinţii Curţii,

precum şi Preşedinţii Secţiunilor. Atunci când un Vicepreşedinte al Curţii sau un

Preşedinte al Secţiunii nu poate face parte din Marea Cameră, acesta este înlocuit de către

Vicepreşedintele acelei Secţiuni. Judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză

este membru de drept al Marii Camere.

În cauzele atribuite ei în temeiul art. 43 al Convenţiei, Marea Cameră nu va

include nici un judecător care a făcut parte din Camera care a pronunţat hotărârea asupra

cauzei respective, cu excepţia Preşedintelui acestei Camere şi a judecătorului ales în

numele Părţii contractante în cauză, precum şi nici un judecător care a făcut parte din

Camera sau Camerele care s-au pronunţat asupra admisibilităţii cererii.

Colegiul de cinci judecători ai Marii Camere competent să examineze o cerere

formulată în temeiul art. 43 al Convenţiei este alcătuit din:

- Preşedintele Curţii. Dacă Preşedintele este indisponibil, el este înlocuit de

Vicepreşedintele cu cea mai înaltă precădere;

144

Art.22 din Regulamentul CEDO

- Preşedinţii a două Secţiuni desemnate prin rotaţie. Dacă Preşedintele unei

Secţiuni astfel desemnate este indisponibil, el este înlocuit de Vicepreşedintele

acestei Secţiuni;

- doi judecători desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi din cadrul

Secţiunilor restante pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase luni;

- cel puţin doi judecători supleanţi desemnaţi prin rotaţie dintre judecătorii aleşi

din cadrul Secţiunilor pentru a face parte din colegiu pentru o perioadă de şase

luni.

Atunci când examinează o cerere de retrimitere, colegiul nu trebuie să cuprindă

nici un judecător care a luat parte la examinarea admisibilităţii sau a fondului cauzei

respective. Un judecător ales în numele unei Părţi contractante interesate în cauza pentru

care s-a cerut trimiterea sau cetăţean al unei astfel de Părţi nu poate face parte din colegiu

atunci când acesta examinează cererea respectivă.

Camerele prevăzute de art. 26(b) al Convenţiei (denumite „Secţiuni" în

Regulamentul Curţii) sunt constituite de Adunarea plenară a Curţii, la propunerea

Preşedintelui, pentru o perioadă de 3 ani începând cu alegerea titularilor funcţiilor

prezidenţiale. Se constituie cel puţin 4 Secţiuni.145

Fiecare judecător este membru al unei Secţiuni. Componenţa Secţiunilor trebuie

să fie echitabilă, atât din punct de vedere geografic, cât şi din punctul de vedere al

reprezentării sexelor şi ţinând cont de diversitatea sistemelor juridice existente în Părţile

contractante. Atunci când un judecător încetează de a mai face parte din Curte înainte de

sfârşitul perioadei pentru care Secţiunea a fost constituită, succesorul său îl înlocuieşte ca

membru al acelei Secţiuni. În mod excepţional, Preşedintele Curţii poate opera modificări

în alcătuirea Secţiunilor, dacă circumstanţele o impun. La propunerea Preşedintelui,

Adunarea plenară a Curţii poate constitui o Secţiune suplimentară.

Camerele de şapte judecători, prevăzute de art. 27 al Convenţiei pentru

examinarea cauzelor cu care a fost sesizată Curtea, sunt constituite în baza Secţiunilor,

după cum urmează: Camera este compusă, pentru fiecare cauză, din Preşedintele

Secţiunii şi din judecătorul ales în numele Părţii contractante în cauză. Dacă acesta nu

este membru al Secţiunii căreia i-a fost atribuită cererea în conformitate cu dispoziţiile

art. 51 sau 52 ale Regulamentului Curţii, el face parte de drept din Cameră, potrivit

art. 27 al Convenţiei. Dacă acest judecător este indisponibil sau se abţine se aplică

dispoziţiile art. 29 al Regulamentului; ceilalţi membri ai Camerei sunt desemnaţi de

Preşedintele Secţiunii, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii; membrii Secţiunii care nu

sunt desemnaţi în acest fel participă la judecarea cauzei în calitate de supleanţi.

În temeiul art. 27 alin. 1 al Convenţiei se constituie comitete de trei judecători

care aparţin aceleiaşi secţuni. După consultarea Preşedinţilor Secţiunilor, Preşedintele

Curţii stabileşte numărului comitetelor ce urmează a fi create.Comitetele sunt constituite

pentru o perioadă de 12 luni, prin rotaţie, dintre membrii Secţiunii, alţii decât Preşedintele

ei. Membrii Secţiunii care nu sunt membri ai unui comitet pot fi desemnaţi să înlocuiască

membrii indisponibili.

Orice judecător ce nu poate participa la şedinţele pentru care este convocat

înştiinţează despre aceasta, în cel mai scurt timp, Preşedintele Camerei. Nici un judecător

nu poate participa la examinarea unei cauze:146

145

Art. 25 alin. 1 Regulamentul CEDO 146

Art. 28 alin.2 din Regulamentul CEDO

(a) dacă are un interes personal în cauză, ce rezultă, de exemplu, dintr-o relaţie

conjugală sau de rudenie, dintr-o altă relaţie de rudenie apropiată, dintr-o relaţie apropiată

personală sau profesională, sau dintr-un raport de subordonare, cu oricare dintre părţi;

(b) dacă a intervenit anterior în cauză, fie ca agent, avocat sau consilier al unei

părţi sau al unei persoane ce are un interes în cauză, fie, la nivel naţional sau la nivel

internaţional, ca membru al unei alte jurisdicţii sau al unei comisii de anchetă, sau în

orice altă calitate;

(c) dacă desfăşoară, în timp ce este judecător ad hoc sau fost judecător ales care

continuă să participe la examinarea cauzei în virtutea art. 26 alin. 3 al Regulamentului, o

activitate politică sau administrativă sau o activitate profesională incompatibilă cu

independenţa sau cu imparţialitatea sa;

(d) dacă a exprimat în public, prin intermediul mass-media, în scris, prin acţiuni

publice sau pe orice altă cale, opinii care, în mod obiectiv, sunt de natură să afecteze

imparţialitatea sa;

(e) dacă, pentru oricare alt motiv, pot fi puse la îndoială, în mod legitim,

independenţa sau imparţialitatea sa.

Dacă un judecător se abţine pentru unul dintre motivele menţionate, el îl

informează pe Preşedintele Camerei, care-l dispensează de a mai participa la examinarea

acelei cauze. Dacă judecătorul interesat sau Preşedintele Camerei ezită asupra existenţei

sau inexistenţei uneia dintre cauzele de recuzare, Camera decide. Ea ascultă pe

judecătorul în cauză, apoi deliberează şi votează în absenţa lui.

3.2. Procedura în faţa Curţii

Instituirea procedurilor

Orice cerere formulată în temeiul art. 33 sau 34 al Convenţiei trebuie să fie

prezentată în scris şi semnată de reclamant sau de reprezentantul său.Când cererea este

prezentată de o organizaţie neguvernamentală sau de un grup de particulari, ea este

semnată de persoanele abilitate să reprezinte organizaţia sau grupul respectiv. Camera sau

comitetul învestită (învestit) cu soluţionarea cauzei respective decide asupra oricărei

probleme privitoare la împrejurarea de a şti dacă persoanele care au semnat cererea aveau

această calitate.Când un reclamant este reprezentat conform dispoziţiilor art. 36 al

Regulamentului, reprezentantul sau reprezentanţii săi trebuie să prezinte o procură sau o

împuternicire scrisă.147

Partea sau Părţile contractante care doresc să introducă o cerere în faţa Curţii în

temeiul art. 33 al Convenţiei depun la grefă textul acesteia indicând148

:

(a) numele Părţii contractante împotriva căreia este îndreptată cererea;

(b) o expunere a faptelor;

(c) o expunere a pretinsei sau a pretinselor violări ale Convenţiei şi a argumentelor

pertinente;

(d) o expunere privitoare la criteriile de admisibilitate (epuizarea căilor interne de atac

şi respectarea termenului de 6 luni) enunţate de art. 35 § 1 al Convenţiei;

147

Art 45 Regulamentul CEDO 148

Art 46 Regulament CEDO

(e) obiectul cererii şi, în linii mari, pretenţiile privitoare la satisfacţia echitabilă,

formulate în temeiul art. 41 al Convenţiei pentru partea sau părţile lezate; şi

(f) numele şi adresa persoanelor desemnate în calitate de agenţi;

la care urmează a se anexa:

(g) copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe decizii, judiciare sau de

altă natură, privitoare la obiectul cererii.

Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Camera constituită

pentru examinarea cererii numeşte unul sau mai mulţi judecători raportori dintre membri

ei pe care îl (îi) însărcinează să-i prezinte un raport cu privire la admisibilitatea cererii,

după primirea observaţiilor Părţilor contractante în cauză. Judecătorul sau judecătorii

raportori prezintă Camerei rapoartele, proiectele de texte şi alte documente susceptibile să

ajute Camera sau pe Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin. Când o

cerere este introdusă în temeiul art. 34 al Convenţiei şi cererea pare să justifice

examinarea ei de o Cameră, Preşedintele Secţiunii căreia cauza i-a fost atribuită

desemnează un judecător care va examina cererea în calitate de judecător raportor. În

cursul examinării pe care o face, judecătorul raportor149

:

(a) poate să ceară părţilor să-i prezinte, într-un anumit termen, toate informaţiile

privitoare la fapte, orice documente sau orice alte elemente pe care ele le consideră

pertinente;

(b) decide dacă cererea trebuie să fie examinată de un comitet sau de o Cameră, ştiut

fiind faptul că Preşedintele Secţiunii poate ordona ca cererea să fie supusă spre examinare

unei Camere;

(c) prezintă rapoarte, proiecte de texte sau alte documente ce pot ajuta Camera sau pe

Preşedintele ei să-şi îndeplinească atribuţiile ce le revin.

Procedura examinării admisibilităţii

Când o cerere este introdusă în temeiul art. 33 al Convenţiei, Preşedintele Curţii o

aduce imediat la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi o atribuie unei Secţiuni.

Judecătorii aleşi pentru Părţile contractante reclamante şi pârâte fac parte de drept din

Camera constituită pentru examinarea cauzei. Articolul 30 al Regulamentului CEDO se

aplică şi cererii care a fost introdusă de mai multe Părţi contractante sau dacă cererile

având acelaşi obiect, introduse de mai multe Părţi contractante, sunt examinate simultan.

Odată cererea atribuită unei Secţiuni, Preşedintele acesteia constituie Camera care o va

examina, şi invită Partea contractantă pârâtă să prezinte în scris observaţiile sale

privitoare la admisibilitatea cererii. Înainte de adoptarea deciziei privitoare la

admisibilitatea cererii, Camera sau Preşedintele ei pot decide să invite părţile să-i prezinte

în scris observaţii complementare.

Camera poate să declare imediat o cerere inadmisibilă sau s-o radieze de pe rolul

Curţii. În caz contrar, Camera sau Preşedintele ei poate:

(a) să ceară părţilor să prezinte toate informaţiile privitoare la fapte, orice document

sau orice alt element considerat pertinent de Cameră sau de Preşedintele ei;

(b) să aducă cererea la cunoştinţa Părţii contractante pârâte şi s-o invite să-i prezinte

observaţii scrise privitoare la cerere şi, la primirea acestora, să-l invite pe reclamant să

răspundă la ele;

149

Art 49 alin 2 din Regulamentul CEDO

(c) să invite părţile să-i prezinte observaţii scrise complementare.

Înainte de a statua cu privire la admisibilitate, Camera poate decide, fie la cererea

uneia din părţi, fie din oficiu, să aibă loc o audiere, dacă ea consideră aceasta necesar

pentru îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin potrivit Convenţiei. În această situaţie, părţile

sunt invitate să se pronunţe cu privire la problemele de fond ridicate de cerere, afară dacă,

în mod excepţional, Camera decide altfel.

Odată ce Camera decide să reţină spre examinare o cerere introdusă în temeiul art.

33 al Convenţiei, Preşedintele ei, după consultarea Părţilor contractante interesate,

stabileşte termenul pentru depunerea observaţiilor scrise privitoare la fondul cauzei şi

pentru depunerea unor eventuale probe suplimentare. Preşedintele poate, totuşi, cu

acordul Părţilor contractante interesate, să decidă că procedura scrisă nu este necesară.

Dacă una dintre Părţile contractante interesate solicită sau Camera decide astfel din

oficiu, este organizată o audiere privitoare la fondul cauzei. Preşedintele Camerei

stabileşte procedura orală.

Dacă o cerere este declarată admisibilă, Grefierul, acţionând potrivit

instrucţiunilor Camerei sau ale Preşedintelui ei, ia legătura cu părţile în vederea ajungerii

la o reglementare amiabilă a litigiului. În conformitate cu art. 38 alin. 2 al Convenţiei,

negocierile purtate în vederea ajungerii la o reglementare amiabilă a litigiului sunt

confidenţiale şi nu trebuie să influenţeze observaţiile făcute de părţi în cadrul procedurii

contencioase. Nici o comunicare scrisă sau orală, precum şi nici o ofertă de reglementare

intervenită în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menţionată sau invocată în

procedura contencioasă.

În cazul în care Camera este înştiinţată de Grefier că părţile acceptă reglementarea

amiabilă a litigiului şi după ce va verifica dacă această reglementare se bazează pe

respectarea drepturilor omului astfel cum acestea sunt recunoscute de Convenţie şi de

Protocoalele la aceasta, ea radiază cererea de pe rol, conform dispoziţiilor art. 43 alin. 3

al Regulamentului.

Hotărârile Curţii

Potrivit Convenţiei o hotărâre cuprinde

150:

(a) numele Preşedintelui şi al celorlalţi judecători ce compun Camera, precum şi

numele Grefierului sau al Grefierului-Adjunct;

(b) data adoptării sale şi data pronunţării;

(c) indicarea părţilor;

(d) numele agenţilor, avocaţilor sau al consilierilor părţilor;

(e) expunerea procedurii;

(f) faptele cauzei;

(g) un rezumat al concluziilor părţilor;

(h) motivele de drept;

(i) dispozitivul;

(j) dacă este cazul, decizia adoptată cu privire la cheltuielile de judecată;

(k) indicarea numărului de judecători care au constituit majoritatea;

(l) dacă este cazul, indicarea textului autentic.

150

Art 74 alin.1 din Regulamentul CEDO

Orice judecător care a participat la examinarea cauzei are dreptul de a anexa la

hotărâre fie expunerea opiniei sale separate, fie o simplă declaraţie de dezacord. . În cazul

în care Camera acordă o satisfacţie echitabilă în temeiul art. 41 al Convenţiei, ea poate

decide că dacă plata nu se face în termenul indicat, atunci vor fi acordate dobânzi la

aceste sume. În cazul în care Curtea este înştiinţată despre intervenirea unui acord între

partea lezată şi Partea contractantă responsabilă, ea verifică dacă acesta este echitabil şi,

dacă-l consideră astfel, radiază cauza de pe rol.

Hotărârea este semnată de Preşedintele Camerei şi de Grefier. Ea poate fi dată

citirii la audiere de către Preşedintele Camerei sau de un alt judecător delegat de el.

Hotărârea este transmisă Comitetului de Miniştri. Grefierul comunică o copie certificată

părţilor, Secretarului General al Consiliului Europei, tuturor terţilor intervenienţi şi

oricărei persoane direct interesate. Exemplarul original, semnat şi sigilat, este depus în

arhivele Curţii. Potrivit art. 44 alin. 3 al Convenţiei, hotărârile definitive ale Curţii sunt

publicate, în formă adecvată, sub autoritatea Grefierului. Grefierul este de asemenea

responsabil de publicarea culegerii oficiale ce conţine hotărâri şi decizii alese, precum şi

toate documentele pe care Preşedintele Curţii le consideră utile pentru publicare. Oricare

din părţi poate cere interpretarea unei hotărâri în termen de un an de la pronunţarea ei.

Cererea este depusă la grefă. Ea indică în mod precis punctul sau punctele din

dispozitivul hotărârii a cărui (căror) interpretare este cerută.

În cazul descoperirii unui fapt care, prin natura sa, ar fi putut exercita o influenţă

decisivă asupra soluţiei unei cauze judecate deja şi care, la pronunţarea hotărârii, nu era

cunoscut de Curte şi nu putea, în mod rezonabil, să fie cunoscut de parte, aceasta din

urmă poate, într-un termen de şase luni de la cunoaşterea faptului respectiv, să sesizeze

Curtea cu o cerere de revizuire a acelei hotărâri.151

Cererea trebuie să menţioneze

hotărârea a cărei revizuire se cere şi trebuie să fie însoţită de o copie a oricărui document

pe care se întemeiază. Cererea cu anexele sale se depun la grefă.

Asistenta judiciară

Preşedintele Camerei poate, fie la cererea unui reclamant care a introdus o cerere

în temeiul art. 34 al Convenţiei, fie din oficiu, să acorde asistenţa judiciară acestuia

pentru susţinerea cauzei sale, din momentul în care, Partea contractantă pârâtă a prezentat

în scris observaţiile sale cu privire la admisibilitatea cererii sau când termenul ce i-a fost

acordat în acest scop a expirat.

Asistenţa judiciară nu poate fi acordată decât dacă Preşedintele Camerei

constată152

:

(a) că acordarea ei este necesară pentru o bună examinare a cauzei în faţa Camerei;

(b) că reclamantul nu dispune de mijloace financiare suficiente spre a face faţă,

integral sau parţial, cheltuielilor ocazionate de susţinerea cauzei sale.

Odată acordată asistenţa judiciară, Grefierul stabileşte:

(a) cuantumul onorariilor ce trebuie achitate, conform baremelor în vigoare;

(b) suma ce se va plăti pentru alte cheltuieli.

151

Art. 80 alin . 1 din Regulamentul CEDO 152

Art. 92 din Regulamentul CEDO

BIBLIOGRAFIE

Banciu Angela, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Ed.

Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988;

Bălcescu Nicolae, Opere, partea a II-a, Ed. Scrieri istorice, politice şi economice,

Bucureşti, 1940; Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe

articole – vol.I - drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005;

Bîrsan Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe

articole – vol. II – Procedura în faţa Curţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

Duculescu Victor, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2005;

Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane,

Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;

Platon Ioan, Istoria dreptului românesc, Universitatea Româno –Americană,

Bucureşti, 1994;

Popescu C., Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în

cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003;

Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2006;

Zlătescu Dan Victor, Convenţia privitoare la drepturile copilului şi legislaţia

română,, în “Drepturile Omului”, Ed. IRDO, anul I, nr. 1-4, p. 29.

Regulamentul CEDO

PROTECŢI A INTERNATIONALĂ A DREPTURILOR...

Documents

Transcript of PROTECŢI A INTERNATIONALĂ A DREPTURILOR...